Fizica clasica cuprinde ramurile fizicii datnd de dinainte de "revolutiile" de la nceputul secolului XX, datorate mecanicii cuantice si teoriei

relativitatii. Fizica clasica, denumita si Fizica newtoniana, se defineste prin opozitie cu fizica moderna sau fizica secolului XX. Dezvoltari recente ale vechilor teorii din fizica se subsumeaza tot fizicii clasice, spre exemplu noi descoperiri n fizica fluidelor sau electromagnetism. Un statut ambiguu l au ramuri ale fizicii care deriva din discipline "clasice" dar prezinta aspecte calitativ noi. Un astfel de exemplu l constituie teoria haosului ("chaos theory"), care reprezinta o extensie a mecanicii clasice, nsa ale carei idei sunt chintesential moderne. Mecanica cuantica (sau fizica cuantica) este o ramura fundamentala a fizicii teoretice care are numeroase aplicatii n fizica experimentala si care nlocuieste mecanica clasica si electromagnetismul clasic la nivel atomic si subatomic. Aceasta nlocuire se face n sensul ca mecanica cuantica reuseste sa descrie fidel multe fenomene desfasurate la nivelul particulelor elementare, fenomene pe care fizica newtoniana si electromagnetismul clasic nici nu le pot explica. Mecanica cuantica si teoria relativitatii generalizate formeaza bazele fizicii moderne. Orice sistem fizic este un sistem cuantic, nsa n mod practic, se poate considera ca n cazul obiectelor macroscopice proprietatile fizice snt consecinta unei medieri statistice pe un numar imens de subsisteme, ceea ce face ca parametrii care descriu sistemele macroscopice sa varieze aparent continuu. Exista cteva exceptii notabile de la aceasta regula: supraconductoarele, superfluidele si cmpurile electromagnetice.

Fenomene cuantice

Difractia particulelor Efectul tunel ntrepatrunderea starilor cuantice

Teorii

Teoria Corzilor Teoria M

Efectul tunel rezulta din capacitatea unui obiect cuantic de a strabate o bariera de potential la scara atomica, fapt care ar fi imposibil dupa legile mecanicii clasice "strictu sensu". Acest fenomen poate fi explicat prin faptul ca functia de unda asociata unei particule, nu se anuleaza n zona barierei, ci se atenueaza n cele mai multe situatii de o maniera exponentiala n aceasta zona. Daca functia de unda nu devine matematic nula la iesirea din bariera, exista o

probabilitate ca particula in chestiune sa traverseze aceasta bariera de potential. Aceasta probabilitate de traversare depinde de existenta unor stari cuantice accesibile pentru particula respectiva de o parte si de alta a barierei, precum si de ntinderea zonei ocupate de bariera. ntrepatrunderea cuantica (n engleza quantum entanglement) este un fenomen cuantic n care starile cuantice ale mai multor obiecte sunt cuplate. n sens matematic, functia de unda globala care descrie sistemul de obiecte nu poate fi redusa (factorizata) ntr-un produs de mai multe functii elementare independente corespunznd fiecare cte unui obiect individual, chiar daca obiectele respective sunt separate spatial.

Teoria Corzilor este un concept ipotetic din fizica. Termenul provine din denumirea engleza "String Theory", care ar nsemna Teoria Corzii sau poate si mai bine Teoria Corzilor. Deoarece un element esential n constructia modelului fizic este supersimetria, de multe ori Teoria Corzilor este redenumita Teoria Supercorzilor, dar n esenta ambele denumiri semnifica acelasi lucru. Pna n prezent sunt cunoscute cinci modele viabile care nu au anomalii si care sunt consistente ntr-un spatiu fizic cu zece dimensiuni, una temporala si noua spatiale. Se crede ca aceste cinci teorii nu reprezinta altceva dect diverse manifestari ale Teoriei M (M-theory). n teoria stringurilor particulele elementare sunt alcatuite din stringuri (corzi sau sfori) aflate sub excitatie. Stringurile trebuie sa fie ntinse sub tensiune, pentru a deveni excitate, dar aceste stringuri nu sunt prinse de un suport, ele plutesc in spatiu-timp. Tensiunea stringurilor este data de cantitatea 1 / (2'), unde ' este egal cu patratul lungimii stringurilor. Daca teoria stringurilor este o teoria a gravitatii cuantice, atunci marimea medie a unui string trebuie sa fie aproximativa cu lungimea Planck, care este egala cu aproximativ 10-33 cm. Stringurile pot fi inchise (sunt ca o bucata de sfoara sub forma de cerc) sau deschise (ca o bucata de sfoara), cele deschise se pot inchide si ele devenind inchise. Aceste stringuri interactioneaza unele cu altele in spatiu si timp rezultnd particule elementare. Diferitele forme de interactiune dintre stringuri dau proprietatile fizice ale particulei. Pentru introducerea fermionilor in aceasta teorie trebuie sa existe o simetrie speciala numita supersimetria. Supersimetria nseamna ca pentru orice boson i corespunde un fermion. Deci supersimetria face o legatura ntre bosoni si fermioni. Din pacate aceasta supersimetrie (cuplu boson-fermion) nu a fost observata in experimente efectuate n acceleratoare de particule (acceleratoare de particule: acceleratoare liniare, ciclotron, betatron).

Teoria M este o teorie supersimetrica si este consistenta ntr-un spatiu cu unsprezece dimensiuni. Limita de energii joase a Teoriei M este Supergravitatia unsprezece dimensionala. Teoria M este ultima versiune la teoria corzilor. Conform vechii sase din cele zece dimensiuni sunt "nfasurate", noi putnd observa doar universul 4-dimensional cu care suntem obisnuiti. Aceste extradimensiuni sunt "strnse" ntr-o regiune a spatiului (spatiu Calabi-Yau) prea mica pentru a putea fi vizibila. Teoria M vine cu ceva in plus: unele din aceste dimensiuni ar putea fi foarte mari, chiar infinite.

Istoric
TEORIA M - scurt istoric: de la atom la Big Bang n anii 1920, fizicienii descopera particulele atomice si cerceteaza proprietatile acestora. Electronii insa le rezerva o surpriza: "cand cineva studiaza proprietatile atomilor, descopera ca realitatea este mai stranie decat si-ar fi inchipuit oricine. Particulele au intr-adevar posibilitatea, ntr-un anumit sens, de a fi n mai multe locuri odata." (Alan Guth, profesor la Institutul de Tehnologie din Massachusetts. Ce nseamna asta? Ca particulele nu exista doar n universul nostru, ci apar n alte universuri paralele cu al nostru. Alan Guth explica: "n esenta, tot ceea ce se poate ntmpla se ntmpla n una dintre alternative, ceea ce nseamna ca suprapus peste universul cunoscut este un univers alternativ unde Al Gore este presedinte si Elvis Presley este nca n viata." Teoria stringurilor Cu fiecare idee ndrazneata, cu fiecare concluzie fizicienii se apropiau de momentul descoperirii Teoriei tuturor lucrurilor, teorie care sa explice existenta ntregului univers mic si mare. Albert Einstein a murit lasnd succesorilor aceasta cautare care este de fapt miezul cercetarilor tuturor fizicienilor. Anii 80 aduc o schimbare radicala asa cum afirma Burt Ovrut, profesor la Universitatea din Pennsylvania: "S-a crezut nca de cnd a luat nastere fizica ca materia este facuta din particule. Acum ne-am schimbat acest punct de vedere. Acum credem ca materia este facuta din corzi mici." Asa a aparut teoria stringurilor care spune ca particulele sunt de fapt corzi mici invizibile, din care emana materia precum muzica din corzi: "daca o ciupesti (coarda) ntr-un anumit fel, obtii o frecventa anume, dar daca o ciupesti n alt

fel, poti obtine mai multe frecvente, asa ai note diferite."(Burt Ovrut) Michio Kaku, profesor la City University din New York spune ca "universul este o simfonie, iar legile fizicii sunt armonii ale unei super-corzi." Singularitate Pentru ca Teoria stringurilor sa fie Teoria tuturor lucrurilor, ea trebuia sa explice nasterea universului, adica momentul Big Bang. Timp de zece ani fizicienii au cercetat posibilitatea celor doua de a se explica reciproc, de a se completa. Rezultatele nsa erau dezastruoase, iar curnd cele doua vor fi aproape de autodistrugere. Cercetatorii Big Bang-ului au ajuns prin extrapolare din ce n ce mai aproape de momentul crucial: mai nti mai aproape cu un miliard de ani, apoi la momentul formarii primilor atomi, apoi cnd universul avea numai cteva sute de mii de ani pna la momentul cnd universul numara cteva secunde de existenta. Aici fizicienii s-au confruntat cu o dificultate majora: "problema fundamentala a cosmologiei este ca legile fizicii asa cum sunt ele cunoscute sunt anulate n momentul Big Bang. Unii spun ce e rau n asta, ce e rau daca legile fizice se prabusesc? Pai, pentru un fizician este un dezastru. Toata viata neam dedicat faptului ca universul se supune unor legi cunoscute, legi care pot fi transcrise n limbajul matematicii, iar aici avem miezul universului nsusi, o piesa care lipseste si care transcende legile fizice." (Michio Kaku) Momentul Big Bang mai este cunoscut si sub numele de singularitate cosmica ("cosmic singularity"), adica locul unde ecuatiile si pierd sensul. Cinci Teorii ale stringurilor Nici Teoria stringurilor ("corzilor") nu avea o soarta mai buna: din ce n ce mai multi cercetatori lucrau la ea, dar se ntmpla un lucru curios. Fizicienii au gasit a doua versiune la teoria initiala, apoi a treia si n curnd aveau sa se trezeasca cu cinci teorii diferite ale stringurilor. Era limpede pentru toata lumea ca nu aceasta era mult-cautata Teorie a tuturor lucrurilor existente n Univers si ca nu avea sa dea nici o solutie problemelor nerezolvate. Chiar cnd comunitatea oamenilor de stiinta se pregatea sa dea uitarii Teoria stringurilor cu tot cu cele cinci versiuni ale sale, o alta idee a aparut: super-gravitatia ("super gravity"), notiune impusa discutiilor de Michael Duff, profesor la Universitatea din Michigan. Super-gravitatia Super-gravitatia se asemana foarte mult cu Teoria stringurilor: "se referea la numarul dimensiunilor n Univers. n mod normal credem ca traim ntr-o lume tridimensionala. Ne putem misca n trei directii: la dreapta sau la stnga, sus sau jos, nainte sau napoi, dar fizicienilor le place sa adauge alte dimensiuni. Einstein a propus ca timpul sa fie a patra dimensiune. Apoi altcineva a propus a cincia si apoi a sasea. si numarul continua sa creasca. Dimensiunile aditionale erau spatii n Univers pe care nu le puteam percepe. Majoritatea erau microscopice, dar cercetatorii erau convinsi ca acestea exista." (Michael Duff) Conform Teoriei stringurilor erau exact 10 dimensiuni: 9 dimensiuni spatiale si una temporala. Teoria super-gravitatiei nsa enumera 11 dimensiuni. Putini erau cei care credeau si promovau cele 11 dimensiuni, desconsiderati fiind de comunitatea cercetatorilor care reconsiderau universul pornind de la cadrul oferit de Teoria stringurilor: o coarda care vibreaza. Teoria M Super-gravitatia a avut nsa ocazia sa-si ia revansa cnd fizicienii ncercau sa salveze Teoria stringurilor: ei au adaugat a 11a dimensiune la cele 10, iar rezultatul a fost unul surprinzator. Cele cinci versiuni ale teoriei aflate n competitie unele cu celelalte s-au dovedit a fi variante ale aceleiasi teorii fundamentale care ncepea din nou sa aiba sens. Odata cu adaugarea celei a 11a dimensiuni, teoria s-a transformat astfel: stringurile, despre care se presupunea ca stau la baza materiei din Univers, s-au extins si s-au combinat. Concluzia extraordinara era aceea ca toata materia din Univers era conectata la o singura structura imensa: membrana. Aceasta noua teorie a primit numele Teoria M de la membrana si a impulsionat din nou cautarea explicatiei pentru toate lucrurile din Univers. Ce se stie nsa despre a 11a dimensiune? S-a descoperit repede ca se lungeste la infinit, dar este foarte mica n latime, mai precis ea masoara un milimetru mpartit la 10 cu 20 de zerouri, dupa cum spune Burt Ovrut. n acest spatiu misterios pluteste universul nostru membrana, iar n curnd a aparut o noua idee, aceea ca la capatul opus al dimensiunii 11 se afla un alt universmembrana care pulseaza. Gravitatia Lisa Randall de la Universitatea Harvard a fost cea care a deschis calea catre aceasta idee plecnd de la gravitatie: "forta gravitationala este foarte slaba n comparatie cu celelalte forte. Daca te uiti n jur, spui ca gravitatia nu pare att de slaba, dar daca stai sa te gndesti ntregul Pamnt trage de tine si totusi poti sa ridici lucruri de pe sol." Lisa Randall explica aceasta ciudatenie prin prezenta dimensiunilor aditionale: gravitatia este la fel de puternica ca si celelalte forte (de exemplu: desi gravitatia actioneaza asupra unui simplu ac, daca actionam asupra acului cu un magnet mic, care se lipeste pe frigider, forta magnetica va nvinge forta gravitationala), doar ca ea se scurge n aceste dimensiuni pe care nu le putem vedea. Ecuatia nsa nu functiona din aceasta perspectiva. La auzul ideii ca s-ar putea sa existe alta membrana n dimensiunea 11, Randall a schimbat perspectiva asupra problemei gravitatiei si a gasit o alta solutie: gravitatia nu se scurgea din universul nostru spre alte dimensiuni, ci invers, din alte dimensiuni n universul nostru. si astfel s-a ajuns la o notiune mult timp ocolita de comunitatea stiintifica: universurile paralele.

Universurile paralele ntr-o clipa, cercetatorii au fost cuprinsi de frenezia universurilor paralele existente n a 11a dimensiune, care pareau sa rezolve probleme vechi de secole. si cum arata aceste universuri paralele? Fizicienii spun ca ele variaza n forme (de la binecunoscuta "doughnut"-gogoasa cu gaura la mijloc, pna la "coli de hrtie"), dimensiuni si caracteristici: "ntrun alt univers protonul poate sa fie instabil, caz n care atomii se pot dizolva, iar ADN-ul nu se poate forma si astfel n aceste universuri nu poate exista viata inteligenta. Poate ca este o lume de electroni si electricitate, poate un univers de fulgere si neutrini, dar fara materie stabila." (Michio Kaku). Dar daca doar pe o fractiune din aceste universuri se dezvolta viata, vom avea un numar infinit de universuri n care traiesc civilizatii. Big Bang Cercetatorii au ajuns iarasi la ncercarea de a explica singularitatea ce a precedat Big Bang, de data aceasta cu ajutorul Teoriei M. n 2001, aceasta a suferit o transformare din partea lui Burt Ovrut. Desi pna atunci se credea ca a 11a dimensiune este un loc pasnic n care universurile-membrana plutesc linistit, Burt Ovrut spune ca de fapt "universurile se misca prin dimensiunea 11 ca niste valuri imense puternice." El mai spune ca nu este att de mult loc pentru toate universurile, asa ca daca ele se misca, atunci exista posibilitatea ca ele sa se loveasca unele de celelalte. De fapt, ele ori se departeaza una de cealalta, ori se lovesc. Urmatoarea ntrebare logica este ce se ntmpla cnd universurile-paralele se lovesc? Raspunsul este dat de astronomul Neil Turok: " Big Bang este consecinta ntlnirii dintre doua universuri paralele." Universul nostru are nsa n unele locuri concentrari de materie: stele, galaxii, quasari si alte aglomerari. Acestea se explica tot prin universurile paralele. Neil Turok spune ca acestea se misca precum valurile si tot ca valurile, suprafata lor nu este plata, ci se unduieste. Astfel, cnd universurile paralele se lovesc, ele nu se lovesc uniform pe toata suprafata si concomitent, ci n puncte diferite si la momente diferite n timp. Asa se explica nasterea universului n forma pe care o cunoastem noi, cu ajutorul Teoriei M. Universuri multiple Cea mai recenta notiune introdusa de cercetatori este cea a universului multiplu-"multiverse". Acesta "ar putea contine un numar infinit de universuri, fiecare cu legi diferite ale fizicii. Probabil ca n fiecare moment au loc Big Bang-uri. Universul nostru coexista cu alte membrane, alte universuri care sunt de asemenea n expansiune. S-ar putea ca universul nostru sa nu fie dect un balon plutind ntr-un ocean de alte baloane." (Michio Kaku) Fizicienii mai fac un pas nainte si si propun sa creeze un univers n laborator. Alan Guth spune ca momentul n care vom crea universuri n subsolul casei noastre nu este chiar att de departe si de neconceput, iar ca procesul nu pune n pericol propriul univers. Teoria relativitatii reprezinta n fizica moderna un ansamblu a doua teorii formulate de Albert Einstein: relativitatea restrnsa si relativitatea generala. Ideea de baza a acestor doua teorii este ca timpul si distantele unui eveniment masurate de doi observatori au, n general, valori diferite, dar se supun totdeauna acelorasi legi fizice. Cnd doi observatori examineaza configuratii diferite, si anume deplasarile lor, una n raport cu cealalta, aplicnd regulile logice, se constata ca legile fizice au n mod necesar o anumita forma. Relativitatea restrnsa, formulata n 1905, s-a nascut din observatia ca transformarea care permite schimbarea unui sistem referetial, transformarea lui Galilei, nu este valabila pentru propagarea undelor electromagnetice, care sunt dirijate de ecuatiile lui Maxwell. Pentru a putea mpaca mecanica clasica cu electromagnetismul, Einstein a postulat faptul ca viteza luminii, masurata de doi observatori situati n sisteme referentiale inertiale diferite, este totdeauna constanta (ulterior a demonstrat ca acest postulat este de fapt inutil, pentru ca viteza constanta a luminii deriva din formele legilor fizice). Aceasta l-a condus la revizuirea conceptelor fundamentale ale fizicei teoretice, cum sunt timpul, distanta, masa, energia, cantitatea de miscare, cu toate consecintele care deriva. Astfel, obiectele n miscare apar mai grele si mai dense pe directia lor de miscare, pe cnd timpul se scurge mai lent la ceasurile aflate n miscare. O cantitate de miscare este acum asociata vitezei luminii, viteza luminii n vid devenind viteza limita att pentru obiecte, ct si pentru informatii. Masa si energia devin echivalente. Doua evenimente care par simultane unui observator, apar n momente diferite altui observator care se deplaseaza n raport cu primul. Relativitatea restrnsa nu tine cont de efectele gravitatiei, elementul central al formularii ei matematice sunt transformarile lui Lorenz. Relativitatea generala a fost formulata de Einstein n 1916. Aceasta teorie utilizeaza formulele matematice ale geometriei diferentiale si a tensorilor pentru descrierea gravitatiei. Spre deosebire de relativitatea restrnsa, legile relativitatii generale sunt aceleasi pentru toti observatorii, chiar daca acestia se deplaseaza de o maniera neuniforma, unii fata de ceilalti. Relativitatea generala este o teorie geometrica, care postuleaza ca prezenta de masa si energie conduce la "curbura" spatiului, si ca aceasta curbura influenteaza traiectoria altor obiecte, inclusiv a luminii, n urma fortelor gravitationale.

Aceasta teorie poate fi utilizata pentru construirea unor modele matematice ale originei si evolutiei Universului si reprezinta deci unul din instrumentele cosmologiei fizice.

Electromagnetismul este acea ramura a fizicii care studiaza sarcinile electrice si magnetice, cmpurile create de acestea (electric si magnetic), legile care descriu interactiunile dintre acestea.

Efectul magnetic al curentului electric

Ramurile principale ale electronagnetismului sunt:

Electrostatica, care se ocupa cu studiul sarcinilor electrice aflate n repaus si al cmpurilor generate de acestea. Electrodinamica, care se ocupa cu studiul sarcinilor aflate n miscare, precum si al cmpurilor generate de acestea. Magnetismul, care se ocupa cu studiul cmpului magnetic.

n cadrul fizicii, dualitatea unda-corpuscul se refera la faptul ca materia prezinta simultan proprietati corpusculare si ondulatorii. Este vorba despre un concept central al mecanicii cuantice care a nlocuit teoriile clasice asupra naturii materiei. Anumite fenomene pun in evidenta caracterul ondulatoriu (interferenta, difractia, polarizarea), pe cnd altele demonstreaza caracterul corpuscular al materiei (emisia si absorbtia luminii, efectul fotoelectric, efectul Compton). Bazndu-se pe studiul acestor fenomene, teoriile clasice propuneau modele n care un obiect era considerat fie o particula, fie o unda.

Scurt istoric
n formalismul clasic, lumina era considerata unda electromagnetica, prezentnd fenomene ondulatorii cum ar fi interferenta, difractia, polarizarea. Odata cu descoperirea efectului fotoelectric n 1887 de catre Heinrich Rudolf Hertz, a fost necesara introducerea unei noi teorii care sa justifice fenomenul, ntruct cea clasica era n contradictie cu rezultatele experimentale. n 1905, Albert Einstein explica legile efectului fotoelectric presupunnd ca lumina este alcatuita din particule (numite fotoni) si aplicnd ipoteza lui Planck, conform careia energie este cuantificata. Louis de Broglie a extins teoria lui Einstein, sustinnd ca orice particula n miscare are asociata o unda. Teza lui de doctorat este publicata n anul 1924, dar el primeste premiul Nobel abia n 1929, dupa ce teoria sa este verificata experimental.

Ipoteza lui de Broglie

Louis de Broglie afirma ca orice particula aflata n miscare (electron, proton, atom) are si o comportare ondulatorie. El stabileste relatia ntre lungimea de unda asociata si impulsul al particulei:

unde

reprezinta constanta lui Planck; este masa particulei; este energia totala a particulei; reprezinta energia potentiala a particulei.

n relatia lui de Broglie intervin att marimi specifice corpusculilor (cum ar fi energia si impulsul) precum si marimi caracteristice undelor (frecventa, lungimea de unda).

Dovezi experimentale
Noile teorii au fost cu greu acceptate de comunitatea stiintifica. Experimentele ulterioare au demonstrat, nsa, corectitudinea acestor ipoteze.

Efectul fotoelectric extern

Efectul fotoelectric este un fenomen fizic n care se manifesta natura corpusculara a luminii. El consta n emisia electronilor de catre un corp aflat sub actiunea radiatiilor electromagnetice. Pentru explicarea lui, Einstein a presupus ca fotonii din care este alcatuita lumina ciocnesc atomii din substanta respectiva, fiecare foton incident elibernd cte un electron. Scriind legea de conservare a energiei, se pot deduce legile empirice obtinute n studiul acestui efect. Relatia este cunoscuta sub numele de legea lui Einstein:

unde

reprezinta constanta lui Planck; este freventa fotonului incident; este energia fotonului incident, exprimata conform ipotezei lui Planck. este lucrul mecanic de extractie a electronului din substanta; este energia cinetica a electronului liber.

Razele-X
Materia, noi si tot ceea ce ne inconjoara, este alcatuita din spatii goale. Chiar si o roca este alcatuita din spatii, aceasta se datoreaza faptului ca materia este alcatuita din atomi. Un atom este alcatuit dintr-un invelis electronic format din electroni (cu sarcina electrica negativa) care orbiteaza in jurul unui nucleu, compus si el la randul lui din protoni (sarcina electrica pozitiva, egala cu cea a electronilor) si neutroni (fara sarcina electrica). Proportia dintre nucleu si invelis electronic este egala cu cea a unui graunte de nisip in centrul unui stadion de fotbal. Nucleul detine mai mult de 99,9% din masa atomului, si totusi are un diametru de doar 1/100000-a parte din invelisul electronic. Electronii nu ocupa mult loc, insa traiectoria orbitei lor defineste marimea atomului, care este in proportie de 99.9999999999999% vid! Ceea ce credem noi ca atingem este doar rezultatul semnalelor nervoase din corpul nostru, deoarece distanta minima la care ne putem apropia de un obiect este de un ngstrom (). Cum ar arata materia daca nu ar fi "goala", daca am putea sa frangem invelisul electronic la dimensiunea nucleului? Sa presupunem ca am putea genera o forta destul de mare incat sa zdrobim "golul" din atomii unei roci de dimensiunea unui teren de fotbal. Stanca ar pute fi redusa la dimensiunea unui fir de nisip si totusi sa cantareasca 4 milioane de tone! Surse de raze-X Sistemul solar- Atmosfera externa a Soarelui este o sursa de raze-X. Stele - Atmosfera fierbinte sau corola stelelor normale produc si ele raze-X. Observatiile razelor-X sunt folositoare la intelegerea activitatii stelelor in evolutia lor. Stelele Pitice Albe- Acestea sunt dense, resturi arse ale unor stele cum ar fi Soarele. Ele s-au format in urma consumarii combustbilului nuclear. Supernove si ramasite ale acestora - Cand o stea explodeaza si se transforma intr-o supernova, explozia creeaza un nor in care se pot atinge valori de mai multe milioane de grade care straluceste in raze-X timp de mii de ani. Observatiile razelor-X pot dezvalui dinamica exploziei si elementele grele prezente in norul rezultat. Stelele neutronice- Cand o stea masiva devine o supernova, ea poate lasa in urma sa ramasite dense numite de specialisti "stele neutronice". Stelele neutronice tinere trimit in afara lor particule cu energii care pot trimite raze-X timp de mai multe mii de ani.

Gaurile negre-Cand stea moarta are masa mai mare decat trei sori, aceasta formaeaza o gaura neagra in spatiu. Telescoapele pentru observarea razelor-X ne dau o imagine asupra materiei supraincalzite care se misca in jurul gaurilor negre.

Galaxiile - Observatiile prin raze-X a galaxiilor normale au revelat calduroasa, energetica parte a caracterului unei galaxii prin localizarea stelelor neutronice, ramasitele supernovelor si ale gaurilor negre.

Galaxii active si Quasari - Galaxiile active duc o "viata" violenta, de obicei in centrul acestora. Aceasta activitate se datoreaza unei gauri negre uriase din centrul acestora sau o coliziune cu o alta galaxie sau ambele. Quasarii sunt exemple extreme de galaxii active.

Un fundal radioactiv- Cerul observat in raze-X nu este intunecat, ci este slab luminat, lumina in raze-X care vine de la multe surse indepartate.

Absorbtia de raze-X
Absorbtia acestora de catre atmosfera Pamantutui este impartita pe mai multe strauri atmosferice. Absorptia se face in urmatorul mod: Fotonii razelor-X-particule minuscule incarcate cu energie electromagnetica puternica-sunt absorbiti de orice intalnesc in cale si care este compus din atomi. Cantitatea de radiatii se imputineaza trecand prin ionosfera si prin stratul de ozon.

Ce se intampla cand razele-X sunt absorbite in atmosfera?

Energia unei unde X incearca sa deplaseze un electron de la orbita lui din jurul unui atom de oxigen.acest proces se numeste absorbrtia foto-electrica, deoarece un foton este absorbit in procesul inlaturarii electronului de la atom.

Telescoapele pentru observarea razelor-X de deasupra Pamantului pot colecta radiatii de tip X de la surse care se afla la miliarde de ani lumina departare. Aceste radiatii-X de provenienta cosmica sunt focalizate de o oglinda concava si redirectionate spre un aparat de masura a intensitatii si proprietatilor cum ar fi directia din care vin si energia razelor-X. Un material solid sau gazos din interiorul aparatului absoarbe aceste raze sub efectul foto-electric.

Semiconductorii si Laserul
Scurt istoric. Introducere in problematica LASER.
Despre efectul LASER se cunosc deja foarte multe. Aceasta ramura a stiintei s-a dezvoltat foarte mult de la inceputurile sale (1955-1965) si pana in ziua de astazi. Desi bazele teoretice erau mai mult sau mai putin stabilite, primii care reusesc sa concretizeze toate teoriile si presupunerile au fost doi rusi si un american. In ordine sunt prezentati Charles H. Townes (Massachusetts Institute of Technology (MIT), Cambridge, MA, USA; nascut in 1915), Nicolay Gennadiyevich Basov (Lebedev Institute for Physics Akademija Nauk Moscow, USSR; nascut in 1922) si Aleksandr Mikhailovich Prokhorov (Lebedev Institute for Physics Akademija Nauk Moscow, USSR; nascut in 1916). Cei trei au impartit premiul Nobel atribuit in 1964 pentru "cercetarile fundamentale in domeniul electronicii cuantice care au condus la construirea oscilatoarelor si a amplificatorilor bazati pe principiul maser-laser". Partea teoretica este usor de gasit in majoritatea manualelor, cursurilor si compendiilor de fizica existente asa ca lucrarea de fata nu se va concentra asupra acestui aspect. Principiul LASER consta in faptul ca atomii elibereaza energie sub forma de fotoni atunci cand parcurg tranzitia de pe un nivel de excitare metastabil spre un nivel de echilibru. Aceasta tranzitie se face sub influenta unui factor declansator si de aceea emisia de energie se numeste emisie stimulata sau emisie indusa. Odata pornita reactia aceasta se propaga sub forma piramidala astfel, un foton emis de un atom dezexcitat va declansa reactia la altul, acesta la randul lui va emite un foton si il va elibera si pe cel incident. Avem doi fotoni care se vor inmulti exponential. Astfel se produce o amplificare a radiatiei luminoase.

Realizarea practica a dispozitivelor LASER. Tipuri de laser.

Partile constituente ale unui laser sunt : mediul activ, sistemul de excitare si rezonatorul optic. Partea esentiala a unui dispozitiv laser o constituie mediul activ, adica un mediu in care se gasesc atomii aflati intr-o stare energetica

superioara celei de echilibru. In acest mediu activ se produce amplificarea radiatiei luminoase (daca avem o radiatie luminoasa incidenta) sau chiar emisia si amplificarea radiatiei luminoase (daca nu avem o radiatie luminoasa incidenta). Sistemul de excitare este necesar pentru obtinerea de sisteme atomice cu mai multi atomi intr-o stare energetica superioara. Exista mai multe moduri de a realiza excitarea atomilor din mediul activ, in functie de natura mediului. Rezonatorul optic este un sistem de lentile si oglinzi necesare pentru prelucrarea optica a radiatiei emise. Desi la iesirea din mediul activ razele laser sunt aproape perfect paralele rezonatorul optic este folosit pentru colimarea mult mai precisa, pentru concentrarea razelor intr-un punct calculat, pentru dispersia razelor sau alte aplicatii necesare. Dupa natura mediului activ deosebim mai multe tipuri de laser. Printre acestea regasim laserul cu rubin, la care distingem bara de rubin tratat drept mediul activ iar ansamblul sursa de lumina plus oglinzi poarta rolul de sistem de excitare. Laserul cu gaz foloseste amestecuri de gaze rare (He, Ne, Ar, Kr) sau CO2 drept mediu activ si o sursa de curent electric legata la doi electrozi iau rolul de sistem de excitare.

LASER-ul cu semiconductori. Aprecieri teoretice.

Laserul cu semiconductori este constituit ca si celelalte tipuri de laser tot pe sablonul mediu activ, sistem de excitare, rezonator optic. In acest caz un amestec semiconductor este folosit ca mediu activ. Cel mai adesea se folosesc combinatii de metale din aceleasi perioade ale grupelor IIIa si Va. Dintre acestea semiconductorul cel mai folosit este cel format din Galiu si Arsenic (GaAs). Alte medii active au fost obtinute atat din amestecuri ale elementelor grupelor IIa si Via (Zinc si Seleniu - ZnSe) cat si din amestecuri de trei sau patru elemente. Ultimele doua sunt mai ades folosite pentru emisia unor radiatii mult mai precise din punct de vedere al lungimii de unda. Sistemul de excitare este constituit din doua straturi de semiconductori, unul de tip p si unul de tip n. Pentru a intelege mai bine aceste doua notiuni trebuie amintite cateva considerente teoretice cu privire la fizica solidului, in special principiul semiconductorilor. Semiconductorii sunt o clasa de materiale larg folosita in electronica datorita posibilitatii controlului proprietatilor electrice. Rezistivitatea electrica a unui semiconductor scade odata cu cresterea temperaturii iar valoarea ei poate fi modificata in limite foarte largi (10-2 - 108 W cm). Intr-un semiconductor foarte pur, conductibilitatea electrica este data de electronii proprii, numita si conductibilitate intrinseca, iar in cazul materialelor impurificate avem de-a face cu o conductibilitate extrinseca. Conductibilitatea intrinseca poate fi explicata pe scurt astfel. La 0K, electronii sunt asezati in legaturile covalente formate intre atomii semiconductorului intrinsec. Odata cu cresterea temperaturii unii electroni se rup din legaturi fiind liberi sa circule in tot volumul cristalului. Se produce un fenomen de ionizare, iar in locul electronului plecat ramane un gol. Imediat el se ocupa cu un alt electron alaturat, golul se deplaseaza o pozitie. Daca aplicam un camp electric in semiconductor, electronii liberi se vor misca in sens invers campului, dar si golurile vor forma un curent pozitiv de acelasi sens cu campul. Cel mai interesant fenomen il reprezinta modificarea spectaculoasa a rezistivitatii electrice a semiconductorilor prin impurificare. Astfel, daca din 10 5 atomi de Siliciu unul este inlocuit cu un atom de Bor, rezistivitatea siliciului scade, la temperatura camerei, de 1000 de ori !!! Impurificare reprezinta o problema specifica si fundamentala a fizicii si tehnologiei semiconductorilor. Daca impurificam Germaniul (grupa IVa, patru electroni de valenta) cu un element din grupa a 5-a (cinci electroni de valenta) vom obtine un amestec cu un electron de valenta liber. Aceasta impuritate constituie un donor. Semiconductorul astfel impurificat este de tip n, iar nivelul sau de energie este mai aproape de zona de conductie. Daca impurificarea este facuta cu atomi din grupa a 3-a (trei electroni de valenta), acesta se va integra in reteaua cristalina cu doar trei legaturi covalente, ramanand, deci, un gol capabil de a captura electroni in jurul atomului trivalent. Din aceasta cauza atomii acestui tip de impuritati au primit numele de acceptori. Intr-un semiconductor astfel impurificat vor predomina sarcinile pozitive, de unde numele de semiconductor de tip p. Jonctiunile p - n sunt ansambluri formate prin alipirea unui semiconductor de tip p cu unul de tip n . Zona de separare, interfata, are marimi de ordinul 10-4 cm. La suprafata semiconductorului n apare un surplus de electroni iar la suprafata semiconductorului p un surplus de goluri. Astfel apare tendinta de compensare a acestora prin difuzia electronilor de la un semiconductor la celalalt.

Laserul cu semiconductori. Construire. Consideratii practice.

Revenind la laserul cu semiconductori, avand stabilita o baza teoretica minimala putem trece la detalierea practica a principiilor enuntate anterior. Laserul cu conductori este, de fapt, un sandwich format din 3 straturi de semiconductori la care se adauga elementele sistemului de excitare. La acest tip de laser energia necesara excitarii sistemului de atomi din mediul activ cat si factorul declansator sunt date de curentul electric care se aplica, conform figurii. Datorita faptului ca acest sandwich corespunde modelului clasic de dioda, de aici incolo se va folosi si termenul de dioda. Randamentul unei astfel de diode este in jurul a 30% dar amplificarea este destul de mare. Curentul necesar trebuie sa aiba o densitate de cateva mii de amperi pe centimetru dar avand in vedere ca o dioda laser are marimi foarte mici, curentul necesar este adesea sub 100mA. Pentru a obtine rezultate satisfacatoare, in practica se folosesc mai multe straturi decat se prezinta in figura. Cat priveste stratul activ, lungimea lui nu depaseste 1 mm, iar grosimea sa este, in functie de model, de la 200 pana la 10 nm. In general grosimea stratului activ variaza intre 200 si 100 nm. Datorita

faptului ca este atat de subtire, fascicului emis este foarte divergent (pentru un laser) si astfel laserul cu semiconductori se bazeaza foarte mult pe rezonatorul optic ce trebuie ales cu mare grija si trebuie pozitionat foarte precis pentru a obtine performante maximale. De obicei un sistem format din doua lentile plan-convexe pozitionate cu fetele convexe una spre cealalta la anumite distante calculabile este suficient pentru a obtine un fascicul destul de bine colimat cu razele aproape perfect paralele. Din desenul de mai sus se poate observa ca emisia laser se face in doua directii. Acest fenomen este tratat in mod diferit in functie de necesitati. Se poate crea o cavitate rezonanta prin pozitionarea unei oglinzi perfecte si a uneia semitransparente, se poate folosi emisia "din spate" pentru a masura proprietatile fasciculului principal, se poate folosi aceeasi emisie din spate pentru a masura si controla curentul ce trece prin dioda. Diodele laser sunt foarte sensibile la curenti si de aceea controlul strict asupra acestora este absolut necesar. Uneori este necesara doar o variatie mica a tensiunii sau a puterii si dioda se va arde. Mai jos este un prezentat un montaj clasic de dioda cu posibilitate de control a curentului: Diodele laser sunt poate, cele mai fragile dispozitive de emisie laser. Faptul ca stratul activ are, de fapt, marimea unei bacterii este cel ce sta la baza afirmatiei anterioare. Acest strat poate fi usor distrus prin supunerea la curenti neadecvati, prin influente electrostatice, prin incalzire excesiva. Stratul activ se poate autodistruge chiar si fara prezenta vre-unuia din factorii enumerati mai sus. Simpla emisie a luminii poate vaporiza acest strat minuscul daca lumina emisa este prea puternica. O dioda, desi minuscula, poate dezvolta puteri ale luminii de pana la 3-5 mW. Desi sunt mai rare si mult mai scumpe, diodele ce dezvolta zeci de mii de mW exista si se gasesc in inscriptoarele de CD si in alte instrumente si aparate de profil. In ceea ce priveste divergenta fasciculului, in prezent, majoritatea pointerelor reusesc performanta de a pastra divergenta la sub un mm la fiecare 5 metri. Spectrul de culori acoperit de laserii cu semiconductori este in zona rosie 630-780 nm dar nu este limitat numai aici. Laseri verzi sau chiar albastri exista si sunt intens cercetati. Problema este ca diodele de verde si albastru au o viata efemera (cele mai performante ating doar cateva sute de ore) si functioneaza la temperaturi scazute (apropiate de 0K). Fata de clasicul GaAs (care emite in rosu-IR), pentru laserii albastri se prefera ZnSe si GaN. Primul a fost exclus treptat din cercetari datorita rezistivitatii mari, consumului mare de energie, randamentului mic si a multor altor factori descoperiti experimental. Ultimele cercetari s-au concentrat pe GaN, iar de cand prof. Shuji Nakamura a realizat primul montaj practic si fiabil pentru generarea laserului albastru, cercetarile au luat amploare. Un fapt inedit, la data realizarii diodei pentru laserul albastru, in 1993, Shuji Nakamura nu avea nici macar un doctorat in buzunar, era doar un simplu cercetator pierdut intr-un laborator al unei firme japoneze obscure. Recent, prof. Nakamura s-a alaturat colectivului profesoral de la Colegiul de Inginerie al Universitatii Californiene din Santa Barbara, SUA. Revenind la laserii uzuali, trebuie mentionate si o serie de pericole ce pot apare chiar si pe langa laserii cu semiconductori care sunt cunoscuti a fi mai putin puternici. S-a calculat ca o dioda obisnuita are o putere mult mai mare chiar si decat a soarelui la ecuator. Toate amestecurile din stratul activ au o putere de emisie mult mai mare decat a aceleiasi cantitati de suprafata solara. Diodele prezente pe piata fac parte din clasele II si IIIa, ceea ce inseamna ca prezinta risc scazut de vatamare la operarea conforma cu manualul si la expunerea fugara, efemera a ochiului in raza laser. Totusi, trebuie avut in vedere ca orice expunere indelungata produce vatamari punctiforme ale retinei si nu este nevoie de efecte immediate pentru ca retina sa fie vatamata. Regula numarul unu in lucrul cu laserii, nu se priveste direct in raza laser chiar daca nu se simte nici o durere sau chiar daca raza este palida. CULOAREA SI STRALUCIREA RAZELOR LASER NU AU NICI O LEGATURA CU PUTEREA RADIATIEI. Aceste doua proprietati sunt date de lungimea de unda a radiatiei care nu influenteaza in mod decisiv puterea laserului. Pot exista laseri cu o culoare roz palida care sa fie mai nocivi decat cei mai aprinsi si rosiatici laseri. Intre "laseristi" exista o gluma: "Regula numarul unu in lucrul cu laserii: Nu te uita niciodata direct in raza laser cu unicul ochi ramas intreg !". Utilizarea laserilor cu semiconductori. Aspecte pozitive si negative ale acestei tehnologii. Diodele sunt larg raspandite. Faptul ca sunt ieftin de produs, usor de folosit si foarte ieftin de folosit duce la producerea lor in masa si includerea lor in cele mai multe aparate electronice ce au nevoie de laseri. Lecturatoarele de cd, fie ele CD-ROM-uri sau CD-playere, sunt toate prevazute cu diode laser. Playerele DVD au, deasemenea, diode laser, doar ca acestea emit fascicule mult mai fine. CD-Writer-ele si CD-ReWriter-ele folosesc diode ce emit laseri apropiati de IR (800 nm) si puteri de cativa W. Aceleasi diode, dar de puteri ceva mai mici, sunt prezente si in imprimantele cu laser. Alte produse care folosesc laseri emisi de diode sunt cititoarele de coduri de bare (Bar-Code Readers), unele Scannere, Pointerele etc. Poate cel mai important folos, dupa CD/DVD-playere, este cel adus in comunicatiile prin fibra optica. In cadrul fiecarui emitator pe fibra optica se afla o dioda laser. Mai nou s-a inceput folosirea diodelor si in medicina si in holografie. Diodele nu sunt folosite in aplicatiile militare (Radar, ghidare rachete, transmisiuni de date prin eter etc.), aplicatiile astronomice (distante cosmice si determinari de compozitii), efectele speciale de anvergura si holografia de mare intindere datorita puterii limitate relativ mici pe care o dezvolta. Concluzii.

Laserul cu semiconductori este o alternativa ieftina si fiabila la laserii cu gaz. Marimile reduse, costurile mici de fabricatie si utilizare cat si longevitatea lor confera diodelor atuuri importante in "lupta" cu celelalte dispozitive de emisie laser. Singurele dezavantaje fiind puterile relativ mici si fragilitatea, diodele sunt si vor fi cercetate extensiv pentru a fi imbunatatite. Pentru noi este important sa intelegem cum functioneaza un astfel de dispozitiv, la ce este folosit si incotro se indreapta cercetarile pentru a ne familiariza inca de pe acum cu acest tip de laser pe care il vom intalni din ce in ce mai des in viata noastra de zi cu zi. Este important sa cunoastem pericolele pe care le aduce cu sine o dioda laser precum si factorii care pot perturba buna functionare a acesteia pentru a sti cum sa ne aparam si cum sa o protejam. Laserul cu semiconductori este un domeniu ale carui orizonturi abia acum ni se deschid, cu un viitor sigur si cu implicatii puternice in viata de zi cu zi.

GAURILE NEGRE Gaurile negre sunt obiecte att de masive si dense nct atractia lor gravitationala nu lasa nici lumina
sa scape. Daca miezul lasat n urma de catre explozia unei supernove are masa mai mare dect cea a soarelui nostru, forta care tine laolalta neutronii nu este suficient de mare ca sa poata echilibra forta gravitationala proprie. Miezul continua sa se stinga. n momentul n care masa miezului este suficient de concentrata, forta gravitationala a acestuia este imensa. Aceasta forta nu se poate explica n fizica clasica si astronomii folosesc teoria relativitatii a lui Einstein ca sa explice comportamentul luminii si al materiei fata de aceasta imensa forta gravitationala. Potrivit relativitatii generale, spatiul din jurul miezului este att de puternic curbat nct atrage si lumina. O stea de zece ori mai mare decat soarele nostru se poate transforma intr-o gaura neagra doar daca se comprima pna la un diametru de aproximativ 90 km sau chiar mai putin. Presupunerile astronomilor spun ca mijlocul galaxiei noastre este o gaura neagra imensa. Pe ntelesul tuturor, o gaura neagra este o regiune din spatiu care are att de multa masa concentrata n ea nct nici un obiect din apropiere nu poate scapa de atractia ei gravitationala. Avnd n vedere ca cea mai buna teorie despre gravitatie pe care o avem n acest moment este Teoria generala a relativitatii a lui Einstein, trebuie sa folosim niste rezultate ale ei pentru a ntelege gaurile negre mai n detaliu. Dar sa ncepem mai usor, gndindu-ne la gravitatie sub circumstante destul de simple.

Sa presupunem ca ne aflam pe suprafata unei planete. Aruncam o piatra pe directie verticala. Presupunnd ca nu o aruncam prea tare, ea se va ridica un pic, dar pna la urma acceleratia datorata gravitatiei planetei o va face sa cada din nou. Daca aruncam piatra destul de tare am putea s-o facem sa scape total de gravitatia planetei. Se va ridica la nesfrsit. Viteza cu care aruncam o piatra pentru ca ea sa scape de atractia gravitationala a planetei se numeste viteza de evadare. Dupa cum probabil v-ati dat seama viteza de evadare depinde de masa planetei: daca o planeta este extrem de masiva, atunci gravitatia ei este foarte puternica, deci viteza de evadare este foarte mare. O planeta mai usoara va avea o viteza de evadare mai mica. Viteza de evadare depinde de asemenea de distanta la care ne aflam de centrul planetei: cu ct suntem mai aproape, cu att mai mare viteza de evadare. Viteza de evadare a Pamntului este de 11,2 km/s, n timp ce aceea a Lunii este de doar 2,4 km/s. Acum sa ne imaginam un obiect cu o concentratie enorma de masa ntr-o att de mica raza nct viteza de evadare este mai mare dect viteza luminii. Deci, cum nimic nu poate merge mai repede dect lumina, nimic nu poate scapa din cmpul gravitational al obiectului. Chiar si lumina va fi trasa napoi de gravitatie si nu va fi n stare sa scape. Ideea unei concentratii de masa att de densa nct nici lumina nu poate scapa dateaza nca din timpul lui Laplace n secolul XVIII. Aproape imediat dupa ce Einstein a dezvoltat relativitatea generala, Karl Schwarzschild a dat solutia ecuatiei matematice care descria un astfel de obiect. Abia mult mai trziu, prin 1930, datorita muncii lui Robert Oppenheimer, Volkoff si Snyder, oamenii s-au gndit ca acest tip de obiecte chiar exista in Univers. Acesti cercetatori au aratat ca atunci cnd o stea suficient de masiva ramne fara combustibil, nu mai e n stare sa reziste mpotriva propriei atractii gravitationale, si colapseaza ntr-o gaura neagra. n relativitatea generala, gravitatia este o manifestare a curburii spatiu-timp. Obiectele masive distorsioneaza spatiul si timpul, astfel nct regulile uzuale ale geometriei nu se mai aplica. Lnga o gaura neagra, distorsiunea spatiu-timpului este foarte severa si din aceasta cauza gaurile negre au niste proprietati foarte ciudate. O gaura neagra are ceva ce se cheama 'orizontul evenimentului' sau Raza Schwarzschild. Acesta este o suprafata sferica ce marcheaza granita gaurii negre. Poti "intra" n gaura prin acest orizont, dar nu mai poti iesi niciodata. De fapt, odata ce ai trecut de orizontul

evenimentului, esti condamnat sa te apropii din ce in ce mai mult de 'punctul de singularitate' din centrul gaurii negre. S-a estimat ca punctul de singularitate este "traducerea" unei forte gravitationale care tinde, ca si valoare, spre infinit. Ne putem imagina orizontul evenimentului ca fiind locul unde viteza de evadare este egala cu viteza luminii. n afara acestui orizont, viteza de evadare este mai mica decat viteza luminii, deci daca turati motorul ndeajuns, puteti scapa de atractia gravitationala. Dar daca va aflati n interiorul orizontului, orict de puternic ar fi motorul tot nu veti scapa. Raza Schwarzschild are niste proprietati geometrice foarte ciudate. Pentru un observator care sta nemiscat la distanta mare de gaura neagra, orizontul pare a fi o suprafata sferica frumoasa si statica. Dar odata cu apropierea de orizont, ne dam seama ca are o viteza foarte mare. De fapt se misca spre exterior, relativ la singularitate, cu viteza luminii! Asta explica de ce e usor sa treci orizontul spre interior, dar e imposibil s-o faci n directia opusa. Orizontul e static, dar dintr-un anumit punct de vedere el poate fi considerat ca fiind n miscare. Mai plastic spus el trebuie sa fuga att de repede numai ca sa ramna pe loc. Odata intrat n orizont spatiu-timpul este distorsionat att de mult nct coordonatele care descriu distanta radiala si timpul si schimba rolurile. Adica "r", coordonata care arata ct de departe suntem de centru, devine o coordonata asemanatoare timpului, iar "t" devine asemanatoare spatiului. O consecinta a acestui fapt este aceea ca nu te poti opri din miscarea spre un "r" din ce n ce mai mic, la fel cum n circumstante obisnuite nu te poti opri din mersul spre viitor (adica spre valori din ce n ce mai mari ale lui t). n final, ne vom lovi de singularitate la r=0. Am putea ncerca s-o evitam, turnd motorul, dar e inutil: indiferent de directia n care mergi nu-ti poti evita viitorul. ncercarea de a evita singularitatea, odata trecut orizontul evenimentului, e la fel ca si cum ai ncerca sa eviti ziua de mine. Numele "gaura neagra" a fost inventat de John Archibald Wheeler, si s-a ncetatenit datorita faptului ca are mai mult "lipici" dect celelalte dinaintea lui. naintea lui Wheeler, aceste obiecte erau uneori denumite "stele nghetate"

LUMINA Lumina este stimulul care actionnd asupra retinei din ochi produce la omul sanatos senzatia vizuala. Din
punct de vedere fizic, lumina este o radiatie electromagnetica; pentru a fi perceputa de om ea trebuie sa aiba anumite caracteristici: frecventa trebuie sa fie cuprinsa ntre limitele sensibilitatii vizuale ale receptorilor fotosensibili din retina, iar intensitatea trebuie sa depaseasca pragul de sensibilitate al acestora. n sens larg se poate folosi termenul de "lumina" si pentru radiatii electromagnetice invizibile pentru om, ca de exemplu lumina infrarosie sau cea ultravioleta. Lumina mpreuna cu temperatura face parte din factorii ecologici. Att lumina provenind direct de la o sursa de lumina ct si cea transmisa, reflectata, mprastiata sau difractata de diferite corpuri are pentru ochiul uman o serie de caracteristici, printre care:

intensitate luminoasa, determinata de puterea transportata de radiatie si de sensibilitatea retinei; culoare, determinata de spectrul radiatiei incidente pe retina; polarizare, determinata de planul de oscilatie al undelor electromagnetice;

Caracteristici fizice ale luminii

Undele electromagnetice, deci si lumina vizibila, se compun dintr-un cmp electric si unul magnetic, orientate perpendicular unul pe celalalt, amndoua variabile n timp si spatiu, si care se genereaza reciproc. Variatia acestor cmpuri este n general periodica att n timp ct si n spatiu; perioada de repetare temporala a oscilatiilor este inversul matematic al frecventei cmpului electromagnetic respectiv; perioada spatiala este numita lungime de unda. Aceste doua caracteristici snt legate ntre ele prin intermediul vitezei de propagare a undei (v. viteza luminii). Frecventa undelor electromagnetice nu depinde de mediul n care se propaga acestea. n schimb, lungimea de unda depinde de viteza de propagare a undei ntr-un mediu dat, astfel nct aceeasi unda trecnd dintr-un mediu n altul va suferi variatii ale lungimii de unda, conform relatiei:

,
unde este viteza de propagare a undei n mediul respectiv. Cnd se descrie o radiatie electromagnetica prin lungimea sa de unda trebuie deci precizat si mediul n care se propaga unda; n lipsa acestei precizari se va

subntelege ca este vorba de lungimea de unda n vid. Aceasta este aproximativ egala cu lungimea de unda n aer, cu o eroare acceptabila n multe situatii practice, Undele electromagnetice reale se pot descompune n unde elementare, cu urmatoarele caracteristici:

frecventa: aceasta frecventa unica determina n cazul luminii vizibile culoarea perceputa de ochi. Culorile undelor elementare snt pure, si niciodata nu se ntlnesc n natura. Lumina produsa de laseri, cea obtinuta prin separarea luminii albe n culorile componente, cea obtinuta cu ajutorul unor filtre, snt exemple de lumina care doar se apropie de undele monocromatice ideale. Dispozitivele de reproducere a culorilor (ecranul de televizor color, tipariturile color, etc.) nu pot reda culori de o asemenea puritate. amplitudine: aceasta este o masura a variatiei cmpurilor electric si magnetic care alcatuiesc unda. Este de asemenea legata de stralucirea aparenta a unei surse de lumina. Trebuie precizat totusi ca ochiul nu este la fel de sensibil la toate culorile, si este insensibil n afara spectrului vizibil. Culori care par sa aiba aceeasi intensitate vizuala pot avea intensitati fizice foarte diferite. polarizare: vectorul cmpului electric si cel al cmpului magnetic snt perpendiculare att unul pe celalalt ct si pe directia de propagare a undei electromagnetice. Dar chiar si cu aceasta limitare mai este permis un grad de libertate, de rotatie a celor doi vectori n jurul directiei de propagare. Daca fata de un anumit sistem de axe de coordonate vectorul cmpului electric este de exemplu vertical, spunem ca lumina respectiva este polarizata vertical. n mod obisnuit ochiul nu este sensibil la polarizarea luminii, dar exista experimente optice simple prin care aceasta se poate pune n evidenta.

Bibliografie
1. D.Ciobotaru si colectivul, Manual de fizica, clasa a XII-a, EDP, Bucuresti, 1997 2. I.Bunget si colectivul, Compendiu de fizica pentru admiterea in invatamantul superior, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971 3. Richard P. Feynmann,Fizica Moderna, vol III, Editura Tehnica, Bucuresti 1970 4. Arach T&A Corp., Laser Theory, Internet, 1999 5. , Semiconductor Laser Diodes, Internet 6. Power Technology, Inc., Advantages of Semiconductor Laser Diodes, Internet, 1998-1999 7. Sam Goldwasser, Sam Goldwasser's Lasers Frequently Asked Questions, Internet, 16 Martie 2000 8. Web Science Resources, Laser Tutorial- Laser Diode, Internet, 1997 9. University of California - Santa Barbara press release, 1999 10. 1964 Nobel Prize Winners, Nobel Prizes, Internet 2000 11. wikipedia.ro , eFizica.ro.