GHIDUL CONSUMATORULUI -

"Calitatea produselor ecologice"

Introducere

Notiunea de "calitate"

AFNOR, Franta dă definiţia următoare calităţii: "calitatea este ansamblul

calităţilor şi caracteristicilor, măsurabile sau nu, a unui produs sau serviciu, care îi
conferă aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite ale utilizatorului
său ". Noţiunea de calitate este deci relativă pentru utilizatorul unui produs sau
serviciu; astfel, putem distinge mai multe calităţi, în funcţie de utilizator
(MINNAAR, 1995).
Filiera produselor agricole se referă la cel puţin trei actori:
- producătorul, care va fi în mod special atent la calitatea agronomică
(randamentul potenţial, caracterul rustic, rezistenţa la boli şi dăunători,
precocitatea...) ;
- transformatorul şi distribuitorul, care sunt legaţi de calitatea tehnologică a
produsului (producţie, conservare, transformare, transport...) ;
- consumatorul, pentru care noţiunea de calitate corespunde la diferite aşteptări :
- edonism: calitate vizuală şi gustativă,
- alimentaţie şi sănătate: calitatea nutriţională, calitatea igienică, (produs
lipsit de resturi de pesticide, micro-organisme patogene, metale grele, nivel
al nitraţilor acceptabil...),
-preocupări pentru mediu: calitatea ecologică cu impactul producţiei asupra
întregului lanţ trofic al mediului (poluarea), problemele OGM.
- preocupări etice şi sociale: condiţii sociale, obiectivele politice ale
producţiei.

Cap. I. Calitatea agronomică

Îmbunătăţirea calităţii agronomice este unul din obiectivele principale a

cercetării şi experimentării în agricultură (îmbunătăţirea tehnicilor de luptă
împotriva bolilor, dăunătorilor şi buruienilor; fertilizarea, randamente,
conservarea…). Aceste cercetări aplicate încearcă să răspundă necesităţilor
agricultorilor, şi rezultatele sunt validate de către publicaţii cu caracter ştiinţific în

1
reviste tehnice.
Ori, până în aceşti ultimi ani, se găseau puţine rezultate cu caracter ştiinţific
referitoare la cercetările din agricultura ecologică, acestea neinteresând decât
organismele specializate (GRAB, ITAB, IRAB în Elveţia…). Astăzi, asistăm la o
deschidere a centrelor de cercetare agronomice pentru această problemă (INRA ,
Franta, 2000), din cauza evoluţiei consumului şi agravării problemelor legate de
intensificarea agriculturii. Astfel, ar trebuii chiar să se multiplice iniţiativele în
materie de experienţe agronomice, cu rezultate ştiinţifice recunoscute şi care ar
putea avea un impact asupra dezvoltării tehnicilor agroecologice.

Randament
În termeni de comparaţie a randamentelor, se găsesc mai multe experienţe
făcute pe termen mai scurt sau mai lung care oferă date despre diferenţele între
randamente între sistemele de cultură convenţională şi ecologică. Astfel, NIGGLI
şi colab., (1998) au făcut începând cu anii 70 la IRAB în Elveţia un experiment
comparativ între sistemele de cultură biodinamică, ecologică şi convenţională. Au
fost efectuate printre altele măsurători ale productităţii şi regularităţii
randamentelor. Randamentele din sistemele de cultură ecologic şi convenţional
sunt constante, şi ating în aceste experienţe 82 până la 85 % din randamentele
modului de cultură convenţional. Dinpotrivă, în termeni de eficienţă energetică şi
nutritivă (raportul între randamente obţinut şi aportul în elemente nutritive şi
energie), autorii au calculat că procedeele ecologice au fost cele mai eficace.
Aceste rezultate întăresc concluziile lui HALBERG & KRISTENSEN (1997) care
prezintă o metodă de clasificare a rezultatelor agronomice din diferitele sisteme de
cultură din Danemarca care integrează factorii de variabilitate a randamentului,
metodă care ar putea uşura evaluarea factorilor economici. De fapt, rezultatele unei
anchete făcute de aceşti autori în ferme daneze au permis cuantificarea diferenţelor
între randamentele diferitelor sisteme de cultură: randamentul fermelor
convenţionale este în medie mai mare cu 21 până la 37 % pentru seminţe şi de 12
până la 18 % pentru sfecla furajeră, iarbă şi trifoi, aceste rezultate fiind totodată
rezistente de condiţiile climatice şi de tipul de sol.
Din potrivă, alte experienţe au arătat că randamentele între diferitele sisteme
de cultură sau deosebit foarte puţin. Astfel, un experiment comparativ făcut pe o
cultură de morcovi timp de trei ani de către GRAB (1997) în Sud-Estul Franţei nu
a permis evidenţierea unor diferenţe semnificative între randamentele celor două
sisteme de cultură. La fel, pentru tomate, un studiu comparativ între trei sisteme de
cultură (convenţional, cu un nivel al imputurilor scăzut, şi ecologic) făcut de către

2
CLARK şi colab. (1999) în California a permis demonstrarea faptului că sistemele
de cultură ecologice sau cele cu un nivel al imputurilor scăzut pot produce
randamente asemănătoare cu cel convenţional, dar factorii limitativi ai
randamentului (azotul, înierbarea şi apa) sunt mai greu de controlat. În paralel,
CLARK şi colab. (1998) au arătat într-un studiu comparativ de opt ani pentru
cultura de porumb dulce şi tomate, că artropodele, nematozii şi agenţii patogeni
joacă un rol scăzut pentru randament. La partea opusă, abundenţa apare ca o cauză
mare a randamentelor mici în cultura alternativă.
La cultura de orez, ANDOW & HIDDAKA (1998) au comparat pierderile de
randamente potenţiale a culturilor convenţionale şi biologice, studiind pagubele
insectelor erbivore, sau simulând un astfel de atac prin răni pe frunze. Ei au
constatat că orezul crescut în condiţii biologice era mai tolerat la atacurile de
insecte şi la răni; numărul de tulpini şi procentajul de seminţe mature este mai
mare. Autorii concluzionează că atacurile de tip erbivor în cazul culturilor
convenţionale fragilizează plantele şi le fac mai vulnerabile la atacul agenţilor
patogeni, în timp ce în cultura de orez ecologic există mai puţine atacuri
secundare.
În ceea ce priveşte îmbunătăţirea randamentelor la cultura ecologică, au fost făcute
de asemenea diverse experienţe care studiază aspectele economice. Punerea în
evidenţă a eventualelor diferenţe nu se poate face decât dacă sistemul de producţie
este controlat.
De exemplu, KARALUS & RAUBER (1997) au arătat că efectul
pregerminării cartofilor se dovedeşte o metodă interesantă pentru a sigura
randamentele într-o fermă care nu utilizează produse chimice. De fapt, rezultatele
experimentelor lor au arătat că tuberculii de cartofi pregerminaţi au fost mai puţin
dar mai mari, şi în caz de defoliere precoce de către dăunători, randamentul a fost
mai puţin afectat. La cultura mare, a fost pusă la punct o metodă pentru a face
operaţiile de erbicidare în perioade în care rentabilitatea economică va fi mare. De
fapt, pentru a face faţă pierderilor de randament datorate unei proaste gestiuni a
înierbări a culturilor de grâu, WELSH şi colab. (1999) au calculat, plecând de la o
pierdere acceptabilă de 5%, că perioada critică în care cultura trebuie curăţată de
buruieni se situează între 506 şi 1 023 grade zile după semănat. În aceeaşi optică, ,
a fost arătată importanţa culturilor intercalare în sistemele agroecologice de către
THEUNISSEN (1997) care insistă asupra necesităţii de a se pune accentul pe
aspectele de rentabilitate ale acestor sisteme, şi de către BULSON şi colab. (1997)
pe o experienţă cu culturi asociate, (grâu şi fasole) la scara mare în Anglia. Au fost
testate diferite densităţi de semănat, şi autorii arată că este posibil de a crea o astfel

3
de asociaţie, atât din punct de vedere agronomic cât şi mecanic. Cele mai bune
rezultate sau obţinut cu o densitate de semănat de 75% din densitatea recomandată
pentru fiecare cultură dacă se seamana singură.
Putem cita de asemenea experienţe a căror obiectiv este evaluarea calităţilor
agronomice şi nutriţionale a numitor plante adaptate pentru cultura ecologică, ca
de exemplul studiul coordonat de către Grupul Experimental Pluridisciplinar din
1992 - 1994 (GEP, 1994). Acest studiu a permis să arate potenţialul foarte mare în
termeni de calitate agronomică, organoleptică, de conservare şi alimentară.
Pentru o cultură ecologică de patru varietăţi de dovleac (Cucurbita maxima cv
'Potimarron' şi cv 'Hokkaïdo', C. pepo cv 'Melonette' şi C. moschata cv 'Butternut')
plecând de la 10 varietăţi .

Rezistenţa la boli şi dăunători

Pentru persoanele sensibilizate sau care practică agricultura ecologică, este

recunoscut faptul că plantele produse şi animalele crescute după metodele
agriculturii ecologice sunt mai rustice şi mai rezistente la boli, din cauza practicilor
culturale mai puţin intensive. Dar adesea, aceste observaţii bazate pe observare au
putut fi criticate pentru că există puţine referinţe ştiinţifice care pot să explice acest
fenomen. Totuşi, mecanismele chimice care permit o mai bună rezistenţă a
culturilor mai puţin intensive au fost abordate şi explicate în parte de către
CHABOUSSOU (1985). Autorul a arătat importanţa prezenţei în plante în slăbirea
apărării naturale a plantelor. De altfel, a arătat că pesticidele afectează
metabolismul plantei şi pot reduce productivitatea ei până la 50%, şi o fac mai
sensibilă la insecticide, aşa cum afirmă cercetătorii VAN DEN BOSCH şi
AESGHLIMANN (1986) într-o operă consacrată mecanismelor pesticidelor. În
acea perioadă, aceste piste de cercetare nu au fost reluate de către comunitatea
ştiinţifică, şi a trebuit aşteptată schimbarea recentă a contextului datorat apariţiei
catastrofelor ecologice flagrante care au afectat opinia publică pentru ca să vedem
articole interesate de aceste subiecte, care pot contribuii la îmbogăţirea
dezbaterilor.
De exemplu, la viţa de vie, LOTTER şi colab. (1999) arată că consecinţele
economice ale atacului de Phylloxera pe rădăcini sunt mai mici pentru viile care
sunt conduse în agricultură ecologică. De fapt, atacurile secundare de ciuperci
parazite care induc necroze rădăcinilor erau de ordinul a 10 % în agricultura
ecologică, în timp ce în convenţional erau de ordinul a 30% pentru o aceeaşi
densitate de Phylloxera pe gramul de rădăcină. Totodată, observarea culturilor de

4
ţesuturi de rădăcini în cei doi ani de experimente nu au permis elaborarea unei
teorii care să explice diferenţele între rezistenţa celor două tipuri de plante (în
primul an de observaţii , a fost pus în evidenţă atacul mai mare de Trichoderma pe
culturile de ţesuturi de rădăcini de la viile conduse în agricultura ecologică, în timp
ce în al doilea an, a fost observată o prezenţă semnificativ mai mare de Fusarium
oxysporum şi Cylindrocarpon sp. pe rădăcinile de la plantele provenite din cultura
convenţională).
La porumb, PHELAN (1997) a arătat în condiţii controlate de seră apoi în câmp că
erau mai multe ouă de sfredelitorul porumbului pe plantele crescute pe soluri
convenţionale decât pe cele crescute în agricultura ecologică. Acest lucru ar fi
legat de concentraţia minerală a plantelor de porumb , diferită în cele două cazuri.
Autorul a dedus că plantele care au un echilibru mineral optim sunt mai rezistente
la atacul dăunătorilor, şi că solurile biologice, datorită unui mai mare efect tampon,
conferă un mai bun echilibru mineral plantelor. Producţiile animale şi derivatele
acestora (ouă, produse lactate) sunt puţin abordate aici din cauza puţinelor referinţe
ştiinţifice. Principalele criterii de ameliorare a producţiei sunt alegerea soiurilor
adaptate cerinţelor producţiei ecologice (animalele îndelung selecţionate nu sunt
convenabile pentru că sunt foarte puţin rezistente la boli), problemele sanitare,
condiţiile de creştere ("confortul " animalelor domestice), gestiunea dejecţiilor
(DARCOF, 1999). Este deschis un foarte mare domeniu de cercetare având ca scop
o productivitate acceptabilă pentru producător.

Lupta fitosanitară

Consecinţele luptei fitosanitare se traduc prin preocuparea de prezenţa

resturilor de pesticide în alimente; aceasta, este una dintre problemele cele mai
reprezentative ale calitatii în sens a termenului pentru agricultura ecologică. De
fapt, ochiul consumatorului este cel care diferă cele două tipuri de produse şi care
face legătura între obligaţia de a folosii unele utilaje şi rezultatele. Cercetările în
domeniul luptei fitosanitare în agricultura ecologică fac parte din obligaţia de a
folosii unele mijloace, în timp ce consecinţele fac parte din rezultatele aşteptate de
către consumator: fără resturi de pesticide în produsele ecologice, problemă care
va fi abordată într-un paragraf specific (capitolul VI).
Pentru agricultorii ecologici, lupta împotriva bolilor şi dăunătorilor este o
preocupare majoră din cauza marjei reduse de intervenţie, şi, deşi răspunsul
esenţial la problemele fitosanitare în agricultura ecologică este munca de
prevenire, aşteptarea lor în raport cu cercetarea experimentală este mare. Pe de altă

5
parte, au fost făcute numeroase studii pentru a ameliora calitatea agronomică a
culturilor ecologice pentru acest criteriu, şi domeniile de cercetare sunt tot atât de
vaste câţi dăunători sunt. Din această cauză, este imposibil să fim exhaustivi pe
această temă, chiar dacă anumite probleme principale la nivel economic au atras
atenţia (viermele merelor, păduchele verde a părului, păduchele piersicului, mana,
putregaiul cenuşiu...). Arătăm în acest paragraf câteva exemple recente din
cercetare, fiind disponibile numeroase publicaţii a GRAB pe diferite subiecte(vezi
lista de publicaţii difuzată de către GRAB).
Temele de cercetare pot să fie abordate din unghiul pur experimental de
către cercetare sau pot să fie adaptate dozele de tratament: de exemplu, TRATCH
& BETTIOL (1997) au studiat efectul anumitor compuşi asupra creşterii miceliene
şi a germinării sporilor de diverşi agenţi patogeni. Au arătat astfel că pulverizarea
unei soluţii de compost biologic la o concentraţie de 10 % inhibă creşterea
miceliană pentru majoritatea patogenilor testaţi (dintre care Rhizoctonia solanii,
Fusarium oxysporum, Botrytis cinerea, Altnaria solanii, Septoria lycopersicii...) ;
germinarea sporilor este inhibată la concentraţii de 20 % pentru B. cinerea şi de 10
% pentru A. solanii. Aceste composturi pe lângă efectul fertilizant, ar putea să
aducă un ajutor sensibil în lupta contra ciupercilor patogene. În aceeşi optică,
BETTIOL (1999) a făcut un experiment în sera de castraveţi pentru a găsii
mijloace de luptă împotriva oidiumului F (Sphaerotheca fulligena) comparând
aplicarea fungicidelor clasice, şi a laptelui de vacă în diverse concentraţii ca şi
produs alternativ. Sa dovedit ca în condiţiile experimentale, concentraţiile mari de
lapte de vacă sunt mai eficace în lupta împotriva manei decât produsele clasice.
Din potrivă DAUGAARD (1999) nu a putut determina în condiţii de cultură
biologică o metodă de luptă eficace împotriva mucegaiului cenuşiu Botrytis
cinerea la căpşun testând diferite metode date de către literatură, arătând că mai
trebuie făcute multe experimente pentru a lupta împotriva principalei afecţiuni a
căpşunului. Putem de asemenea cita pe PASQUIER şi GHARMILLOT (1998) care
au arătat printr-un studiu de opt ani făcut în livadă de meri, că a fost posibil
menţinerea pe o perioadă lungă un atac redus de vierme a mărului (Cydia
pomonella) tratând de 4 sau 6 ori de jumate /doză cu virusul granulozei (virus
natural a viermilor merelor), acest lucru permiţând acoperirea riscurilor respectând
criteriile economice.
Un alt mod de a aborda acest subiect este de a pune ştiinţific în evidenţă
observaţiile făcute de către agricultori. Putem cita astfel concluziile studiului lui
TABILIO şi colab. (1998) care au arătat în câmp importanţa unei bariere fizice în
jurul livezilor pentru a evita diseminarea şi infectarea cu Pseudomonas syringae.

6
Astfel, dacă se plasează garduri vii din mai multe specii în partea vânturilor
dominante, se poate limita infestarea livezilor ecologice, eficacitatea acestora fiind
în funcţie de înălţimea pe care o au. O acţiune de cercetare făcute de către GRAB
şi IDF (Institutul pentru Dezvoltarea Pădurilor) început în 1993 (GRAB, 1995) a
permis deja colectarea numeroaselor date care arată rolul gardurilor vii ca şi
rezervor de faună auxiliară. Studiul lui TABILIO şi colab. (1998) întăreşte
cunoştinţele ştiinţifice şi permite elaborarea unor răspunsuri la aşteptările
agricultorilor ecologici. Pentru a merge mai departe, GUET (1999) dezvoltă tema
de amenajare a mediului de cultură cu garduri dar şi cu benzi înierbate a cărei
gestiune va fi un compromis între distrugerea sistematică a buruienilor şi riscul
potenţial de invadare a culturii.
Din toate aceste experienţe ce se referă la performanţele agronomice şi la
lupta fitosanitară, necesitatea de a continua cercetările în mod riguros pentru a
putea dezvolta tehnic alternative care să permită o îmbunătăţire reală a tehnicilor
de cultură, preocupare de prim ordin pentru producători, şi o ameliorare a calităţii
în sens mai larg (în special sanitar), preocupare de prim ordin pentru consumatori.
În aceasta constă toată importanţa dezvoltării cercetării, a cărei eficacitate nu
trebuie să fie micşorată de diversitatea problemelor. Aceste noi căi de aplicare a
cunoştinţelor vor f cu atât mai mari dacă va fi utilizat un procedeu ştiinţific de
înţelegere. Înţelegerea mecanismelor chimice şi biologice a progresat destul pentru
a ne putea aştepta la aplicarea acestor cunoştinţe în domenii mai complexe cum
sunt alimentaţia minerală, fertilizarea organică sau efectele intervenţiilor culturale
(irigare, pesticide...) pentru aceste fenomene.
În plus, consideraţiile chimice fac parte integrantă din succesul acestor cercetări,
aşa cum mărturiseşte FOKKEMA (1996). După acest autor, piaţa produselor
fitosanitare pentru lupta ecologică nu este determinată doar de aspectele agricole
ca numărul bolilor acoperite de un produs pe diferite culturi, dar şi de aspectele
economice cum ar fi costul efectiv a unei producţii de masă a produsului,
dificultăţile în utilizarea acestuia şi disponibilitatea mijloacelor de control.

Cap. II. Calitatea tehnologică

Calitatea tehnologică îi priveşte în special pe producători sub aspectul

conservării produselor recoltate, pe transformatori în căutarea produselor care se
conformează normelor tehnologice de transformare industrială (sau artizanală), şi
pe distribuitori care trebuie să asigure o calitate în relaţie cu preţul pieţei (DE

7
HAEN, 1999). A fost constat faptul, că anumite produse provenite din agricultura
ecologică, legumele în special, se conservă mai bine decât cele provenite din
agricultura convenţională, probabil pe motivul unei conţinut mai mare de substanţă
uscată (GEP (1994), LAIRON şi colab. (1984)). Totuşi, acest lucru nu trebuie să
fie generalizat, în special pentru fructe (Minnaar, comunicaţii personale).
În ceea ce priveşte transformarea, marea majoritate a studiilor sau făcut
pentru pâinea provenită din agricultura biologică. WOESE şi colab. (1997)
subliniază în lucrarea lor bibliografică că studiile realizate despre panificare arată
că nivelul mai scăzut de proteine din grâul biologic are un efect negativ pentru
proprietăţile de panificaţie ale făinii. Dar acest lucru poate fi atenuat prin alegerea
varietăţilor adecvate. Petru secară, aceste efecte sunt mai mici. De altfel, calitatea
senzorială (alveograma lui Chopin...) va fi mai constantă pentru pâinea ecologică,
dar autorii citaţi de către WOESE şi colab. (1997) arată că fluctuaţiile acestor teste
sunt mai mult legate de reţetele şi metodele de pregătire a pâinii decât de calitatea
grâului.
Referitor la substanţele toxice naturale, cum sunt micotoxinele sau "insecticidele
naturale" sintetizate de către plante pentru a se apăra împotriva atacurilor de
dăunători, putem semnala probleme punctuale pentru a numite produse
transformate. După ce a fost studiată, prezenţa micotoxinelor în sucul de mere
(patulină în special) nu este o problemă a tehnici de producţie ci o gospodărire
proastă a condiţiilor de stocare a produselor agricole după recoltare (AUBERT,
1999).
Notăm faptul că INRA şi ITAB au întreprins mai multe lucrări experimentale
pentru micotoxinele din cereale (în colaborare cu diferiţi parteneri) şi cu
SETRAB. Aceste studii se desfăşoară încă şi nu avem nici un rezultat de la aceste
studii.

Cap. III Calitatea vizuală şi calitatea gustativă

Calitatea vizuală poate deveni un element important în măsura în care

produsele ecologice sunt din ce în ce mai mult comercializate şi accesibile marelui
public care este obişnuit cu norme vizuale (mărime, culoare, fără "defecte" fizice
impuse de-a rândul anilor prin exigenţele tot mai mari ale cumpărătorilor şi care au
avut repercusiuni la producători. Putem cita astfel aspectul negativ a petelor de
zeamă bordeleză pe fructele şi legumele biologice, care arată marelui public că
produsele biologice pot să fie tratate.
Criteriile calităţii gustative sunt în parte subiective în măsura în care aprecierea

8
finală depinde de criteriile personale şi culturale ale consumatorului, dar un anumit
număr de criterii obiective cum ar fi procentul de zahăr, fermitatea, aciditatea
permit efectuarea studiilor comparative în termeni de calitate gustativă. Pentru a
masca subiectivitatea în evaluarea gustativă a fost efectuate două tipuri de teste:
- testul triunghiular,
- testul cu o gamă de degustători antrenaţi. Studiile în cursul cărora aceste
studii au foste realizate nu permit o diferenţiere semnificativă între produsele
biologice şi convenţionale.
În schimb, anchetele de opinie arată că mulţi dintre consumatori fac o diferenţă
gustativă în favoarea produselor provenite din agricultura ecologică. Acest fapt ar
putea să se datoreze următorilor doi factori:
- actul cumpărări, care este direcţionat şi care orientează percepţia gustativă,
-o utilizare a varietăţilor cu valoare gustativă mai generalizată în agricultura
biologică. Astfel, asimilarea gustului poate fi favorizată de către vânzarea directe a
produselor ecologice. Această vânzare în circuit scurt permite producătorilor să
favorizeze varietăţile cu o calitate gustativă ridicată în raport cu alte criterii
comerciale, lucru care ar putea evolua dacă distribuţia produselor biologice se
orientează spre circuite mai lungi.
În general, studiile comparaţie dau rezultate variabile, şi în special din
cauza problemelor metodologice, protocoalele utilizate nu au permis pentru
moment punerea în evidenţă a diferenţelor statistic semnificative, subliniind încă
odată necesitatea mai multor cercetări în aceste domenii. Reţinem, că factorii care
influenţează gustul sunt, în ordinea importanţei şi a varietăţii: terenul, anul
climatic, şi eventual modul de producţie.

Cap. IV. Calitatea nutriţională

Cea mai mare parte a studiilor agricultură ecologicã/agricultură

convenţională despre calitatea nutriţională se referă la conţinutul în substanţă
uscată şi la compoziţia în elemente minerale, vitamine, proteine, etc. a plantelor şi
a produselor animale. Această compoziţie interesează direct nutriţionistul despre
consecinţele alimentelor ingerate asupra organismului.
Acest lucru poate fi important şi pentru alimentele consumate de către animalele
domestice, cum ar fi compoziţia ierbii care este păşunată; calitatea nutriţională
poate atunci să fie luată în calcul în alimentaţia animalelor crescute în mod
biologic. Găsim de fapt în literatură numeroase studii despre compoziţia plantelor
consumate de către animale. Stadiul plantei, (FINESILVER şi colab., 1989),

9
varietatea, anotimpul, părţile plantei, sunt parametrii care induc variaţia. Regăsim
aceste concepte în studiul lui HEMINGWAY (1999) despre efectul schimbării
modului de aplicare a fertilizanţilor asupra schimbării compoziţiei în elemente
majore a plantei, în relaţie cu necesităţile turmei de bovine. Conţinutul în minerale
a ierbii depinde de stadiul său de maturizare. O scădere a aportului de azot produce
o scădere a conţinutului în proteine brute a ierbii, şi a celor solubile în fosfor şi
potasiu. Aporturile de P par să nu influenţeze, chiar şi pe termen lung, conţinutul în
P şi Ca a ierbii. Apar riscuri de carenţă în magneziu pentru vacile de lapte în
perioada de primăvară, atât din cauza micşorării concentraţiei în magneziu cât şi
conţinutului de substanţă uscată din iarbă. Chiar dacă în general este considerat
faptul că randamentul în iarbă este direct corelat cu aportul de azot, autorul
sugerează din contră că este foarte dificil de a modifica compoziţia minerală a
ierbii prin fertilizare, fie că este organică sau nu, şi acesta preconizează
complemente alimentare în raţia animalelor.
Dacă ne referim la compoziţia alimentelor din nutriţia umană, au fost
efectuate două studii recente despre randamentul, conţinutul în minerale şi
vitamine a cartofilor, verzei, morcovilor şi porumbului dulce de către WARMAN
& HAVARD (1997, 1998) în Canada, comparând timp de trei ani sistemele de
cultură convenţional şi ecologic, pentru aceleaşi condiţii pedoclimatice şi varietăţi.
Pentru toate legumele studiate nu au fost diferenţe semnificative între sistemele de
cultură pentru randamente, conţinutul în vitamina C şi E şi pentru carotenul din
morcovi. În ceea ce priveşte conţinutul în elemente minerale a părţilor plantelor, au
fost găsite corelaţii între anumite elemente minerale conţinute în părţile analizate şi
aceleaşi elemente extractibile a solului, dar fără ca acest lucru să poată conduce la
concluzii referitoare la repartiţia elementelor minerale şi la o eventuală diferenţă
de calitate nutriţională.
În lucrarea lor bibliografică, FINESILVER şi colab. (1989) citează numeroase
studii care arată că administrarea unor cantităţi mari de azot ar putea să facă să
crească concentraţia de proteine brute din plante dar tot odată să scadă valoarea
nutriţională a acestor proteine (mai puţin acizi aminaţi esenţiali). WANG şi colab.
(1998) ajung la aceleaşi concluzii pentru orez, arătând că orezul biologic are o
concentraţie în azot semnificativ mai redusă; din potrivă, acizii aminaţi liberi,
acidul glutamic, glutamina şi asparagina sunt mult mia concentrate în orezul
biologic. O interpretare de curent enunţată spune că ar fi posibil că fertilizarea cu
azot organic, pentru că acesta este mai puţin disponibil pentru plante, şi eliberat
mai progresiv decât fertilizarea chimică, să conducă la conţinuturi mai mici în
proteine brute, dar la o mai bună calitate. Totuşi, FINESILVER şi colab. (1989)
apreciază că nu există suficiente date pentru a confirma sau infirma această

10
presupunere.
De altfel din numeroase studii comparative despre conţinutul în vitamine şi
minerale a plantelor, citate de către FINESILVER şi colab. (1989), deducem că
compoziţia plantelor în vitamine şi minerale este afectată de un număr mare de
variabile şi din această cauză este foarte greu să tragem unele concluzii despre
efectele practicilor agricole asupra acestor criterii de calitate. LAIRON şi colab.
(1984), într-o revistă bibliografică destinată să prezinte cunoştinţele despre
influenţele comparate a metodelor agriculturii ecologice sau convenţionale asupra
diverşilor parametrii de importanţă nutriţională a a producţiei legumicole, cum ar
fi conţinutul în proteine şi acizi aminaţi, în vitamine, în minerale şi nitraţi, trag
concluzia că în comparaţie cu metodele de fertilizare tradiţională, metodele de
fertilizare organică au tendinţa de a induce conţinuturi mai mari în substanţă uscată
şi anumite elemente minerale, şi în special de a scădea considerabil conţinutul de
nitraţi din legume. Dar rezultatele literaturii sunt foarte împrăştiate şi se referă la
diferite legume, măsurate în perioade diferite (vom vedea că acest capital în cazul
nitraţilor) şi cultivate pe soluri diferite. Aceste concluzii sunt întărite de către
WOESE şi colab. (1997), care, trecând în revistă calităţile nutriţionale pentru
majoritatea grupelor de alimente (carne, lapte şi produse lactate, cereale, fructe şi
legume, bere , vin , pâine...), spune că pentru cea mai mare parte dintre elementele
"dorite", literatura ştiinţifică nu a demonstrat diferenţe fizico chimice majore în
compoziţia alimentelor.
Aceste dificultăţi care apar în clasificarea şi compararea calităţii produselor
sunt de asemenea subliniate de către NIGGLI şi colab. (1998) plecând de la o
experienţă comparativă între sistemele de cultură biodinamic, biologic şi
convenţional făcut în anii 70 la IRAB : din punct de vedere a analizelor cantitative
compuşii care pot fi valorificaţi ai mărfurilor produse pe parcelele ecologice se
diferenţiază foarte puţin de mărfurile produse prin metodele convenţionale relativ
ecologice (combatere integrată).
Totuşi, putem remarca că toate studiile citate fac referinţă la comparaţii între
conţinutul în compuşii din substanţa uscată. Ori, mai mulţi autori, (LAIRON şi
colab. 1984, FINESILVER şi colab. 1989, SMITH 1993) subliniază faptul că
anumite produse provenite din agricultura biologică cum sunt legumele frunze au
un conţinut în substanţă uscată în general mai mare (deşi numeroase rezultate sunt
contradictorii), şi SMITH (1993) arată că dacă analizăm pe baza greutăţii
proaspete (ceea ce corespunde la ce ingeră în final consumatorul), în 90 % din
cazurile studiate, alimentele biologice prezintă conţinuturi mai ridicate decât
produsele convenţionale.

11
 Vom reţine din acest paragraf că concentraţiile în minerale şi vitamine a
diferitelor alimente variază mult de la o experienţă la alta oricare ar fi modul de
producţie. Nu este posibil ca la ora actuală să extragem concluzii definitive în
favoarea unuia sau altuia din aceste două moduri de producţie. Totuşi, au fost
observate diferenţe semnificative:
-Pentru un anumit număr de produse, în special legume-frunze, majoritatea
studiilor comparative a pus în evidenţă un conţinut în substanţă uscată mai mare în
produsele biologice.
- rezultatele numeroaselor studii sunt date în raport cu substanţa uscată. Ori
concentraţiile în substanţă uscată a produselor ecologice fiind adesea mai mari
decât a produselor provenite din agricultura convenţională, această exprimare a
rezultatelor poate masca diferenţe în concentraţiile în anumite elemente la nivelul
alimentaţiei, pentru că produsul proaspăt este cel mai adesea consumat (legume,
fructe),şi nu produsul aşa cum este el uscat pentru analiză
- Parametrii de determinare a calităţii nutriţionale sunt multifactoriali şi în mod
frecvent alţi factori decât modul de cultură (condiţiile pedoclimatice, variabilitatea
genetică chiar şi în cadrul unei varietăţi, etc.)maschează efectele tehnicilor
culturale. Experimentarea ştiinţifică sa bătut bineînţeles de aceşti factori de variaţie
(repetiţii, protocoale de prelevare a probelor bine definite,...), din potrivă, trebuie
să se verifice dacă aceste precauţii au fost luate în calcul în studiile "comparative"
realizate de către presă sau de către unele asociaţii.

Cap. V. Calitatea sanitară

Noii consumatori de produse ecologice sunt din ce în ce mai sensibili la

problema resturilor de pesticide şi nitraţi din alimente, şi aşteptărilor lor de la
produsele ecologice se referă mai ales la impactul acestora pentru sănătatea lor.
Studierea resturilor de pesticide din alimentaţie arată că riscurile există; nivelul de
risc şi interpretare a rezultatelor diferă de organismul anchetator, punând în lumină
divergenţele care pot exista asupra sănătăţii publice: de exemplu, dacă DGAL
(2000) preferă să concluzioneze prin minimizarea riscurilor asupra sănătăţii
umane, nu este la fel şi cu GASTILLE & SOMVILLE (1986) care ridică probleme
de legislaţie şi implicare a puterilor publice.
Vom expune mai întâi principalele rezultate extrase din studiile ştiinţifice care au
făcut comparaţii între produsele ecologice şi convenţionale în materie de nitraţi şi
de pesticide; vom termin apoi cu studii despre impactul care îl pot avea produsele
ecologice pentru sănătatea umană, şi arată că este necesar să se diferenţieze bine
problemele legate de resturile din farfurie de problemele legate de resturile din
mediu. E fapt, în ceea ce priveşte nitraţii şi resturile din pesticide, vom distinge

12
două problematici care se întrepătrund: nitraţii şi resturile de pesticide în
alimentele pe care le consumăm (calitatea sanitară), şi levigarea nitraţilor şi a
pesticidelor în mediu, care au un impact asupra faunei, florei şi vieţii microbiene
(calitatea mediului), şi care se regăsesc de asemenea în apa de băut şi în praf.
Studiile ştiinţifice disponibile arată că toată complexitatea pe care o ridică aceste
probleme legate atât de alimentaţia noastră cât şi de mediul natural în care trăim.

Nitraţii

Pe motivul toxicităţii acestora pentru organismul uman, au fost făcute

numeroase studii despre conţinutul în nitraţi a alimentelor. Alimentele sunt o sursă
importantă de nitraţi în alimentaţia noastră, pe lângă apă. În anumite ţări, au fost
propuse norme de limitare a nitraţilor în plantele de consum dar aceste sunt greu
de respectat pentru legumele de seră produse iarna, din cauza limitării climatice şi
luminoase a transformări azotului mineral în azot organic.
Nitraţii nu sunt un element artificial adus în mediu (cum sunt pesticidele de
sinteză de exemplu),ci aceştia fac parte integrantă din ciclul azotului. Aceştia sunt
chiar forma de absorbţie privilegiată pentru azot de către plantele superioare. Doar
excesul acestora în produsele consumate impune o problemă sanitară. Aceste
riscuri de acumulare apar atunci când planta nu mai poate transforma nitraţii pe
care îi absoarbe, lucru care apare frecvent iarna, în sere, sau în cazul în care
mineralizarea azotului din sol este prea puternică (de exemplu apă administrarea
îngrăşămintelor organice cu mineralizare rapidă). De fapt, chiar dacă caietele de
sarcini ale agriculturii ecologice sunt respectate la sânge, trebuie vegheat la
anumite aspecte:
- influenţa anotimpului, iarna fiind favorabilă acumulărilor din cauza lipsei de
lumină. Tabelul măsurătorilor comparative biologic/convenţional următor arată
fluctuaţiile sezoniere ale conţinutului în nitraţi a salatei. Se constată că în
noiembrie (culturi în seră) nu sunt diferenţe semnificative între cele două tipuri de
producţie.
- influenţa modului de conduită în seră sau în câmp, primul tip fiind favorabil
acumulărilor.
- influenţa aportului de azot organic: există îngrăşăminte organice cu eliberare
rapidă care, dacă sunt administrate prost, pot să provoace surplusuri locale de
nitraţi în sol şi plante (LECLERC, 1989).
Azotul total, disponibilitatea sa în timpul creşterii plantei, şi momentul de
aplicare sunt considerate ca surse de variabilitate pentru nitraţi în multe studii care

13
compară practicile ecologice şi cele convenţionale (FINE-SILVER şi colab, 1989).
Diferenţele de concentraţie în nitraţi descrise sunt bazate în special pe diferenţele
de disponibilitate între fertilizanţii organici şi minerali, dar influenţa altor factori
este uneori evidentă. Experimente controlate pe ţelină, varză, spanac, salată,
cartofi, citate de către FINESILVER şi colab. (1989) au demonstrat că aplicarea
fertilizanţilor organici conduce la concentraţii mai mici în nitraţi în plante în raport
cu fertilizarea convenţională. În bilanţul de cunoştinţe a revistei bibliografice lui
LAIRON şi colab. (1984), se arată că concentraţiile de nitraţi în legumele
ecologice sunt în general mai mic. WOESE şi colab. (1997) au extras de asemenea
din literatură concentraţii de nitraţi mult mai mari în cazul legumelor
convenţionale, în special la legumele frunze, rădăcini şi tuberculi.
În concluzie, practicile bune de fertilizare în agricultura ecologică pot
reduce substanţial concentraţiile de nitraţi din legume (LAIRON şi colab., 1985),
lăsând încă perspective de ameliorare. Punctele critice pe care le-am văzut trebuie
supravegheate şi controlate în special în agricultura ecologică pentru a obţine
legume sărace în nitraţi în momentul în care se poate pune problema (iarna, culturi
în seră…).

Pesticidele şi metalele grele

Un studiu a transformatorilor şi distribuitorilor de produse provenite din

agricultura ecologică făcut între anii 1993 şi 1997 (SETRAB 2000) a permis
demonstrarea faptului că doar 6 % din produsele ecologice analizate de către
laboratoarele creditate erau peste a opta limită maximă admisă pentru resturile de
produse chimice. Acest prag ar corespunde la contaminări ale mediului involuntare
sau care nu pot fi controlate (aer, apă, vecini, transport...). BRANGEON şi
CHITRIT (1999) notează de asemenea că nu mai mult de 10% din produsele
ecologice comercializate ar putea conţine resturi de pesticide, fungicide şi alte
produse interzise în agricultura ecologică în doze inferioare pragurilor de detectare
oficiale (2 mg/t). La fel, MARUEJOULS & GOULARD (1999) arată plecând de la
un studiu despre resturile de pesticide (în special DDT şi lindan) în laptele
ecologic că nivelul "zero" de pesticide este o momeală: deşi la concentraţii de 50
de ori mai mici decât normele de comercializare, şi mult mai mici decât pragurile
de detectare "oficiale", laptele convenţional conţine în medie de la 2 până la 5 ori
mai multe resturi decât laptele ecologic, care nu atinge totuşi nivelul zero
(poluarea anterioară sau ambiantă).
WOESE şi colab. (1997) arată în concluziile lucrării de sinteză bibliografică că,

14
referitor la pesticidele autorizate în agricultura ecologicã, faţă de pesticidele
autorizate în agricultura convenţională, concentraţia resturilor de pesticide este mai
mică în toate fructele şi legumele ecologice. Autorii subliniază că în cazul
produselor convenţionale, resturile de pesticide sunt în general mai mici decât
normele în vigoare. În ceea ce priveşte contaminarea cu compuşi cloruraţi şi cu
metale grele, aceasta nu constituie astăzi după autorii citaţi un criteriu de
diferenţiere a produselor ce provin din diferite sisteme de cultură. Semnalăm faptul
că composturile de deşeuri menajere sunt autorizate în agricultura ecologică până
în martie 2002 de către caietul de sarcini european (CEE, 1991), respectând
cerinţele următoare: deşeuri menajere sortate, compostate; doar deşeuri vegetale şi
animale, produse de un organism de colectare închisă şi controlată, acceptate de
către Statul membru. Concentraţiile maxime ale substanţei uscate în mg/kg sunt :
cadmiu 0,7 ; nichel 25 ; plumb 45 ; zinc 200 ; mercur 0,4 ; crom 70 ; crom (VI) 0.
În plus, metodele analitice multireziduale prin cromatografie şi spectometrie
care permit detectarea insecticidelor naturale utilizate în agricultura ecologică au
fost puse la punct în două articole de către ZANG şi colab. (1997, 1998). Astfel,
componenţi majori ai piretrului, şi a două insecticide originare din America de
Sud, sabadille (Schoenocaulon officinale) şi ryania (Ryania spe-ciosa), pot să fie
detectate la salată, la varză şi la castraveţi într-un procent de 72 până la 125 % la
concentraţii de ordinul ppb. Autorii semnalează în trecere carenţe în cunoştinţele
din domeniul toxicologiei animale şi umane referitor la insecticidele autorizate în
agricultura ecologică, lacune de care SETRAB este conştient (LANGLAIS, 1998).
Acest articol ridică de asemenea problema determinării pragurilor sub care sunt
acceptate resturile de produse fitosanitare autorizate în caietele de sarcini, şi
subliniază faptul că pot exista printre acestea reziduuri cu consecinţe uneori
necunoscute pentru sănătatea umană în produsele ecologice, odată ce plantele sunt
tratate. Pentru a fi complet, rămâne să demonstreze impactul acestor produse
concentrate asupra mediului prin studierea timpului de biodegradare acestor
produse.

Testul absolut a valorii nutriţionale a alimentelor este capacitatea acestora de

a menţine sănătatea, creşterea şi reproducerea generaţiilor următoare de animale
sau oameni. FINESIL-VER şi colab. (1989) citează numeroase descrieri despre
creşterea rezistenţei la boli, a productivităţii sau a reproducerii animalelor hrănite
cu produse provenite din agricultura ecologică, dar autorii consideră că cea mai
mare parte dintre acestea pot să fie contestate pe planul rigorii şi al calităţii
ştiinţifice. Studiul lui STAIGER (1988), citat de către FINESILVER şi colab
(1989), arată importanţa conducerii experimentelor pe termen lung pentru a arăta

15
diferenţele între valoarea nutriţională a produselor, şi sugerează faptul că nişte
studii aprofundate ar putea arată diferenţe reale între calitatea alimentelor
provenite din agricultura ecologică şi a alimentelor provenite din convenţional.
Totuşi, numărul mic de studii de acest fel efectuat până în prezent au arătat
necesitatea protocoalelor experimentale foarte lungi şi costisitoare pentru a putea
spera la obţinerea unor rezultate fiabile.
De fapt, un studiu a INRA (BOREL, 2000) arată dificultăţile de punere în evidenţă
a unui aport a alimentaţiei provenite din agricultura ecologică pe om într-o
perioadă scurtă de observare (compoziţia sângelui de exemplu). Lipsa de referinţe
pentru protocoalele de studiu (durata, intensitatea tratamentului) conduc doar la
tatonări în experimentele făcute. De exemplu aici, efectul "diluării" hranei
ecologice a fost puţin marcat, nepermiţând distingerea grupurilor experimentale.
Autorul sugerează că dacă se doreşte punerea în evidenţă a diferenţelor la nivelul
sănătăţii umane, ar trebuii să se facă un studiu pe o sută de subiecţi, care nu
consumă decât fructe şi legume biologice sau convenţionale, pe o durată de minim
un an.
Lacunele din acest domeniu epidemiologic sunt de asemenea în concluziile
unei recente reviste bibliografice efectuată de către SAFRON (1999) pentru a să
răspundă la problemele influenţei alimentaţiei ecologice asupra riscurilor apariţiei
cancerului. Cum datele ştiinţifice actuale nu permit arătarea unei relaţii directe
între alimentaţia ecologică şi sănătate, autorul a trebuit să îşi stabilească
concluziile sale pe relaţii indirecte care provin din studii efectuate la nivelul
nutrimentelor şi a resturilor de produse chimice în hrană. Astfel, nivelul actual de
cunoştinţe nu ne-ar permite să spunem dacă hrana provenită din agricultura
convenţională creşte riscul de cancer la consumatorii englezi. Autorul crede că
expunerea la cancer care ar fi datorată ingerării resturilor cancerigene care se
găsesc în hrana convenţională este nesemnificativ şi nu a fost pus în evidenţă
faptul că există mai puţine alimente anti cancer în acest tip de hrană. Dinpotrivă, a
fost demonstrat faptul că regimul alimentar joacă un anumit rol în dezvoltarea mai
multor tipuri de cancer. Pentru autor, o alimentaţie sănătoasă şi echilibrată, fie că
provine din materii prime ecologice sau convenţionale, ar permite reducerea cu 30
până la 60 % a riscurilor de cancer în ţările dezvoltate.
Totuşi, alţi autori, (DITTRICH & LEITZMANN, 1999) evocă rolul
protector a substanţelor care au asupra organismului şi o altă acţiune decât cea
alimentară. Cele mai cunoscute sunt polifenolii (din care fac parte printre altele
rezervatrolul de rãdãcinã, flavonoidele, pigmenţi antocianici, etc.), dar mai fac
parte şi alte familii de compuşi cum sunt glucosilonatele de crucifere, terpenele de
citrice, fitoestrogenii de soia, saponinele din leguminoase, sulfidele din usturoi şi

16
ceapă. Un anumit număr din aceste substanţe sunt sintetizate de către plante ca
reacţie la un stres sau pentru a se apăra împotriva unui atac a unei ciuperci
patogene sau a unei insecte. Conţinutul plantelor în aceşti compuşi variază foarte
mult în funcţie de condiţiile de cultură. Cele câteva studii comparative între
produsele convenţionale şi produsele ecologice care au inclus acest tip de compuşi
concluzionează fie printr-o absenţă a diferenţelor semnificative (GRAB, 1997), fie
prin concentraţii mai mari în produsele ecologice (KOPP şi colab., 1989). Aceste
studii sunt totuşi puţin numeroase pentru a se putea extrage concluzii generale, şi
trebuie încă dezvoltată cercetarea despre impactul real asupra sănătăţii a acestor
substanţe, cât şi studiul efectului modului de producţie asupra conţinuturilor din
alimente. Aşa cum subliniază LEGERF (1995) într-un alt studiu bibliografic,
avantajele nutriţionale ale alimentelor ecologice, cât şi impactul acestora asupra
sănătăţii umane ar fi probabile, dar nu sunt încă demonstrate, din lipsa studiilor
nutriţionale şi epidemiologice obiective.
Dacă ne uităm în special la impactul pesticidelor asupra sănătăţii umane,
trebuie să distingem:
- efectele poluărilor trecute, în principal cu insecticide organoclorurate,
- efectul resturilor prezente din zilele noastre în alimente,
- efectele poluării prin sursele nealimentare (apă, aer), fără îndoială mult mai mari
decât cele de origine alimentară.
Impactul poluării trecute se poate evalua într-o manieră destul de precisă
prin măsurarea conţinutului laptelui matern în resturi organoclorurate. După ce a
atins nivele foarte ridicate la începutul anilor 70, această poluare scade progresiv,
dar după 30 de ani de la interzicerea majorităţii insecticidelor din această familie în
majoritatea ţărilor industrializate, ea este totuşi destul de mare. Un studiu
comparativ efectuat în 1986 (AUBERT, 1987) a arătat că, în Franţa, laptele
femeilor care se hrănesc cu alimente ecologice conţine de trei ori mai puţine
reziduri decât cel a altor femei. În ecea ce priveşte poluarea industrială, în special
dioxinele, le putem regăsii în orice produs, chiar şi în cele ecologice, pentru că
acestea sunt de origine atmosferică (incineratoare). Din potrivă, riscul este mult
mai limitat dacă aceşti poluanţi vin din alimentaţia animală: alimentele animalelor
domestice utilizate de către agricultorii ecologici nu conţin urme de contaminare
cu produse industriale introduse accidental sau nu, legate de practicile de
intensificare.
Pe de altă parte, mai multe studii (GOLBORN şi colab. 1997, JUHLER şi
colab. 1999, MAGZKA şi colab. 2000) arată că anomaliile legate de reproducerea
la om (scăderea numărului de spermatozoizi, lipsa urmaşilor, şi cancere la

17
testicule,...) sunt în strânsă legătură cu frecvenţa expunerilor la agenţii hormonali
activi (cum sunt compuşii organofosforici, carbamaţii, organoclururaţi...) şi aceste
efecte sunt într-o creştere continuă. Impactul poluărilor actuale a alimentelor, a
aerului şi a apei este imposibil de măsurat , ţinând cont că eventualele efecte sunt
pe termen lung, şi că este foarte dificil, în studii epidemiologice, să izolezi factorul
pesticide.
Pentru a aborda rapid producţia de animale, utilizarea masivă a antibioticelor şi a
stimulatorilor de creştere poate induce pe termen lung probleme pentru sănătatea
umană. Sunt puţine studii despre impactul şi riscul eventual a acestor practici, dar
putem afirma că riscurile de concentrare a pesticidelor şi utilizarea produselor
neagricole în alimentaţia animalelor de creştere (problema encelopatiei
spongiforme la bovine (boala "vacii nebune""), a puilor şi a dioxinei) sunt abateri
în producţia ecologică: principiul precauţiei este respectat.
În concluzie la acest paragraf despre calitatea sanitară, putem spune că
produsele provenite din agricultura ecologică prezintă în general mai puţini nitraţi
şi resturi de pesticide decât produsele convenţionale. În ceea ce priveşte
substanţele care ar putea avea un rol protector pentru sănătate (polifenoli,
etc.),majoritatea studiilor realizate arată un conţinut mai ridicat în produsele
provenite din agricultura ecologică. Totuşi, aceste studii sunt prea puţin numeroase
pentru a putea extrage nişte concluzii definitiva. Va trebuii deci să multiplicăm
acest tip de studii pentru a valida rezultatele existente, şi aceasta toată
complexitatea care o ridică aceste probleme legate atât de alimentaţia noastră cât şi
de mediu.

Cap. VI. Calitatea ecologică

Calitatea ecologică acoperă un domeniu vast de reflexii, mergând până la

implicaţii politice şi sociale. Dezbaterile duse în Franţa la nivelul puterilor publice
arată evoluţia gândirii în raport cu agricultura, şi prevăd perspective de cercetare şi
dezvoltare la nivelul planurilor de dezvoltare durabilă (AMBROISE şi colab.
1998). POINTEREAU (1999) aminteşte efectul ajutoarelor publice în alegerea
practicilor agricole, cu consecinţele lor indirecte asupra mediului. Pentru autor,
această influenţă a puterilor publice ar putea fi utilizată acum pentru a merge în
sensul unei agriculturi ecologice, cu mijloace care trebuie definite (pricipiul
poluare/plata celui care poluează trebuie revăzut, susţinerea producătorului cu
producţii şi sisteme respectuoase faţă de mediu, măsuri voluntare, sens civic) şi
aplicând ceea ce autorul defineşte ca fiind principiul eco-condiţionalităţii.
Agricultorul care se angajează într-un tip de producţie ecologică trebuie să

18
respecte o obligaţie de mijloace de producţie definite de către caietele de sarcini
ale agriculturii ecologice. Pentru mediu, este o garanţie de protecţie foarte eficace.
De fapt, aşa cum remarcă LEGLERG (1995) într-un studiu bibliografic despre
calitatea apei, respectarea caietului de sarcini conduce de fapt la această protecţie
eficace, în special faţă de resursele în apă. Interdicţia totală de a utiliza pesticidele
de sinteză este fără îndoială punctul cel mai important, urmat de ne-utilizarea
îngrăşămintelor cu azot mineral.
Totuşi, într-un studiu bibliografic consacrat efectelor presupuse şi observate
asupra mediului a practicilor agriculturii ecologice, , HEYDEL (1999) arată că
evaluarea consecinţelor asupra mediului a agriculturii ecologice nu se poate face
decât prin citirea caietelor de sarcini, dar şi prin observarea sistemelor existente.
Mai multe metodologii pot permite studierea sistemelor agro-ecologice, ca de
exemplu utilizarea diagnosticelor agro-mediu ilustrate de către un studiu a
CEMAGREF (1999) care a efectuat o comparaţie între modul de producţie
agroecologic şi convenţional înţelegând evaluarea impactului potenţial asupra
mediului (calitatea apei, fertilitatea solului, biodiversitatea , gestiunea resurselor
principalelor sisteme de producţie). Utilizarea diagnosticelor agro-mediu şi analiza
globală (multi-factorială) a datelor au permis punerea în evidenţă a diferitelor
tipuri de impact a sistemelor reprezentative a acestui studiu:
- impactul global pozitiv, (în special pentru sistemele policultură -zootehnie) a
modului de producţie ecologic asupra diferitelor componente ale mediului.
Totodată, autorul precizează că pot apărea anumite riscuri: pierderea
fertilităţii ecologice a solului în viticultură datorată de acumularea cuprului în sol,
riscurile de poluare locală cu nitraţi (cazul aporturilor exagerate de substanţă
organică şi prin aratul pajiştilor sau a terenurilor semănate cu leguminoase) ;
- variabilitatea rezultatelor din fermele ecologice legumicole şi anumite cazuri de
ferme convenţionale mai favorabile în materie de biodiversitate şi fertilitate
ecologică. Astfel, BOURDAIS (1999) se întreabă despre viitorul aspectelor care
lipsesc din caietul de sarcini, conceptul de mediu înconjurător este foarte prezent
în spiritul agroecologiştilor, care s-ar putea estompa după acesta odată cu apariţia
conversiei legată de aspectul filierei şi a "portiţei" economice...
Am ales să abordăm calitatea ecologică sub aspectul cel mai ştiinţific posibil,
trebuind să ştim despre impactul măsurabil a diferitelor tipuri de agricultură pentru
mediu: poluarea cu pesticide, levigarea, în special a nitraţilor, biodiversitatea şi
activitatea microbiană a solului...

19
 Pesticidele

Prezenţa pesticidelor în mediu înconjurător este datorată utilizării intensive

şi inconştiente a ierbicidelor, insecticidelor şi fungicidelor. Trei milioane de tone
sunt împrăştiate anual în lume (SOUGGAR 1997, citat de LANGLAIS, 1998).
Impactul asupra mediului este greu de evaluat, cu atât mai mult cu cât nr de
molecule este enorm. Totuşi, studii despre declinul mai multor specii din fauna
regiuni Marilor Lacuri în America de Nord acuză aceste substanţe (FOUR-NIER &
BROUSSEAU, 1999).
Cele două studii globale subliniază intercalarea între pesticide/mediu
înconjurător/economie. TAMIS & VAN DEN BRINK (1999) arată printr-o anchetă
de 5 ani făcută în sistemele culturale care produc grâu de iarnă în Olanda că
sistemele de producţie integrate sunt dependente de utilizarea pesticidelor ca de
altfel şi sistemele convenţionale, deşi respectă directivele guvernamentale. Autorii
subliniază că fermele ecologice diferă total de fermele convenţionale şi integrate,
cu o stabilitate a sistemelor de producţie, ducând la aceasta la o mai mică presiune
de pesticide în mediu.
GLARK şi colab. (1998) arată că sistemele agriculturi ecologice au un
impact asupra mediului mult mai slab din cauza utilizării reduse a pesticidelor, dar
fiabilitatea economică a acestor sisteme diferă enorm. La porumb, este posibil să
se reducă cu 50 % pesticidele fără pierderi de randament în sistemele integrate cu
un nivel redus a imputurilor; printre altele, substituţia mecanică a erbicidării poate
duce la scăderi ale costurilor. Din potrivă, la tomate, costurile lucrării de
combatere manuală a buruienilor sunt foarte mari. Astfel, bazate pe performanţele
sistemelor biologice sau cu un nivel al imputurilor redus pentru tomate, o reducere
de 50 % a pesticidelor poate duce la o creştere cu 50% a costurilor.
În afara acestor consideraţii economice, chiar dacă nu se poate garanta o puritate
totală a produselor ecologice în privinţa resturilor de pesticide de sinteză, , nivelul
poluării provocat de o fermă ecologică este în orice privinţă net inferior faţă de cel
a unei ferme convenţionale. Agricultorii ecologici nu sunt la adăpostul
contaminărilor exterioare şi este posibil ca în anumite cazuri să găsim resturi de
produse fitosanitare (cu remanenţă foarte mare (GRAB, 1997), datorate poluării
pânzelor de apă freatică, particulelor poluante aflate în suspensie în atmosferă, dar
produsele lor nu prezintă adaos de pesticide de sinteză în raport cu contaminarea
mediului, care este inevitabilă... dar care trebuie să scadă dacă agricultorul
ecologic se dezvoltă.
În ceea ce priveşte efectele secundare asupra faunei auxiliare a culturilor

20
tratate cu produse autorizate de către caietul de sarcini a agriculturii ecologice (în
special cuprul, sulful, insecticidele vegetale cum sunt piretrul, nicotina, rotenona şi
Bacillus thuringiensis), un studiu bibliografic efectuat de către DEJOUX (1995)
despre cunoştinţele actuale ale impactului practicilor agricole, servind drept
unealtă de ajutor la folosirea produselor fitosanitare "naturale". Astfel se confirmă
faptul că produsele de luptă ecologice nu sunt dăunătoare (bacterii, viruşi, ciuperci,
insecte, feromoni...) din cauza acţiunii lor foarte specifice, efectele acceptabile ale
cuprului şi sulfului (în cm) şi a toxicităţii potenţiale a insecticidelor vegetale
asupra faunei auxiliare a culturilor. Totuşi, HEYDEL (1999) subliniază problema
acumulării cuprului în orizonturile de la suprafaţa solurilor viticole şi faptul că
utilizarea acestora nu este limitată de către caietele de sarcini ale agriculturii
europene.

Biodiversitatea

Din ce în ce mai multe cercetări sugerează că nivelul de reglare internă a

funcţionării agro-ecosistemelor este foarte dependent de biodiversitatea animală şi
vegetală. ALTIERI (1999) prezintă diversitatea ca o noţiune care permite o
varietate de servicii ecologice în afara producţiei de hrană, cum ar fi reciclarea
elementelor minerale, reglarea microclimatului şi a hidrografiei locale, sau
suprimarea organismelor nedorite, detoxificare... După autor, persistenţa
procesului de reînnoire şi a serviciilor ecologice depinde de menţinerea integrităţii
şi a diversităţii biologice a ecositemelor.
VAN ELSEN (2000) vorbeşte de rolul pozitiv a agricultorilor ecologici în
menţinerea biodiversităţii. Totuşi, dificultăţile culturale datorate acestei menţineri
(în special a florei), şi directivele politice europene (obligaţi de a avea suprafeţe cu
biodiversitate lângă suprafeţele de cultură mai intensive) prezintă anumite limite.
Pentru autor, este important ca menţinerea biodiversităţii să facă parte integrantă
din activitate, şi că sistemele agricole ecologice să formeze o entitate în gestiunea
resurselor şi a peisajului. HELENIUS (1996, citat de HEYDEL 1999) aminteşte că
menţinerea sau dezvoltarea faunei şi a florei necesită biotopuri suficient de mari,
astfel efectul exploataţiilor ecologice asupra locului este limitat din cauză că sunt
insule relativ restrânse în cadrul spaţiului ocupat de către exploataţiile
convenţionale. Putem sublinia de asemenea anumite limite ale legislaţiei pe
această problemă: noţiunea de biodiversitate nu este inclusă în caietul de sarcini a
agriculturii ecologice, lucru care nu permite nici o garanţie de rezultate pe această
temă în viitor în cazul aplicării simplificate a practicilor ecologice neţinând cont de

21
metodologia globală a conduitei agroecologice.
RUIPER (2000) determină criterii de evaluare a mediului a cărui scop este de a
încuraja şi evalua contribuţia agriculturii ecologice la o calitate durabilă a
peisajului: diversitate, coerenţă şi continuitate.
Rezultă clar din aceste lucruri că ansamblul comparaţiilor şi observaţiilor
menţionate în literatură arată că agricultura ecologică este de natură să contribuie
în mod durabil la protecţia patrimoniului natural atât a nivelul respectării calităţii
solului (risc mai mic de eroziune, o mai bună stabilitate structurală a solului,
conţinuturi în sol mai mari de substanţă organică...), a biodiversităţii faunei şi a
florei (nu se folosesc pesticide de sinteză, garduri vii ca rezervor de specii
auxiliare, diversitatea de specii şi de culturi), cât şi la nivelul calităţii apelor
(levigare şi scurgerea fertilizanţilor redusă sau chiar deloc, mai puţină eroziune...)
(HEYDEL 1999). Modul de producţie a agriculturii ecologice se bazează de fapt
punerea în valoare a resurselor naturale cu o menţinere a echilibrului şi a vieţii
solului, ceea ce permite menţinerea sau crearea unei puternice biodiversităţi a
faunei şi a florei în aceste ecosisteme cultivate.

Nitraţii

Problema poluării cu nitraţi a apelor subterane şi de suprafaţă este abordată

într-o sinteză bibliografică de LECLERC (1995) asupra calităţii apelor. Această
problemă este legată în special de separarea geografică a zootehniei şi a
policulturii, având ca şi consecinţă un surplus de dejecţii animaliere în zonele
suprapopulate cu animale, şi carenţe în îngrăşăminte organice în marile câmpii
cerealiere, făcând ca agricultorii să aducă azot sub formă de îngrăşăminte
minerale. Problema situării agriculturii faţă de problema abordată aici, şi o listă a
practicilor şi a comportamentelor care duc la o reducere a levigării în agricultura
ecologică în raport cu agricultura convenţională este descrisă aici (în special:
practicile de fertilizare, rotaţiile şi asolamentele şi comportamentul agricultorilor).
În ciuda avantajelor pe care le pot prezenta tehnicile agriculturii ecologice pentru a
limita levigarea nitraţilor, autorul subliniază că sunt totuşi posibile unele pierderi,
de exemplu în legumicultura intensivă (aporturi mari, mineralizare dependentă de
factorii climatici şi de natura substanţei organice, clădirile în care sunt crescute
animalele...). CEMAGREF (1999) abordează de asemenea în studiul său de
diagnostic agro-mediu probleme excedentelor de azot prin metoda bilanţului
aparent a azotului. Acesta arată că rezultatele excedentelor de azot în ferma
ecologică se pot situa între 40 şi 100 % sub cele a sistemelor convenţionale, dar

22
subliniază că pot exista probleme de poluare locală cu nitraţi în fermele ecologice.
Putem nota de asemenea că noul caiet de sarcini european nu specifică legături cu
solului pentru anumite culturi.
Au fost făcute numeroase studii pe această temă şi nu putem să fim exhaustivi la
această problemă. Cităm tot odată cu titlu de exemplu studii recente care iau în
calcul sistemele agroecologice, şi care arată că subiectul rămâne deschis. Un studiu
în caz lisimetric făcut la GRAB (GRAB 1988, Leclerc şi colab. 1995) a permis
compararea levigării nitraţilor în cazul a 5 tratamente: compost de gunoi, compost
de resturi vegetale, compost de resturi menajere, fertilizare minerală şi un martor
fără fertilizare. Pierderile prin levigare cele mai mari au fost înregistrate cu
fertilizarea minerală. Compostul de gunoi a dat cele mai bune randamente dar a
condus de asemenea la o levigare destul de mare (80 kg N/ha/an). Această levigare
a fost atribuită unei mineralizări mari a azotului organic, sub estimată în momentul
primului aport a experienţei, care a fost bazată pe un procentaj de mineralizare de
50 % într-un an. Bilanţul azotului realizat la sfârşitul experienţei a permis
constatarea faptului că procentajul ar fi trebuit să fie depăşit. În climat
mediteranian irigat, putem prevedea viteze de mineralizare a azotului mai mari
decât cele existente în Europa de Nord, dar referinţele despre aceste viteze de
mineralizare sunt aproape inexistente în Europa Meridională.
ERIKSEN şi colab. (1999) au făcut un experimentcu cases lysimétriques pentru a
măsura pierderile de azot prin levigare în câmp. Studiul a avut în vedere efectul
tipului de gunoi, a culturilor, a densităţii turmei asupra levigării azotului în cadrul
unei rotaţii păşune/culturi din cadrul unei ferme ecologice timp de 4 ani în
Danemarca. Acestea arată importanţa controlului interculturilor pentru a evita
pierderile de azot. De fapt, substanţa organică a solului este săracă în azot; acesta
este fie levigat, fie reutilizat de către iarbă, de unde importanţa de a îmbunătăţii
gestiunea pajiştilor pentru a recicla azotul. BOUMA & DROOGERS (1998) au pus
la punct un protocol plecând de la măsurători şi de la simulări, care permite
definirea unui indicator de calitate a terenului, în special asociind producţia cu
cantitatea de nitraţi levigată şi cu probabilitatea ca aceştia să fie în exces.
HALBERG (1999) a de finit de asemenea un anumit număr de indicatori pentru a
permite fermierilor să evalueze impactul sistemului lor de cultură asupra mediului.
Aceşti indicatori au fost testaţi în 20 de ferme daneze, (de creştere a oilor sau a a
porcilor), dând scări de surplus în N, P şi Cu după trei ani. Printre primele rezultate
autorul întrevede în dezvoltarea acestei tehnici de evaluare posibilitatea de a pune
la punct o unealtă de decizie fiabilă pentru agriculturi.
DALGAARD şi colab. (1998) au studiat influenţa globală a reconversiei fermelor

23
de creştere a bovinelor şi porcinelor asupra reducerii pierderilor de azot prin
levigare în Danemarca. Prin evaluarea eficienţei azotului la aceste animale şi a
surplusului de azot pe kg de carne sau de lapte pentru sistemele biologic sau
convenţional, autorii au arătat posibilitatea de reducere a pierderilor de azot prin
conversia la agricultura ecologică este destul de mică în timp ce pentru femele de
oi este mai mare. Un plan de reconversie a fermelor de lapte la scară naţională va
permite scăderea cu 24% a pierderilor de azot prin levigarea azotului total în aceste
tip de zootehnie.
Aceste date arată importanţa sistemelor agroecologice în reducerea
substanţială a pierderilor de nitraţi prin levigare, , şi astfel impactul favorabil
pentru mediu a agriculturi ecologice faţă de această problemă crescândă a nitraţilor
în mediu. După diferiţii autori citaţi, decizia de a calcula aceste riscuri rămâne în
mâna politicilor de mediu.

Activitatea macro şi microbiologică a solurilor

Pentru agricultorii ecologi, solul este un element viu şi fertilitatea este legată
de activitatea solului. Această convingere şi acest respect duce la o diferenţă
majoră între agricultorii ecologici şi convenţionali în modul de abordare a solului
şi a comunităţilor macro şi microbiologice ale acestuia, ducând prin aceasta la
practici de fertilizare şi lucrare a solului diferite.
Studii ştiinţifice recente permit calcularea în afara convingerilor fiecăruia, prin
măsurători obiective a activităţii ecologice a solului între cele două sisteme de
cultură; totuşi, interpretările rezultatelor sunt delicate pe motivul infinităţii infinite
a cazurilor de studiu şi a drumului care este puţin parcurs în acest domeniu al
cercetării. Putem tot odată nota că percepere solului de către agricultorul
convenţional este în plină schimbare şi că diferenţele de concepţie se reduc odată
cu agricultura raţională, datorită unei mai bune cunoaşteri a solului.
NIGGLI şi colab. (1998) au arătat , într-un experiment comparativ între sistemele
de cultură biodinamic, ecologic şi convenţional făcut după anii 70 la IRAB, că
fertilitatea şi biodiversitatea solului sunt net superioare în procedeele ecologice:
populaţii de artropode auxiliare, viermi de pământ, cât şi biomasa microbiană sunt
aici de 20 până la 40 % mai mari.
Numeroase studii (GLARK 1999, HIDAKA 1997, PFOTZER & SCHULER
1997, FEBER şi colab. 1997) despre populaţiiel de artropode şi insecte (coembole,
fluturi...) arată o prezenţă mai mare în sistemele agroecologice a tuturor speciilor.
Adesea dăunătorii culturilor sunt în număr comparabil în cele două sisteme de

24
cultură, dar în sistemele agroecologice mai este prezentă în număr mare o faună
auxiliară, care permite un control natural a nivelului dăunătorilor în sistemele
agroecologice.
LUNDQUIST şi colab. (1999) au studiat influenţa practicilor agricole ecologice şi
convenţionale pe solurile californiene cu ajutorul măsurătorilor standard. În acest
experiment, influenţa alternanţei uscat/umed a fost mai importantă decât influenţa
amendamentelor, sugerând că micro-organismele de suprafaţă sunt adaptate
ciclurilor de udare din timpul celor trei luni de creştere a plantelor, producând
schimbări în toate procese microbiene şi în compoziţia comunităţii. Un alt studiu a
lui GUNAPALA & SCOW (1998) despre dinamica biomasei microbiene în
culturile de tomate convenţionale, cu nivel redus a imputurilor sau biologice, arată
că variaţia măsurătorilor biomasei erau corelate negativ cu cantităţile de azot
mineral în sistemul convenţional cu o rotaţie de 4 ani, în timp ce aceste variaţii
erau corelate pozitiv cu azotul mineral a sistemelor ecologice. Raportul C/N era
mai mare la solurile convenţionale. Aceasta arată o diferenţă convenţională între
sistemele ecologice şi convenţionale în această experienţă în raport cu gestiunea
azotului: în sistemele ecologice, azotul pus la dispoziţia plantei este legat de
activitatea biomasei, în timp ce în sistemul convenţional azotul mineral este captat
de către biomasă care are un efect negativ pentru cultură.
Structura solului unei ferme ecologice măsurată cu ajutorul criteriilor
pedologice (adâncimea orizonturilor, porozitatea, populaţia şi activitatea viermilor
de pământ, gradul de compactare a solului, gradul de eroziune) se diferenţiază într-
un mod pozitiv de structura solului unei ferme vecine care are aceleaşi condiţii
pedoclimatice (GERHARDT, 1997). Un studiu comparativ a lui SIEGRIST şi
colab. (1998) despre eroziunea solurilor şi populaţiile de viermi de pământ în
loessurile din Elveţia între agricultura ecologică şi agricultura convenţională arată
că biomasa şi densitatea viermilor de pământ sunt mult mai mari în solurile
biologice; în paralel, şi acest lucru datorită coprolitelor viermilor de pământ,
eroziunea (în privinţa stabilităţii structurale) poate fi mai mare în solurile conduse
în convenţional, dar au fost găsite puţine diferenţe între sistemele culturale în ceea
ce priveşte eroziunea directă legată de impactul picăturilor de ploaie. Autorii
concluzionează că aceste piste de cercetare sunt importante, şi că ar trebui făcute
noi experimente cu mai mulţi parametrii.
În studiul lor bibliografic, GONAGIIER & CONACHER (1998) subliniază
efectele benefice ale agriculturii biologice pentru mediu, în special prin
îmbunătăţirea proprietăţilor chimice şi biologice ale solului. Alte beneficii sunt
legate de reciclarea deşeurilor organice, de folosirea cât mai redusă a produselor

25
chimice de sinteză, de reducerea eroziunii şi a şiroirii, de o potenţială ameliorare a
problemelor de salinitate a solurilor şi a pânzelor freatice, şi de o încetinire a
deteriorării ecosistemelor. Totuşi autorii subliniază că metodele agriculturii
ecologice pot avea câteva efecte negative pentru mediu: se poate produce scăderea
fertilităţii solului prin levigarea unor elemente nutritive, o posibilă creştere a
acidităţii solului... Pot fi întâlnite de asemenea dificultăţi la solurile care au trecut
la agricultură ecologică care ar putea avea elemente poluante greu de cunoscut şi
controlat, şi care pot fi reparate prin practicile agriculturii ecologice după ALTIERI
(1999). În aceeaşi ordine de idei, MAIRE şi colab. (1990) abordează problema
scăderii productivităţii ocazionate de trecerea de la un sistem de producţie zis
convenţional la un altul zis ecologic prin analiza caracteristicilor ecologice şi
fizico-chimice ale solului. Această fază de conversie este foarte lungă în sol,
deoarece autorii constată că echilibrul solurilor specifice agriculturii ecologice nu
este atins decât după 4 la 5 ani de practici culturale ecologice şi autorii îşi pun
întrebarea despre durata reală de conversie (care era de 4 ani în 1990, şi este de doi
din 1997).
Pentru a încheia acest paragraf despre mediu semnalăm că sunt propuse metode de
măsurare bazate pe impactul global asupra mediului a exploataţiilor agricole
pentru a încerca evaluarea bilanţului energetic, (RISOUD, 1999), ecobilanţului
(ROSSIER, 1999), sau a indicatorilor agro-ecologici (GIRARDIN &
BOCKSTALLER, 1999). Aceste metode ar permite o comparare între sistemele de
cultură diferite, dar trebuie să fie finisate pentru a putea devenii unelte fiabile de
ajutor în luarea deciziilor pentru a îmbunătăţii problemele prioritare. Tot odată,
HOGH-JENSEN (1998) arată că este dificil să se găsească un criteriu de
diferenţiere între cele două sisteme de cultură, biologic şi convenţional. După el,
trebuie să existe un mod de abordare global, şi la nivelul teoriei sistemelor
(abordare diferită de ştiinţa analitică) se poate ţine cont şi integra complexitatea
mecanismelor principale a entităţilor sistematice pentru a descrie globalitatea. Din
nefericire, după acest autor, cunoaşterea acestor mecanisme şi procese în
agricultura ecologică este încă limitată, dar una dintre provocările ştiinţei de astăzi
este definirea acestor mecanisme pentru fiecare nivel ierarhic de complexitate.
În final, GAUTRONNEAU (1997) subliniază că, dacă practicile agriculturii
ecologice sunt în general considerate ca fiind pozitive pentru mediu, acest mod de
agricultură este după el prea confidenţială şi mai ales prea dispersată în teritoriu
pentru moment pentru ai pretinde să rezolve rapid şi eficace problemele create de
agricultura intensivă. El propune astfel, să determine zone cu mize majore maxime
care, pentru a răspunde eficace la problemele de mediu (poluarea pânzelor de apă

26
freatică...), Acest lucru ar trebuii să implice actorii după două criterii: ecologic la
nivelul mediului şi economic la nivelul agricultorului.
Dacă studiile arată că impactul pozitiv asupra mediului a agriculturii
ecologice pare să fie demonstrat, dezbaterile tehnico-economice care decurg din
acest fapt ridică problema unei gestiuni agroecologice la scară mare. S-a creat o
dinamică de reflexie, şi continuitatea cercetărilor în domeniul mediului şi
economic sunt indispensabile pentru toate sistemele agricole.

Cap.VII. Calitatea etică

Noţiunea de etică în agricultura ecologică ea în calcul consideraţiile sociale

şi de mediu, chiar filosofice. În calitate de "consum'actori" trebuie să rămânem
vigilenţi în faţa diferitelor probleme pe care le ridică agricultura în general şi care
se pot aplica la agricultura ecologică, atât în Europa cât şi în restul lumii: calitatea
mediului, bilanţul ecologic şi energetic, condiţiile de muncă, confortul animalelor,
solidaritatea… dar trebuie să ţinem seamă de consumul local şi sezonier (GEIER,
1999).
Consideraţiile sociale pe care le ridică agricultura ecologică sunt, de
exemplu :
- costurile sociale ale poluării care sunt mult minimizate;
- necesitatea mai mare de mână de lucru. Astfel, agricultura ecologică poate crea
locuri de muncă. Totuşi AMBUHL (1998) atrage atenţia despre anumite abuzuri în
ceea ce privesc condiţiile de muncă a lucrătorilor străini din exploataţiile ecologice
din Elveţia. Astfel a fost creat un proiect de convenţie socială în Elveţia, care
prevede controlul anual al salariilor minime şi a securităţii.
În ceea ce priveşte produsele ecologice de provenienţă din ţările în curs de
dezvoltare, trebuie acordată o atenţie deosebită acestor aspecte sociale, aşa cum fac
asociaţiile de comerţ echitabil (ca Max Havelaar, Solidar'Monde, Artisans du
Monde...) care dau o garanţie etică producţiei (EFTA, 1998). L'IFOAM a adăugat
o clauză de dreptate socială în caietul său de sarcini internaţional, plecând de la
principiul că drepturile sociale fac parte integrantă din agricultura ecologică în
toate filierele ei (§ 10, IFOAM, 1998), şi această temă a fost abordată pe larg în a
şasea conferinţă internaţională a IFOAM la Florenţa în octombrie 1999.
Un studiu a lui ALTIERI (2000b) despre sistemele culturale tradiţionale în
America Latină (America Centrală, bazinul Amazonului, regiunea Andine) permite
demonstrarea faptului că tehnicile agro-ecologice pot să aducă beneficii

27
semnificativ mediului şi economiei micilor fermieri şi comunităţilor rurale. Aceste
sisteme sunt bazate pe resursele locale disponibile şi pe cultura simultană a unei
diversităţi de specii şi varietăţi pe o aceeaşi parcelă. Aceste agro-sisteme
tradiţionale cu o biodiversitate mare reprezintă o strategie care asigură o diversitate
de aprovizionare, o producţie stabilă, o utilizare eficace a resurselor şi o integritate
ecologică, răspunzând prin aceasta criteriilor producţiei "etice". Pentru ALTIERI
(2000e), dacă experienţa acestor sisteme integrate ar fi difuzată, extrapolată, şi
aplicată în scenarii de dezvoltare alternativă, câştigurile securităţii alimentare şi a
conservării mediului ar fi substanţiale. Autorul concluzionează că provocarea este
mobilizarea ştiinţei, a instituţiilor şi a politicilor adevărate de dezvoltare pentru a
permite creşterea productivităţii acestor micro-sisteme dar păstrând resursele de
bază şi crescând puterea comunităţilor locale.

Cap. VIII. Calitatea globala

Determinarea unei calităţi "globale" prin metode analitice (numite şi metode

holistice) are la origine metodele puse la punct de către PFEIFFER, autor al anilor
1960, cuprinde: capacitatea seminţelor de a germina după expunerea la căldură;
metoda de cristalizare sensibilă; metoda cromatografică circulară. Au fost propuse
apoi alte metode, printre care cele bioelectronice şi biofotonice. Aceste metode iau
în calcul energia alimentului, acesta fiind considerat ca viu, şi fac apel la pregătiri
pentru analize care nu distrug interacţiunile între molecule invers faţă de metodele
clasice de analiză. Acestea fac totdeauna obiectul cercetărilor (de exemplu VAN
BOEKEL & JONGEN, 1997). Aceste tehnici pot să pară subiective, interpretarea
lor rămânând legată de experimentator, şi din această cauză nu sunt încă
recunoscute ştiinţific.
Aceste metode de măsură sunt uneori citate în studiile comparative, dar cu anumite
rezerve. De fapt, am văzut în § 5, că diferenţa nutriţională între produsele
ecologice şi cele convenţionale este greu de stabilit, şi adesea aceste metode
holistice sunt singurele care permit diferenţierea celor două produse. De exemplu,
în experienţa făcută la IRAB de către NIGGLI şi colab. (1998), singurele metode
care au permis recunoaşterea într-un mod semnificativ şi reproductibil a produselor
ecologice de cele ne-biologice fac parte din metodele de lucru cu razele luminoase
(cristalografia sensibilă) sau alte tehnici holistice. Sa întâmplat la fel şi în studiul
GRAB (1997) despre morcov.

28
 Cap. IX Organismele modificate genetic (OMG) şi agricultura ecologică

Problema OGM trezeşte numeroase polemici şi o dezbatere adesea pasională

unde este greu de găsit poziţii nuanţate. RAFFIN (1999) crede că partea datorată
ştiinţei astăzi în această problemă "pro sau contra " organismelor modificate
genetic este fără îndoială prea mare. Pentru el, organismele modificate genetic sunt
o problemă de societate şi dezbaterea trebuie să integreze atunci problemele
economice, socio-culturale, etice şi de mediu pentru a permite fiecăruia să
înţeleagă miza la aceste nivele diferite. Şi se pune problema ascunsă informării
consumatorului despre ceea ce cumpără, şi a (ne) consultării cetăţeanului despre
viitorul social pe care îl descrie industria agro-alimentară, bazată pe ştiinţă şi
tehnologia ingineriei genetice.
După ALTIERI (2000a), culturile transgenice s-au dezvoltat pentru a răspunde
unor nişe şi oportunităţi comerciale, dar cu o prea puţină consideraţie asupra
implicaţiilor ecologice şi creşterea gradului de uniformitate genetică. Ori după
autor, teoriile ecologice existente şi primele date referitoare la OGM sugerează
că plantaţia masivă de monoculturi transgenice pot avea un impact critic
asupra mediului, mergând de la transferul genelor la speciile sălbatice înrudite,
până la crearea şi dezvoltarea rapidă a "super-buruienilor" şi a insectelor
rezistente.
Reglementarea europeană a agriculturii ecologice prevede interzicerea
plantelor transgenice, şi interzice micro-organismele manipulate genetic:
"organismele modificate genetic (OGM) şi produsele derivate din acestea nu
sunt compatibile cu modul de producţie ecologic; pentru a păstra încrederea
consumatorilor în agricultura ecologică, organismele modificate genetic, părţi a
acestor organisme sau derivatele acestor organisme nu trebuie să fie utilizate în
produse care sunt etichetate că provin din agricultura ecologică " (CEE, 1999).
În raport cu această lege, LEMOINE (1999) subliniază că agricultura nu dă în
contextul actual o garanţie totală de lipsă a OGM în produsul finit; din potrivă, ea
ar trebuii să garanteze că nu se va folosi nici un produs transgenic în nici o etapă a
producţiei.
Dacă nu se face rapid nimic pentru a oprii introducerea culturilor
transgenice la scara planetei, ne vom regăsii într-o problemă asemănătoare ca cea a
resturilor de pesticide pentru care nu se mai poate garanta un nivel zero în

29
produsele provenite din agricultura ecologică, pe motivul poluării ambiante. Cu
nuanţa că situaţia de penetrare a OGM-urilor pe piaţă nu este decât la început,
poate că nu este prea târziu să oprim procesul (cu atât mai mult cu cât nici un
studiu nu a putut arăta importanţa acestor OGM pentru agricultorii care le
folosesc). Pentru GIRARDIN (1999), refuzul de a cultiva plante transgenice, este
fără îndoială pentru agricultorul biologic, propunerea care îi permite să se
repoziţioneze net în raport cu agricultura durabilă. După autor, agricultura durabilă
va avea de suferit de pe urma unei astfel de poziţii, care văd refuzul culturilor
modificate genetic ca pe un lucru total iraţional, aş cum a fost cazul altădată cu
refuzul utilizării pesticidelor. Punând înainte ne folosirea OGM, arată din nou că
ea continuă să facă din principiul precauţiei piatra de temelie a demersului său.
Dar aceste măsuri trebuie însoţite de o lărgire a caietelor de sarcini ale agriculturii
ecologice pentru a cuprinde obiectivele clar definite ale agriculturii durabile
(aspectele sociale, economia de energie, conservarea peisajelor...) dacă ea vrea să
rămână coerentă cu principiile fondatoare şi să nu fie depăşită de o legislaţie în
evoluţie.

Cap. X. Calitatea şi agricultura ecologică

Una din principalele motivaţii ale consumatorilor potenţiali de produse

ecologice se bazează pe recunoaşterea calităţii intrisece a acestor produse, în
special în termeni de resturi de pesticide, sănătate şi gust (SYLVANDER &
MELET, 1994). Aceste calităţi sunt garantate printr-o obligaţie de mijloace şi nu
printr-o obligaţie de rezultate (nu se fac analize de reziduuri în produse, doar pe
motive legate de control). Astfel, pentru a intra pe piaţa potenţială a produselor
biologice, actorii acestui tip de producţie vor fi din ce în ce mai atraşi să justifice
diferenţele de calitate ale acestor produse, şi să fie în măsură să le evalueze prin
tehnici simple odată ce sunt scoase pe piaţă. Aceasta, în afara cadrului reglementar
care nu se bazează decât pe o obligaţie de mijloace de producţie. Nu doar obligaţia
rezultatelor nu este prevăzută , dar „nici o afirmaţie nu poate fi făcută în etichetare
sau în publicitate care să sugereze cumpărătorului că indicaţia care figurează în
anexa V (indicaţii de conformitate) constituie o garanţie a unei calităţi
organoleptice, nutriţionale, sau sanitare superioare” (articolul 10 § 2 din
reglementul (CE) n° 2092/91). Noţiunea de calitate est parţial subiectivă şi este
greu ca întotdeauna să poţi corela un factor de producţie cu un criteriu de calitate.
Diferenţele de calitate pentru un criteriu dat pot fi astfel greu de pus în evidenţă

30
între agricultura ecologică şi cea convenţională. Pe de-o parte, în ceea ce priveşte
resturile de pesticide e sinteză în produsele recoltate, agricultorii ecologici oferă
pentru acest criteriu de calitate o garanţie mult mai mare decât cea oferită decât
agricultorii convenţionali, obligaţie de mijloace care constă în interzicerea folosirii
acestor produse fitosanitare făcând parte integrantă din reglementarea pentru
agricultură ecologică.
ITAB a publicat o sinteză bibliografică (DUCASSE-COURNAG &
LECLERG, 2000) care arată că sunt multe lacune ştiinţifice în mai multe domenii
având legătură cu calitatea produselor din agricultura ecologică, cum sunt
agronomia, mediul şi nutriţia. În materie de valoare nutritivă, (concentraţii în
diverse elemente), comparare produselor agriculturii ecologice şi a celor din
agricultura convenţională nu permit concluzionarea într-un mod definitiv în
favoarea unuia sau a altuia dintre aceste două moduri de producţie. Totuşi, au fost
observate diferenţe semnificative. De fapt :
- Pentru un anumit număr de produse, în special legume-frunze, majoritatea
studiilor comparative a pus în evidenţă un conţinut în substanţă uscată mai
mare în produsele ecologice.
- Rezultatul numeroaselor studii este dat în raport cu substanţa uscată, chiar
dacă cea ce este ingerat din punct de vedere nutriţional, este concentraţia în
nutrimente în raport cu substanţa proaspătă (cea cumpărată de către
consumator). Această exprimare a rezultatelor poate masca diferenţe de
concentraţii în anumite elemente la nivelul consumului în favoarea produselor
ecologice.
- Parametrii de determinare a calităţilor nutriţionale sunt multi-factoriali şi se
întâmplă frecvent ca alţi factori în afară de modul de cultură (condiţii
pedoclimatice, variabilitate genetică chiar în interiorul unei varietăţi, etc.) să
mascheze efectele proprii tehnicilor de cultură şi subliniază necesitatea
verificării dacă studiile cu caracter ştiinţific sau ne ştiinţific respectă
precauţiile de experimentare.
În materie de conţinut în polifenoli şi alte substanţe care ar putea avea un rol
protector faţă de boli cum sunt, în special, cancerul şi bolile cardio-vasculare,
studiile comparative sunt pentru moment prea puţine pentru a se putea trage
concluzii definitive din acestea. Totuşi , mai multe dintre ele arată că aceşti
compuşi sunt în concentraţii mai.

Putem spune dinainte că produsele provenite din agricultura ecologică

prezintă în mod general mai puţini nitraţi şi resturi de pesticide decât produsele

31
convenţionale. Tot odată, nu sunt la adăpostul contaminărilor exterioare şi este
posibil ca în anumite cazuri să găsim resturi de produse fitosanitare datorate
poluării pânzelor de apă freatică sau a particulelor poluante aflate în suspensie în
atmosferă. Oricare ar fi, producţia nu aduce adaos de pesticide de sinteză pe lângă
contaminarea ambiantă.
În termeni de mediu, numeroasele date ştiinţifice concordante au arătat
diferenţe evidente în favoarea sistemelor de cultură agroecologice în ceea ce
priveşte activitatea ecologică a solului, resturile de pesticide sau levigarea nitraţilor
(vezi capitolul 9). Utilizarea pesticidelor «naturale» rămâne să fie perfecţionată şi
limitată la maxim în favoarea produselor de luptă ecologice şi mai ales în favoarea
tehnicilor preventive (fertilizarea adecvată, respectul faunei auxiliare,...).
Actualmente aceste pesticide sunt de folosit doar în cea mai rea ipoteză, dar în
timp, utilizarea lor va trebuii redusă, chiar suprimată. Problema contaminării prin
învecinare sau prin precedentele culturale (înainte de reconversie) nu poate fi
eludată, dar în medie se poate afirma că există mai puţine reziduuri în produsele
ecologice şi că contaminarea sistemelor agroecologice este cu mult mai mică. Este
recunoscut faptul că acest mod de producţie permite o mai bună respectare şi o mai
bună întreţinere a biodiversităţii la toate nivelele (faună, floră, peisaje). În plus,
punând înainte faptul că nu se folosesc OGM (organisme modificate genetic),
agricultura ecologică arată că continuă să facă din principiul precauţiei una din
pietrele de căpătâi a demersului său.

Nitraţii şi fertilizarea organică

În timp ce conţinutul în nitraţi a apei de la robinet creşte în numeroase

regiuni şi după ce a fost arătat o legătură între această poluare şi activităţile
agricole, mass media vorbesc din ce în ce mai mult de problema nitraţilor. Dacă
există probleme, acestea sunt din cauza riscului de toxicitate legate de ingestia
nitraţilor într-o cantitate prea mare. Amintim riscul toxicologic legat de absorbţia
nitraţilor şi a procesului de acumulare a nitraţilor în plante. Vom vedea îndată în ce
cazuri se găsesc sau nu cantităţi importante de nitraţi în legumele cultivate în
agricultura ecologică.

Toxicitatea alimentară a nitraţilor şi a nitriţilor

Cele două riscuri principale legate de ingestia nitraţilor şi nitriţilor sunt
datorate pe de o parte metahemoglobinemiei, pe de altă parte efectelor negative ale

32
nitrosaminelor.
Metahemoglobinemia (sau boala albastră)

Această boală este datorată transformării hemoglobinei în

metahemoglobină. Nitriţii sunt agenţi metahemoglobinizanţi direcţi, nitraţii agenţi
indirecţi, care necesită reducerea lor prealabilă în nitriţi.
Metahemoglobinemia este acumularea anormală de metahemoglobine în globulele
roşii. Metahemoglobina este o hemoglobină a cărui fier este în stare de ionizare
(Fe +++) în loc să fie în stare de ion feric (Fe ++), şi care nu mai permite transportul
oxigenului. Această formă este din fericire reversibilă, sub acţiunea mai multor
sisteme enzimatice. Această reversibilitate explică de ce la adulţi nu se observă
practic cazuri de metahemoglobinemie (doar la femeia însărcinată sau în stări
patologice speciale). Din potrivă, la copilul mai bătrân de trei ani, riscurile sunt
mari şi am putut culege câteva accidente mortale survenite după ingestia apei sau a
legumelor (morcovi sau spanac) foarte bogate în nitraţi.
Rumegătoarele sunt, în funcţie de cum sunt hrănite, capabile să efectueze rapid
reducerea nitraţilor în nitriţi , din cauza pH-ului neutru din rumenul lor şi a
bogăţiei florei nitrogene.

Efecte cancerigene a nitrozaminelor

Aceste eventuale efecte cancerigene reţin atenţia de mai bine de douăzeci de

ani. Mai mulţi de 100 compuşi nitrozaminici (în principal nitrosaminele, dar şi
anumite nitrosamide) au fost testaţi la diferite specii de animale, chiar şi la
primate. Efectele cancerigene au fost observate pentru trei sferturi dintre acestea.
Localizarea tumorilor obţinute, care depind de structura chimică a compuşilor, este
foarte diferită : ficat, esofag, rinichi, plămâni, pancreas, cavitatea nazală, vezica
urinară, creier, măduva spinării nervii cranieni şi periferici (GAUSERET, 1984).

Studii epidemiologice efectuate pe populaţii umane sugerează puternic rolul

acestor produse cu azot în apariţia cancerelor digestive (ARMSTRONG & DOLL,
1975; GUELLO şi colab, 1976; FRASER şi colab., 1980). Un studiu
epidemiologic realizat în Marea Britanie arată de asemenea o relaţie între
concentraţia de nitraţi a apei curente din anumite oraşe şi nivelul de mortalitate
datorat cancerului de stomac. (HILL şi colab., 1973).

33
 Alte efecte toxice ale nitraţilor şi nitriţilor

Numeroase alte efecte toxice ale nitraţilor şi nitriţilor au fost puse în

evidenţă, la şobolan în special, şi uneori la om (studii epidemiologice). Le cităm
din memorie (HILL şi colab., 1973) : efecte vasomotorii, efecte asupra
fenomenelor comportamentale, afecte asupra funcţiilor tiroidei, efecte asupra
performanţelor de reproducţie, efecte nutriţionale.
DJA (Doza zilnică admisă)
Pe baza datelor toxicologice disponibile la acea dată, dar fără a ţine cont de
posibilităţile de formare a nitrosaminelor plecând de la nitraţii sau nitriţii ingeraţi,
experţii FAO/OMS au propus în 1974 (GAUSERET, 1984) :
- o DJA de 3,65 mg de ion NO3- pe kg de greutate corporală pentru nitraţi (sau
de 5 mg de NO3K),
- o DJA de 0,133 mg de ion NO2- pe kg de greutate corporală pentru nitriţi
(sau 0,2 mg de NO2Na).

Acumularea nitraţilor în plante

Acumularea nitraţilor în plante sau în părţile plantei este datorată diferenţei dintre
absorbţia lor (transportul) şi utilizarea lor. Să amintim că absorbţia nitraţilor nu
este un accident fiziologic ci este vorba din potrivă de principală formă de hrănire
cu azot la plantele superioare. Acumularea este independentă de noţiunea de prag:
nu putem spune, pentru o plantă anume, că există o acumulare plecând de la o
anumită concentraţie în nitraţi. Aceste concentraţii sunt de fapt foarte variabile şi
foarte dependente de mediu. Pentru aceste motive, proiectele sau reglementările
existente se referă cu prioritate la plantele care prezintă adesea concentraţii foarte
ridicate şi a căror consumare poate conduce foarte uşor la depăşirea dozei zilnice
admise (DJA) : pentru nutriţionist sau toxicolog, plantele care « acumulează »
nitraţi sunt mai întâi cele care îi acumulează în cantitate mare şi care intră în mare
parte în raţia noastră alimentară.
Plantele care prezintă astfel de acumulări

Acumularea nitraţilor făcându-se în rădăcini, în tije şi frunze, vor fi deci

plantele cărora le consumăm aceste organe cele care vor contribui la aportul
nitraţilor în alimentaţia noastră. Este vorba despre legumele-frunze. Printre acestea
să amintim: spanacul, salata şi alte salate verzi, sfecla, frunzele de pătrunjel,

34
păstârnacul, varza; printre legumele rădăcinoase: sfecla roşie, ridichi, morcovi,
turnip, ţelină.
Două dintre cele mai importante surse de nitraţi în alimentaţia noastră sunt apa şi
legumele. Deşi părţile relative ale acestor două surse pot fi foarte variabile de la o
regiune la alta pe motivul obiceiurilor alimentare dar mai ales a concentraţiei în
nitraţi a apei distribuite, în medie sunt legumele proaspete cele care aduc cei mai
mulţi nitraţi în raţia noastră alimentară (Ministerul Mediului şi colab., 1982 ;
SIGILIANO şi colab., 1975; STEPHANY & SCHULLER, 1980; WALKER, 1975;
WHITE, 1975).
Reglementări

Să remarcăm că ingestia a 60 g de salată cu 4000 ppm (= 240 mg de N0 3-),

adică o porţie normală, ajunge pentru a atinge doza maximă admisibilă de nitraţi
într-o zi pentru o persoană de 60 kg (60 x 3.65 = 219 mg de N03). Această doză
zilnică admisibilă (DJA) poate astfel să fie uşor depăşită (alte legume, apa de la
robinet… sau alte porţii de salată în aceeaşi zi).
Factorul cel mai important în acumularea nitraţilor, este intensitatea luminoasă,
evident oricare ar fi tipul de agricultură practicată (biologică sau convenţională).
Cu cât intensitatea luminoasă este mai mică, cu atât nitraţii se vor acumula mai
mult în plante. Astfel iarna, concentraţiile vor fi foarte mari, oricare ar fi tipul de
fertilizarea aplicată, pentru că zilele sunt scurte , soarele jos la orizont, când este n

memorie (HILL şi colab., 1973) : efecte vasomotorii, efecte asupra fenomenelor

comportamentale, afecte asupra funcţiilor tiroidei, efecte asupra performanţelor de
reproducţie, efecte nutriţionale.

Acumularea nitraţilor făcându-se în rădăcini, în tije şi frunze, vor fi deci plantele

cărora le consumăm aceste organe cele care vor contribuii la aportul nitraţilor în
alimentaţia noastră. Este vorba despre legumele-frunze. Printre acestea să amintim:

spanacul, salata şi alte salate verzi, sfecla, frunzele de pătrunjel, păstârnacul,

varza; printre legare constituie deci poluanţi prin simpla lor prezenţă,), nitraţii fac
parte din ciclul natural al azotului (vezi capitolul 1). Doar prezenţa lor în prea mare
cantitate constituie o sursă de poluare. În ceea ce priveşte nitriţii, din cauza marii
toxicităţi a acestora pentru celula vegetală (şi animală), sunt prezenţi în stare de
urme în legume la momentul recoltării. Din potrivă, în condiţii proaste de păstrare,
aceşti nitriţi pot apărea, mai ales dacă concentraţia iniţială în nitraţi este mare
(aceştia sunt rezultatul reducerii nitraţilor).

35
 Mai multe studii comparative au arătat că primăvara şi vara legumele
provenite din agricultura ecologică conţin mai puţini nitraţi decât cele provenite
din agricultura convenţională (este vorba fie de studii făcute pe probe luate din
piaţă, fie de studii ştiinţifice pe probe luate direct de la agricultori sau din parcelele
experimentale a centrelor de cercetare) (LAIRON şi colab., 1982). Aceste
acumulări mai slabe în agricultura ecologică se pot exprima prin faptul că există o
mai bună adaptare între nevoile plantei şi furnizarea azotului de către sol. De fapt,
eliberarea azotului de către fertilizanţii organici, cum este compostul de bălegar de
exemplu, este sub dependenţa activităţii ecologice a solului. Cu cât ne îndreptăm
spre vară, cu atât solul şi activitatea biologică este mai intensă, eliberând azot pe
măsură ce planta are nevoie. Această adaptare nu este la fel şi în agricultura
convenţională, pentru că azotul este adus în principal în formă minerală. Singurul
mijloc de a apropia nevoile plantei de fertilizările făcute se poate face prin
fracţionarea acestora din urmă, lucru care nu este întotdeauna practicabil, chiar
imposibil, la o cultură de legume (mulcire cu folie, densitate mare de plantare).
Pentru agricultura ecologică principala problemă rămâne în legumele produse în
afara sezonului. Serele, încălzite sau nu, nu sunt interzise de către caietele de
sarcini din agricultura biologică, şi aici este locul unde se produc legumele cele
mai bogate în nitraţi. (vezi tabelul 8-1 : nici o diferenţă între salata convenţională
şi cea ecologică cultivate în seră în luna noiembrie). Interdicţia de a cultiva
anumite legume de seră în anumite perioade a anului va fi singura soluţie pentru a
putea oferii consumatorilor produse mai sărace în nitraţi. Această soluţie va pune
în dificultate anumiţi agroecologi şi nu se poate prevedea fără o dezbatere mai
largă despre intensificarea producţiei agricole, fie că este vorba despre agricultura
ecologică sau convenţională.

Calitatea grâului de panificaţie

Calitatea pâinii depinde direct de calitatea grâului folosit pentru producerea

făinii. Astfel agricultorul întâmpină dificultăţile cale mai mari în procesul de
producţie a grâului decât intermediarii următori care nu-i vor putea face altceva
decât să asocieze diferite calităţi complementare pentru a rectifica imperfecţiunile.
În principal concentraţia în proteine determină calitatea grâului de panificaţie,
pentru că asupra acestui conţinut în proteine are influenţă itinerariul tehnic ales.
Progresele tehnologice făcute permit de acum înainte măsurarea rapidă a acestor
concentraţii în proteine, ceea ce face posibilă clasarea loturilor cu ocazia recoltei.
Organismele de stocare pot astfel să separe loturile slabe (<9%) , să stocheze

36
împreună loturile medii (9-11%) şi să pună deoparte soiurile ameliorate (de la12 la
14 %).
Azotul din proteinele seminţei este absorbit în principal înainte de înflorire.
Astfel înainte de înflorire planta îşi elaborează randamentul potenţial , care de
asemenea este foarte legat de disponibilitatea în azot a solului. Asistăm deci, între
înfrăţire şi înflorire la o dublă nevoie în azot a plantei: prima pentru a pregătii
numărul de spice pe tulpină şi numărul de seminţe pentru fiecare spic format ; a
doua pentru acumularea proteinelor în aparatul vegetativ.
În agricultura ecologică, concentraţiile de proteine sunt adesea corectate (10 la 11
%), pentru că condiţiile climatice din mai şi iunie permit o mineralizare suficientă
a azotului organic. Din potrivă, nu rezultă întotdeauna randamente, pentru că în
martie aprilie mineralizarea azotului poate fi insuficientă pentru a obţine
randamente asemănătoare cu cele obţinute prin intermediul fertilizărilor cu azot
mineral. VAUTE (1995), sprijinindu-se pe experienţele anuale realizate de către
Goop Bio Midi-Pyrénées-Aquitaine, propune « portretul robot » următor pentru
varietăţile care trebuie alese în agricultura ecologică: varietate cu o bună valoare
pentru panificaţie, cu productivitatea dacă fertilitatea parcelei este bună, în orice
caz puţin sensibilă la boli, putând fi semănată în noiembrie-decembrie şi cu o
coacere nu prea târzie pentru a evita şiştăvirea.
Grupul "experienţe pe varietăţi " a Comisiei Cultura Mare a ITAB lucrează la
alegerea varietăţilor de cereale adaptata pentru conduita din agricultura ecologică.
Această alegere se bazează pe definirea criteriilor obiectiv permiţând definirea
calităţii agronomice căutate şi în special a unei mai mici sensibilităţi la diferiţi
factori limitativi. Este necesară de asemenea o mai bună cunoaştere a cerinţelor
transformatorilor (calităţi tehnologice). Pentru aceasta, o reţea de experienţe care
compară varietăţile de cereale păioase de iarnă în conduită ecologică a fost pus în
aplicare de către ITAB; sintezele anuale sunt redactate pentru varietăţile de grâu de
panificaţie de iarnă.
Pe de altă parte, Grupul « fertilizare cu azot » a aceleaşi Comisii a elaborat un
protocol de experienţe vizând « evaluarea efectelor unui aport de azot în perioada
de primăvara la grâul pentru panificaţie de iarnă ». Acest document disponibil
începând cu ianuarie 2001, are ca scop achiziţionarea referinţelor în materie de
fertilizare cu azot în perioada de primăvară, într-o situaţie de cultură şi într-un
climat dat. Vor putea fi astfel furnizate elemente de ajutor pentru agricultori, faţă
de problema : dacă este justificat un aport de îngrăşământ organic la grâul de iarnă

37
în perioada de primăvară în contextul unui anumit sol, a unui precedent şi a
climatului dat ?

Concluzii

Am văzut pe parcursul acestui studiu bibliografic că există multe lacune

ştiinţifice în mai multe domenii cum sunt: agronomia, mediul şi nutriţia. Tot odată,
un anumit număr de articole apărute recent arată interes crescând a comunităţii
ştiinţifice spre agricultura durabilă, a cărei agroecologie este unul din vârfurile de
lance. În materie de valoare nutritivă, (conţinutul în diverse nutrimente),
comparaţia produselor provenite din agricultura ecologică şi a celor provenite din
agricultura convenţională nu ne permite să optăm în favoarea unuia sau altuia din
aceste moduri de producţie. Totuşi, au fost observate diferenţe semnificative:
- pentru un anumit număr de produse, în special legume-frunze, majoritatea
studiilor comparative a pus în evidenţă un conţinut în substanţă uscată mai mare în
produsele ecologice.
- Rezultatul numeroaselor studii sunt date în raport cu substanţa uscată, chiar dacă
ceea ce este ingerat din punct de vedere nutriţional este conţinutul în nutrimente în
raport cu substanţa proaspătă (cea pe care o cumpără consumatorul). Această
expresie a rezultatelor poate masca diferenţe de conţinuturi în anumite elemente la
nivelul la nivelul consumului în favoarea produselor ecologice.
- Parametrii de determinare a calităţilor nutriţionale sunt multifactoriali şi se
întâmplă frecvent ca alţi factori decât modul de cultură (condiţiile pedoclimatice,
variabilitatea genetică chiar în cadrul unei varietăţi, etc.) să mascheze efectele
practicilor culturale, şi subliniază necesitatea de a verifica dacă studiile cu caracter
neştinţific respectă aceste precauţii de experimentare.
În materie de conţinut în polifenoli şi alte substanţe care ar putea avea un rol
protector faţă de unele boli, ca şi cancerul şi bolile cardio-vasculare, studiile
comparative sunt pentru moment puţin numeroase pentru a putea trage unele
concluzii definitive. Totuşi, mai multe dintre ele arată că aceşti compuşi sunt în
concentraţii mai mari în produsele ecologice. Vor fi făcute studii de impact global
asupra sănătăţii umane pe termen lung.
Putem spune că produsele provenite din agricultura ecologică prezintă în
general mai puţini nitraţi şi resturi de pesticide decât produsele convenţionale.
Totuşi, agricultorii ecologici nu sunt la adăpost de contaminările exterioare şi este
posibil ca în anumite cazuri să se găsească resturi de produse fitosanitare datorate

38
poluări pânzelor de apă freatică sau particulelor poluante aflate în suspensie în aer.
Oricare ar fi, modul lor de producţie nu va aduce adaos de pesticide de sinteză faţă
de contaminarea ambiantă.
Studiile ştiinţifice arată toată complexitate care o ridică aceste probleme
legate de alimentaţia noastră şi de mediul în care trăim.
Numeroase date ştiinţifice au arătat diferenţe în favoarea sistemelor de
cultură agroecologice asupra activităţii biologice a solului, resturilor de pesticide
sau levigarea nitraţilor... Utilizarea pesticidelor naturale rămâne să fie controlată şi
limitată la maxim în favoarea produselor de luptă ecologice, şi mai ales în favoarea
tehnicilor preventive (fertilizare adecvată, respectul faunei auxiliare,...).
Actualmente aceste pesticide sunt tot ce poate fi mai rău, dar ideal ca într-un
anumit termen, utilizarea lor ar trebuii să fie redusă, chiar suprimată. Problema de
contaminare de la vecini sau prin precedente culturale (înainte de reconversie) nu
poate fi eludată, dar în medie, putem afirma că sunt mai puţine resturi în produsele
ecologice şi că contaminarea sistemelor agroecologice este mai mică. Este
recunoscut faptul că acest mod de producţie permite un mai bun respect şi
întreţinere a biodiversităţii la toate nivelurile (faună, floră, peisaje). În plus, prin
neutilizarea organismelor modificate genetic, agricultura ecologică arată că
continuă să facă din principiul precauţiei piatra de temelie a demersului său.
În final, dimensiunea etică a agriculturii ecologică trebuie scoasă în evidenţă
la nivelurile de producţie şi de comercializare dacă nu vrem ca produsele ecologice
să rămână simple nişe comerciale exploatate de către distribuţia mare, ocolind
demersul de reflexie şi respectul în amonte a producţiei.
Cercetarea din domeniul agriculturii ecologice are nevoie să îşi ia avânt, şi trebuie
obţinute credite pe termen lung pentru a studia serios şi la toate nivelurile aceste
sisteme agroecologice.
Desigur că pentru moment agricultura ecologică se bazează pe o obligaţie de
mijloace de producţie, şi nu pe rezultate, dar este un sistem de producţie care dă
mijloacele pentru a obţine "bunei" rezultate în privinţa calităţii. Putem crede că pe
viitor va fi necesară o redefinire a agriculturii ecologice, cu o integrare în caietul
de sarcini a aspectelor de mediu şi etice; reflexia la trecerea de la obligaţia
mijloacelor spre obligaţia rezultatelor va fi de asemenea o garanţei în plus pentru
agricultura alternativă.

39