Dilema Veche, Nr.

162 si 163 / martie 2007

Prin biblioteci

Alexandru Calinescu

Interstitii

Alexandru Calinescu

Prin biblioteci

Existenta personajului iese din obisnuit, chiar daca s-a petrecut în cea mai mare parte
printre carti. Alberto Manguel s-a nascut la Buenos Aires în 1948, a peregrinat prin Italia,
Franta, Anglia, Tahiti, a dat cîtiva ani iluzia ca s-a stabilit în Canada, dar a venit în sudul
Frantei unde si-a cumparat o casa, îndeajuns de confortabila si de încapatoare încît sa-i
adaposteasca biblioteca (vreo 30.000 de volume, dupa propria-i marturisire). În 1996 i-a
aparut O istorie a lecturii, carte de mare succes international. Publicul a fost sedus de
eruditia lui niciodata agresiva sau intimidanta, de libertatea vertiginoasa a asocierilor, de
savoarea parantezelor si a digresiunilor sau de pasajele cu caracter de confesiune,
gratie carora autorul devenea o prezenta apropiata, aproape fraterna. Au urmat, într-un
ritm tot mai accelerat, o suita de carti, despre lectura bineînteles, dar si eseuri despre
Stevenson, Kipling, Borges sau un Dictionar al locurilor imaginare. Reteta din O istorie a
lecturii este reluata acum în Biblioteca, noaptea (titlul sugereaza, printre altele, ca
biblioteca este cu deosebire în timpul noptii un spatiu al reveriei si al fantasmelor).
Fiecare capitol se învîrte în jurul unei teme, desemnata cel mai adesea la modul
metaforic. Autorul vrea de aceasta data sa reconstituie o istorie a bibliotecilor, dar
sparge în permanenta cronologia si acorda înca si mai multa pondere evocarilor si
marturisirilor. Face, nu încape îndoiala, opera de vulgarizator, dar tine stacheta sus, cu
riscul de a-i descuraja pe cititorii grabiti sau lenesi.

Instructiva, cartea este cu siguranta, chiar daca informatiile sînt presarate, aparent
capricios, peste tot. Stiti cînd a fost construita, la Roma, prima mare biblioteca publica?
Ei bine, a fost inaugurata în cursul primilor ani ai domniei lui August, de catre Asinius
Pollion, un prieten al lui Catul, Horatiu si Virgilius. Prima biblioteca publica oficiala în
Europa? Ambrosiana, la Milano, în 1609. Cea mai vasta enciclopedie tiparita vreodata?
A aparut în China, se intituleaza Marea enciclopedie a timpurilor trecute si prezente,
dateaza din 1726, a fost atribuita unui anume Jiang Tingxi (corector la curte), continea
zece mii de sectiuni si a fost realizata cu ajutorul unor „placi de lemn cu imagini
decupate si caractere mobile, create în mod special pentru aceasta lucrare“. Prima
biblioteca din Grecia antica despre care avem informatii (sumare) cît de cît fiabile?
Biblioteca lui Aristotel. Asa cum era de prevazut, mitul Bibliotecii din Alexandria ocupa
un loc privilegiat. Ea este pusa în relatie, pe de o parte, cu Turnul Babel, iar pe de alta
cu Internetul, cu „pînza“, echivalentul de astazi al lui mare incognitum. Presupun ca nu
voi surprinde pe nimeni precizînd ca Manguel refuza imaginea unei societati din care a
disparut hîrtia si, daca recunoaste serviciile enorme pe care le aduce tehnologia, ne
atrage atentia ca si suporturile electronice sînt perisabile; oricum, biblioteca virtuala nu
are cum sa ucida placerea, pura si solitara, de a rasfoi o carte. Calatoria în care ne
poarta Manguel (ajutat de o bogata si sugestiva iconografie) ne introduce în spatiile a fel
de fel de biblioteci, publice si private, si ne face cunostinta cu personaje extraordinare,
precum Andrew Carnegie (fondator al peste doua mii cinci sute de biblioteci!) sau Aby
Warburg, care si-a construit o spectaculoasa biblioteca circulara unde cartile erau
aranjate dupa un sistem inefabil de asociatii mnemotehnice.

Bibliotecile ridicate de multimilionarul Carnegie n-au scapat de comentarii rauvoitoare; s-

a pretins, printre altele, ca aceste lacasuri de cultura ar fi fost create cu scopul de a
controla gîndirea muncitorilor si de a le inocula ideile si valorile capitaliste... Aby
Warburg, fiu de bancher evreu, nascut la Hamburg în 1866, facuse o ferventa pasiune
de colectionar. Avea o memorie fabuloasa si, cînd si-a amenajat biblioteca lui circulara,
a dispus cartile urmînd firul gîndirii sale din acele momente. Sa adaug imediat ca
volumele erau reasezate ulterior în functie de preocuparile proprietarului. Orice vizitator
era incapabil sa ghiceasca de ce doua titluri se gaseau alaturi pe un raft. O ordine
aleatorie pentru neofit, dar plina de sens si de logica pentru memoria si pentru
imaginatia lui Warburg. Dupa ce a traversat grave crize psihice si dupa ce a deschis
biblioteca publicului, Warburg a murit în 1929. Patru ani mai tîrziu, dupa venirea lui Hitler
la putere, cartile au fost introduse în sute de cutii si trimise în Anglia, unde au ramas la
Universitatea din Londra. Peste decenii s-a încercat o reconstituire a bibliotecii, la
Hamburg. E ca o copie dupa tabloul original, pierdut pentru totdeauna.

Iata, asadar, cîteva din temele pe care le dezvolta Alberto Manguel (folosesc versiunea
franceza, La Bibliotheque, la nuit, de la Actes Sud, 2006): biblioteca între mirajul ordinii
si farmecul pe care îl da dezordinea; visul bibliotecii infinite fata cu obsesia cartii unice;
modalitatile ciudate, sfidînd orice logica, de clasificare a cartilor; biblioteca selectiva si
biblioteca nesfîrsita (aceasta din urma tema borgesiana, dar si capcana în care cad,
spre exemplu, eroii lui Flaubert, Bouvard si Pécuchet); biblioteca drept alegere, forma de
manifestare a libertatii, biblioteca – spatiu organizat, dar si „regat al hazardului“;
bibliotecile disparute (exemplele sînt nenumarate), bibliotecile din care uitam o multime
de carti pe care – poate – le-am citit (tema pe care o regasim în inteligentul si spiritualul
eseu al lui Pierre Bayard, semnalat prompt în cîteva reviste românesti, „Comment parler
des livres que l’on n’a pas lus?“), bibliotecile unor personaje celebre, reale sau
imaginare, Rabelais, contele Dracula sau Adolf Hitler (acesta poseda saisprezece mii de
volume – mai ales istorie, dar si eseuri despre artele plastice, cîteva romane, operele lui
Karl May, autorul lui preferat; daca nu stii despre cine este vorba e practic imposibil –
noteaza Manguel – sa faci un portret al posesorului acestei biblioteci …); în fine,
bibliotecile imaginare, cartile pe care ne-ar place sa le citim, cartile care n-au existat
niciodata, dar ale caror titluri sînt înregistrate cu grija, cartile proiectate, dar niciodata
scrise, cataloagele fictive, cum ar fi cel alcatuit de Paul Masson, care voia sa
„completeze“ cataloagele Bibliotecii Nationale…

Extraordinara este descrierea micului apartament în care Borges traia la Buenos Aires,
cu detalii pe care numai cineva care a trait o vreme în intimitatea scriitorului argentinian
le putea retine. Pe pereti – un tablou pictat de sora lui Borges si reproduceri dupa
Piranese („misterioase ruini circulare“) si Dürer (Cavalerul, Moartea si Diavolul). În ciuda
asteptarilor, cartile ocupau un loc discret. În salon, doua biblioteci albe continînd numai
enciclopedii si doua etajere joase, din lemn de culoare închisa; pe acestea din urma se
gaseau opere de Stevenson, Chesterton, Henry James, Kipling, romane de H.G. Wells,
Wilkie Collins, Eça de Queirós, Ulysse si Finnegan’s Wake de Joyce, Vietile imaginare al
lui Marcel Schwob, romane politiste de John Dickson Carr, apoi Spengler, Gibbon,
Schopenhauer, Swedenborg. Pe rafturile din dormitor se aflau volume de poezii si o
foarte valoroasa colectie de literatura anglo-saxona si de literatura islandeza. Printre
marii absenti din biblioteca lui Borges: Proust, Racine, Goethe, Milton, tragicii greci.
Lipseau, de asemenea, propriile sale carti…

Astfel de detalii revelatoare si anecdote savuroase sînt sarea si piperul calatoriilor livresti
ale lui Manguel. Nu poti, evident, rezista tentatiei de a da cîteva esantioane: Valéry
Larbaud îsi lega cartile în functie de limba în care erau scrise (albastru pentru romanele
englezesti, rosu pentru cele în spaniola etc.); Samuel Pepys aseza sub cartile mai joase
un fel de talpici, pentru ca în partea lor superioara toate sa fie la aceeasi înaltime; poetul
englez Lionel Johnson a conceput, din lipsa de spatiu, niste etajere agatate de plafon; în
niste concursuri literare organizate la Lyon, la sfîrsitul secolului întîi, perdantii erau
obligati sa stearga cu limba productiile lor poetice; în 2003 un new-yorkez, Patrick
Moore, a trebuit sa fie scos de pompieri de sub gramezile de carti si ziare pe care le
cumparase vreme de zece ani; Machiavelli citea noaptea si îsi punea, înainte de a intra
în cabinetul de lucru, vesminte de ceremonie; împaratul roman Gordian cel Tînar
(secolul III) se putea lauda cu o biblioteca de 70.000 de volume si cu 22 de concubine;
Samuel Johnson citea fara sa taie paginile; în 1258, invadatorii mongoli arunca în fluviul
Tigru continutul bibliotecilor, pentru a construi un pod de hîrtie; în mai 1945, la Praga,
cînd blindatele rusesti intrau în oras, Elena Sikorskaia, sora lui Vladimir Nabokov,
încearca sa recupereze de la ofiterii germani cartile pe care acestia le împrumutasera de
la biblioteca unde lucra; doi dintre directorii care îl precedasera pe Borges la conducerea
Bibliotecii Nationale din Buenos Aires fusesera si ei orbi; în 1702, înfometati si adusi la
mizeria cea mai crunta, locuitorii Islandei au pradat bibliotecile pentru a folosi
pergamentele drept haine de iarna. E greu de imaginat un contact mai carnal cu textele
literare…