Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
De-a lungul timpului scrierea a trecut prin trei mari stadii de dezvoltare:
Din scrierea aztecă s-au păstrat mai bine conservate multe manuscrise
târzii scrise pe piele de cerb, pe hârtie, pe ţesături de bumbac, cu ,,desene
convenţionale şi comentarii în semne figurative ce trebuie citite, în parte
fonetic[4] .
�
Scrierea chineză era constituită din mileniul II î.Hr. în liniile sale generale,
după cum o dovedesc inscripţiile pe piatră, bronz şi manuscrisele de pe lamele
de bambus. Avea un duct masiv. Iniţial se scria prin gravare, apoi s-a introdus
cerneala şi pensula (în jurul anilor 200 î.Hr. - 100 î.Hr.) modificându-se forma
caracterelor. S-a scris pe oase, pe scoici, pe piatră, lame de bambus şi pe un
material inventat în China, pe hârtie.
Hârtia a fost inventată de chinezi în anii 104 - 105 d.Hr. din fire de mătase
şi bambus. Abia în 610 d.Hr. prin intermediul coreenilor, secretul a ajuns la
japonezi. peste alte două secole îl vor afla arabii de la care va fi transmis în
Europa în jurul anului 1000[12].
Ebraica pătrată, numită astfel datorită formei sale, apare în secolul II î.Hr.
Din secolul următor datează celebrele manuscrise pe suluri de piele de la
Marea Moartă. De atunci această scriere a servit la copierea manuscriselor
religioase, păstrându-se neschimbată până astăzi, deoarece când s-a creat
statul Israel (1949) a devenit scriere naţională. Alfabetul ebraic conţine 22 de
litere.
Scrierea arabă este una dintre cele mai răspândite scrieri fonetice, la ora
actuală, după cea latină. De la început s-au dezvoltat două tipuri de scriere:
S-a scris cu pene[17] de gâscă, curcă, găină, barză. Peniţa de metal, deşi
fusese utilizată încă din antichitate, s-a folosit din nou abia în secolul XIX.
Printre alte unelte de scris folosite menţionăm: cuţitul, care servea la ascuţirea
penei, la răzuitul greşelilor de pe pergament, pensula (când se scria cu aur
lichid şi cu chinovar gros), linia, haragul şi silcea (o sulă de dimensiuni mici cu
care se linia suportul de scris).
Argila, preparată în maniera unei paste aşezate sub forma unei plăci. pe
ele scria cu vergele de lemn sau de trestie, terminate în triedru (D), rezistente,
lăsând urme de forma unei pene sau a unui cui, de unde şi denumirea de
scriere cuneiformă (lat.: cuneus, i = cui, pană de despicat lemne, unghi ascuţit).
Piatra, din diverse roci, pe care s-a putut scrie folosindu-se dalta.
Metalul, mai ales aurul şi argintul, dar şi bronzul şi fierul, a fost folosit ca
suport grafic din epoca antică până în zilele noastre.
Pergamentul se făcea din piei de animale: oi, capre, viţei, iepuri şi chiar
din pieile mieilor nenăscuţi (cel mai fin pergament) după o laborioasă muncă de
tabăcire. Cel mai important centru de prelucrare s-a aflat în oraşul Pergam din
Asia Mică. Romanii numeau acest suport de scris membrana sau charta
pergamena, în amintirea acestei cetăţi.
Când pergamentul era făcut din piele de viţel purta denumirea de vellum.
La fel şi pentru cel făcut din piele de miel sau ied nenăscut. Vellum-ul era un
pergament foarte fin, de foarte bună calitate dar foarte scump. Termenul există
şi astăzi: hârtie velină.
Cele mai vechi cărţi pot fi socotite tăbliţele cuneiforme din argilă arsă din
Mesopotamia şi sulurile de papirus din Egipt. Tăbliţele erau în general
dreptunghiulare, de dimensiuni variate până în 37 cm lungime. Când a apărut
necesitatea scrierii şi pe a doua tăbliţă a apărut şi cartea. Textele comerciale se
scriau pe tăbliţe rotunde.
În Evul Mediu, forma generală a cărţii este codexul (lat. codex, cis =
scoarţă, trunchi de copac), tăbliţă de scris, carte, condică, având ca model
tablele romane legate cu balamale. Codexul era mai uşor de mânuit şi se putea
scrie pe ambele feţe ale papirusului, pergamentului sau hârtiei. Forma de
codice a cărţii a făcut necesară apariţia paginaţiei şi a titlului.
Aşadar, cartea din perioada bizantină era o carte nouă prin formatul de
codex, prin materialul său - pergament - şi mai ales prin concepţia asupra
paginii care era nu numai suport de scris, ci şi de pictură, cartea devenind
astfel operă de artă. Din cele mai vechi timpuri cărţii i-a fost rezervat un loc
cultural important. În secolul al XIV-lea au apărut şi primele preocupări de
bibliologie; întâiul tratat asupra cărţii, intitulat Philobiblion[25], scris de Richard
de Bury, unde se dădeau o serie de recomandări şi informaţii bibliofilice şi unde
cartea este considerată ,,fântâna de apă vie a lui Abraham�, ,,urnă de aur
plină de mană� sau ,,sân plin de laptele vieţii�. La începutul secolului al XVI-
lea, Litania bibliographica afirma că ,,Liber est lumen cordis, speculum corporis,
virtutum magister ... corona prudentium ... hortus plenus fructibus, pratum
floribus distincrtum� - Cartea este lumina sufletului, oglinda trupului, dascăl al
virtuţii ... coroana celor înţelepţi ... grădina plină de fructe, pajişte împodobită cu
flori[26].
Din Mainz, tiparul s-a răspândit rapid în toate ţările Europei: Franţa, Italia,
Anglia, Ţările de Jos, mai lent s-a răspăndit în teritoriile stăpânite de Imperiul
Otoman. În Ţările Române tiparul a ajuns la începutul secolului al XVI-lea.
Prima carte tipărită în Ţara Românească, prin filieră veneţiană şi cu ajutor sârb
a fost Liturghierul slavonesc (1508). Cetatea de scaun Târgovişte s-a afirmat în
mod deosebit în planul tipăriturilor în secolul al XVI-lea, fiind după oraşul
Cracovia şi Cetinije (Serbia) unul dintre centrele europene deosebit de
importante ale tiparului chirilic, cât şi de difuzare a cărţilor în Peninsula
Balcanică şi în secolele XVII - XVIII, chiar până în Georgia şi Peninsula Sinai.
Din acest punct de vedere un loc aparte l-a ocupat perioada domniei lui
Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714), când şi-a desfăşurat activitatea Antim
Ivireanu. În secolul al XVI-lea în Transilvania funcţionau tipografii la Sibiu
(1529), Alba Iulia, Orăştie, Braşov, dar numărul foarte mare de centre
tipografice va fi atins în Ţările Române în secolul al XVII-lea, când se vor
deschide noi tiparniţe şi la Iaşi, Bucureşti, Govora, Snagov, Cluj.
Biblioteca a existat, după cum s-a putut observa deja, încă din Antichitate.
În epoca antică existau biblioteci, dar ele se confundau cu arhivele. Cea mai
veche bibliotecă cunoscută este aceea de la Ninive, datând din secolul VII î.Hr.,
biblioteca regelui Asurbanipal, care cuprindea două încăperi cu numeroase lăzi
în care s-au găsit peste 22000 de tăbliţe de lut. Aceasta avea şi un bibliotecar
şi chiar cataloage din care, fragmente, au ajuns până în epoca contemporană
şi au putut fi studiate cu ajutorul calculatoarelor.
S-a distins activitatea lui Photias (cca. 828 - cca. 895), profesor la
Universitatea din Constantinopol, bibliofil pasionat, posedând o bibliotecă
remarcabilă, unul dintre cei mai erudiţi oameni ai secolului IX. A lăsat
numeroase scrieri, dintre care un loc deosebit îl ocupă una cu caracter
enciclopedic: Myrabilion, cunoscută şi ca biblioteca lui Photias, unde au fost
rezumate 279 de opere, cu adnotări, date bibliografice şi opere critice[31].