La inceput, nu iti dai seama ce se intampla. Este ca linistea dinaintea furtunii; o liniste activa, plina de tensiuni.

Ca si cand ceva pluteste in aer, si urmeaza sa se intample, dar fara sa stii in nici un fel ce va urma. Este, desigur, deja prea tarziu. Dupa o vreme, situatia incepe brusc sa se linisteasca. Fara sa iti dai seama de ce, uneori chiar fara sa realizezi ca situatia a inceput sa se detensioneze, lucrurile merg inainte, contactul deja s-a produs, si, fara sa stii, esti deja pe orbita. Incetul cu incetul, daca esti sensibil la propria-ti fiinta, incepi sa intelegi ca ai capatat, nu se stie de unde si cand, o directie. Ca privirea ta, din cand in cand, merge in acea directie, cautand, iar si iar, acelasi punct in spatiu, si gasindu-l tot acolo, iti spui: da, e acolo, pot sta linistit si te relaxezi. Ca urechile tale, la auzul acelui sunet nepamantean, se zburlesc, si se ascut, astfel incat incepii sa te intorci in loc, la fel ca o antena parabolica in jurul propriei axe, pendru a descoperii sursa care emite sunetul. Si ca pielea ta, laolalta cu intreg corpul, detecteaza acele vibratii specifice, si, ca si cum un resort interior pune in miscare intregul tau ansamblu operational, incepi, aproape necontrolat, sa te deplasezi in directia aceea. Neputand petrece prea mult timp la tensiune inalta, esti nevoit sa te indepartezi, sa te intorci de aceasta data incarcat in cochilia ta. Dar este parte din proces, din miscarea pe orbita. La fel ca si alternanta dulce amar, dor preaplin sau abis beatitudine. Adesea, nu atingi niciodata aceste stari extreme, ci doar ceva apropiat lor, caci tocmai in aceasta neatinge consta toata specificitatea unicitatii procesului. Mereu atras, mereu respins, fara momeente de stop, si fara a realiza ce se intampla, cand esti atras, si cand esti respins. Iar cand incepi sa-ti dai seama, procesul deja a demarat in cealalta directie. Nu, nu este nici atractie sexuala, nici indragosteala de liceu, si nici iubire matura. Doar gravitez in jurul tau. Continuum elipsoidal. Pe orbita.