Civilizatia medieva

In primele secole ale Evului Mediu populatia Europei scazuse enorm. Cauzele au fost:
foametea provocata de calamitati naturale si de randamentul scazut al agriculturii, epidemiile si
razboaiele din perioada invaziilor barbare. Redresarea demografica a inceput in secolul al X lea ,
continuand apoi intr-un ritm accelerat.
La sfarsitul Imperiului Roman de Apus, populatia sa este apreciata la circa 25 milioane de
locuitori. In perioada urmatoare , de un secol si jumatate , aceasta cifra a scazut cu 8-10 milioane .
Dupa care, a urmat o perioada de redresare.
Aceasta explozie demografica , cum o numeau , este cu atat mai apreciabila cu cat
mortalitatea infantila era ( cel putin pana in secolul al XII lea ) extrem de ridicata. Cam o jumatate
din numarul copiilor nu ajungeau sa depasesca varsta de 5 ani. Cel putin 10% din nou-nascuti
mureau in prima luna; iar in secolul al XIV lea 15%-20% din copii nu ajungeau sa implineasca mai
mult de un an. Insesi nasterile erau limitate , evitate fiind prin potiuni anticonceptionale sau care
provocau avorturi, cunoscute inca din Antichitate. Foametea ducea nu rareori la infanticide sau la
abandonarea copilului imediat dupa nastere, de obicei in fata intrarii bisericii.
In familiile noile se nota cu grija si ora nasterii unui copil, pentru a i se putea face cat mai
des horoscopul. Botezul avea loc in ziua nasterii, sau cel mai tarziu a treia zi. Pana in secolul al
XV-lea , botezul se facea de obicei prin afundare totala in crsitelnita. Prevala obiceiul ca un copil sa
aiba mai multi nasi si nase pentru ca in felul acesta sa-si asigure mai multi ocrotitori - ale caror
nume se treceau in registrele parohiale. Copilul primea un singur nume de botez (ales de regula de
nasi) - care nu era ceaa ce numim azi prenume, ci adevaratul sau nume, singurul care ii era
indispensabil in orice ocazii si cu care era chemat toata viata. La nume se adauga un supranume (
o porecla, numele unu mestesug, unei localitati, etc ) - care in secolul al XIII lea incep sa devina
ereditare; in texte insa de obicei raman cu numele de botez.
Timp de doua, trei saptamani mama primea vizitele prietenilor si rudelor care ii aduceau
daruri; se ducea apoi la biserica une preotul ii facea o slujba de purificare. In familiile nobililor era
obiceiul ca un copil sa fie alaptat de o doica.
Educatia copiilor avea un caracter concret si practic, orientata de mediul si pentru mediul
social in care traiau. La varsta de 7 ani copilul era dat la scoala . In familiile nobile sau ale celor
foarte bogati instructia copilului era incredintata unui perceptor; la varsta de 10 ani copilul nobilului
isi incepea si pregatirea militara, invatand sa calareasca, sa ingrijeasca un cal si sa manuiasca
armele.
Si educatia unei fete era orientata in sens practic, intrucat dupa casatorie ea era cea care
urma sa conduca intreaga gospodarie. Si in acest caz, mediul sau familial si social era cel care
determina natura educatiei primite. In familiile nobile, pe langa o instructie intelectuala fetele
primeau si o educatie mondena, din care nu lipseau lecturile literare, arta broderiei, dansul, calaria
si vanatoarea.
Potrivit traditiei romano-germanice , casatoria implica doua formalitati civile: logodna si
casatoria propriu-zisa. Logodna, constand esentialmente intr-o promisiune, un angajament care
avea o valoare juridica, era un contract incheiat intre logodnic si parintele sau tutorele fetei.
Biserica atragea atentia tinerilor ca actul logodnei nu implica si coabitatia; mai mult decat atat: in
unele regiuni logodnicilor nu li se pemitea sa se intalneasca decat ziua, sau chiar numai de trei ori
pe saptamana. A doua etapa, casatoria, consta in executarea contractului si festivitatea nuntii.
In mediul aristocratic casatoria capata o importanta deosebita de ordin familial si
economic. Prin acest act, respectivele doua familii incheiau o alianta sau cel putin isi asigurau
relatii reciproce pasnice. De aceea, unele casatorii erau hotarate de parinti chiar din cea mai
frageda varsta a copiilor lor; care apoi, se puteau casatori cand fata implinea 12 ani iar baiatul 14.
Era obiceiul ca seniorul care isi casatorea fiul sa ceara - macar de forma- sfatul nu numai al rudelor
celor mai indepartate ci chiar si al vasalilor sai; pe langa acestea, dreptul feudal il obliga sa obtina
in acest sens si incuviintarea suzeranului sau. Dealtfel, suzeranul trebuia sa faca tot posibilul sa
caute ca fiica unui vasal al sau decedat sa se casatoreasca mai repede si in conditii avantajoase.
Vesmintele medievale derivau din cele ale romanilor si galilor. De la gali s-a pastrat
uzul pantalonilor. De panza groasa( in Evul Mediu erau de obicei colorati in rosu) sau, mai tarziu si
din piele, erau tinuti pe talie de o cingatoare de postav sau de piele, de care atarnau cutitul, punga
ori cheile. Peste pantaloni, pana la jumatatea coapsei , ciorapi grosi de lana. O bluza, o manta si o
palarie completau costumul cel mai simplu ( si mai obisnuit in jurul anului 1000) al categoriilor
sociale mai modeste; la care, cei de la oras mai puteau adauga o tunica lunga pana la genunchi,
ori o haina mai larga. Ca incaltaminte - saboti sau sandale; dar taranii , acasa sau la camp,
umblau de obicei desculti( nu insa si iarna). Imbracamintea femeilor nu se deosebea de cea a
barbatilor decat ca ele nu purtau pantaloni iar hainele erau mai lungi.
In Evul Mediu dezvoltat, costumul nobililor si al orasenilor eleganti avea o linie de o
oarecare eleganta prin simplitatea formelor si adaptarea lor la formele corpului; precum si,
bineinteles, prin calitatea materialului, a panzei, matasei sau stofei subtiri care permiteau un joc
mai usor de aranjat pliurile. Mesterii croitori, al caror numar creste acum considerabil, cauta sa
puna in valoare cat mai mult umerii, pieptul si talia hainei. Cu noua moda a barbatilor aparuta in
Franta catre 1340( precum si a femeilor cu rochii cu rochii foarte aderente pe corp, cu talia stransa
cu pieptul inalt si parul ascuns intro coafa eleganta) cu camasa cu maneci bogate si lungi, cu haina
ajustata pe corp si incheiata pe talie, mai scurta, lasand sa se vada forma coapsei si a gambei.
Odata cu noua moda vestimentara - in care intra si incaltamintea cu varful lung, subtire si curbat -
barbatii isi rad barba , poarta parul mai scurt, adus pe frunte. Se raspandeste tot mai mult gustul
accesoriilor, al culorilor vii, al tesuturilor suple, al matasurilor. Pe tari, csotumul se diferentiaza mai
mult prin culorile si felul tesaturilor decat prin taietura. O imbracaminte proprie unei anumite varste
nu exista; copii erau imbracati la fel ca si adultii.
Moda isi avea exigentele ei cromatice . Alegerea culorilor era intotdeauna condusa de
considerente ierarhice - pe primul loc situandu-se rosul, cu numeroasele sale nuante. Urma
albastrul, apoi verdele si pe ultimele locuri ( pentru vesmintele comune si de calitate inferioara )
culorile gri, brun si negru ( culori socotite neodihnitoare , sumbre). Galbenul se folosea numai pe
suprafete mici. Mai tarziu, albastrul a devenit culoare rafinata, preferata de tinerii nobili.
In Evul Mediu matur si tarziu, incaltamintea , foarte variata ca modele, era de doua
categorii: pantofii fara toc sau cu toc jos, din stofa sau piele subtire, avand aproximativ forma unor
sosoni , se purtau numai in casa; si ghete, cu toc inalt, din piele groasa , semanand cu niste
bocanci , care tineau strans glezna si se incheiau cu sireturi, legate in bucle. Cavalerii preferau,
fireste, cizmele inalte, din piele subtire de culoare neagra sau rosie.
Imbracamintea femeilor nu se deosebea prea mult de a barbatilor ca linie, - decat
printr-o mai mare diversitate de materiale si de culori, de accesorii si de ornamente. Doamnele
nobile isi infasurau pieptul cu un val dintr-o tesatura fina, de bumbac sau de matase, care avea rol
de sutien. Peste camasa lunfa pana la glezne, plisata si brodata la gat si pe marginea de jos,
imbracau rochia , o tunica lunga pana la jumatatea pulpei, despicata pe laturi - ceea ce facea mai
zvelta silueta; cu corsajul foarte ajustat pe bust, cu mijlocul strans de o banda lata care le subtia
talia, si cu maneci lungi, evazate de caot in jos. Mantia era o pelerina de forma semicirculara ,
incheiata in fata cu brose sau cu agrafe. Incaltamintea era la fel ca si a barbatilor, dar cu tocuri mai
inalte.
Coafura varia dupa varsta; fetele si femeile tinere se pieptanau cu carare la mijloc si isi
lasau cosite lungi. Femeile in varsta isi adunau parul intr-un coc mare pe care il acopereau cu un
fular subtire, legat sub barbie si surmontat de o diadema. Vaduvele si calugaritele purtau o coafa
cu borurile foarte largi, dintr-o tesatura usoara, care le acoperea complet parul , tamplele, gatul si
chiar partea de sus a bustului.
Modul de a se recreea si de a petrece ale oamenilor erau, in majoritatea lor, comune
tuturor claselor si categoriilor sociale: ospetele, plimbarile si spectacolele teatrale (religioase sau
de balci) , dansul, cantul si muzica instrumentelor, jocurile de noroc si cele de societate. In schimb,
vanatoarea , turnirele si jocul de sah erau divertismente pe care le practicau numai nobilii. Marile
sarbatori religioase coincideau cu principalele date astronomice de care erau legate muncile
agricole. Manifestarile etnografice si folclorice ocazionate de aceste sarbatori au constituit o bogata
si variata cultura populara, creand totodata taranilor numeroase momente de repaos si de
divertisment. Craciunul, data care marca inceputul anului, prilejuia - odata cu taierea porcului -
petreceri populare care tineau o saptamana, cu cantec , dansuri, jocuri de noroc, spectacole
religioase-liturgice in orase si jocuri de indemanare. La 1 ianuarie copii mergeau din casa in casa
cu vascul si primeau daruri. Sarbatoarea Bobotezei, inceputul postului mare, Rusaliile, inceperea
muncilor agricole de primavara, secerisul , culesul viilor, erau tot atatea ocazii de petrecere.
Dintre jocurile de societate, cel mai popular (il jucau si calugarii) era zocul cu zaruri. Joc
de noroc( se juca pe bani; dar miza putea fi si un vesmant de pret, un cal , o armura sau chiar si un
castel), jocul de zaruri a ruinat multi nobili. O varietate a jocului cu zaruri erau tablele. Dar jocul cel
mai nobil era sahul, introdus in Franta in secolul al XI lea; era jocul care intra in mod obligatoriu in
educatia unui cavaler. Jocul de sah avea alte reguli decat cele de azi; iar formele figurilor - de
dimensiuni mari- variau dupa regiuni. Principalul divertisment, insa, al societatilor nobililor era
turnirul. Era un sport de echipa; confruntarea intre doi cavaleri nu s-a practicat inainte de secolul al
XIV lea.
Structura societatii
Spre deosebire de aristocratul roman care locuia n ora, seniorul feudal tria la ar. Locuina lui
era o fortrea, un castel aezat pe o nlime i nconjurat de ziduri groase. Un an larg i
adnc, plin cu ap, i mpiedica pe dumani s se apropie de zid. Intrarea era aprat de dou
turnuri ntre care se afla poarta. Peste an se putea trece pe un pod mobil. n interiorul castelului
se aflau locuina seniorului i tezaurul. Puteai gsi aici, de asemenea, locuinele slugilor, magazii i
grajduri pentru animale. Din secolul al XIII-lea, au aprut hornurile, ferestrele cu geamuri i
lumnrile de seu i de cear. Locuinele seniorilor au devenit mai ncptoare, mai luminoase i
mai confortabile. Curtea era destul de larg pentru a permite, n caz de rzboi, s se refugieze
acolo ranii de pe domeniu. Erau castele care puteau adposti mai multe sate, cu vitele i cu toi
locuitorii.
n Evul Mediu, pmntul a fost numai un mijloc de existen, ci i un instrument de
stpnire. Domeniul feudal i asigura nobilului att putere economic, prin recolte i taxe, ct i
putere politic. Dac, la nceput, feudele erau acordate numai pe durata ct vasalul aducea servicii
seniorului, mai trziu domeniile puteau fi lsate ca motenire urmailor. Proprietarul a dobndit
dreptul de a strnge dri de la rani, de a-i judeca i aresta, drept ce nainte aparinuse statului.
Unii seniori aveau dreptul chiar de a bate moned. Trimiii regelui nu puteau clca pe moiile lor
fr nvoirea proprietarului, nici mcar pentru a urmri un uciga. Seniorii au devenit, astfel,
adevrai suverani pe moiile lor. Suveranitatea, adic puterea suprem care aparinea statului, s-
a frmiat n folosul nobilimii laice i al aezmintelor bisericeti posesoare de feude.
Principalele ocupaii ale nobililor erau rzboiul, serbrile militare i vntoarea. n timp de
pace, se organizau adesea turniruri (ntreceri cavalereti n care participanii i dovedeau
miestria n mnuirea armelor).
[7]
Vntoarea era un alt fel de exerciiu sportiv pentru nobili, dar i
o surs de trai. n alimentaia oamenilor din Evul Mediu, carnea de vnat era foarte cutat. Tinerii
nobili nvau cum trebuie s urmreasc cerbul sau mistreul i cum s mnuiasc armele de
vntoare
Aceste raporturi erau determinate de datin. Vasalul era obligat s-i recunoasc n mod
solemn dependena de seniorul care i-a dat pmnt cu drept de posesiune. El se prezenta naintea
seniorului pentru a-i depune omagiul, declarnd c devine omul lui.
n schimbul jurmntului, seniorul ddea vasalului o feud (o bucat de pmnt, un sat, o
parte dintr-un sat). Depunerea omagiului i nvestirea creau ntre senior i vasal o serie de obligaii
reciproce.
Vasalul se obliga s respecte persoana, familia, onoarea i averea seniorului. Aceasta era
datoria de credin (fidelitatea). Vasalul trebuia s-i nsoeasc seniorul n rzboi (dar nu mai mult
de 60 de zile pe an). El trebuia s ia parte la consftuirile la care n convoca i s asiste la scaunul
de judecat. Acestea erau ndatoririle de sfat. n cazul n care seniorul i nla fiul la rangul de
cavaler sau i mrita fiica sau cnd el nsui pornea n cruciad
[8]
, vasalul era obligat s-i dea
seniorului un ajutor n bani.
La rndul su, suzeranul era dator s-i susin vasalul contra dumanilor acestuia, s-i
fac dreptate, s-l sftuiasc la nevoie i s-i ocronteasc familia n caz de moarte. Seniorul i
vasalul erau legai deci printr-un adevrat contract.
Cnd vasalul sau suzeranul nu-i respectau obligaiile, jurmntul nceta s mai fie valabil. Vasalul
care-i nela suzeranul se fcea vinovat de trdare i i pierdea feudul. Suzeranul care nu-i
respecta vasalul sau abuza de drepturile sale fa de acesta i pierdea drepturile asupra feudului.
n principiu, toi nobilii erau egali. ntinderea pmntului i numrul vasalilor stabileau ns
o ierarhizare pe care ei o recunoteau i o exprimau n termeni precii.
Biserica s-a strduit s foloseasc fora i solidaritatea nobililor, mblnzind obiceiurile lor
brutale i oferindu-le exemplul cavalerului cretin - un ideal moral de otean al lui Hristos. Din
secolul al XII-lea, n rndul cavalerilor erau admii numai fii de nobili. Dup ce-i fcea ucenicia la
curtea unui senior, tnrul nobil primea armele de cavaler. O rud sau seniorul su i ncingea
sabia i i lega pintenii, apoi i ddea o palm dup ceaf i-i spunea: Fii viteaz!, ca s-i aduc
aminte ntreaga via de codul moral cavaleresc: obligaia de a fi viteaz i loial, de a respecta n
lupta cu adversarul legile onoarei (a nu ataca un adversar nenarmat), de a-i ine cuvntul i de a
nu mini niciodat.
[9]

Ceremonia aceasta, laic la nceput, a devenit, cu timpul, un ritual religios. Biserica a intervenit mai
nti binecuvntnd steagul i armele viitorului cavaler, apoi consfinind nsui actul nvestituirii. n
cele din urm, ntreaga ceremonie a nvestirii se petrecea n faa altarului. nainte de a fi narmat,
cavalerul era supus unor practici de purificare: post, veghe, spovedanie i mprtanie. Apoi,
preotul vinecuvnta armele i spunea: Binecuvnteaz, Doamne, armele robului tu ca s devin
aprtor al bisericilor, vduvelor, orfanilor i tuturor slujitorilor si contra urgiei pgnilor.
Onoarea era suprema valoare pentru un cavaler. Rzboiul nu era numai o meserie, era o pasiune
care nu avea s dispar dect o dat cu scderea superioritii militare, politice i economice a
nobilimii feudale.
rnimea, partea cea mai numeroas a societii feudale, era mprit n mai multe categorii, n
funcie de statutul social i, desigur, de avere.


ranii liberi ranii dependeni
Aveau dreptul de a prsi moia pe care
locuiau.
Adesea, locuiau n sate (obti) libere,
avnd conductori proprii.
Puteau lsa motenire averea pe care o
deineau.
Aveau obligaii ctre stat i ctre
Biseric: n bani - taxe i redevene; n
munc - la contruirea drumurilor sau a
podurilor; aveau, precum n ara
Romneasc i n Moldova, datoria de a
participa la oaste.
Erau legai de glie (nu aveau voie s
prseasc moia pe care locuiau).
Nu se puteau cstori dect cu acordul
seniorului i doar cu cineva de pe moia
acestuia.
Nu puteau transmite urmailor pmntul
dect cu acordul seniorului i pltind o
tax.
Urmaii lor aveau statutul de erbi.
Nu erau admii ca martori n procese.
Aveau diverse obligaii fa de seniori.
n faa abuzurilor i violenelor, ranii nu aveau niciun mijloc legal de aprare. Nemulumirea
acestora, manifestat prin rscoale, a crescut n secolul al XIV-lea, n mprejurrile Rzboiului de o
sut de ani. Astfel de rscoale au izbucnit n Frana, n 1358, i n Anglia, n 1381. La nceputul
secolului al XV-lea, rscoalele s-au extins i n Europa central, apoi n Cehia (1434) i n
Transilvania (Rscoala de la Boblna, din 1437.
La nceputul Evului Mediu, cele mai multe orae depindeau de un episcop sau de un
senior care avea o cas ntrit n interiorul oraului. n secolul al XI-lea, n afara zidurilor cetii s-
a format cte o aezare nou (burg), ai crei locuitori, burghezi, cereau liberti: de a ine o pia,
de a nu mai fi erbi. La sfritul secolului al XI-lea, pentru a obine aceste avantaje, n anumite
orae s-au format asociaii numite comune. n cursul secolului al XII-lea, cucerirea libertilor s-a
petrecut adesea panic. Seniorul sau episcopul ngduia transformarea corvezilor n dri n bani i
acorda privilegii pentru a atrage noi locuitori. Un document scris (charta) preciza acordul dintre cele
dou pri, fixa drepturile seniorului i privilegiile acordate orenilor. Dac seniorul refuza s
acorde charta, comunele se revoltau, ceea ce ducea la apariia oraelor libere. Anumite comune
foarte puternice, precum Colonia (Kln) n Germania, Pisa, Florena, Siena (n Italia) au devenit
total independente.
A fi liber, a avea cte o cas sau pmnt n ora i a plti o tax comunei erau condiiile
pentru a fi socotit orean cu drepturi depline. Comunele erau conduse de magistrai (consuli,
priori). n fruntea lor era un primar (burgermeister, mayor) care conducea edinele consiliului.
Fiecare comun avea un tribunal i o for poliioneasc, veghind la respectarea regulamentelor
oraului i brestelor.
Populaia oraului era dominat de patricieni, adic marii negustori i fruntaii corporaiilor.
Dintre acetia erau alei consilierii, care administrau oraul conform intereselor lor. Poporul de
rnd (mici meteugari i negustori, ucenici, calfe, lucratori) primea salarii mici pentru munca
depus. La sfritul secolului al XIII-lea i n secolul al XIV-lea acetia s-au rsculat, au reclamat
mrirea salariilor i mprirea puterii. Aceste revolte erau, adesea, nbuite cu asprime.
Meteugarii lucrau n ateliere mici, deschise spre strad. Acestea erau conduse de ctre
meter, stpnul atelierului, care angaja luctrtori i ucenici. Meteugarii care practicau aceeai
meserie se grupau n anumite cartiere. Meteugarii aparineau, de asemenea, unei bresle
(corporaii). Breasla acorda ajutor membrilor n caz de nevoie, impunea regulamentul privind
durata timpului de lucru, salariile, preutile i calitarea mrfurilor.
O dat cu secolul al XI-lea, cnd osaele au nceput s se mreasc, micii negustori
plecau la sate pentru a schimba produsele meteugreti i a cumpra ln, hran i lemnele
necesare orenilor. Puin cte puin, negustorii au cptat o poziie tot mai important n orae. Ei
furnizau materia prim, fixnd comenzile i preul produselor.
Pe msur ce drumurile au devenit mai sigure i au fost inventate noi mijloace de circulaie
a banilor, activitatea negustorilor s-a dezvoltat. Mijloacele de plat s-au mbuntit datorit
argintului extras din minele din Boemia, baterii unor monededin aur i apariiei cecurilor. Negustorii
se grupau i ei n asociaii, numite hanse. Cea mai puternic era Hansa germanic, format de
negustorii din regiunea Mrii Baltice, n secolul al XII-lea.
La nceputul Evului Mediu, cele mai multe orae depindeau de un episcop sau de un
senior care avea o cas ntrit n interiorul oraului. n secolul al XI-lea, n afara zidurilor cetii s-
a format cte o aezare nou (burg), ai crei locuitori, burghezi, cereau liberti: de a ine o pia,
de a nu mai fi erbi. La sfritul secolului al XI-lea, pentru a obine aceste avantaje, n anumite
orae s-au format asociaii numite comune. n cursul secolului al XII-lea, cucerirea libertilor s-a
petrecut adesea panic. Seniorul sau episcopul ngduia transformarea corvezilor n dri n bani i
acorda privilegii pentru a atrage noi locuitori. Un document scris (charta) preciza acordul dintre cele
dou pri, fixa drepturile seniorului i privilegiile acordate orenilor. Dac seniorul refuza s
acorde charta, comunele se revoltau, ceea ce ducea la apariia oraelor libere. Anumite comune
foarte puternice, precum Colonia (Kln) n Germania, Pisa, Florena, Siena (n Italia) au devenit
total independente. A fi liber, a avea cte o cas sau pmnt n ora i a plti o tax comunei
erau condiiile pentru a fi socotit orean cu drepturi depline. Comunele erau conduse de
magistrai (consuli, priori). n fruntea lor era un primar (burgermeister, mayor) care conducea
edinele consiliului. Fiecare comun avea un tribunal i o for poliioneasc, veghind la
respectarea regulamentelor oraului i brestelor.
Populaia oraului era dominat de patricieni, adic marii negustori i fruntaii corporaiilor.
Dintre acetia erau alei consilierii, care administrau oraul conform intereselor lor. Poporul de
rnd (mici meteugari i negustori, ucenici, calfe, lucratori) primea salarii mici pentru munca
depus. La sfritul secolului al XIII-lea i n secolul al XIV-lea acetia s-au rsculat, au reclamat
mrirea salariilor i mprirea puterii. Aceste revolte erau, adesea, nbuite cu asprime.
Meteugarii lucrau n ateliere mici, deschise spre strad. Acestea erau conduse de ctre meter,
stpnul atelierului, care angaja luctrtori i ucenici. Meteugarii care practicau aceeai meserie
se grupau n anumite cartiere. Meteugarii aparineau, de asemenea, unei bresle (corporaii).
Breasla acorda ajutor membrilor n caz de nevoie, impunea regulamentul privind durata timpului de
lucru, salariile, preutile i calitarea mrfurilor.
O dat cu secolul al XI-lea, cnd osaele au nceput s se mreasc, micii negustori
plecau la sate pentru a schimba produsele meteugreti i a cumpra ln, hran i lemnele
necesare orenilor. Puin cte puin, negustorii au cptat o poziie tot mai important n orae. Ei
furnizau materia prim, fixnd comenzile i preul produselor.
Pe msur ce drumurile au devenit mai sigure i au fost inventate noi mijloace de circulaie a
banilor, activitatea negustorilor s-a dezvoltat. Mijloacele de plat s-au mbuntit datorit argintului
extras din minele din Boemia, baterii unor monededin aur i apariiei cecurilor. Negustorii se
grupau i ei n asociaii, numite hanse. Cea mai puternic era Hansa germanic, format de
negustorii din regiunea Mrii Baltice, n secolul al XII-lea.
Omul Medieval:

Ceea ce legitimeaza in cele din urma evocarea unui om medieval este faptul ca sistemul
ideologic si cultural in care este integrat, imaginarul care il anima impun majoritatea barbatilor si
femeilor din cele cinci secole - indiferent ca sunt clerici sau laici, bogati sau saraci, puternici sau
slabi - structuri mentale comune, obiecte asemanatoare de credinta, fantasme, obsesie. Desigur,
statutul social , nivelul de instruire , mostenirile culturale , zonele geografico-istorice introduc
diferente in forma si continutul acestor atitudini culturale si psihologice. Omul in Evul Mediu este
obsedat de pacat. Il comite lasandu-se in voia diavolului, esuind in fata premergatorilor pacatului,
viciile. Vede viciile sub forma de animale simbolice, de alegorii amenintatoare, incarnari ale
pacatelor capitale, care s-au construit in septenar in secolul al XII lea: trufia, avaritia, lacomia,
desfriul, mania, invidia, lenevia, sau sub farmecul inselator al fiicelor diavolului maritate cu starile
societatii. Diavolul are noua fiice, dintre care se zicea ca a maritat opt: simonia cu clericii seculari,
ipocrizia cu calugarii, pradaciunea cu cavalerii, sacrilegiul cu taranii, simularea cu ajutorii de
portarel, camataria cu burghezii, pompa mondena cu matroanele si destrabalarea, pe care n-a vrut
s-o marite cu nimeni, ci a lasat-o tuturor ca iubita comuna.
Pentru omul din Evul Mediu vesnicia este foarte aproape. Chiar daca crede din ce in ce
mai putin in apropierea Judecatii de Apoi, este o eventualitate pe care nu o exclude. Infernul sau
Paradisul - acestea pot fi maine. Deja sfintii sunt in Paradis, iar osanditii siguri( fara de numar) , in
Infern. In secolele al XII lea si al XIII lea sistemul spatial al lumii celeilalte devine un sistem rational.
Este un sistem cu trei si cinci locuri. Trei locuri esentiale: infernul si paradisul, intre care un loc
intermediar si temporar unde mortii raspunzatori numai pentyru pacatele veniale sau in stare de
penitenta neterminata petrec un timp mai mult sau mai putin indelungat: purgatoriul. Odata cu
Invierea si Judecata de Apoi , purgatoriul va disparea, ultimii sai locuitori mergand in Paradis, a
carui anticamera este. Lumea cealalta comporta doua locuri auxiliare: limbul patriarhilor, pe care
Iisus l-a golit de locuitori coborind in iad in timpul mortii sale terestre.; dreptii Vechiului Testament,
nebotezati intrucat au trait inaintea Intruparii, s-au dus in Paradis, iar limbul lor, pustiu, a fost
pecetluit pentru totdeauna. In schimb, limbul copiilor va primi pe vecie copii morti fara a fi primit
botezul, care nu vor suporta acolo pedepse corporale, dar vor fi vesnic privati de bucuria suprema,
de vizunea beatifica, de contemplarea lui Dumnezeu.
Multi oameni din Evul Mediu sunt analfabeti. Pana in secolul al XII lea este cazul
majoritatii laicilor . In lumea nestiutorilor de carte, cuvantul rasuna cu o forta neobisnuita. In
predicare, omul medieval isi gaseste cunostintele, anecdotele, instruierea morala si religioasa.
Fireste, scrisul se bucura de un mare prestiugiu fondat pe cel al Sfintelor Scripturi si al clericilor,
oamei ai scriiturii, incepand cu calugarii - dupa cum o atesta locul scrierii, scriptorium, incapere
esentiala al oricarei manastriri. Dar vorbirea este cel mai important vehicul al comunicarii.ceea ce
inseamna ca este bine pastrata. Omul medieval este unul al memoriei, al bunei memorii. o
exerseaza in mod natural sau printr-o formatie speciala. Intelectualii, oamenii profesiunilor juridice,
negustorii invata mnemotehnicile. Artele memoriei joaca un rol important in formarea omului
medieval. Intr-o societate in care juramantul - strict supravegheat de Biserica - este ata de
important, un om care-si tine cuvantul , a carui fidelitate este dovedita printr-o memorie de lunga
durata, instrument al bunei reputatii (bona fama), este un om cu greutate.
Om al viziunii, al gandirii simbolice, traind intr-un univers care se amesteca fara
scindare vizibilul si invizibilul, naturalul si supranaturalul, omul medieval avea vocatia de a fi un
amre visator, dar crestinismul i-a controlat cu strictete activitatea onirica. Omul greco-roman al
Antichitatii isi spiona fara incetare visele si avea la dispozitie specialisti, interpreti ai viselor savanti
sau populari. Biserica a adoptat o noua teorie asupra originii viselor, complicand vechea distinctie
intre vise adevarate si vise false si atribuind viselor o tripla sursa: Dumnezeu, furnizor al viselor
benefice, corpul uman, elaborator al viselor suspecte si mai ales Diavolul, marele expeditor de vise
ispititoare si daunatoare. Astfel, din sec IV -lea Biserica cerea crestinului sa respinga visul, sa se
abtina de la ai cauta semnificatia, sa indeparteze acest prilej de pacat. Numai visatorii privilegiati,
regii, conducatorii si mai laes calugarii puteau profita de vise fie pentru a gasi in ele mesajele lui
Dumnezeu, fie pentru a gasi in ele incercarile demoniace. Drumul viselor i-a fost blocat omului din
Evul Mediu timpuriu, asa incat el a devenit un refulat al visului.
Omul medieval traieste , ca poetul Baudelaire, intr-o padure de simboluri. Sfantul
Augustin a spus-o: lumea este compusa din signa si din res, din semne, simboluri si lucruri. Res,
adevarata realitate, raman ascunse, omul surprinde doar semnele. Cartea esentiala, Biblia,
prezinta o structura simbolica. Fiecarui personaj, fiecarui eveniment din Vechiul Testament le
corespunde un personaj, un eveniment din Noul Testament. Omul medieval este un perpetuu
descifrator, ceea ce intareste dependenta lui de clerici, savanti in simbolistica. Simbolistica
domina si artasi mai ales arhitectura . unde biserica este inainte de toate o structura simbolica. Ea
se impune in politica, unde ponderea ceremoniilor simbolice - ca ungerea regilor - este
considerabila, unde drapelele, stemele, emblemele joaca un rol important. Ea domneste si in
literatura unde ia adesea forma alegoriei.
Libertatea este o veche valoare a omului medieval. Ea ii anima principalele revolte. Mai
mult paradoxal Biserica da tonul. sub flamura revendicatoare a Liberatii Bisericii, Libertas
Ecclesiae, Biserica, in frunte cu papalitatea, isi cere independenta fata de lumea laica ce o
supusese prin feudalizare. De la mijlocul secolului al XI lea, libertatea a fost cuvantul de ordine al
marii miscari de reforma gregoriana. Apoi, constienti de forta lor, preocupati sa inalute obstacolele
din calea marelui avant inceput spre anul 1000, tarani si neocitadini cer si smulg libertatea sau, cel
mai adesea, libertatile. Eliberarii serbilor ii corespunde obtinerea de drepturi sau libertati de catre
burghezii oraselor. Dar este vorba mai ales de libertatile la plural, care sunt tot atatea privilegii.
Totusi, in mod nelamurit, timid, apare, in palnurile religios, intelectual, social, politic, o noua idee de
libertate la singular, cea a libertatii moderne. Insa omul medieval va ramane in pragul acestei
libertati intrevazute ca un pamant al fagaduintei, dupa un proces de lupte, de reforme, de progres
mereu neincheiat.




Bibliografie :
1. Manual de istorie pentru clasa aIXa , editura All , 1996
2. Omul Medieval - Jacques Le Goff , editura Polirom, 1999
3. Medieval Civilization - Benedict Jacka, editura Bloomsbury , 2003
4. Istoria culturii si civilizatiei V - Ovidiu Drimba , editura Saeculum I.O, editura Vestala, 1998