Caracteristicile generale

Definirea caracteristicilor unui receptor radio se face în funcţie de

specificul acestuia. În general, receptoarele de comunicaţii au o arhitectură
de tip superheterodină. Pe lângă acestea mai există receptoare radio folosite
în războiul radioelectronic pentru monitorizarea unor benzi largi de
frecvenţe, cu o probabilitate foarte mare de detecţie a emisiunilor radio.
Aceste două tipuri foarte diferite de receptoare vor avea şi performanţe
diferite, deşi, din punct de vedere funcţional, ele îndeplinesc aceleaşi tipuri
de sarcini. În cele ce urmează vom face referire la caracteristicile generale
ale receptoarelor, printre care se numără cele menţionate mai jos.
Gama frecvenţelor de lucru – reprezintă acea gamă de frecvenţe în
limitele căreia receptorul trebuie să îndeplinească toate cerinţele date în lista
de caracteristici.
Ecartul de frecvenţă defineşte rezoluţia pe care o oferă dispozitivul
de stabilire a frecvenţei de lucru în gama de frecvenţe pe care o acoperă
receptorul.
Stabilitatea frecvenţei determină eroarea de reglare a frecvenţei de
lucru, în orice condiţii de temperatură, altitudine, umiditate sau stabilitate pe
termen lung. Aceasta se dă, de obicei, în părţi pe milion (ppm sau 10-6) din
frecvenţa de lucru pe care dorim să o stabilim.
Sensibilitatea este dată de nivelul minim al semnalului necesar la
intrarea receptorului pentru ca la ieşire să obţinem nivelul specificat al
semnalului şi raportul (semnal+zgomot)/zgomot sau rata erorii de bit
impuse, când semnalul de la intrare este modulat la valoarea standard
specifică tipului de modulaţie cu care se lucrează. De exemplu, pentru
receptoarele radio militare, în regim vocal, pentru o modulaţie de
amplitudine se foloseşte un semnal de intrare modulat cu un semnal de 1
kHz, la un indice de modulaţie de 30%, iar valoarea raportului de tensiuni
(semnal+zgomot)/zgomot, la nivelul specificat al semnalului de ieşire,
trebuie să fie egal cu 3 (10 dB). În cazul unei modulaţii de frecvenţă de
bandă îngustă, se foloseşte un semnal de intrare modulat cu un semnal de 1
kHz, cu deviaţie de frecvenţă nominală de 3 sau 5 kHz (în funcţie de
specificaţiile proiectantului) iar valoarea raportului de tensiuni
(semnal+zgomot)/zgomot, la nivelul specificat al semnalului de ieşire,
trebuie să fie egal cu 10 (20 dB).
Modulaţia. Această caracteristică a receptorului se referă la tipul sau
tipurile de semnale modulate pe care receptorul trebuie să le demoduleze.
Receptoarele radio software sunt receptoare multimod, putând demodula
orice tip de semnal ce se foloseşte pentru realizarea comunicaţiilor în gama
de frecvenţe în care lucrează (MA, MF, FSK etc.).
Lărgimea de bandă a semnalului modulator. Aceasta se referă la
lărgimea benzii de bază a semnalului informaţional. Pentru aplicaţii militare,
banda de bază a semnalului vocal este definită, de regulă, între 300 şi 3.400
Hz, iar pentru radiodifuziune, pentru semnale MA - între 300 şi 4.000 Hz, iar
pentru semnale MF - între 200 şi 15.000 Hz. În cazul unor receptoare pentru
transmisiuni de date, de regulă nu se specifică banda de bază a semnalului
modulator, cu excepţia cazului în care acestea pot recepţiona şi semnale
analogice.
Viteza datelor recepţionate este specificată pentru un receptor, în
măsura în care, de la acesta se doreşte nu numai demodularea semnalului
recepţionat ci şi transmiterea impulsurilor de ceas de sincronizare pentru
interfaţa de ieşire. De regulă se specifică o anumită plajă a valorilor vitezei
datelor recepţionate.
Distorsiunile. În cazul receptoarelor destinate recepţiei semnalelor
analogice, în special pentru cele de radiodifuziune cu modulaţie de
frecvenţă, distorsiunile reprezintă o caracteristică importantă, deoarece
acestea influenţează fidelitatea reproducerii informaţiei. Receptorul, desigur
nu poate reda un semnal mai bun decât cel recepţionat, dar nu trebuie nici
să-l degradeze. În condiţiile în care la intrare avem un semnal puţin
distorsionat, se pot face măsurători asupra semnalului de la ieşire, în vederea
evaluării distorsiunilor armonice sau de frecvenţă ce apar după demodulare
şi amplificare în joasă frecvenţă.
Impedanţa de ieşire este specificată în funcţie de destinaţia
receptorului. Sistemele de comunicaţii între avioane, de obicei, operează cu
o impedanţă de ieşire de 150 sau 300 ohmi, în timp ce un receptor de
radiodifuziune stereo este proiectat să funcţioneze pe o impedanţă de ieşire
de 8 ohmi. Receptoarele radio pentru transmisiuni de date pot avea drivere
cu circuite integrate la ieşire. Oricum, de la caz la caz, trebuie specificate
particularităţile privind impedanţa de ieşire a receptorului.
Puterea de ieşire este o altă caracteristică ce variază în funcţie de
destinaţia receptorului. Receptoarele stereo performante pot avea o putere de
ieşire chiar de câteva sute de watt-i, pe când receptoarele pentru comunicaţii
radio militare nu oferă mai mult de câteva sute de miliwatt-i, cel mult un
watt, permiţând chiar distorsiuni armonice de până la 10%.
Gama dinamică la intrare reprezintă gama dinamică a semnalelor de
radiofrecvenţă cu care poate opera un receptor, astfel încât raportul
semnal/zgomot de la ieşire să fie cât mai puţin alterat. De exemplu, la
intrarea unui receptor radio nivelul semnalului se poate mări chiar cu 100 dB
peste nivelul sensibilităţii acestuia, în timp ce rata erorii de bit maximă se
menţine la valoarea de 10-3. Pe de altă parte, la receptoarele de
radiodifuziune la care semnalul de intrare poate varia rapid cu 60 ÷ 80 dB
peste nivelul sensibilităţii, raportul semnal/zgomot nu se modifică cu mai
mult de 1 dB. În cazul receptoarelor radio militare, gama dinamică a
semnalelor de intrare poate depăşi uneori 140 dB.
Impedanţa de intrare de RF este, de obicei, de 50, 75 sau 300 de
ohmi, în funcţie de impedanţa liniei de transmisiune folosită pentru
interconectarea cu antena. Receptoarele de televiziune folosesc cablu coaxial
de 75 de ohmi sau linii bifilare cu impedanţa de 300 de ohmi. În afara
televiziunii se folosesc, de regulă, cabluri coaxiale de 50 de ohmi şi,
ocazional, de 90 de ohmi.
VSWR-ul la intrare (factorul de undă staţionară) este specificat în
cazul receptoarelor pentru a limita neadaptarea dintre acesta şi antenă sau
cablul de interconectare cu antena. O alternativă a acestei caracteristici o
reprezintă specificarea puterii reflectate la intrare. De obicei, VSWR-ul
admis este mai mic de 2:1, iar puterea reflectată de 10 dB. În cazul
receptoarelor de bandă îngustă sau a celor cu aplicaţii critice din punct de
vedere al adaptării la intrare, VSWR-ul admis este de 1,1:1 sau 1,2:1, iar
puterea reflectată de 20 dB.
Selectivitatea liniară reprezintă un mod simplu de a evalua răspunsul
unui receptor la semnale cu frecvenţe diferite de cea pe care el este acordat.
De dorit ar fi ca acest răspuns să fie nul. Selectivitatea specifică cu cât
atenuează receptorul un semnal cu o frecvenţă aflată la un anumit dezacord
faţă de frecvenţa de lucru, în raport cu răspunsul acestuia la un semnal cu
frecvenţa egală cu frecvenţa de acord. De exemplu, o specificaţie privind
selectivitatea receptorului poate fi: atenuarea semnalului cu frecvenţa aflată
la un dezacord de ± 100 kHz faţă de frecvenţa de acord să fie de cel puţin 60
dB. Selectivitatea liniară a unui receptor este determinată atât de
proprietăţile selective ale traseului analogic, ce poate conţine preselectorul şi
traseul de frecvenţă intermediară, cât şi de cele ale traseului digital.
Un caz particular privind selectivitatea receptorului îl constituie
atenuarea pe canal alăturat, canal aflat la un ecart de frecvenţă specific
tipului de modulaţie a semnalului recepţionat (de exemplu, în
radiodifuziune, ± 10 kHz pentru semnale MA, ± 200 kHz pentru semnale
MF, iar în aplicaţii militare cu modulaţie de frecvenţă de bandă îngustă ± 25
kHz). Atenuare canalului alăturat, în receptoarele radio analogice, este
asigurată în traseul de frecvenţă intermediară, utilizând amplificatoare
selective cu circuite oscilante sau filtrele trece bandă, iar în receptoarele
radio software – în traseul digital, folosind filtre digitale cu performanţe
mult superioare filtrelor analogice. Receptoarele radio militare analogice
oferă o atenuare a canalului alăturat cu cel puţin 70 dB, folosind filtre
electromecanice sau cu cuarţ. În cazul receptoarelor comerciale, din
considerente de cost, filtrele utilizate (de tip LC, piezoceramice sau cu undă
acustică de suprafaţă) asigură o atenuare a canalului alăturat între 40 şi 60
dB. În receptoarele radio software se poate asigura uşor o atenuare de 80 dB
a canalului alăturat.
Toate aceste caracteristici sunt specifice oricărui tip de receptor radio,
indiferent de arhitectura acestuia. Pentru receptoarele radio superheterodină,
datorită apariţiei canalelor suplimentare de recepţie, se impun caracteristici
suplimentare, cum ar fi atenuarea pe canalul direct şi atenuarea pe canalul
imagine. După cum am văzut în paragraful anterior, aceste caracteristici sunt
asigurate de circuitele selective dispuse înaintea mixerului (adică în
preselector) şi prin alegerea corespunzătoare a metodei de recepţie şi a
valorii frecvenţei intermediare. De exemplu, în receptoarele radio militare
analogice pentru gama HF se foloseşte dubla schimbare de frecvenţă şi
metoda de recepţie infradină la prima schimbare de frecvenţă (la receptorul
R2500 f i1 = 100,2 MHz, iar f i 2 = 200 kHz), asigurându-se astfel o atenuare
de cel puţin 80 dB atât pe ambele canale suplimentare de recepţie, cât şi pe
canalele alăturate. În receptoarele radio software ale staţiilor Harris, această
metodă de recepţie a fost extinsă şi la gama VHF, folosindu-se o primă
frecvenţă intermediară de 140,4 MHz, iar cea de a doua frecvenţă
intermediară, pe care se face şi eşantionarea, este de 240 kHz.
Receptoarele radio comerciale nu oferă atenuări aşa de mari pe
canalele suplimentare de recepţie, deoarece s-ar complica, în mod
nejustificat pentru radiodifuziune, arhitectura acestora şi ar creşte preţul de
cost. De fapt, cu o frecvenţă intermediară de 455 kHz pentru receptoarele
MA, canalul imagine cade chiar în gama frecvenţelor de lucru a receptorului,
fapt pentru care este absolut necesară utilizarea unui preselector de bandă
îngustă, reacordabil în gamă.

7.3.2 Factori ce limitează performanţele receptorului

În orice tip de receptor există anumiţi factori care limitează abilitatea

receptorului de a selecta un anumit semnal pentru al demodula. Astfel, în
unele aplicaţii, puterea zgomotelor de la intrarea receptorului limitează
utilizarea acestuia. Chiar în condiţiile în care receptorul a fost bine proiectat,
cu un factor de zgomot şi o bandă de trecere minimizate, precum şi un
demodulator ce lucrează cât mai aproape de perfecţiune, este posibil ca
acesta să nu poată lucra la parametrii scontaţi. În acest caz este necesară
creşterea puterii radiate la emisie, o atenuare mai mică în mediul de
propagare sau o antenă de recepţie cu un câştig mai mare (sau toate acestea
la un loc.). În continuare vom menţiona unii dintre factorii care limitează
performanţele unui receptor radio.
Factorul de zgomot al receptorului FR , reprezintă măsura puterii
totale a zgomotelor de la intrarea sa şi ne arată de câte ori se înrăutăţeşte
raportul semnal/zgomot la trecerea semnalului prin traseul liniar de recepţie.
Receptoarele actuale au un factor de zgomot de până la 10 dB la frecvenţa
maximă de lucru. Receptoarele pentru comunicaţii prin satelit folosesc, de
obicei, amplificatoare cu zgomot redus, cu o temperatură echivalentă de
zgomot mai mică de 100K, ceea ce înseamnă un factor de zgomot de
10 ⋅ log(1 + 100 290) = 1,29 dB, care este excelent. Acest lucru ne conduce la
concluzia că limitarea performanţelor receptoarelor actuale de către factorul
de zgomot şi temperatura echivalentă de zgomot este nesemnificativă.
Câştigul receptorului. Nivelurile foarte mici ale semnalelor de la
intrarea receptorului impun ca acesta să realizeze amplificări de semnal cu
un factor foarte mare. În mod obişnuit, receptoarele actuale asigură
amplificări în tensiune între 105 şi 10 7 . Fără un câştig aşa de mare semnalul
de ieşire nu ar fi utilizabil nici în cazul receptoarelor analogice nici în cazul
celor digitale. Acest lucru impune adesea folosirea unei arhitecturi de
receptor superheterodină cu două schimbări de frecvenţă. Pentru o
funcţionare cât mai stabilă a etajelor preselectorului şi o liniaritate ridicată a
mixerului în raport cu semnalul util, este de dorit ca amplificarea în tensiune
să se asigure, în principal, în traseul de frecvenţă intermediară, care prezintă
şi avantajul că lucrează pe o frecvenţă fixă.
Stabilitatea în funcţionare. Performanţele legate de câştig şi
stabilitate nu pot fi tratate decât împreună. Practica ne demonstrează că
inginerii ce lucrează în proiectarea circuitelor electronice îşi consumă
majoritatea timpului încercând două lucruri:
1. să împiedice amplificatoarele să oscileze;
2. să determine oscilatoarele să oscileze.
De fapt, acest lucru este demonstrat şi de teorie. Din condiţia de
amorsare a oscilaţiilor β ⋅ A ≥ 1 , rezultă că, pe măsură ce amplificarea A
creşte, factorul de reacţie β necesar obţinerii oscilaţiilor este mai mic.
Una din cauzele care înrăutăţeşte sensibilitatea receptorului o
constituie nivelul relativ mic al oscilaţiilor parazite interne. Acestea nu sunt
percepute de receptor în prezenţa unui semnal de intrare cu nivel mare, dar
ele pot deveni mai mari decât semnalul util atunci când acesta are un nivel
scăzut. Uneori, această problemă este accentuată de sistemul de reglare
automată a amplificării, care, pentru a compensa nivelul mic al semnalului
util creşte câştigul receptorului. În aceste condiţii etajele de amplificare ale
acestuia pot intra foarte uşor în regim de autooscilaţie. Soluţia constă în
reducerea oscilaţiilor parazite folosind sisteme de ecranare şi de filtrare a
tensiunilor de alimentare a etajelor funcţionale ale receptorului şi asigurarea
unui câştig suficient pentru a obţine nivelul minim necesar la intrarea
demodulatorului sau a convertorului analog digital, pentru a putea extrage
informaţia utilă cu fidelitate dorită.
Performanţele demodulatorului limitează fidelitatea de reproducere a
informaţie conţinute în semnalul recepţionat. Pentru fiecare tip de modulaţie
este necesar un anumit tip de demodulator - în cazul receptoarelor analogice,
respectiv, un anumit algoritm de demodulare - în cazul receptoarelor radio
software. Aceste performanţele se referă la:
1. nivelul minim necesar al raportului semnal/zgomot la intrarea în
demodulator, astfel încât la ieşire să putem obţine raportul minim
al raportului semnal/zgomot necesar recunoaşterii informaţiei din
zgomot (acelaşi lucru este valabil şi pentru receptoarele ale căror
performanţe sunt exprimate prin raportul (energie pe
bit)/(densitatea puterii de zgomot), iar la ieşire prin rata erorii de
bit);
2. gradul de apropiere a performanţelor demodulatorului de cele ale
unui demodulator ideal;
3. câştigul de procesare specific fiecărui tip de modulaţie.
Aproape toate demodulatoarele necesită un raport semnal/zgomot la
intrare de cel puţin 6 ÷ 10 dB pentru o funcţionare corectă şi asigură la ieşire
un raport semnal/zgomot cu 1 până la 3 dB mai mic decât un demodulator
ideal.
Lărgimea benzii de trecere a unui receptor reprezintă unul din factorii
principali care determină sensibilitatea sa, deoarece puterea zgomotelor la
intrare este direct proporţională cu banda eficace de zgomot şi deci, implicit
direct proporţională cu banda de trecere. Din această cauză, pentru
receptoarele de bandă largă utilizate în războiul electronic cei doi parametri
trebuie bine corelaţi, în funcţie de ceea ce se doreşte. În cazul receptoarelor
pentru semnale de bandă îngustă, banda de trecere a receptorului BR va
depinde de lărgimea de bandă a spectrului ocupat de semnalul pe care dorim
să-l recepţionăm ∆f s , dar şi de instabilitatea de frecvenţă a liniei de legătură
radio, determinată de efectul Doppler ∆f D , instabilitatea frecvenţei
emiţătorului ∆f E şi cea a frecvenţei heterodinei receptorului ∆f R :

BR = ∆f s + 2∆f D + ∆f E + ∆f R . (7.9)

Răspunsurile false. Orice receptor poate avea răspunsuri false,

datorate altor semnale decât cele pentru care a fost proiectat. Cea mai bună
configuraţie de receptor radio, cea superheterodină, este şi cea mai
vulnerabilă la răspunsuri false, aşa după cum se poate observa şi din modelul
funcţional al acestuia, prezentat în fig. 7.15.

Fig. 7.15 Modelul funcţional al receptorului

Acest model pune în evidenţă modul în care semnalul util E s este
perturbat, pe de o parte, de zgomotele totale E z 0 ce acţionează la intrare
receptorului, în banda de trecere a acestuia BR , iar pe de altă parte de
perturbaţiile ce ajung în banda ocupată de semnalul util prin diferite canale
suplimentare de recepţie.
Liniaritatea receptorului. În unele cazuri răspunsurile false ale unui
receptor, aşa cum se poate constata şi din fig. , sunt cauzate de
comportamentul neliniar al etajelor sale, ceea ce determină apariţia unor
canale neliniare suplimentare de recepţie. Componentele spectrale noi
determinate de distorsiunile datorate blocării E nb , modulaţiei încrucişate
E nmî , intermodulaţiilor de orice ordin E n11 , E n 21 , ..., E nijk , care apar din
cauza unor semnale sau perturbaţii puternice ce se găsesc în banda de trecere
a preselectorului B p şi care ajung în banda ocupată de semnalul util,
determină o înrăutăţire a calităţii recepţiei acestuia. Calitatea recepţiei
semnalului util poate fi înrăutăţită şi de efectele neliniare parametrice care
conduc la conversia inversă a zgomotelor heterodinei E zinv , sub acţiunea
perturbaţiilor din banda de trecere a preselectorului. Rezultă că liniaritate
receptorului constituie o caracteristică foarte importantă a acestuia.
Pe lângă cele menţionate mai sus, între caracteristicile unui receptor
radio pot fi incluse şi alte specificaţii, cum ar fi cele privind siguranţa în
funcţionare (rata defectelor, timpul mediu de funcţionare), gama
temperaturilor de lucru, compatibilitatea electromagnetică cu alte mijloace
de comunicaţii, greutatea, dimensiunile etc.