Metode Numerice Curs 1

(.l. dr.ing. Luca Septimiu)

METODA ELEMENTELOR FINITE

Introducere Metoda elementelor finite (MEF) este o tehnica numerica folosita in rezolvarea problemelor de inginerie si fizica matematica. Eleborata in anii 50, metoda s-a propagat rapid si a devenit, in mod cert, cel mai puternic instrument folosit in analiza structurilor, studiul fenomenelor de transfer de caldura, curgerea fluidelor etc. Pentru problemele reale, unde configuratia geometrica a structurii poate fi complicata, modul de rezemare si incarcare a acesteia foarte complex sau proprietatile mecanice ale materialelor componente variate, nu este posibila gasirea unor solutii analitice exacte. Obiectivul principal al orcarui inginer este acela de a obtine, pentru problemele cu care se confrunta, solutii eficente din punct de vedere practic. Solutiile aproximative obtinute prin procedee numerice, de exemplu prin metoda elementelor finite, pot satisface exigentele ingineresti in proiectarea diferitelor structuri de rezistenta. In metoda elementelor finite se considera structura continua ca fiind alcatuita din mai multe parti mici, discrete, numite elemente finite, continue in cuprinsul lor si legate intre ele in anumite puncte numite noduri. Solutiile problemei se vor obtine in aceste noduri. Astfel, analiza corpului complex este redusa la studiul elementelor componente ale structurii rezultate prin discretizarea sa. Pentru a cunoaste comportarea intregii structuri, va fi necesar sa se analizeze mai intai elementul fint. Analiza elementului finit se concretizeaza in cele din urma in stabilirea unor caracteristici, ca de exemplu rigiditatea sa, care servesc apoi la reconstituirea structurii prin operatia de asamblare. Din punct de vedere matematic, asamblarea conduce la un sistem de ecuatii algebrice, avand ca necunoscute, de exemplu, deplasarile nodurilor, valori cu care se poate trece la determinarea tensiunior in fiecare element. Cu tote ca prin aceasta metoda analiza structurii se simplifica substantial, trebuie remarcat ca, chiar in cazul unei discretizari grosiere, volumul de calcul devine atat de mare incat utilizarea calculatoarelor este indispensabila. Descrierea generala a metodei Analiza starii de eforturi si deformatii a unei structuri cu metoda elementului finit comporta urmatoarele sase etape importante:

Metode Numerice Curs 1

(.l. dr.ing. Luca Septimiu)

a) Discretizarea structurii si alegerea tipului de element finit. Structura data se subimparte in elemente finite, numerotate de la 1 la n, precizandu-se apartenenta fiecarui element la multitudinea nodurilor sale de conexiune. Se defineste astfel topologia modelului pe care se conduce calculul. Rolul inginerului in stabilirea numarului de elemente folosite precum si a variatiei in marime, forma si tip a acestora este esential. In cazul unor structuri cu geometrie neregulata, o experienta dobandita in Mecanica constructiilor privitoare la raspunsul structurilor la actiuni exterioare este necesara si totdeauna binevenita. Elementele trebuie sa fie suficient de mici pentru a asigura obtinerea unor rezultate corecte, insa trebuie subliniat faptul ca desi pentru o discretizare fina solutia aproximativa este mai apropiata de cea exacta, timpul necesar obtinerii acesteia, deci costul, este mare. Discretizarea trebuie s surprind particularitile de form, material, rezemare i ncrcare pe care structura le prezint. In zonele in care geometria structurii este complexa sau rezultatele au o variatie considerabila (concentratori de tensiune) se recomanda o discretizare deasa, eventual si utilizarea unor elemente finite de ordin superior.

Discretizarea structurii, numerotarea nodurilor si a elementelor

Experienta in anticiparea raspunsului structurii

2

Metode Numerice Curs 1

(.l. dr.ing. Luca Septimiu)

Y Z X

Indesirea discretizarii in zonele in care se estimeaza ca variatia rezultatelor este mare Elementele finite difera intre ele prin forma lor geometrica si numarul, respectiv tipul deplasarilor independente (grade de libertate - GDL) care se ataseaza nodurilor. Alegerea elementelor finite folosite in analiza depinde de particularitatile de forma dar si de comportare a structurii. Elementele trebuie sa fie compatibile cu dezvoltarea spatiala a structurii astfel incat simularea comportarii acesteia sa fie cat mai buna. Astfel, n cazul n care structura are o dezvoltare unidirecional, elementele finite corespunztoare s fie unidimensionale (1D), drepte sau curbe, la o dezvoltare bidirecional elementele finite corespunztoare s fie bidimensionale (2D), cu laturi drepte sau curbe i la o dezvoltare spaial elementele finite corespunztoare s fie tridimensionale (3D), cu fee plane sau curbe. Elementele finite unidimensionale (1D) se folosesc pentru modelarea structurilor plane sau spatiale alcatuite din bare (grinzi cu zabrele si cadre). Ele pot avea diverse tipuri de sectiuni transversale dar in general sunt reprezentate prin segmente liniare. Desi sectiunea transversala poate varia in lungul elementelor, in studiul nostru vom considera doar elemente cu sectiune constanta. Elementele unidimensionale cele mei simple, denumite liniare, au doua noduri, cate unu la fiecare capat. Exista insa si elemente unidimensionale de ordin superior avand trei sau mai multe noduri, numite elemente cuadratice sau cubice.

Elemente finite unidimensionale (1D)

3

Metode Numerice Curs 1

(.l. dr.ing. Luca Septimiu)

Exemplu de modelare a grinzilor cu zabrele cu elemente finite unidimensionale

Metode Numerice Curs 1

(.l. dr.ing. Luca Septimiu)

Exemplu de modelare a cadrelor spatiale cu elemente finite unidimensionale

Metode Numerice Curs 1

(.l. dr.ing. Luca Septimiu)

Avand forma de patrulater sau triunghi, elementele finite bidimensionale (2D) sunt actionate de forte in planul lor (stare plana de tensiune sau stare plana de deformatie). Cele mai simple elemente finite bidimensionale, elementele liniare, au noduri doar in colturi si laturi drepte. Exista si elemente bidimensionale de ordin superior , cu laturi curbe si noduri suplimentare pe mijlocul lor, numite cuadratice. Grosimea acestora poate fi variabila sau constanta.

Elemente finite bidimensionale (2D)

Y Z X

Y Z X

Exemple de utilizare a elementelor finite bidimensionale

6

Metode Numerice Curs 1

(.l. dr.ing. Luca Septimiu)

Cele mai folosite elemente tridimensionale (3D) au forma de tetraedru sau paralelipiped. Elementele finite tridimensionale standard au noduri doar in colturi si laturile drepte, in timp ce elementele de ordin superior pot avea noduri si pe mijlocul laturilor sau/si chiar in mijlocul fetelor.

Elemente finite tridimensionale (3D)

Z X Y

Z XY

Metode Numerice Curs 1

Y Z X

(.l. dr.ing. Luca Septimiu)

Exemple de utilizare a elementelor finite tridimensionale b) Alegerea functiei deplasarilor. Aceasta etapa presupune alegerea unei functii de aproximare (numita si de forma) a campului deplasarilor din interiorul unui element finit in functie de deplasarile nodale. Aceste functii se aleg de preferinta sub forma unor polinoame liniare, cuadratice sau cubice pentru ca sunt simplu de implementat in formularea metodei. Ele introduc un numar de coeficenti arbitrari care se determina din conditii de compatibilitate. Intrucat legea de variatie aleasa nu reprezinta exact variatia reala a deplasarilor pe domeniul elementului finit, aceasta constituie cauza principala a aproximarilor pe care le face metoda. c) Alcatuirea matricei de rigiditate a elementului. Odata ce tipul elementului finit a fost precizat si functia de forma aleasa, se poate trece la alcatuirea ecuatiei matriceale care exprima proprietatile statice sau cinematice ale elementului. De exemplu, in domeniul actiunilor statice, in baza unei legi de variatie a deplasarilor aleasa, se pot scrie ecuatiile de echilibru intre fortele aplicate in nodurile elementului finit pe de o parte si fortele interioare pe de alta parte. Acestea din urma se exprima in functie de rigiditatea elementului si deplasarile nodurior sale. Pentru determinarea elementelor de rigiditate pot fi folosite mai multe procedee. - Procedeul direct, avand la baza metoda clasica a deplasarilor; - Procedeul variational, care comporta minimizarea energiei potentiale totale a solidului elastic, in baza principiului valorii stationare a energiei potentiale; - Procedeul valorilor reziduale (metoda Galerkin); d) Asamblarea. Insusirile de comportare mecanica a structurii intregi rezulta din aportul fiecarui element finit. Astfel, rigiditatea structuii se obtine prin asamblarea rigiditatilor elementelor finite. Matematic acest lucru consta in combinarea ecuatiile matriceale care exprima comportarea elementelor finite in parte si obtinerea ecuatiei matriceale care exprima comportarea intregii structuri. La baza acestei operatii sta faptul ca, intr-un nod comun mai multor elemente finite valoarea campului de deplasari este aceeasi pentru toate
8

Metode Numerice Curs 1

(.l. dr.ing. Luca Septimiu)

elementele cuplate in acel nod. Inainte de a trece la rezolvarea sistemului de ecutii astfel obtinut, acesta se modifica in functie de conditiile la limita (de rezemare) pe care trebuie sa le respecte sructura. e) Rezolvarea sistemului de ecuatii. Prin rezolvarea sistemului de ecuatii se obtin valorile nodale ale deplasarilor. Daca sistemul de ecuatii este liniar, rezolvarea se face in baza algoritmilor de calcul cunoscuti; in timp ce in cazul sistemelor neliniare, solutiile rezulta iterative, necesitand modificari ai coeficientilor necunoscutelor si uneori ai termenilor liberi. f) Calcule auxiliare. Uneori solutiile sistemului de ecuatii sunt folosite pentru a obtine alte marimi derivate din necunoscutele primare. De exemplu, deplasarile nodurilor servesc in continuare la calculul deformatiilor specifice si a tensiunilor.