Sunteți pe pagina 1din 7

Napoleon I al Franţei

Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic şi militar al Franţei, ale cărui acţiuni au
influenţat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.

Născut în Corsica şi specializat pe profilul de ofiţer de artilerie în Franţa continentală,


Bonaparte a devenit cunoscut în timpul Primei Republici Franceze şi a condus campanii
reuşite împotriva Primei şi celei de-a Doua Coaliţii, care luptau împotriva Franţei. În 1799 a
organizat o lovitură de stat şi s-a proclamat Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca
Împărat al francezilor. În prima decadă a secolului al XIX-lea a opus armatele Imperiului
Francez împotriva fiecări puteri majore europene şi a dominat Europa continentală printr-o
serie de victorii militare. A menţinut sfera de influenţă a Franţei prin constituirea unor alianţe
extensive şi prin numirea prietenilor şi membrilor familiei în calitate de conducători ai altor
ţări europene sub forma unor state clientelare franceze.

Invazia franceză a Rusiei din 1812 a marcat un punct de cotitură în destinul lui Napoleon.
Marea sa Armată a suferit pierderi covârşitoare în timpul campaniei şi nu s-a recuperat
niciodată pe deplin. În 1813, a Şasea Coaliţie l-a înfrânt la Leipzig; în anul următor Coaliţia a
invadat Franţa, l-a forţat pe Napoleon să abdice şi l-a exilat pe insula Elba. În mai puţin de un
an, a scăpat de pe Elba şi s-a întors la putere, însă a fost învins în bătălia de la Waterloo din
iunie 1815. Napoleon şi-a petrecut ultimii şase ani ai vieţii sub supraveghere britanică pe
insula Sfânta Elena. O autopsie a concluzionat că a murit de cancer la stomac, deşi Sten
Forshufvud şi alţi oameni de ştiinţă au continuat să susţină că a fost otrăvit cu arsen.

Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a lungul continentului,
iar campaniile sale sunt studiate la academii miltare din întreaga lume. Deşi considerat un
tiran de către oponenţii săi, el a rămas în istorie şi datorită creării codului napoleonian, care a
pus fundaţiile administrative şi judiciare în majoritatea Europei de Vest.

Începuturile carierei
Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numit ofiţer cu gradul de sublocotenent
în regimentul de artilerie La Fère. A servit în garnizoanele de la Valence şi Auxonne până
după izbucnirea Revoluţiei Franceze în 1789, deşi în această perioadă a fost în permisie timp
de aproape două luni în Corsica şi Paris. Un naţionalist corsican fervent, Bonaparte i-a scris
liderului corsican Pasquale Paoli în mai 1789: „Pe când naţiunea pierea, m-am născut eu.
Treizeci de mii de francezi au fost vomitaţi pe malurile noastre, înecând tronul libertăţii în
valuri de sânge. Astfel arăta priveliştea odioasă care a fost prima ce m-a impresionat.”

A petrecut primii ani ai Revoluţiei în Corsica, luptând într-o bătălie complexă între regalişti,
revoluţionari şi naţionaliştii corsicani. El a sprijinit facţiunea revoluţionară iacobină, a câştigat
gradul de locotenent-colonel şi comanda unui batalion de voluntari. După ce depăşise
termenul permisiei şi a condus o revoltă împotriva unei armate franceze din Corsica, a reuşit
totuşi să convingă autorităţile militare din Paris să-l promoveze în gradul de căpitan în iulie
1792. S-a întors în Corsica din nou şi a intrat în conflict cu Paoli, care hotărâse să se despartă
de Franţa şi să saboteze un asalt francez asupra insulei sardiniene La Maddalena, unul dintre
liderii expediţiei fiind chiar Bonaparte. Acesta şi familia sa au trebuit să fugă în Franţa
continentală în iunie 1793 din cauza înrăutăţirii relaţiilor cu Paoli.

Asediul Toulonului

În iulie 1793 a publicat un pamflet pro-republican, Le Souper de Beaucaire (Cină la


Beaucaire), care i-a câştigat admiraţia şi sprijinul lui Augustin Robespierre, fratele mai mic al
liderului revoluţionar Maximilien de Robespierre. Cu ajutorul tovarăşului corsican Antoine
Christophe Saliceti, Bonaparte a fost numit comandantul artileriei forţelor republicane de la
asediul Toulonului. Oraşul se răsculase împotriva guvernului republican şi a fost ocupat de
trupe britanice. El a adoptat un plan pentru a captura poziţia de pe un deal care va permite
tunurilor republicane să domine portul oraşului şi să forţeze navele britanice să se retragă.
Asaltul poziţiei, în timpul căruia Bonaparte a fost rănit la coapsă, a dus la capturarea oraşului
şi la promovarea sa în gradul de general de brigadă. Acţiunile sale l-au adus în atenţia
Comitetului de Salvare Publică şi a primit comanda artileriei Armatei franceze a Italiei. S-a
logodit cu Désirée Clary, a cărei soră, Julie Clary, s-a măritat cu fratele mai mare al lui
Bonaparte, Joseph, în 1794. Clary era o familie bogată de negustori din Marsilia.

Energia sa clocotitoare, activitatea neobosită, vastele sale cunoştinţe, acumulate în lecturile


nesfârşite, l-au impus tuturor, începând cu comisarii politici ataşaţi armatei, dintre care unul
era Augustin Robespierre, fratele temutului iacobin Maximilien Robespierre.

Zi şi noapte în mijlocul soldaţilor, era iubit şi apreciat de aceştia, care în ziua atacului l-au
urmat cu elan şi, aplicând cu vigoare planul întocmit de el, au înfrânt trupele engleze, au
eliberat oraşul şi au izgonit flota duşmană din zonă. Bătălia de la Toulon, acest succes a creat
o breşă în frontul coaliţiei duşmane şi a adus micului căpitan gradul provizoriu de general;
avea atunci vârsta de 24 de ani. Gradul său provizoriu de general de brigadă este confirmat şi,
la 26 decembrie 1793, el este însărcinat să inspecteze litoralul de la Marsilia până la Nisa.

La 4 ianuarie 1794 îi scrie o scrisoare ministrului în care îi recomandă acestuia să readucă la


stare de funcţionare fortul Saint-Nicolas pentru a fi folosit pentru a domina oraşul Marsilia.
La citirea scrisorii Comitetul Salvării Publice ordonă îndată arestarea acestui general, prea
agitat, care vorbea de bombardarea Marsiliei şi aducerea acestuia la închisoarea de la
Conciergie, Paris. Totuşi, protejat de Augustin Robespierre şi de Salicetti va fi doar arestat la
domiciliu, sub paza unui jandarm, iar Maximilien Robespierre dispune a fi eliberat.

La 7 februarie Napoleon este numit comandatul artileriei din armata din Italia, iar la 16
februarie primeşte diploma sa de ofiţer general. Solda lui se ridica la 15.000 de livre şi şase
raţii de hrană. Păstrându-şi funcţiile de inspector al litoralului, trebuie să îşi ocupe însă postul
la armata de Italia, astfel Bonaparte se instalează la Nisa. De la numirea sa la armata din
Italia, Napoleon a lucrat la un plan de operaţii care "ar deschide Piemontul armatelor
republicii". Planul îl entuziasmează pe Augustin Robespierre şi pe colegul său Ricord, şi cei
doi îl impun generalului comandant al armatei din Italia. La 6 aprilie, divizia Massena ocupă
Ventimilie. A treia zi, părăsind provizoriu bateriile sale, Bonaparte trece în fruntea a trei
brigăzi de infanterie şi atacă fortul Onegalia. Soldaţii piemontezi şi englezi sunt decimaţi. La
9 aprilie, în fruntea oamenilor săi, el pătrunde în Onegalia şi câteva zile mai târziu ia parte la
cucerirea oraşului Ormea.

În timp ce Masséna îi bate pe austrieci la Muriato şi începe marşul victorios spre pasul Tende,
Bonaparte se întoarce la 25 aprilie spre Nisa. El face presiuni pe lângă bolnăviciosul
Dumerbion pentru a obţine întăriri. Pentru a cunoaşte şi a aprecia forţele de care dispune
Genova şi fortificaţiile ei, Augustin Robespierre şi Ricord îl trimit la 11 iulie pe Bonaparte la
Genova. Misiunea este îndeplinită, care vorbind perfect italieneşte reuşeşte să studieze
amănunţit poziţia civică şi politică a ministrului Republicii Franceze la Genova, Tilly. La 27
iulie, 9 thermidor după calendarul revoluţionar, pe când Napoleon soseşte la Nisa, Maximilien
Robespierre este declarat în afara legii, Augustin i se alătură de bunăvoie, iar a doua zi cei doi
fraţi sunt ghilotinaţi.

Comitetul Salvării Publice crezându-l pe Napoleon compromis, din cauza relaţiei acestuia cu
Robespierre, trimite la Nisa trei comisari, în frunte cu Salicetti, care îl suspendă provizoriu
din funcţiile sale şi este pus în stare de arest la domiciliu. Ancheta care urmeaza îl
dezvinovăţeşte şi îl eliberează pe Bonaparte. Generalul Dumberbion, comandantul armatei de
Italia, îi cere sa întocmească un plan de campanie, pe care îl va pune însuşi în acţiune cam
peste un an şi jumătate şi care va da Franţei Italia. Dar Lazare Carnot la Paris şi Salicetti în
sud nu se gândesc decât la recucerirea Corsicii, predată de Paoli englezilor. În consecinţă, la
sfârşitul anului 1794 şi la începutul anului 1795, Bonaparte este obligat împotriva voinţei sale,
să pregătească expediţia împortiva Corsicii. La 2 martie flota franceză părăseşte Toulounul cu
direcţia Corsica. În dreptul capului Noli, escadra întâlneşte flota anglo-napolitană, iar după o
scurtă luptă, francezii pierd 2 vase şi se grăbesc să se întoarcă la Toulon. Expediţia a eşuat.

Bonaparte şi camarazii săi sosesc în capitală la 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete,
la 1 prerial mulţimea îl masacrează pe deputatul Feraud, este o perioada de nelinişte socială.
Adresându-se ministrului de război Aubry, primeşte o vagă funcţie la statul-major, până la
plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El refuză în
repetate rânduri sa le prezinte la armata din vest, socotind ca putea acţiona mai bine în armata
de Italia. Se prezintă, la 18 august 1795, la Comitetul Salvării Publice, îşi expune din nou
planul de campanie pentru Italia dar este ataşat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru
nu-i face deloc plăcere şi chiar se gândeşte să se expatrieze la Constantinopol, lucru care nu se
va întâmpla. El începe să poarte o viaţă mondenă, saloane de modă, spectacole, plimbări,
biblioteci. Un decret de serviciul cadrelor armatei, îl radiază de pe lista ofiţerilor generali
utilizaţi, dat fiind refuzul său de a se prezenta la postul care îi fusese desemnat. Decretul este
semnat de Cambaceres, care va fi cândva al doilea consul şi apoi arhicancelarul imperiului.

Franţa nu este numai în haos, dezordine şi confuzie, ci este şi guvernată de o mână de oameni
"înecaţi în datori şi crime". La sfârşitul lui septembrie 1795, frământarea se face simţită,
Convenţia agonizează, iar unsprezece din membrii săi s-au pus pe lucru şi la 5 fructidor - 27
august 1795 a fost votată o nouă Constituţie, cea a anului III. Puterea este preluată de un
directorat, se constituie Consiliul celor Cinci sute şi Consiliul Bătrânilor, deputaţi care vor fi
luaţi din rândurile Convenţiei. Secţiile regalistă se revoltă şi oamenii sunt chemaţi la arme
împotriva Convenţiei. Paul Barras este numit comandant suprem al Armatei de interior, care
la 9 thermidor a atacat Primăria oraşului, unde se afla Robespierre. Barras ştie prea bine că nu
este decât un general de ocazie, fără nici un fel de experienţă, vrea să aibă alături de el un
general adevărat, de preferinţă un artilerist, dă ordin să-l caute pe Buonaparte. Este numit
aghiotantul lui Barras, dispune să fie adusă artileria de la Sablons, organizează opt sute de
complete de armament, aşează personal tunurile din strada Neuve-Saint-Roch şi Saint-
Honore. În data de 13 vendemiar - 5 octombrie 1795 are loc o cionire violentă între secţionari
şi soldaţii comandaţi de Barras. După spusele lui Thiebault, ofiţer de stat-major şi viitor
general, "bătălia este condusă de generalul Bonaparte personal". Bonaparte reuşeşte să-i
învingă pe inamici care-i atacaseră la Tuilerii. Cinci zile mai târziu, Convenţia, la propunerea
lui Barras, îl numeşte pe generalul Bonaparte, comandant secund, iar la 16 octombrie
Napoleon este avansat în gradul de general de divize. La 26 octombrie, Barras, devenind unul
din cei cinci directori, demisionează din funcţia sa şi Bonaparte îi urmează la comanda
Armatei de interior.

El nu e deloc îmbătat de glorie şi pare chiar perfect conştient de lipsa sa de competenţă în ce


priveşte sarcinile de comandant al garnizoanei şi de general comandant al Armatei de interior.
Thiébault chiar spune că era o persoană ca "care nu se jena de fel să arate faţă de subordonaţii
săi cât de multe lucruri în materie nu ştia, lucruri pe care era de presupus că şi ultimul dintre
ei le ştie la perfecţie".

Bonaparte o cunoaşte pe Joséphine de Beauharnais, viitoarea lui soţie. La 2 martie, Bonaparte


este numit comandantul armatei de Italia, susţinut de Barras şi de Carnot în Directorat. La 8
martie 1796 are loc semnarea actului de căsătorie între Napoleon şi Joséphine, în cancelaria
avocatului Raguideau, notarul doamnei de Beauharnais.

Campania din Italia (1796)

Începând să pregătească campania din Italia, el perfectează acel plan de campanie la care se
gândeşte de mai mult de doi ani, de când Augustin Robespierre i-a asigurat comanda artileriei
armatei din Italia - acel plan conceput în martie 1794 şi care îi entuziasmase pe reprezentantul
Ricord şi pe fratele lui Robespierre. Directoratul a hotarât să ducă acest război "de diversiune"
cu Piemont-ul şi Lombardia dintr-un motiv foarte simplu şi anume acela de a umple casieria
tezaurului, înfiorător de goală.

În seara zilei de 11 martie 1796, Bonaparte este anunţat că trăsura îl aşteaptă la capătul micii
alei de tei care duce de la casa lui la strada Chantereine. Junot, aghiotantul său, şi Chauvet,
ordonatorul armatei din Italia, se află deja în trăsură. O altă campanie celebră a fost cea din
Egipt, în anii 1798-1799, încheiată cu eşec din cauza supremaţiei maritime a englezilor, tăind
legăturile cu Franţa....

Prim Consul al Republicii (1799-1804)

Întors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez. Profitând de această
popularitate, el a răsturnat Directoratul şi a impus dictatura personală în noiembrie anul 1799.
Prin acest act, burghezia şi-a consolidat puterea şi au fost salvate cuceririle revoluţiei
franceze. Noua formă de conducere s-a numit consulat, în fruntea căreia se găsea Primul
Consul (Bonaparte). Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franţei.
Prin măsurile luate, corupţia şi nesiguranţa cetăţenilor au fost eliminate. Economia a fost
refacută, Franţa a devenit prosperă, începându-se vaste lucrări publice; s-au pus bazele
învăţământului modern, religia reintrându-şi în drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub
numele de „Codul lui Napoleon”. Primejdia externă care se abătuse asupra Franţei a fost
înlăturată prin victoria împotriva Austriei, de la Marengo din anul 1800. El cucereşte Belgia
(zone de la Rin şi Italia). Prin Concordatul cu papalitatea, Napoleon a obţinut supremaţia
asupra Italiei. În 1802, Franţa a încheiat cu Anglia pacea de la Amiens (pacea perptuă), prin
care se producea un schimb de posesiuni: Franţa renunţă la Egipt, iar Anglia la teritoriile
cucerite în timpul razboaielor anterioare.
Napoleon I - Împăratul francezilor (1804-1815)

Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost proclamat împărat
de către Senatul francez în 1804, printr-un senatus-consultus.

Încoronat în prezenţa papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”.
Însă conducerea sa a dus la un lung şir de războaie cu Anglia şi cu monarhiile absolutiste
(Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia franceză şi cea
engleză pentru supremaţie economică; dorinţa monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui
Napoleon; ambiţia lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume[necesită citare]. Cu o armată mare,
Napoleon a reuşit să obţină multe victorii asupra Austriei în 1805, prin Bătălia de la Austerlitz
şi asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu
aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europa era împărţită între împaratul Franţei şi
ţarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare dezastruasă de a invada
Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din
1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci naţiuni. Napoleon este obligat să abdice şi este
exilat în insula Elba, în anul 1814.

Încoronarea lui Napoleon

Încoronarea lui Napoleon este o pânză pictată de Jacques-Louis David în perioada 1805-1807.
Tabloul are dimensiunile 624 x 979 cm[necesită citare] şi se găseşte la Muzeul Louvre, Paris. „Regii
au părăsit-o, eu am ridicat-o”[necesită citare] - spune Napoleon despre coroana conducătorului
francilor, Carol cel Mare, când, în după-amiaza zilei de 2 decembrie 1804, şi-o aşează pe cap
în catedrala Notre-Dame şi este uns chiar de papa Pius al VII-lea, venit la Paris în acest scop.
Apoi împăratul îşi încoronează soţia, pe Josephina. David a primit o comandă din partea
împăratului pentru un tablou care sa redea încoronarea. Pictorul va lucra la acest tablou vreme
de 2 ani, adaptând realitatea la dorinţele clientului său. Astfel, spre exemplu, în spate, la
tribună o vedem pe Letiţa, mama împăratului, deşi ea nu a participat deloc la festivitate.
Extraordinar de riguros este finisajul: David nu omite nici cel mai mic detaliu, în ceea ce
priveşte veşmintele perechii imperiale, iar portretele personajelor reprezintă imaginea fidelă a
realităţii. Încoronarea lui Napoleon are în primul rând valoarea unei mărturii istorice; în
schimb caracterul static al compoziţiei îndepărtează tabloul de estetica neoclasicistă. Lipseşte
aici tensiunea vibrantă care este caracteristica teatralităţii neoclasiciste. Spre deosebire de
Sabinele şi Jurământul Horaţiilor, David se inspiră de data aceasta mai degrabă din tradiţia
romană, decât din cea greacă.

Exilul în Insula Elba

Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câţiva prieteni şi servitori, printre care Henri-
Gratien Bertrand, fostul mareşal al palatului, şi contele Charles-Tristan de Montholon, un
membru al aristocraţiei prerevoluţionare. Bertrand era în slujba lui Napoleon din 1798, dar
Montholon era un aderent de ultima oră – după prima abdicare a lui Napoleon se grăbise să-şi
ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors
de pe Insula Elba. El o adusese cu sine şi pe tânăra şi atrăgătoarea lui soţie, ale cărei atenţii
faţă de Napoleon şi vizitele nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniseră curând
subiect de bârfa pe insulă.
Cele o sută de zile. Waterloo. Insula Sf. Elena

La un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbuşit. Burbonii au fost readuşi
la tronul Franţei prin Ludovic al XVIII-lea. Aceasta revenire nu s-a bucurat însă de
unanimitatea aliaţilor, între care au intervenit repede divergente. Unitatea coaliţiei a fost însă
salvată chiar de Napoleon. Înconjurat de dezbinarea aliaţilor, Napoleon părăseşte insula Elba
şi începe ceea ce avea să fie aventura „celor o sută de zile”. Reîntronat, acesta începe să
viseze la refacerea marelui imperiu[necesită citare]. Obţine chiar câteva victorii. Pentru scurt timp
însă, căci este înfrânt în bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815). Silit să abdice din nou,
Napoleon a fost exilat pe insula Sf. Elena, unde a murit în condiţii neclare, câţiva ani mai
târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821). Există două teorii importante cu privire la moartea
sa: otrăvirea cronică cu arsenic şi cancerul la stomac. A fost înmormântat cu onoruri militare.

Napoleon şi femeile

Femeia pe care Napoleon a iubit-o cel mai mult, după propria mărturisire, este prima lui soţie,
Josefina. Josefina fusese în trecut căsătorită cu Alexandre Beauharnais, dar acesta a murit în
timpul Revoluţiei Franceze. Josefina era acum văduvă. Napoleon s-a îndrăgostit de ea şi la
scurt timp s-au căsătorit. La început Josefina era infidelă soţului, printre cei mai cunoscuţi
amanţi ai ei numărându-se şi ofiţerul Hippolite Charles. Napoleon a început şi el sa aibă
numeroase aventuri. În timpul campaniei din Polonia a cunoscut-o pe tânăra Maria Walewska,
de care s-a îndrăgostit. Maria i-a dăruit un copil, faimosul Alexandru Walevski de mai târziu.
Din cauză că Josefina era sterilă în anul 1809, Napoleon a fost nevoit să se despartă de ea. S-a
recăsătorit cu Maria-Luiza, arhiducesă de Austria. Au avut un singur copil, Napoleon Charles
Joseph Francois, care a murit fără să domnească vreodată. Ultimele cuvinte inteligibile ale lui
Napoleon au fost "Frunte...Armată" (fr. „Tête...Armée”). Influenţa napoleoniană în Franţa
încă mai este vizibilă şi astăzi. În onoarea victoriilor sale, s-a construit Arcul de Triumf în
centrul Parisului. Astăzi impactul Codului Napoleonian este simţit în legile tuturor ţărilor
Europei. Napoleon a fost un om care ducea totul la bun sfârşit, foarte ambiţios şi niciodată
satisfăcut[necesită citare]. Napoleon a fost un dictator[necesită citare] şi a crezut în conducerea oamenilor
prin ordine[necesită citare]. Puţini sunt aceia care nu recunosc că a fost un geniu militar. Bonaparte a
spus "Waterloo va şterge memoriile victoriilor mele"[necesită citare], dar bineînţeles că se înşela
deoarece este recunoscut ca unul din cei mai mari generali ai lumii.

Moartea lui Napoleon

Controversele asupra morţii împăratului Napoleon nu se mai termină... Specialişti in domeniul


medicinei legale, istorici ai vietii şi morţii lui Napoleon s-au dedicat încă din anul 1961
cercetărilor cauzei morţii acestui om de stat francez. Unii spun că moartea s-ar datora unei
erori medicale, cancerului de stomac şi, în cele din urma, otrăvirii acestuia cu arsenic. Primele
doua supoziţii - eroare medicala sau cancer de stomac, sunt definitiv respinse de Dr. Pascal
Kintz.

Ultimele experienţe conduse de l'Institut de Medicine Legale de Strasbourg şi l'Université de


Luxembourg, demonstrează în mod definitiv ca Napoleon a fost otrăvit, fiind victima unei
intoxicaţii cronice cu arsenic. In fiecare an, experţi în toxicologia medico-legala se întrunesc
in congrese sub auspiciile The International Association of Forensic Toxicologists (TIAFT)
pentru a stabili cauza exacta. Toţi oamenii de ştiinţă care aparţin acestei asociaţii activează în
laboratoare ale poliţiei, spitale, tribunale, institute de medicină legală, laboratoare specializate
in diverse domenii înrudite. Dupa congresele de la Helsinki (2000), Praga (2001), Paris
(2002), a urmat congresul de la Melbourne care a găzduit cel de-al 41-lea Simpozion
international al asociaţiei, intre 17-22 noiembrie 2003.

În prezentarea susţinută la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a făcut cunoscute ultimele
rezultate obţinute asupra chestiunii prezenţei arsenicului in şuviţele de păr ale împăratului. Se
menţionează în diverse publicaţii oficiale că "şuviţe de păr aparţinand lui Napoleon", au fost
păstrate cu mare grijă şi găsite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez
susţine că Napoleon a fost otrăvit cu arsenic in mod lent. El a ajuns la această concluzie
aprofundând analizele nu numai asupra interiorului firelor de păr, ci şi a învelişului capilar.
Dr. Kintz crede că otrava a atins măduva spinării, pornind de la păr. Otrava provenea din
alimentele ingerate si a fost împinsă de fluxul sanguin.

Părul lui Napoleon prezenta o concentraţie de substanţă toxică de 7-38 de ori superioară dozei
"admise". Detractorii acestei ipoteze resping afirmaţia, susţinând că arsenicul detectat era de
origine exogenă si nu a fost absorbit de împărat. Ei cred ca această compoziţie toxică era in
mod normal utilizată în secolul XIX pentru conservarea părului. Alţi cercetători explică
prezenţa arsenicului în părul lui Napoleon prin folosirea produsului de către viticultorii epocii.
Aceştia spălau butoaiele cu arsenic, după care puneau strugurii la fermentat. Şi această
supoziţie a fost respinsă, considerându-se că obiceiul viticultorilor epocii de a curăţa butoaiele
cu arsenic, nu era periculos pentru sănătatea omului, cu toate că Napoleon era un cunoscut
adept al vinului.

In anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator şi colecţionar al unor piese originale care
au aparţinut lui Napoléon a afirmat cu tărie în conferinţele şi interviurile acordate la
televiziunea canadiană că "Napoleon I Bonaparte a decedat datorită otrăvirii lente cu arsenic
şi că datorită noilor teste ADN această enigmă ar putea fi elucidată". Ben Weider deţine suviţe
din părul lui Napoleon şi este dispus să suporte toate cheltuielile exhumării. "Rămâne doar ca
guvernul si istoricii francezi să-şi dea acordul". Specialiştii Institutului medico-legal din
Strasbourg confirmă teza avansată de Ben Weider. Purtătorul de cuvânt al lui Weider a
declarat ca dacă îndoielile asupra morţii lui Napoleon persistă, nu rămâne decât să se treacă la
exhumarea împăratului.