Basarab NICOLESCU

ION BARBU – ASPECTE

TRANSDISCIPLINARE ALE OPEREI

Comunicare prezentată la Colocviul Internaţional „Romanité et

Roumanité”, Paris, Sorbonne, 22-26 aprilie 1991
Text publicat în „Caiete Critice”, Bucureşti, nr. 5, 2004

Vom comemora, la 11 august*, 30 de ani de la moartea fizică a celui care a fost marele
poet Ion Barbu şi, în egală măsură, marele matematician Dan Barbilian. Permiteţi-mi să dedic
aceste modeste gânduri memoriei sale, cu speranţa că sunt demne de ea, altfel spus că nu vor
adăuga confuzie la o confuzie deja generalizată.

Se înţelege de la sine că mă adresez acelora care cunosc opera lui Ion Barbu şi / sau Dan
Barbilian. Prin urmare, nu voi avea nici o tentativă de vulgarizare, de decriptare adică a
acestei opere. De asemenea, spre a putea expune câteva dintre ideile mele, timpul foarte
limitat mă obligă să renunţ la citate, însă fiecare cuvânt pronunţat aici se sprijină, implicit, pe
textele autorului.

Unicul volum de poeme al lui Ion Barbu, Joc secund, apărut în 1930, s-a dovedit
veritabil bing-bang al unui univers paradoxal. Printr-o stranie coincidenţă, poemele Jocului
secund au fost scrise exact în perioada în care mecanica cuantică se constituia ca teorie. Şi,
precum ştim cu toţii, mecanica cuantică a condus la bulversarea totală a viziunii noastre
despre lume. Există multiple convergenţe între comorile ascunse ale Jocului secund şi
viziunea cuantică asupra lumii, imposibil de aprofundat aici. Dar aceste convergenţe vor
apărea în filigran de-a lungul expunerii mele.

Încă o extraordinară coincidenţă este că, practic, Jocul secund a apărut simultan cu ceea
ce avea să devină teorema poate cea mai profundă a matematicilor: teorema lui Gödel.
Într-adevăr, acum 60 de ani, în 1931, tânărul matematician Kurt Gödel de la Universitatea din
Viena, în vârstă de 25 de ani, publică un mic articol care urma să schimbe cursul
matematicilor (Über formal unentscheidbare Sätze der Principia Mathematica und
verwandter Systeme / Despre propoziţiile indecidabile din Principia Mathematica şi ale
sistemelor înrudite între ele). Teorema lui Gödel a năruit speranţa unei axiomatizări depline a
matematicilor. Implicaţiile epistemologice şi filosofice ale teoremei matematicianului austriac
sunt capitale. La cele descoperite de Gödel prin extrema rigoare matematică, Ion Barbu a
ajuns pe căile extremei rigori poetice (în termeni mai savanţi, s-ar putea spune: graţie
extremei rigori a unei noi Filosofii a Naturii). Numai că dacă teorema lui Gödel, scrisă în
limba universală a matematicii, cunoaşte o glorie mondială binemeritată, Jocul secund rămâne

*
Cititorul este rugat sa se raporteze la anul comunicării, 1991, al cărei text a rămas, până astăzi, inedit. Colocviul
„Romanitate şi Românitate” a fost organizat de C.I.R.E.R. (Centre Interuniversitaire de Recherches et d’Études
Roumaines / Centrul Interuniversitar de Cercetări şi Studii Româneşti) - Université de la Sorbonne Nouvelle
Paris III, în colaborare cu Uniunea Latină.
tencuit într-o dublă temniţă: aceea a unei limbi practic necunoscute – româna – şi aceea a
limbii poetice.

Primul aspect paradoxal al Jocului secund este destinul său. Publicată în 1930 la Editura
„Cultura Naţională”, într-un număr de 1170 de exemplare, această carte a trebuit să îşi aştepte
reeditarea vreme de 34 de ani. Joc secund este un mic volum de 106 pagini. El nu conţine
decât 34 de poeme, cea mai mare parte de două sau trei strofe. Acest volum a fost însă de
ajuns spre a-l propulsa pe Ion Barbu printre cei mai mari poeţi români. El a generat un munte
de exegeze: zece monografii (dintre care una în Statele Unite), nenumărate studii şi articole,
precum şi o sumedenie de articole despre monografii, despre studii şi despre articole. Nu este
mai puţin adevărat că un răstimp de 33 de ani desparte prima monografie, aceea a lui Tudor
Vianu (1935, Ion Barbu, Editura „Cultura Naţională”), de cea de-a doua, semnată de mine
(1968, Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund”, Editura pentru Literatură). Această gaură
neagră a percepţiei poetice, simptomatică pentru întreaga cultură română a răstimpului, nu
face însă decât să potenţeze amploarea exploziei editoriale barbiene. Un editor genial ar trebui
să reunească şi să publice în mai multe volume, ca operă postumă a lui Ion Barbu, tot ceea ce
a fost scris despre Joc secund; astfel, am avea, poate, o viziune panoramică asupra acestei
misterioase cărţi.

Cu evidenţă, se iscă întrebarea: de ce o asemenea cantitate uriaşă de studii asupra unui

singur şi restrâns volum? Pentru a găsi un răspuns, se poate opta pentru investigarea acestor
studii, care, în principiu, sunt făcute ca să ne dea răspunsul. Spre surpriza noastră însă,
plonjăm într-o confuzie totală. Căci despre Joc secund totul a fost spus şi, de asemenea,
contrariul acestui tot. Spectrul interpretărilor este imens: de la matematică la alchimie, trecând
prin mistica creştină. Fiecare interpretare se prezintă ca unică, definitivă, totalizantă şi chiar
totalitară: exclude, prin definiţie, toate celelalte interpretări. Nu trebuie văzută nici o nuanţă
peiorativă în observaţia mea. Cred, dimpotrivă, că însuşirea diferitelor exegeze barbiene de a
fi mutual exclusive se dovedeşte extrem de pozitivă, întrucât ne apropie de misterul aparent
intangibil al Jocului secund.

Într-adevăr, această uimitoare situaţie a exegezei barbiene ne pune în faţa

următoarei dileme: ori Jocul secund este cea mai mare mistificare poetică a tuturor
timpurilor, ori, dimpotrivă, este o operă de o radicală noutate, care depăşeşte cu mult
domeniul însuşi al poeziei şi, mai mult decât atât, care ne pune pe de-a întregul în discuţie pe
noi înşine, nu atât ca poeţi, critici, filosofi, mistici sau matematicieni, cât mai degrabă ca fiinţe
umane. De bună seamă că eu înclin către cea de-a doua ipoteză.

Se întâmplă cu exegeza barbiană ceea ce se întâmplă cu profeţia, a cărei abordare se

poate face în două maniere.

Cea dintâi manieră constă în a considera profeţia drept un mesaj ascuns, de o

vertiginoasă profunzime pentru raţiunea care încearcă să-l decripteze. Cei care descifrează
mesajul devin, la rându-le, mulţimea de mici profeţi, fiecare deţinând propriul adevăr revelat.
Aceasta aduce a zeamă lungă: savoarea se pierde, iar mesajul se dovedeşte, paradoxal, din ce
în ce mai ascuns. Un faimos exemplu: decriptajul profeţiilor lui Nostradamus.

A doua manieră de abordare, radical diferită, constă în a considera profeţia ad litteram,

aşteptând ca faptele să-i verifice valoarea de adevăr. Este tocmai maniera propusă de exegeza
barbiană, cale ocultată însă cu repeziciune, deformată şi transformată în contrariul său, adică
într-un decriptaj ce se pierde printre altele. Rău înţeleasă, această abordare a fost asociată cu
un adevăr ce deranjează obişnuinţele literare, estetice, filosofice. Afirmaţiile mele nu
comportă nici de această dată nimic peiorativ. Tocmai situaţia semnalată face ca proiectul
poetic emergent în Joc secund să ne reveleze o nouă dimensiune.

Aş dori să-mi ilustrez consideraţiile cu două exemple, unul la extrema celuilalt; este
vorba de simpla alegere a două cuvinte din Joc secund.

Primul cuvânt la care mă opresc este şi ultimul cuvânt al Jocului secund: EL GAHEL.
Acesta apare înscris ciclic, în vârfurile unui heptagon înstelat, situat în josul şi în dreapta
poemului final al volumului. EL GAHEL se înfăţişează astfel ca semnătură a autorului cărţii.
Nu se poate contesta că, în acest din urmă poem, Încheiere, EL GAHEL este invocat ca un fel
de divinitate, în ipostază de idol. Dar chiar dacă e vorba de o divinitate, EL GAHEL nu-şi
estompează forţa de semnătură auctorială. Interesant de remarcat este faptul că în ediţiile din
1964 şi 1966 heptagonul a fost deplasat către mijlocul paginii, într-un gest de simetrie
distructivă. Oricum, nemaifiind din această lume, Ion Barbu nu mai putea corija o astfel de
involuntară, însă capitală, deformare.

Numai acest cuvânt, „EL GAHEL”, a fost sortit unui incredibil număr de interpretări,
mergând de la onirismul cel mai dezlânat până la cea mai halucinantă dezlănţuire a delirului
logicii. Ele pot alcătui un volum întreg şi sunt, toate, interesante. În ceea ce mă priveşte,
înţeleg EL GAHEL drept ceea ce este, adică o semnătură. Faptul îmi îngăduie să transform
cuplul de opoziţie binară Ion Barbu-Dan Barbilian într-un ternar, Ion Barbu-EL GAHEL-Dan
Barbilian, prototip al ternarului din logica terţului inclus. Acest ternar joacă un rol crucial în
cosmologia Jocului secund şi nădăjduiesc că semnificaţia lui va deveni transparentă spre
finalul comunicării mele. Evident, în acest ternar EL GAHEL deţine rolul terţului tainic
inclus.

Aflat la extrema lui EL GAHEL, cel de-al doilea cuvânt pe care îl iau ca exemplu,
Isarlîk, nu s-a bucurat practic de nici o exegeză articulată. Sonoritatea lui balcanică ne
satisface gustul generic pentru Orient. Astfel, s-a văzut îndeobşte în „Isarlîk” o simplă cetate
imaginară a Jocului secund, ceea ce ne-a mulţumit cu asupra de măsură. Cu toate acestea,
numele „Isarlîk” există la modul cel mai real cu putinţă. Isarlîk (Hissarlîk) desemnează locul
pe care celebrul Heinrich Schliemann a descoperit ruinele Troiei. Unul dintre sensurile
cuvântului „Hissarlîk” este acela de „palat”. În vremea lui Schliemann, Hissarlîk era un burg
turcesc, situat în apropierea micului oraş Burnabaschi, nu departe de mare. Colina Hissarlîk
ascundea ruinele suprapuse a nouă fortificaţii din perioade diferite, întocmai ca o memorie
stratificată a istoriei. Este notoriu că la Hissarlîk au fost descoperite o parte dintre primele
vestigii ale civilizaţiei ariene, a cărei origine se află în regatul Hiperboreei, situat în Marele
Nord, în proximitatea actualei Islande. Legenda spune că Hiperboreea ar fi fost o insulă de
gheaţă, împrejmuită de munţi transparenţi. Regatul era condus de către un consiliu de
doisprezece înţelepţi, Stăpânii Secretului, sprijiniţi de savanţi şi de preoţi. Aceşti doisprezece
Stăpâni ai Secretului (cei doisprezece Turci din poemul final Încheiere?) guvernau în numele
invizibilului Rege al Lumii şi erau singurele fiinţe care cunoşteau legile fundamentale ale
Universului. În Joc secund cititorul interesat ar putea găsi, el însuşi, multiple aluzii la ţinutul
Marelui Nord şi la gerul polar. Până şi sorii sunt aştri polari, sori geruiţi, precum, de exemplu,
în Domnişoara Hus. Adaug că regatul Hiperboreei este invocat explicit de către Ion Barbu în
poemul Ixion (neinclus în Joc secund).

M-am oprit la două exemple simple, furnizate de cuvintele EL GAHEL şi Isarlîk, pentru
a încerca să arăt că metoda pe care aş numi-o „înţelegerea profeţiei ad litteram” se poate
dovedi rodnică. (De altfel, Schliemann însuşi a descoperit ruinele Troiei întrucât, în ciuda
zeflemelei contemporanilor săi, a luat ad litteram ceea ce s-a spus ori scris despre cetatea
Troia.)

Revin acum la ternarul descoperit mai înainte – Ion Barbu-EL GAHEL-Dan Barbilian –,
ternar fondator, întrucât el se află înscris în fiinţa intimă a autorului Jocului secund.
Ion Barbu era o veritabilă unitate de contradictorii.
Posedat de o devoratoare dezlănţuire a forţei sexuale, autorul Jocului secund a trebuit să
se supună ascezei matematicilor. Precizez că, în acest context, sintagma ,,forţă sexuală” nu are
nici o conotaţie psihanalitică. Se ştie foarte bine că în numeroase tradiţii ale lumii forţa
sexuală este valorizată, fie prin abstinenţă, fie prin exces, ca mijloc al evoluţiei spirituale.
Luciditatea necesară demonstraţiilor matematice coexista, la autorul Jocului secund, cu
necesitatea, la fel de puternică, a investigării lumii spiritului prin intermediul drogurilor. Ion
Barbu-Dan Barbilian a fost, cel puţin pentru o vreme, cocainoman. Observaţia mea nu
implică, nici în acest caz, vreo conotaţie morală sau anecdotică. În multe tradiţii, cu precădere
orientale, iarba halucinogenă şi alte produse cu efecte similare erau utilizate, sub controlul
strict al Maestrului, ca mijloc de evoluţie spirituală. Inutil să mai vorbim de numărul
important al artiştilor care au sondat, pe aceleaşi căi, paradisurile artificiale.

Ar fi mult prea facilă, seamă ţinând şi de acestea, revelarea unei contradicţii Orient-
Occident, în sensul geografic al termenilor. Semnificaţia simbolică pe care o au, nu mai puţin,
cuvintele „Orient” şi „Occident” este singura adoptată în abordarea de faţă. Lucrările a
numeroşi autori atestă că Orientul poate fi conceput ca faţa iraţională a Raţiunii, în vreme ce
Occidentul, ca faţa raţională a Raţiunii. Căci Raţiunea însăşi tăinuieşte două feţe, diferite dar
inseparabile. Tocmai această contradicţie (în sensul lupascian al termenului) este cea care iscă
cele două contradicţii vizibile – ştiinţă / Tradiţie şi poezie / matematică –, îndelung comentate
de către exegeţii barbieni.

Toate aceste contradicţii se unifică, în sensul logicii terţului inclus, prin ivirea lui EL
GAHEL, autorul Jocului secund.

Ternarul Ion Barbu-EL GAHEL-Dan Barbilian constituie axioma, simultan unică şi

triplă, invizibilă dar fondatoare a cosmologiei Jocului secund. Ternarul în cauză generează
cele trei ternare structurante ale acestei cosmologii:
- ternarul miturilor fondatoare: Oglinda, Soarele şi Nunta;
- ternarul culorilor asociate celor trei mituri: albastrul, galbenul şi verdele;
- ternarul etapelor de auto-cunoaştere, simbolizat de Mercur, Venus şi Soare.
Am analizat pe larg aceste ternare în cartea mea din 1968 şi rog cititorul să se raporteze la ea.

La rândul lor, ternarele dau naştere poemelor Jocului secund în chip de veritabile
teoreme poetice: nefiind nici poeme nici teoreme, ele constituie spaţiul de întâlnire a tuturor
contradicţiilor menţionate mai înainte şi, îndeosebi, întâlnirea ştiinţei cu Tradiţia, a poeziei cu
matematica.

Dacă ar fi să căutăm repere în cultura universală, nu vom găsi decât extrem de puţine.
Printre acestea, în trecutul îndepărtat, sunt rubaiatele lui Omar Khayyam (aprox. 1050–1123),
autor al unui important tratat de algebră, astronom reputat şi mare poet. Din epoca noastră, s-
ar putea cita textele unuia dintre cei mai mari poeţi în viaţă, argentinianul Roberto Juarroz 1,
1
Roberto Juarroz a decedat patru ani mai târziu, în 1995, la vârsta de 70 de ani. Opera sa poetică, publicată între
1958 şi 1993, reuneşte 14 tomuri, numerotate, fiecare purtând acelaşi titlu: Poesía Vertical. Basarab Nicolescu se
precum şi straniile aforisme ale unui alt argentinian, Antonio Porchia, un înţelept necunoscut
practic, om al oralităţii şi autor al unei singure cărţi – Voce.

Pentru mine, Joc secund nu este prin urmare nici un tratat de matematică (ceea ce este
evident), nici un tratat de filosofie (ceea ce este mai puţin evident), nici o carte de poezie
(ceea ce nu este câtuşi de puţin evident).

Pentru mine, Joc secund este experimentarea în spaţiul poetic şi ştiinţific a proiectului
unui nou umanism, pe care autorul Jocului secund îl numea umanism matematic. Se ştie
foarte bine că Dan Barbilian era răzvrătit împotriva specializării înguste a diferitelor
discipline matematice. Mai mult, Ion Barbu intra suveran în domeniul poeziei, îmbogăţit de
toate cunoştinţele sale matematice.

Pe scurt, Joc secund este o bijuterie a transdisciplinarităţii. Singurul neajuns vine din
aceea că a apărut prea devreme. În această privinţă, Ion Barbu împărtăşeşte destinul unui alt
mare român, naturalizat francez, Stéphane Lupasco, promotor, la rându-i, al unui proiect de
nou umanism. Logica terţului inclus uneşte pe Ion Barbu cu Stéphane Lupasco. Într-un anumit
sens, care ar putea fi îndelung aprofundat, Joc secund este suprema realizare poetică a stării T
(„T” de la „terţ inclus”). Relaţia dintre logica terţului inclus şi transdisciplinaritate nu le-a
scăpat acelora care au început să studieze mai temeinic transdisciplinaritatea.

Transdisciplinaritatea este o creaţie recentă. Cred că primul care a folosit termenul a fost
Jean Piaget, iar cea dintâi manifestare internaţională în care problematica transdisciplinarităţii
a fost cu claritate formulată n-a avut loc decât în 1986. Este vorba despre Conferinţa de la
Veneţia, „Ştiinţa în faţa frontierelor cunoaşterii: prologul trecutului nostru cultural”,
organizată de către U.N.E.S.C.O. în colaborare cu Fundaţia Cini. De bună seamă că nimeni n-
a pronunţat acolo numele lui Ion Barbu, nici măcar eu. Fie-mi însă permis să gândesc că
„Declaraţia de la Veneţia”, care pune problema unui nou umanism fondat pe
transdisciplinaritate, i-a procurat lui Ion Barbu, acolo unde se află, în Isarlîkul său, o supremă
bucurie.

Pentru mine, Joc secund este o carte profetică, fondatoare, radical inovatoare şi
purtătoarea proiectului unui nou umanism şi al unei noi culturi.

În chip de cuvânt final aş dori să împrumut tocmai cuvântul ultim al Jocului secund: EL
GAHEL. În egipteană acesta semnifică, simplu, „ignorant”. Ce altă probă mai bună de
înţelepciune decât aceea de a încheia o carte de iniţiere prin cuvântul „ignorant”? Ignoranţa nu
este altceva decât rezultatul unuia dintre cele trei legăminte pronunţate la intrarea în călugărie
– legământul sărăciei. Iar jurământul sărăciei este foarte simplu şi, în egală măsură, foarte
dificil de urmat; căci el implică renunţarea la toate bogăţiile procurate de excluziunea terţului
tainic inclus.

Versiune românească şi note:

Pompiliu CRĂCIUNESCU

referă însă şi la Poesía y realidad, eseul-discurs rostit de Juarroz la primirea în Academia Argentina de Letras
(1987), text esenţial pentru gândirea transgresivă a poetului.