Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Elementele impozitului.
Impozitele şi taxele se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături determinate de modul
de aşezare, provenienţă, percepere, rolul lor etc. In acelaşi timp, însă sunt anumite elemente
comune specifice tuturor impozitelor care trebuie să se regăsească în reglementarea fiecărui tip
de impozit, fără de care acesta nu s-ar putea aşeza, determina, urmări şi realiza. Aceste elemente
trebuie să fie bine precizate în momentul instituirii unui impozit, deoarece din ele rezultă în
sarcina cui cade impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi percepere, căile de
urmărire în caz de neplată, sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale.
Elementele impozitului înaintate în teoria şi practica financiară sunt următoarele:
1. Obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi poate fi
diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca obiect
al impozitului poate apărea:
• Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor fizice;
• Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;
• Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul
importat în cazul impozitelor indirecte;
• Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi
înregistrare. Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi
dezbaterea succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.
4. Funcţiile impozitelor
Dezbaterea asupra fundamentelor şi obiectivelor impozitului apare pentru prima dată în
economia politică, când A. Smith enumeră principiile de impozitare (maximele). Până la
începutul secolului XX şi, de asemenea; până la criza din anii 30, această dezbatere rămâne
centrată pe problema determinării asietei impozitului. Funcţia sa primordială era, în acel
moment, de a finanţa activităţile statului, reduse la îndeplinirea sarcinilor regaliene şi, prin
urmare, obiectivul esenţial constă, deci, în a căuta mijlocul cel mai eficace de a acoperi
cheltuielile angajate. După criza din anii 30 şi după al doilea război mondial, sub influenţa
ideilor keynisiste intervenţia statului în economie creşte şi paralel rolul impozitului se măreşte.
Instrument privelegiat de finanţare a cheltuielilor publice, el devine de asemenea un instrument
de politică economică şi socială destinat satisfacerii obiectivelor de stabilizare macroeconomică
şi de redistribuire ale statului. Dar aceste funcţii sunt mai controversate.
În literatura de specialitate sunt definite cinci funcţii de bază ale impozitelor:
1. fiscală;
2. de stimulare;
3. de redistribuire;
4. de reglare;
5. de control.
Funcţia fiscală a impozitelor se manifestă prin contribuţia permanentă şi sistematică a
impozitelor la formarea resurselor financiare ale statului.
Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii este o obligaţie a tuturor
persoanelor fizice sau juridice care obţin venituri impozabile sau taxabile. Aceste fonduri sunt
utilizate de stat pentru finanţarea de obiective şi acţiuni cu caracter general, folosind întregii
colectivităţi ca: finanţarea instituţiilor publice, constituirea rezervelor de stat, alte acţiuni şi
obiective cu caracter economic şi social.
Din definiţia impozitelor reiese că acestea reprezintă prelevări cu caracter obligatoriu şi
forţat. Anume stabilitatea încasărilor este factorul principal, care atribuie impozitelor rolul
primordial în structura veniturilor bugetare şi permite prin intermediul lor de a satisface
necesităţile publice. Anume funcţia fiscală a impozitelor contribuie la redistribuirea venitului
naţional în folosul păturilor sociale.
Din latină „fiscus” reprezintă trezoreria statului. Funcţia fiscală timp îndelungat era o
funcţie suficientă pentru reflectarea conţinutului şi destinaţiei impozitului. În statele slab
dezvoltate şi în cele cu regim totalitar de conducere funcţia fiscală şi până în prezent prevalează
asupra celorlalte funcţii. În aceste condiţii, povara fiscală ridicată şi utilizarea fiscalităţii numai
în interesele statului duce la apariţia fenomenului de evaziune fiscală. Contribuabilii nu numai că
nu îşi îndeplinesc pe deplin obligaţiile fiscale, dar caută diverse modalităţi legale şi ilegale de a
eschiva de la plata impozitelor.
Prin funcţia fiscală a impozitelor se tinde spre acumularea veniturilor bugetare, care ulterior
sunt redistribuite, în cea mai mare parte, în sfera neproductivă, cum ar fi învăţământul, sănătatea,
ştiinţa, cultura ş.a. Utilizarea eficientă a resurselor bugetare în aceste domenii stimulează
progresul social, dar rezultatele acestei stimulări sunt resimţite peste o perioadă mai îndelungată
de timp. În acest context a apărut necesitatea de utiliza impozitele şi ca un instrument de
stimulare a activităţii economice, iar efectele stimulatorii să fie resimţite într-o perioadă mai
scurtă de timp.
Astfel se delimitează funcţia de stimulare a impozitelor ca o funcţie separată. Funcţia de
stimulare a impozitelor se manifestă atât prin favorizarea cât şi prin pedepsirea contribuabililor.
Utilizarea în fiscalitate a înlesnirilor şi sancţiunilor fiscale presupune în ambele cazuri efectul de
stimulare, deoarece fiecare măsură se aplică ca o reacţie la starea anumitei sfere a activităţii
economice, care necesită amestecul statului. Prin intermediul funcţiei de stimulare, impozitul
devine un instrument viabil al politicii sociale a statului.
Funcţia de redistribuire a impozitelor are un caracter obiectiv şi reiese din funcţiile de
bază ale statului. Această funcţie asigură procesul de redistribuire a unei părţi a produsului intern
brut. Prin funcţia dată se accentuează rolul impozitului ca un instrument centralizat în relaţiile de
distribuire şi redistribuire a resurselor financiare publice.
Redistribuirea unor venituri primare sau derivate este operaţiunea de preluare a unor resurse în
vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate în folosul altora decât
posesorii iniţiali ai resurselor (în folosul beneficiarilor cheltuielilor publice).
Iniţial funcţia de redistribuire avea un caracter preponderent fiscal, dar odată cu
dezvoltarea economiei statul tot mai mult se implică în organizarea activităţii economice.
Astfel, funcţia de redistribuire capătă un caracter regularizator, care se înfăptuieşte prin
intermediul mecanismului fiscal. În prezent mecanismul de reglare a activităţii economice a
statului prin intermediul impozitelor este foarte dezvoltat, ceea ce permite de a delimita separat
funcţia de reglare a impozitelor.
Funcţia de reglare a impozitelor reiese din necesitatea reglementării de către stat a unor
procese economice şi sociale. Funcţiile economice ale statului se complică în condiţiile
dezvoltării relaţiilor de piaţă şi liberalizării activităţii agenţilor economici.
Reglarea unor fenomene economice sau sociale acţionează în mod diferit în cazul unităţilor
economice sau a persoanelor fizice. La unităţile economice, prin impozite şi taxe se influenţează
preţurile mărfurilor şi tarifelor executărilor de lucrări şi servicii publice, rentabilitatea, eficienţa
economico-financiară, etc. La persoanele fizice, prin impozite şi taxe se stimulează utilizarea cât
mai productivă a terenurilor agricole şi ale altor bunuri, pe care le au în patrimoniul personal, se
limitează consumul unor produse dăunătoare pentru sănătate (prin accize), etc.
Impozitele, ca şi finanţele îndeplinesc funcţia de control, care reflectă corectitudinea
derulării, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, a procesului de distribuţie, permite de a
verifica dacă încasîrile fiscale sunt colectate la timp, corect şi complet şi, în rezultat, poate
determina necesitatea şi direcţiile efectuării reformei fiscale.