CURS II Institutiile juridice Trecerea de la organizarea gentilica la cea statala in societatea dacica de la inceputul sec. I I.Hr.

a determinat o transformare a formelor de exprimare a dreptului. Trecerea de la cutuma general acceptata (tacitus consensu populi) la cea oficial controlata si impusa de stat a facut ca acest izvor formal sa ramana in fruntea sistemului normativ juridic al dacilor. Procesul de intensificare a dreptului nu exclude nici prezenta unor legi. Rolul important al marelui preot in edictarea si aplicarea normelor juridice este o dovada a caracterului profund religios al dreptului geto-dac, atat inainte cat si dupa formarea statului. 1. Dreptul de proprietate Trecerea de la organizarea gentilica la cea statala si-a pus amprenta si asupra raportului dintre proprietatea comuna si cea privata in cadrul societatii dacice. Daca in obstea gentilica matriarhala, proprietatea comuna era cea care predomina, in epoca patriarhatului dacic, ea va pierde teren in fata celei private. La inceput proprietatea privata era exercitata asupra bunurilor mobile necesare traiului (alimente, unelte, arme, vesminte, podoabe), iar ulterior aceasta va include si bunurile imobile (casa si anexele ei). In cadrul obstii gentilice dacice, ca urmare a diferentelor de avere existente, o vasta proprietate funciara era concentrata in mana aristrocratiei dacice. In obstea teritoriala dacica din epoca formarii statului, proprietatea asupra terenurilor arabile a ramas comuna. Terenul arabil era impartit anual in loturi si repartizat fie prin tragere la sorti, fie prin decizia sfatului obstii, unora dintre membrii comunitatii. Recolta obtinuta intra in proprietatea privata a celor care cultivasera loturile respective. 2. Familia Tipul de familie si casatoria au evoluat in stansa legatura cu diversi factori economici si sociali. In interiorul gintei matriarhale s-a trecut de la familia inrudita prin sange care avea la baza casatoria pe grupe (un grup de barbati erau sotii unui grup de femei de o anumita generatie) la familia bazata pe casatoria pereche (sotul avea o sotie principala printre mai
1

multe sotii, iar sotia avea un sot principal printre mai multe soti). In cadrul gintei patriarhale accentul cade pe barbat ca centru al familiei dacice poligame. In epoca statala, ca urmare a cresterii proprietatii private este consacrata familia monogama. In final, familia dacica a devenit monogama, patrilocala si patriliniara : sotia locuia in casa barbatului, iar descendenta se stabilea pe linie paterna, copiii ramanand in familia tatalui dupa moartea sa. In cadrul familiei, sotia avea un statut inferior barbatului. 3. Succesiunile Succesiunile au evoluat in legatura cu proprietatea privata si familia dacica. Dreptul gintii si al marii familii patriarhale la mostenirea bunurilor mobile ale defunctului a facut loc, treptata la transmiterea patrimoniului familial urmasilor directi ai familiei monogame. CAPITOLUL II DREPTUL IN DACIA ROMANA (106-275) Sectiunea 1. Organizarea de stat a provinciei Dacia 1. Statul dac dupa cucerirea romana A doua campanie romana de cucerire a Daciei (105-106) in timpul imparatului Traian, caderea Sarmisegetuzei si moartea lui Decebal au pus capat celor aproximativ doua secole de existenta a statului dac. Sub aspect politic, cucerirea romana a echivalat cu disparitia statului dac cu structurile si aparatul sau propriu, insa nu si disparitia ideii de stat in spatiul carpato-danubian. Structurile statale ale dacilor au fost inlocuite cu structura statala romana mult superioara ca organizare si functionare. Dupa cucerire, Dacia a intrat in procesul de integrare administrativa, economica si militara, dupa cum prevedeau normele dreptului public roman. In acord cu aceste norme, ea a fost organizata ca o provincie distincta, cu organe administrative, militare si fiscale proprii.

Sectiunea a 2 a. Dreptul aplicat in Dacia romana Incorporarea Daciei in cadrul statului roman nu a avut ca efect eliminarea completa a incidentei dreptului dacic si nici aplicarea automata si neconditionata a dreptului cuceritorului asupra teritoriului cucerit. Aplicarea dreptului roman depindea de principiul statutului personal . Potrivit acestui principiu, nu conta unde te aflai pentru a ti se aplica o anume norma juridica, ci conta cine erai. Asadar, dreptul roman a dat nastere mai multor grupe de norme juridice care se aplicau in functie de subiectul de drept vizat. Cetatenilor romani aflati in Dacia romana li se aplica acea grupa de norme juridice cunoscuta sub denumirea de drept civil sau drept quiritar. In baza dreptului civil, cetatenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor politice si civile : aveau ius suffragii (dreptul de a vota), ius honorum (dreptul de a candida la o magistratia in colonii), ius militae (dreptul de a face parte din legiuni), ius commercium (dreptul de a incheia acte juridice dupa dreptul civil roman), ius connubii (dreptul de a incheia o casatorie legitima), dreptul la nume etc. Alaturi de cetatenii romani, in Dacia romana se intalnesc si latinii coloniari. Locuitori ai asezarilor urbane din provincie, acestia se bucurau de un statut juridic intermediar intre cel de cetatean si cel de peregrin. Lor li se recunostea ius commercium, dar nu aveau ius connubii decat in cazuri exceptionale. Marea masa a populatiei autohtone dacice si persoanele care nu detineau statutele juridice superioare, au primit statutul juridic de peregrin. Pe langa statutul juridic al persoanelor libere, se intalnea in Dacia romana statutul juridic al sclavilor. Acestora li se aplica dreptul roman sau cutumele locale, dupa cum stapanul lor era cetatean roman sau peregrin. Sectiunea a 3 a . Principalele institutii juridice 1. Casatoria si familia Normele juridice care reglementau casatoria si familia erau diferite raportat la statutul juridic al persoanei. Intrucat numai cetatenii romani aveau ius connubii, doar casatoriile incheiate intre acestia erau considerate legitime de dreptul roman. Dreptul roman considera legitima o casatorie
3

incheiata intre un cetatean roman si o latina sau peregrina daca aceasta primea, in mod exceptional ius connubii. In cazul uniunii intre un cetatean roman si un necetatean nu putea fi vorba despre o casatorie legitima, iar copilul rezultat urma statutul juridic al mamei din momentul nasterii. Astfel, in cazul uniunii dintre un cetatean roman si o peregrina daca, se acorda copilului statutul juridic de peregrin. In cazul uniunii dintre o mama cetatean si un tata peregrin, copilului i se impunea statutul inferior al tatalui, probabil pentru a se limita numarul cetatenilor existenti. 2. Dreptul de proprietate In Dacia romana, proprietatea era de trei feluri : provinciala, quiritara si peregrina. Intrucat pamantul Daciei era considerat proprietate a imparatului, era recunoscuta doar o proprietate provinciala pe seama cetatenilor romani. Peregerinii puteau detine si ei o astfel de proprietate, doar daca li se acorda ius commercium. In timp ce proprietatea quiritara asigura tituarului ei toate cele trei elemente ale proprietatii romane absolute folosinta, culegerea fructelor si dispozitia -, proprietatea provinciala era incompleta, conferind doar posesia si uzufructul. In fapt, proprietarii privinciali se manifestau asemenea proprietarilor quiritari, putand dispune asupra pamantului atat prin acte intre vii (prin traditiune), cat si prin acte pentru cauza de moarte. Proprietatea provonciala era ocrotita printr-o actiune reala dupa modelul actiunii in revendicare care ocrotea proprietatea quiritara. Proprietatea peregrina era dobandita de regula prin ocupatiune si traditiune. Ocrotirea proprietatii peregrinului posesor, in cazul in care fusese dobandita de la un fals proprietar s-a realizat prin intermediul prescriptiei de lunga durata creata la sfarsitul sec al II lea. Aceasta permitea celui care posedase neintrerupt timp de 10 ani intre prezenti si 20 de ani intre absenti sa respinga actiunea adevaratului proprietar.

3. Succesiunile Succesiunile au fost reglementate de dreptul roman - pentru cetateni - si de cutumele dacice pentru peregrinii daci -. Cu toate ca regulile succesiunii testamentare romane nu acordau peregrinilor dreptul de a fi instituiti ca mostenitori, in mod exceptional soldatii romani puteau sa-si instituie ca mostenitori peregrini sau latini. Dreptul succesoral dac reglementa un testament oral asemanator cu testamentul cu limba de moarte care exista in dreptul romanesc medieval. 4. Dreptul penal Dreptul penal se aplica cetatenilor romani in baza normelor dreptului roman, iar peregrinilor in baza dreptului autohton. Guvernatorul provinciei avea dreptul de a condamna la moarte pe locuitorii provinciei in cazul unor delicte grave, cu exceptia sefilor locali care erau condamnati doar de imparat. In cazul pedepselor capitale, cetatenii romani putea face apel la Roma. 5. Procedura de judecata Guvernatorul organiza procesul si il trimitea spre judecare unui judecator unic sau unor judecatori multipli. Treptat, guvernatorul a preluat pe seama sa judecata si darea unei sentinte. Litigiile dintre cetateni si peregrini erau judecata de guvernator dupa normele dreptului roman, cu fictiunea ca peregrinul in cauza era cetatean. Litigiile dintre peregrini erau solutionate conform dreptului autohton.