Unul dintre lucrurile cele mai impresionante din viata Bisericii Ortodoxe din ultimii ani este reactia

extraordinara pe care au avut-o credinciosii din multe Biserici fata de viata aleasa a raposatului ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, care a slujit Bisericii ca episcope mai intai al orasului Shangai, in Orientul Extrem, apo al Europei Apusene, iar in cele din urma al Americii Apusene si al orasului San Francisco. Acest drept al lui Dumnezeu, care chiar si in secolul nostrum rece si las era asemenea marilor ierarhi ortodocsi de demult, a trezit atata dragoste si veneratie in randul crestinilor ortodocsi dintre care multi nici nu l-au cunoscut in timpul vietii sale, incat se poate spune ca in 1966, cand a raposat, s-a deschis, de fapt, un nou capitol din viata sa: cel al cinstirii lui de catre credinciosii ortodocsi. Volumul de fata cuprinde diferite intamplari minunate legate de Fericitul Ioan Maximovici, cateva capitole legate de viata sa, dar in special ele constau in prezentarea cinstirii arhiepiscopului ca si a felului in care acesta a raspuns, adica prin minunile si aratarile sale catre cei care il cheama cu credinta sa se roage pentru ei si stiu ca nu este nicidecum mort, ci viu intru Dumnezeu si ca poate raspunde rugamintilor noastre fierbinti, venind din adancul inimii. Arhiepiscopul Ioan Maximovici a ramas credincios pana la sfarsit caii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut in ultimii ani ar fi putut evidentia, probabil, doua trasaturi principale ale caracterului sau. Inainte de toate - strictetea in tot ce se referea la Biserica si la Traditie. Era un aparator consecvent al calendarului bisericesc (iulian) de stil vechi, cu toate ca intretinea relatii cu unele Biserici de stil nou; interzicea clerului sau sa participe la slujbele comune "inter-crestine" din cauza canonicitatii indoielnice a unora dintre participanti. Activitatea ecumenistilor crestini i se parea la fel de indoielnica. Cu toate acestea Vladica a ramas in memoria credinciosilor nu prin severitatea sa, ci, dimpotriva, prin blandetea, veselia si chiar prin ceea ce se numeste "nebunie intru Hristos". Ultimii ani ai vietii arhiepiscopului Ioan au fost amarati de atacurile si persecutiile adversarilor sai, carora le raspundea totdeauna fara a se plange sau a invinui pe cineva, cu un calm netulburat. In 1966, dupa trecerea in vesnicie a arhiepiscopului Ioan, in presa au aparut numeroase materiale atestand sfintenia sa: tamaduirile miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vietii sale, privegherea in timpul noptii, aparitiile sale dupa moarte, darul clarviziunii, pogorarea vizibila a flacarilor in timpul sfintei liturghii, prigoana feroce la care a fost supus si, in sfarsit, ceea ce nu toti au fost capabili sa pretuiasca (poate din cauza ca acest aspect al sfinteniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) - nebunia lui pentru Hristos. Vladica isi oranduia viata intemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fara sa se gandeasca cat de imprevizibile si chiar stranii pot aparea faptele sale celor ce se conduc dupa criterii pur omenesti. De obicei mergea pe jos, adesea descult, vizitand spitale, aziluri si ospicii. Slujea descult si in biserica. Vladica era cunoscut ca sfant nu numai printre crestinii ortodocsi, ci si in randul credinciosilor de alte confesiuni. Asa, bunaoara, in una din bisericile catolice din Paris, preotul incerca sa trezeasca interesul tinerilor fata de credinta prin urmatoarele cuvinte: "Afirmati ca in prezent nu se mai intampla minuni, nu mai exista sfinti. De ce sa va prezint dovezi teoretice, cand astazi pe strazile Parisului umbla un sfant - sfantul Ioan cel Descult!" Intr-un anumit sens el este un etalon, care ne permite sa evaluam cine si ce este veritabil in vremurile noastre tulburi. Iar unitatea sa de masura nu este altceva decat curata dragoste crestineasca, proprie fericitului Ioan si pe care o raspandea in jurul sau cu darnicie. Cu aceasta dragoste straduinta pentru trairea duhovniceasca capata un rost. Iar fara ea, tot ce ramane din relatiile omenesti si viata bisericeasca, va fi un fel de desertaciune sau alta, exprimata prin calomnii si curse perfide sau, dimpotriva, in linguseli si laude reciproce.