LUMINǍ DIN LUMINǍ

Picturile lui Oravitzan au asupra mea un efect vibrator intens. De departe par neutre şi
decorative. Apropiindu-mă, într-un unghi precis al vederii şi în anumite condiţii ale luminii de
ambianţă, picturile se aprind, animate de o ciudată pulsaţie care pătrunde în interiorul meu
declanşând o lumină organică şi o senzaţie de căldură, însoţite de o profundă pace interioară,
cum numai rugăciunea sau meditaţia o pot genera. Nu am mai trăit o astfel de experienţă decât
privind picturile lui Rothko. Fizicianul care sunt este desigur perplex, confruntat fiind cu un
astfel de fenomen.
Lumina caracterizează una dintre cele patru interacţiuni fizice cunoscute – interacţiunea
electromagnetică – cea mai familiară fiinţei umane alături de interacţiunea gravitaţională.
Cele patru interacţiuni fizice cunoscute sunt foarte diferite unele de altele. Dacă se ia în
considerare, de pildă, intensitatea interacţiunii, cea mai puternică este, cum o arată şi numele,
interacţiunea tare (care se exercită între hadroni, particule ale nucleului atomic).
Interacţiunea electromagnetică (acţionând asupra particulelor încărcate electric) este de o sută
de ori mai slabă decât interacţiunea tare. Interacţiunea slabă (care se exercită în dezintegrarea
atomului) este într-adevăr slabă : este de o sută de mii de ori mai puţin intensă decât

interacţiunea tare. Cât despre interacţiunea gravitaţională (care acţionează asupra tuturor
corpurilor din cosmos), ea este extraordinar de puţin intensă : trebuie să împărţim de 39 de ori

cu 10 intensitatea interacţiunii tari pentru a obţine intensitatea sa. Interacţiunea gravitaţională

şi interacţiunea electromagnetică au o amploare infinită – ele se manifestează oriunde în
cosmos. Ele se exercită la scară macroscopică, ceea ce explică de ce au fost primele cunoscute
şi recunoscute ca interacţiuni fizice. În schimb, interacţiunea tare şi cea slabă au o amploare
foarte mică. Un centimetru trebuie împărţit de 13 sau de 14 ori cu 10 pentru a obţine distanţa
de interacţiune tare. Amploarea interacţiunii slabe este şi mai mică (mult mai mică) decât a
interacţiunii tari.
Fiecare interacţiune fizică îşi are mesagerul său : fotonul pentru interacţiunea

electromagnetică, bosonii vectoriali pentru interacţiunea slabă, gluonul pentru interacţiunea

tare şi gravitonul pentru interacţiunea gravitaţională.
Interacţiunile fizice sunt descrise prin „câmpuri”.

1
 Un câmp s-ar putea reprezenta printr-o reţea formată din resorturi metalice legate între
ele. Reţeaua umple tot spaţiul. Resorturile sunt infinit de mici, şi deci, într-o regiune mică din
spaţiu, există un număr infinit de resorturi. Vibraţia unui anumit resort corespunde unei cuante
(adică un „pachet” discontinuu de energie) de câmp. Fotonul este cuanta câmpului electro-
magnetic Diferitele câmpuri interacţionează între ele : diferitele reţele formate din resorturi

sunt interconectate prin alte resorturi, formând supra-reţele, reţele de reţele. O anumită
descriere a unităţii lumii, în care coexistă vizibilul şi invizibilul, este astfel posibilă.
Resorturile înseşi sunt invizibile, dar vibraţiile lor sunt observabile, detectabile. Conform
acestei imagini, s-ar putea afirma că tot ceea ce este manifestat este vibraţie.
Totul este vibraţie. Conform fizicii cuantice, nu există nici un singur punct din univers
care să fie inert, imobil, nelocuit de mişcare.
Reţelele de cruci si pătrate din pânzele lui Oravitzan nu sunt oare reprezentarea vizuală a
acestor reţele de reţele? Vibraţia declanşată în privitor nu este ea oare un semn al vibraţiei
cosmice universale?
Fizica particulelor elementare este descrisă astăzi de teoria supercorzilor. Cuvântul
supercorzi arată că, în această teorie, particulele elementare nu sunt particule punctuale, ci
corzi vibrante. Aceste corzi trăiesc într-o lume cu o singură dimensiune : au o lungime de

ordinul lungimii lui Planck (1,62 × 10–33 cm), dar nu au grosime. De fapt, toate particulele
din natură apar ca moduri vibratorii ale uneia şi aceleiaşi corzi, ceea ce aduce o simplificare
enormă a complexităţii lumii fizice şi justifică speranţa că toţi parametrii teoriei (numere fără
dimensiuni) vor fi fixaţi de teoria însăşi, graţie unei autoconsistenţe universale. Cosmosul
întreg este ca un fel de simfonie, o muzică rezultată din vibraţia unei unice corzi. Jakob
Boehme (1575-1624) formula în Aurora, acum câteva secole, un astfel de principiu al
autoconsistenţei cosmice: „Soarele este născut şi produs de toate stelele. El este lumina
extrasă din natura universală şi, la rândul lui, el străluceşte în natura universală a acestei lumi,
în care este legat cu celelalte stele, ca şi cum ar face cu ele toate o singură stea.”
Unificarea tuturor interacţiunilor fizice are loc la o energie fabuloasă care corespunde
unei distanţe infime: dacă protonul ar fi la fel de mare ca Soarele, această scară de unificare ar
fi cea a unui fir de praf.
Energia corespunzând unificării nu va fi niciodată atinsă în acceleratoarele noastre, dar
ea a fost deja atinsă, la începutul big-bang-ului. De aceea, teoriile unificate sunt foarte
importante pentru înţelegerea a ceea ce se petrecea la începutul big-bang-ului. Universul era
atunci probabil o sferă de foc în care domnea o temperatură infernală. O energie nediferenţiată

2
însufleţea o masă informă de quarcuri, leptoni şi mesageri, descrişi de o singură interacţiune.
Această sferă de foc conţinea potenţial întregul univers. Apoi, printr-o răcire continuă, au
apărut treptat diferitele interacţiuni. La origine, când o simetrie perfectă stăpânea lumea, toate
particulele agitându-se în sfera de foc clocotitor aveau o masă nulă. Astăzi, singurul mesager
observabil, de masă nulă, este fotonul : într-un fel, nu mai există altceva decât lumina, ca

urmă a acestei lumi originare perfect simetrice. Particula şi cosmosul sunt deci strâns legate.
Bucla este astfel închisă : înţelegând infinitul mic, înţelegem infinitul mare.

Iar dacă universul fizic va dispare, lumina va rămâne. Timpul de viaţă al fotonului este
infinit de mare.
În centrul misterului lumii se află lumina. Acest adevăr fundamental străbate întreaga
operă a lui Oravitzan.
Care este oare lumina care ne permite într-adevăr să vedem? Lumina fizică ne ajută să
vedem obiectele exterioare şi deci să supravieţuim. Lumina interioară naşte viziunea şi ne
permite să ne trăim veritabila viaţă. Una fără cealaltă ar fi oarbă.
Privirea distinge obiecte, viziunea luminează privirea, Realitatea luminează viziunea.
Din lumină în lumină ajungem la Evidenţa Absolută care este lumina-matrice a tuturor
luminilor. Rolul cosmic al omului este să vegheze pentru ca lumina Evidenţei Absolute să nu
se stingă niciodată.
Soarele este simbolul luminii Evidenţei Absolute. Soarele vizibil este imaginea în
oglindă a Soarelui Absolut, lumină a luminii. In literatura ortodoxă Sfânta Treime este numită
uneori „Dumnezeul trisolar”. Presimt că Oravitzan va ajunge în curând să ne dăruiască
viziunea Soarelui, după ce ne-a fericit cu cea a crucii.
Inspirată de motive ortodoxe, opera lui Oravitzan ajunge la o dimensiune universală,
transculturală şi transreligioasă. Ea poate fi resimţită pe deplin pe toate meleagurile lumii, de
oricine este animat de vibraţia Evidenţei Absolute.

Basarab Nicolescu