Capitolul I: „Nu te deranja”

Încercarea de a nu o trezi eşuase. Prin gesturile lui de pură tandreţe reuşise

să o trezească, iar acum ea, trezită in toiul nopţii, îşi odihnea capul pe pernă,
privindu-l. Era cel mai frumos înger, şi era pe Pământ. Şi cel mai important, îl
alesese pe el. În privirea ei pură nu se simţea nici urmă de regret pentru viaţa pe
care o trăia, pentru bărbatul pe care îl alesese. Îi zâmbi şi se lăsă abandonată
gesturilor lui.

Iar apoi, ca şi cum ceva sau cineva ar fi mâhnit-o, ca şi cum chiar bărbatul de
lânga ea ar fi fost cauza supărărilor, s-a retras. S-a ridicat puţin şi şi-a rezămat
spatele de perină. Cu un aer îngrijorat, dar copilăresc, a început discuţia.

• S-a întâmplat ceva. Vreau să îmi povesteşti.

Pentru o secundă el a rămas uimit. Apoi...ea mereu a simţit, după cum

spunea, când el păţise ceva, sau se confrunta cu probleme. Îi spusese mereu
“Cine se iubeşte simte. Pur si simplu, ştie.”

-Nu s-a întâmplat absolute nimic. I-a raspuns, vizibil tulburat.

Cu ochii in lacrimi, fata i-a zis:

• Fapta recunoscută este pe jumătate iertată. Te rog.

• Niciodată n-ai sa afli. Promit.
• Niciodată să nu spui niciodată.
• Îţi promit. Va fi puţin altfel.

Spuse asta şi îi prinse mâna într-o strânsoare ca de menghină. Atunci

observă singur că nu mai are pe deget simbolul iubirii lor, un inel simplu, de
argint.

Cu sufletul in bucăţele, fata se ridică, iar corpul îi pluti rapid spre camera
alăturată, atelierul ei.
 Capitolul II: „Vreau sa uit”

„Nu ştiu. Pur şi simplu nu ştiuce să mai fac...sau cred. M-a înşelat. Mi-a rupt
inima în mii de bucăţele. Nu vrea să recunoască, şi ştie că îl voi ierta. Se pare
că, oricât de mulţumită aş fi eu, el tot îşi va dori mai mult; viaţa noastră
simplă...el chiar o vrea complicată.”

>Doar acolo, în atelier, înconjurată de “jucăriile” trecutului şi ale prezentului

putea să reflecte asupra celor întâmplate.<
 Îi aud gândurile şi simt cum sufletul îi e măcinat de regrete. Ca într-un film,
priveşte amintirile ultimilor ani împreună. Regretă, dar nu îmi este de ajuns. Nu
îmi oferă garanţia că nu o va mai face.

Am căutat mai adânc prin mintea lui. Vroiam să aflu cine a fost persoana
care i-a oferit mai mult decât mine. Trebuia să aflu de ce se abandonase în
braţele altei femei. Iar apoi… am văzut imaginea ei, dezbrăcată, strângându-l la
pieptul ei, unindu-se într-un sărut…

Furia care m-a cuprins a fost mai mare ca niciodată. Primul obiect la
îndemână, un borcan cu vopsea roşie, a aterizat violent în uşă. El s-a speriat şi,
în câteva secunde a fost in atelier. M-a privit cum stăteam întinsa pe jos, dar tot
eu am vorbit prima:

• Tocmai ea? Dintre sutele de femei, tocmai ea.

Era nemulţumit de faptul că ştiam. Era confuz. Era jalnică toată situaţia.

• Ştii că ea e colega mea cea mai proastă? Este încăpăţânată, este puţin
redusă, este răzgâiată…Este o “fetiţă a lui tăticu”.

Îi auzeam gândurile. Îmi aproba sincer fiecare cuvânt, dar era conştient: de
această dată, iertarea va veni greu.

• Nu ştiu cum s-a întamplat, crede-mă, te rog.

Altceva nu spusese de când intrase, chiar dacă gândise atâtea.

M-am ridicat. Tot ce aş fi vrut să imi spună, aflasem deja. Trebuia să îşi pună
ordine în gânduri, iar mai apoi apoi va fi mai uşor pentru amândoi. Era buimăcit
de faptul că eu aflasem totul, atăt de repede.

Mă îndreptam acum spre hinta cu spătar, făcută ca un balandoar, din grădină.

Nu m-a urmat. Am rămas acum să ne clarificăm fiecare lucrurile cu sine.
 ***

Nu era frig, chiar dacă razele Soarelui întârziau să apară. Era o dimineaţă
absolute perfectă. Defapt, a fost până mi-am amintit motivul pentru care eu sunt
în hintă, iar el nu este lângă mine.

M-am hotărât să mă duc în casă, să văd ce mai e schimbat de aseară. Parcă

aveam mai mult curaj. Eram chiar încrezătoare.

L-am căutat în sufragerie, în atelier, în dormitor, în bucătărie... nu era nici

unde. Un sentiment cumplit de vină mă cuprindea cu fiecare secundă care
trecea. Dacă făcuse vreun gest nesăbuit? Ar fi fost vina mea.

Nu puteam să îi aud nici gândurile, nu îi simţeam prezenţa vie în casă. Eram

absolut îngrozită. M-am aşezat la masă şi am început să plâng. Din greşeală, am
văzut în geamurile dulapului de bucătărie un bileţel. Pe el scria simplu: „Iartă-
mă!”. Am simţit, din nou, cum sângele îmi îngheţa în vene. Am alunecat. Stăteam
în fund, rezămată de piciorul mesei şi priveam în gol. Nici să gândesc limpede nu
mai puteam...nu mai vroiam.

Am stat acolo cel puţin o oră...când, am simţit o bătaie a inimi intensificându-

se... iar apoi l-am auzit deschizând uşa. Mă căuta, iar în mână avea un buchet
imens, de cel puţin 29 de trandafiri albi. Puteam vedea prin amintiri cum
plânsese toată noaptea, pe o băncuţa, în cealaltă parte a oraşului.

Capitolul III: „Dar încă te iubesc, jur”

 Acum era răndul lui. O căuta buimăcit prin casă, în timp ce buchetul aştepta
pe masa din sufragerie. A intrat doar în atelier şi dormitor, pentru că doar acolo
perase să o găsească.S-a aşezat pe canapeaua din sufragerie, şi cu tărtăcuţa în
pălmi, a început, în gând, să repete „discursul” pentru ea.

În tot acest timp ea stătea nemişcată, cu speranţa crescându-i în suflet.

Auzea fiecare cuvăntdin mintea lui, iar lacrimile îi erau acum suspine uşoare de
fericire. Fără să mai aştepte vreo secundă şi fără să lase spaţiul dintre ei să se
mărească, a apărut în prag. Vocea ei a fost cea care l-a trezie la realitate.

• Vrei să ştii cum am aflat?

A privit-o uimit o clipă, iar apoi a fost în genunchi, la picioarele ei.

• Nu mai contează. Ce s-a întâmplat a fost o greşeală.

• Vreau să ştii.
• Mi-aş dori să uităm.

S-a aplecat asupra lui şi l-a strâns în braţe.

• Am nevoie să ştii...tu mi-ai zis.

Uimirea pătrunsă pe faţa lui nu-i seca şi lacrimile.

• Cum?
• Ţi-am auzit gândurile. De obicei, nu o fac, dar acum mintea ta zbiera.
• Iubita mea...ăsta era secretul tau?
• Da, răspunse ea, uimită de turnura discuţiei. Oamenii dau la o parte cănd
afla astfel de lucruri. Nimeni nu vrea să fie prietena, şi cu atât mai puţin
iubita unei ciudate.

Se lăsă strânsă la pieptul lui, iar după ce îşi ridică privirea, dădu peste buchetl
de flori. El nu îi zicea nimic, dar în gând îi dădea explicaţii pentru tot.