AMPLIFICATOARE

DE RADIOFRECVENŢĂ DE PUTERE

4.1 GENERALITĂŢI

Un amplificator de radiofrecvenţă de nivel mare (amplificator de

radiofrecvenţă de putere - ARFP) este caracterizat de patru parametrii
importanţi:
 puterea continuă Pa aplicată la amplificator. Aceasta este
puterea furnizată montajului de către sursa de alimentare
(puterea absorbită);
 puterea Pu (puterea utilă) debitată de amplificator pe sarcina Rs
. Această putere este măsurată, în general, în regim sinusoidal;
 puterea Pi (puterea de intrare) alternativă, aplicată la intrarea
amplificatorului. Ea este întotdeauna mai mică decât Pu ;
 puterea disipată Pd (sub formă de căldură şi radiaţii) de către
amplificator.

Fig.1

Aceste patru mărimi sunt legate prin relaţia (conservarea puterilor):

Pa  Pi  Pu  Pd ,

iar raportul Pu Pi este egal cu câştigul G în putere al amplificatorului. La

frecvenţe joase câştigul G este suficient de mare, astfel încât, în relaţia
precedentă, se poate neglija Pi . La frecvenţe mari, câştigul unui etaj de
amplificare de nivel mare este mult mai scăzut, fapt pentru care este necesar
să ţinem cont de Pi în bilanţul puterilor (la frecvenţe foarte mari, G poate fi
de ordinul a 6÷10 dB).
Există două caracteristici importante ale unui etaj de amplificare de
putere:
 liniaritatea, care se caracterizează prin faptul ca semnalul
debitat pe sarcina Rs trebuie să reproducă cât mai fidel posibil
semnalul de la intrare;
 randamentul notat cu   Pu Pa trebuie să fie cât mai mare
posibil (limita teoretică fiind 1).
Cerinţa privind obţinerea unei bune liniarităţi este, în general, în
contradicţie cu cea privind obţinerea unui randament ridicat şi, ca urmare,
natura semnalului amplificat va privilegia una sau alta dintre caracteristici.
De exemplu, într-un emiţător TV, cerinţa principală este liniaritatea;
pentru un astfel de semnal de spectru foarte larg, neliniarităţile degradează
sensibil calitatea imaginilor transmise, astfel că, etajele de nivel mare
prezintă un randament de ordinul a 30÷40%. În schimb, în radiodifuziunea
cu modulaţie de frecvenţă, unde semnalul este de amplitudine constantă, se
poate optimiza randamentul etajelor de nivel mare.
Printre alte caracteristici ale unui ARFP mai putem enumera:
 gama frecvenţelor de lucru: fmin ÷ fmax;
 lărgimea de bandă
o ARFP selective sau de bandă îngustă;
o ARFP de bandă largă;
 atenuarea armonicilor frecvenţei purtătoare;
 impedanţa de intrare;
 impedanţa de sarcină;

4.2. PRINCIPALII PARAMETRI

4.2.1 Puterea utilă

Puterea utilă Pu , a unui etaj ARFP poate varia în limite foarte largi, în
funcţie de locul etajului în lanţul de emisie şi de destinaţia emiţătorului, de la
ordinul watt-ilor la ordinul kilowatt-ilor.
Practic, această putere este limitată de puterea disipată admisă de tipul
de element activ (EA) utilizat. La alegerea punctului static de funcţionare,
indiferent de clasa de funcţionare a EA, trebuie să se aibă în vedere ca
dreapta de sarcină să se găsească sub hiperbola de disipaţie (de exemplu
Q  I C 0 A ,VCE 0 A  – clasă A – în fig.). Pe lângă Pd max , orice EA este caracterizat
de un curent maxim ce îl poate străbate (IM) şi de o tensiune maximă admisă
pe electrozii de ieşire (VCEM), mai mică decât tensiunea de străpungere a EA.
Ca urmare, trebuie avut în vedere ca valorile maxime ale curentului şi
tensiunii de colector să nu depăşească valorile maxime admise.
Pe baza tuturor acestor considerente se pot stabili, pentru o anumită
clasă de funcţionare, valorile lui I C 0 , I CM şi, respectiv, amplitudinile
fundamentalei curentului de colector I C1 şi a tensiunii de ieşire VC, pe baza
cărora putem stabili puterea utilă obţinută cu EA ales:
1
PU  VC I C1 .
2

Fig. 2 Valorile limită ale curentului şi tensiunii de colector

 Uneori, puterea utilă astfel determinată este mai mică decât ceea ce ne
doream să obţinem. Din analiza expresiei lui Pu rezultă posibilitatea creşterii
acesteia prin:
 multiplicarea tensiunii de colector VC;
 multiplicarea curentului de colector I C1 ,
ceea ce determină majorarea puterii utile totale:

1 1
PUT = ( NVC ) I C1 = VC ( NI C1 ) = NPU
2 2
Practic, multiplicarea tensiunii de colector este posibilă prin
conectarea în serie a două elemente active, constituind două ARFP ce
lucrează în contratimp.
1 i0(t) 2
ARFP

2vin 2v0 R0

ARFP

1’ 2’

Fig. 3 Conectarea serie a EA

iC(t) iC(t)

L
C VC

VCC
~ 2vb(t)
C⁄2 2L
2vC(t)

VC
C
L
-iC(t)

Fig.4 Schema în contratimp

Numărul de EA utilizate în fiecare ARPF poate fi la rândul său dublat

dacă folosim două EA conectate în paralel, fapt ce ne permite dublarea
curentului în sarcină. Acest mod de conectare este prezentat în fig. 5:
 1 2iint(t) 2iC(t) 2
ARFP

Vint(t) v0(t)

ARFP

1′ 2′

~
L L VC(t)
vb(t) L⁄2
C C 2C

Fig.5
Astfel, utilizând o schemă combinată putem să ajungem la o putere
utilă de patru ori mai mare decât cea realizată cu un singur EA. Creşterea în
continuare a puterii utile este posibilă utilizând sisteme de însumare a puterii
mai multor ARFP realizate cu transformatoare de bandă largă.

4.2.2 Liniaritatea ARFP

Liniaritatea unui ARFP este caracterizată cu ajutorul funcţiei de

transfer a acestuia ce pune în evidenţă dependenţa puterii de ieşire de
puterea aplicată la intrare: Pieş = f (Pint), de regulă cu puterile exprimate în
dBm:
 Pieş[dBm]
saturaţie
20

10

0 punct de compresie cu 1 dB

-10

-20

-30
Pint[dBm]

-60 -50 -40 -30 -20 -10 0

Fig.6

O primă modalitate de apreciere a liniarităţii unui ARFP este cu

ajutorul coeficientului distorsiunilor armonice, care însă nu caracterizează în
mod deosebit funcţionarea ARFP de radiofrecvenţă, mai ales când sarcina
acestuia este selectivă şi înlătură armonicele superioare.
O altă modalitate de apreciere a liniarităţii unui ARFP este cu ajutorul
punctului de compresie cu 1dB, care se determină grafic prelungind dreapta
ce defineşte zona liniară de funcţionare a ARFP şi stabilind pe aceasta
punctul faţă de care caracteristica reală este la o distanţă de 1dB (vezi figura
7). Cu cât acest nivelul semnalului de intrare corespunzător este mai mare,
cu atât liniaritatea ARFP-ului este mai bună.
 Fig. 7 Punctul de compresie cu 1dB

Testarea liniarităţii ARFP folosind metodele menţionate se face cu un

singur semnal de test, ceea ce nu întotdeauna este elocvent, îndeosebi în
cazul unor ARFP utilizate pentru transmiterea semnalelor multiplex, de
bandă largă, situaţie în care liniaritatea ARFP poate conduce la apariţia unor
componente spectrale noi, rezultate în urma unor combinaţii între
fundamentalele sau armonicele componentelor din spectru de bază. În acest
caz aprecierea liniarităţii se face cu ajutorul produselor de intermodulaţie de
ordinul doi, ce presupune combinaţii de forma ω1 ± ω2 şi a celor de ordinul
trei de forma 2ω1 ± ω2 (fig. 8). Testarea, în acest caz, presupune utilizarea
unui semnal de intrare biarmonic (două semnale de amplitudini egale şi
frecvenţe diferite, de dorit prime între ele):
vi  cos 1t  cos 2t

Pentru a determina produsele de intermodulaţie vom aproxima

caracteristica neliniară a ARFP cu o formă polinomială:
vieş  a1vi  a2vi2  a3vi3  ...
 Fig. 8 Testarea cu semnal biarmonic
Presupunând că semnalele de test au amplitudini şi faze iniţiale egale,
componentele de intermodulaţie de ordinul trei, de forma cos(2ω1t – ω2t) sau
cos(2ω1t + ω2t) sunt generate de termenul a3vi3 , iar cele de ordinul doi de
termenul a2vi2 .
Pentru a caracteriza liniaritatea ARFP în acest caz se folosesc
noţiunile:
 punct de intercepţie de ordinul 2 – IP2;
 punct de intercepţie de ordinul 3 – IP3,
a căror interpretare grafică este prezentată în figura 9.

Fig. 9 Punctele de intercepţie

 Punctul de intercepţie de ordinul trei (IP3) are coordonatele
x  Q3  G , respectiv y  Q3 şi se găseşte la intersecţia dreptei de pantă 1:1,
care caracterizează funcţionarea în regim liniar a ARFP, cu dreapta de pantă
3:1, caracteristică produselor de ordinul trei, deoarece:

P3 :  a3vi3  :  vi2  :  Pi 
2 3 3
,
iar în dBm:
P3  dBm  : 3Pi  dBm  .

Ecuaţia acestei drepte poate fi exprimată prin:

y − Q3
=3
x − (Q3 − G )
unde x  Pi - reprezintă puterea uneia din fundamentalele semnalului de
intrare în dBm, iar y - reprezintă puterea produselor de intermodulaţie de
ordinul trei corespunzătoare, tot în dBm, la ieşirea amplificatorului - P3 .

Fig. 10 Punctul de intercepţie de ordinul trei

În fig. 10 este reprezentată dependenţa puterii de ieşire pentru o

frecvenţă fundamentală a semnalului de intrare în funcţie de puterea de
intrare, considerând o pantă unitară a porţiunii liniare, precum şi modificarea
puterii produselor de intermodulaţie de ordinul trei odată cu fundamentala.
Panta acestei din urmă caracteristici va fi trei. Punctul de intercepţie de
ordinul trei se poate raporta la oricare din porţile amplificatorului – la poarta
de intrare – IP3i, respectiv de ieşire – IP3ies. Între cei doi parametri va exista
relaţia:
IP3ies  IP3i  G .

În aceste condiţii, puterea produselor de intermodulaţie de ordinul trei

la ieşire, în funcţie de puterea de intrare a unui singur semnal fundamental,
de câştigul ARFP şi de punctul de intercepţie de ordinul trei la iaşire IP3ies
(totul exprimat în dB) va fi:
P3  3Pi  2 IP3ies  3G .

Între puterea de la intrarea ARFP şi cea de la ieşirea sa, în condiţiile

unei funcţionări liniare, există legătura:
Pies  Pi  G .

Folosind această relaţie, amplitudinea produselor de intermodulaţie de

ordinul trei se poate exprima în funcţie de puterea semnalului la ieşire şi
punctul de intercepţie de ordinul trei astfel:
P3  3Pies  2 IP3ies .
Din cele prezentate până acum, rezultă că punctul de intercepţie de
ordinul trei este o noţiune pur teoretică, deoarece, practic nu se poate obţine
intersecţia celor două caracteristici din cauza intrării în regim de limitare a
ARFP (vezi fig. 10). De regulă, punctul de compresie cu un dB se află cu
aproximativ 10 dB sub punctul de intercepţie de ordinul trei. Acesta din
urmă poate fi determinat practic la o putere a semnalelor de intrare pentru
care ARFP-ul nu a intrat încă în limitare, analizând spectrul semnalului
obţinut la ieşire în aceste condiţii (vezi fig. 11).
 Fig. 11 Determinarea punctului de intercepţie de ordinul trei
Cunoscând puterea unei fundamentale şi a unui produs de
intermodulaţie de ordinul trei la ieşirea ARFP, pornind de la ultima relaţie
putem determina punctul de intercepţie de ordinul trei, raportat la ieşire:
3 1
IP3ies  Pies  P3 .
2 2
Uneori, pentru determinarea punctului de intercepţie de ordinul trei se
foloseşte şi noţiunea de factor de rejecţie de ordinul trei raportat la ieşire –
RR3ies, (rejection ratio) definit ca raportul dintre puterea fundamentalei şi
puterea produselor de intermodulaţie de ordinul trei, la ieşire (în dBm –
diferenţa acestora, aşa cum se observă şi în graficul din fig. 9).
Pornind de la ultima relaţie, putem scrie că:
1 1
IP3ies  Pies   Pies  P3   Pies  RR3ies .
2 2
În mod similar putem proceda pentru a determina puterea produselor
de intermodulaţie de ordinul doi, pornind de la relaţia:
y − Q2
=2 ,
x − (Q2 − G )
unde x  Pi - reprezintă puterea uneia din fundamentalele semnalului de
intrare în dBm, iar y - reprezintă puterea produselor de intermodulaţie de
ordinul doi corespunzătoare, tot în dBm, la ieşirea amplificatorului - P2 .
Astfel, puterea produselor de intermodulaţie de ordinul doi, când cunoaştem
parametrul IP2ies va fi:
 P2  2 Pies  IP2ies .
Dacă putem măsura puterea uneia din fundamentalele semnalului şi puterea
produselor de intermodulaţie de ordinul doi sau factorul de rejecţie RR2ies
corespunzător, atunci punctul de intercepţie de ordinul doi, raportat la poarta
de ieşire a ARFP va fi:

IP2ies  2 Pies  P2  Pies  RR2ies

4.2.3 Randamentul ARFP

Principalul indicator al eficienţei energetice a unui ARFP este

randamentul acestuia, care pune în evidenţă pierderile relative de energie pe
EA. Cu cât aceste pierderi sunt mai mici, pe lângă câştigul energetic se
îmbunătăţeşte şi regimul termic al EA, creşte siguranţa în funcţionare şi
apare posibilitatea creşterii puterii utile.
Pentru a determina randamentul ARFP vom porni de la schema de
principiu a acestuia:

Fig. 12 ARFP clasă A

Între electrozii de comandă ai EA se aplică tensiunea de excitaţie

vin (t ) = Vin ⋅ cos ω0t

şi tensiunea de polarizare Vp . Valoarea instantanee a tensiunii de polarizare
va fi

v p (t ) = V p + Vin ⋅ cos ωt
 Sub acţiunea tensiunii de excitaţie va avea loc o modificare a
curentului de ieşire faţă de valoarea iniţială din punctul static de funcţionare:
i2  I Q  I 2 cos t
care, la rândul său va determina o cădere de tensiune pe Rs.
În aceste condiţii, valoarea instantanee a tensiunii dintre electrozii de
ieşire ai EA este:
vies = Vcc − I Q ⋅ RS − I 2 ⋅ RS ⋅ cos ωt

comp.continuă comp.alternativă
Prin urmare, puterea absorbită de la sursă PA=IQVcc se regăseşte în:
 puterea utilă (a componentei alternative):
1 2 1
PU = I 2 RS = I 2V0
2 2
 puterea disipată inutil pe sarcină de către componenta de
curent continuu:
PDR  I Q2 RS

 puterea disipată pe EA : PDEA  PA  PU  PDR

Definim randamentul energetic al ARFP:

PU PU 1
η= = = <1
PA PU + PD 1 + PD / PU

Rezultă că, cu cât PU este mai mare ca PD , randamentul creşte, tinzând

teoretic către 1. Făcând înlocuirile necesare vom obţine:

1 I 2 V0
η= .
2 I Q Vcc

Din analiza acestei relaţii rezultă următoarele metode de creştere a

randamentului energetic (η):
 micşorarea valorii lui IQ folosind clasa adecvată (B sau
C);
  creşterea valorii lui V0 către valoarea lui Vcc prin
utilizarea unor elemente reactive în paralel cu RS
(inductanţe, circuite oscilante, transformatoare de
impedanţă).

4.2.4 Atenuarea armonicelor frecvenţei purtătoare

O oscilaţie de formă sinusoidală de putere se poate obţine prin filtrare.

Acest lucru se poate realiza fie conectând ca sarcină în ARFP un circuit
oscilant derivaţie – C.O., fie un filtru trece jos - FTJ.
Prima variantă este din ce în ce mai rar utilizată deoarece, pentru a
asigura o atenuare corespunzătoare a armonicilor frecvenţei purtătoare, este
necesar ca majoritatea etajelor amplificatorului de putere să conţină C.O.
acordabile în gama frecvenţelor de lucru, ceea ce complică enorm sistemul şi
procedura de acord a emiţătorului pe frecvenţa de lucru.
Odată cu utilizarea sintetizatorului de frecvenţă pentru generarea
purtătoarei, pentru adaptarea sistemului de acord al emiţătorului la metode
digitale se utilizează, cu precădere, etaje ARFP de bandă largă, iar la ieşirea
amplificatorului de putere se conectează un FTJ ce împarte gama
frecvenţelor de lucru în game suboctavice, atenuarea în banda de blocare a
filtrului fiind corelată cu atenuarea impusă pe armonicele purtătoarei.
Având în vedere că pentru a obţine puteri utile mari se folosesc, de
regulă, scheme în contratimp, care prezintă avantajul teoretic de anulare a
armonicilor de ordin par, pentru a nu supradimensiona circuitele de filtraj, se
poate alege un regim de funcţionare a ARFP cu un unghi de deschidere ce
asigură un nivel minim posibil al armonicii a 3-a a purtătoarei.
Amplitudinea celorlalte armonici deja devine neglijabilă, astfel încât
forma de undă la ieşirea emiţătorului se apropie de o sinusoidă.