Sunteți pe pagina 1din 21

CUPRINS

1. ARGUMENT

Calitatea apelor naturale este determinată, în general, de totalitatea substanţelor minerale sau organice, gazele dizolvate, particulele în suspensie şi organismele vii prezente. Din punct de vedere al stării lor, impurităţile pot fi solide, lichide sau gazoase. Acestea pot fi dispersate în apă, şi se pot clasifica după dimensiunile particulelor dispersate în suspensii, coloizi şi soluţii.Majoritatea substanţelor care se găsesc în apele naturale, într-o cantitate suficientă pentru a influenţa calitatea lor, se pot clasifica conform tabelului din Anexa 1.

Desigur, o anumită apă nu poate conţine toate aceste impurităţi concomitent, cu atât mai mult cu cât existenţa unora dintre acestea este incompatibilă cu echilibrul chimic stabilit în apă. În afara acestor substanţe menţionate, în apele naturale se mai pot găsi şi alte tipuri de impurităţi. Astfel, plumbul sau cuprul se pot întâlni în urma proceselor de tratare a apelor sau datorită sistemului de transport precum şi din apele meteorice. Unele ape naturale conţin seleniu sau arsen într-o cantitate suficientă ca să le afecteze calitatea. De asemenea, se poate afirma că toate apele naturale conţin substanţe radioactive, în principal radium, dar numai în unele cazuri de ape subterane concentraţia acestora atinge valori periculos de mari. Alte surse naturale conţin crom, cianuri, cloruri, acizi, alcalii, diferite metale sau poluanţi organici, toate aduse în receptori de apele uzate provenite din industrie sau aglomeraţii urbane. Calitatea apei se poate defini ca un ansamblu convenţional de caracteristici fizice, chimice, biologice şi bacteriologice, exprimate valoric, care permit încadrarea probei într- o anumită categorie , ea căpătând astfel însuşirea de a servi unui anumit scop . Pentru stabilirea calităţii apei, din multitudinea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice care pot fi stabilite prin analize de laborator se utilizează practic un număr

limitat, considerate mai semnificative . Sistemul mondial de supraveghere a mediului înconjurător prevede urmărirea calităţii apelor prin trei categorii de parametri :

- parametri de bază : temperatură, pH, conductivitate, oxigen dizolvat, colibacili ; - parametri indicatori ai poluării persistente : cadmiu, mercur, compuşi organo - halogenaţi şi uleiuri minerale ;

  • - parametri opţionali : carbon organic total ( COT ), consum biochimic de oxigen

( CBO) detergenţi anionici, metale grele, arsen, bor, sodiu, cianuri , uleiuri totale,

streptococi .

Pentru precizarea caracteristicilor de calitate a apei se utilizează următoarea

terminologie :

  • - criterii de calitate a apei - totalitatea indicatorilor de calitate a apei care se utilizează pentru aprecierea acesteia în raport cu măsura în care satisface un anumit

domeniu de folosinţă sau pe baza cărora se poate elabora o decizie asupra gradului în care calitatea apei corespunde cu necesităţile de protecţie a mediului înconjurator ;

  • - indicatori de calitate ai apei - reprezentaţi de caracteristici nominalizate pentru o determinare precisă a calităţii apelor ;

  • - parametri de calitate ai apei – sunt valori şi exprimări numerice ale indicatorilor de calitate a unei ape ;

    • - valori standardizate ale calităţii apei - reprezintă valori ale indicatorilor de

calitate a apelor care limitează un domeniu convenţional de valori acceptabile pentru o

anumitã folosinţă a apei .

2. NOŢIUNI GENERALE

  • 2.1. Clasificarea surselor de apă

    • 2.1.1. Clasificarea surselor de apa potabila

Apa

joaca

un

rol

important

in

activitatea

social-economica,

constituind

un

element

indispensabil pentru inceperea si dezvoltarea oricarei activitati.

Rezervele de apa dulce, destul de reduse si limitate, se micsoreaza an de an datorita poluarii apelor naturale, prin deversarea in ele a unor ape reziduale neepurate sau insuficient epurate. A crescut simtitor numarul poluantilor, ceea ce impune metode de epurare mai avansate, mai scumpe decat cele clasice, devenite nesatisfacatoare.

Protectia calitatii apelor a devenit nu numai o masura de salubritate, ci si un mijloc de crestere a gradului de reutilizare a apelor, deoarece cresterea cotei de utilizare a apelor depinde calitatile fizico-chimice si bacteriologice ale acestora.

Din punct de vedere al raspandirii apei in natura, putem stabili urmatoarele categorii de ape:

apa meteorica, ape subterane si ape de suprafata.

Apa meteorica provine prin evaporarea apelor de la suprafata pamantului si condensarea lor in paturile superioare ale atmosferei, sub forma de ploi si zapada. Cu toate ca apa meteorica este cea mai pura, in drum spre pamant ea absoarbe, pe langa oxigen, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat, oxizi de azot si de sulf si compusi organici din atmosfera oraselor industriale. De asemenea, apa meteorica mai poate contine si o serie de suspensii antrenate de atmosfera, ca:

polen de plante, bacterii, argila, silice etc.

Apa subterana provine din infiltrarea apelor meteorice prin straturile permeabile ale pamantului, acumulandu-se in bazine sau rauri subterane. Compozitia apei subterane este foarte variata, fiind legata de compozitia rocilor minerale prin care a trecut.

Apele subterane se clasifica dupa mai multe criterii:

  • a) dupa gradul de mineralizare;

  • b) dupa compozitia chimica;

  • c) dupa pozitia stratului de apa;

Apele de izvor se incadreaza in categoria apelor subterane, intrucat iesirea lor la suprafata se datoreaza unor conditii geologice locale. Aceste ape de izvor prezinta calitati pe deplin satisfacatoare pentru o apa potabila, dar sunt in cantitati insuficiente pentru alimentarea centrelor urbane. Apa de izvor contine dizolvate saruri minerale pana la 1 g/L, compozitia ei variind in functie de natura straturilor subterane strabatute. Apele de izvor cu un continut mai mare de saruri dizolvate, din care nu lipsesc nici acidul carbonic, se numesc ape minerale.

Apele minerale constituie un mijloc de tratament pentru diverse afectiuni interne.

Apele de suprafata sunt alcatuite din apele raurilor, fluviilor, lacurilor, marilor si oceanelor. Compozitia apelor de suprafata se caracterizeaza printr-o mare diversitate, depinzand de anotimp, de natura solului, conditiile climatice etc.

O categorie distincta de ape de suprafata sunt cele in stare solida. Mari suprafete de pe pamant sunt acoperite sezonier sau permanent de zapada sau gheata [2,3s. Gheata acopera temporar suprafata multor rauri si lacurisi mari in zone de coasta, dar si in mod permanent suprafete din muntii inalti (ghetari alpini) sau din zone polare, formand ghetari continentali (de exemplu calota de gheata antarctica sau groenlandiana) sau banchize la suprafata marilor polare (banchiza arctica, cele din jurul continentului antarctic) [4,5s din care se desprind aisberguri ce se topesc lent si uneori sunt duse in deriva de curentii marini pana in zone calde.

Din multitudinea de ape naturale, omul a intervenit asupra unora care le denumim modificate antropic (de obicei rauri care au fost regularizate) si chiar a creat el ape statatoare sau curgatoare artificiale, cum sunt lacurile numite curent de acumulare sau respectiv canalele.

2.2. Caracterizarea surselor de apă

  • 2.2.1. Proprietăţile apei

Proprietatile fizice ale apei

Principalele proprietăţi fizice ale apei sunt: temperatura, transparenţa, luminozitatea, turbiditatea, culoarea, densitatea, conductibilitatea electrică, căldura specifică, radioactivitatea ş.a ..

Cele organoleptice (la a căror determinare se utilizează simţurile) sunt reprezentate prin gust şi miros.

a. Temperatura este o mărime fizică scalară prin care se apreciază starea de incălzire a unui sistem fizic. Valoarea sa este exprimată prin diferite scări termometrice. Puse in contact, mai multe corpuri au, după un timp, aceeaşi temperatură. Temperatura unui corp este cu atat mai mare cu cat energia cinetică a particulelor sale este mai mare.

Temperatura apelor naturale variază in spaţiu şi timp, in funcţie de tipul apei (de suprafaţă sau subterană). Ea este influenţată de regimul termic al aerului, dependent la randul său de latitudine şi altitudine. In cazul apelor de suprafaţă temperatura depinde şi de adancimea şi dinamica lor, in

timp ce la apele subterane, un rol important revine adancimii la care acestea sunt situate. Astfel, la latitudini medii, temperatura apelor aflate la 10-30 m sub nivelul terestru este relativ constantă, de

8-10°C.

Apele curgătoare au temperaturi ce oscilează intre 0°C iarna şi 25-26°C vara (la latitudini

medii). In cazul lacurilor, in afară de variaţiile termice lunare se remarcă şi oscilaţii pe verticală,

indeosebi la cele cu adancimi mari.

Temperatura apei determinant.

are

o

mare importanţă in

dezvoltarea biocenozelor, fiind

un

factor

b. Transparenţa depinde de cantitatea şi dimensiunile substanţelor minerale şi organice în suspensie, de natura substratului, de prezenţa vegetaţiei acvatice etc. Gradul de transparenţă este indicat de grosimea stratului de apă (în m sau cm) prin care se pot distinge contururile unui obiect. În cazul apelor superficiale, pentru determinarea transparenţei se utilizează discul lui Secchi, iar în cel al apelor subterane, firul de platină cu diametrul de 1 mm şi 25 mm lungime,

fixat la capătul unui cablu de 1,20 m. Dacă acest fir nu mai poate fi observat până la adâncimea de 1,20 m, apa este considerată tulbure.

fixat la capătul unui cablu de 1,20 m. Dacă acest fir nu mai poate fi observat

Un alt instrument ce poate permite stabilirea transparenţei este fluoroscopul.

c). Luminozitatea este cantitatea de radiaţie solară, ce cade pe o anumită suprafaţă terestră în decursul unei perioade de timp. Unitatea de măsură a luminozităţii este luxul.

Altfel spus. luxul este unitatea de măsură a efectului de iluminare a suprafeţelor.

Un lux reprezintă iluminarea unei suprafeţe cu aria de un metru pătrat, care primeşte un flux

luminos uniform repartizat de un lumen.

1lx =

lm

2

m

In natură luminozitatea variază in jurul a 0,01 lx pentru o noapte cu lună plină şi in jurul a 100000 lx in mijlocul unei zile insorite de vară.

Pentru

măsurarea

intensităţii

luminoase

a

apei

se

va

folosi

luxmetrul

de

laborator.

Luxmetrul este un instrument pentru măsurarea iluminării, cu o construcţie asemanătoare

fotometrului, care efectuează determinări fotoelectrice.

Luxmetru de laborator d) Turbiditatea se dovedeşte a fi un parametru hotărator in multiple aplicaţii, cum

Luxmetru de laborator d)Turbiditatea se dovedeşte a fi un parametru hotărator in multiple aplicaţii, cum ar fi:

tratarea apelor potabile, a apelor reziduale sau a lichidelor in diverse faze ale proceselor de

fabricaţie.

Măsurarea turbidităţii este un mod rapid de a şti cand, cum şi de ce trebuie tratată o apă in conformitate cu specificaţiile cerute. In cazul apei potabile, turbiditatea este relevantă din trei

motive:

-Estetice: orice apă potabilă turbidă produce consumatorului reacţie imediată. -De filtrabilitate: o dată cu creşterea turbidităţii creşte dificultatea fitrării şi costurile acesteia.

-De dezinfecţie: O valoare mare a turbidităţii este un indicator al prezenţei materiei organice şi a microorganismelor in apă, care duce la creşterea cantităţii de clor sau de ozon necesară dezinfecţiei surselor de apă potabilă studiate.

e. Densitatea apei

exprimă raportul dintre masă şi

volum şi este direct influenţată de

temperatura pe care o are apa.

Variaţia neliniară a densităţii. Densitatea maximă a apei este de 1 g/cm 3 . Ea se atinge la temperatura de 4°C şi presiunea de o atmosferă. Intre 0°C şi 4°C, densitatea creşte de la 0,99987 g/cm 3 la 1g/cm 3 , după care scade, ajungand la temperatura de 25°C la 0,99707 g/cm 3 .

Prezenţa punţilor de hidrogen produce in apa lichidă asociaţii moleculare de tip polimeric (H 2 O)n, in funcţie de temperatură.

Exemplu:

La presiunea de 1 atm (101325 Pa) şi temperatura de 4 o C (277,15 K), apa este din punct de vedere statistic un amestec de 30% trimer (avand ρ =9080 kg/m3) 70% dimer (avand ρ =10500 kg/m3), rezultand o densitate de ρ =104 kg/m3 - densitatea maximă a apei.

In schimb, gheaţa are o densitate inferioară (ρ =9100 kg/m3), motiv pentru care ea se formează şi pluteşte la suprafaţa apei, realizand un strat protector sub care viaţa poate continua. De asemenea, scăderea densităţii la ingheţ produce fisurarea stancii in care s-a infiltrat apa, deschizand calea pentru rădăcinile plantelor, in schimb congelarea ţesuturilor vii produce lezarea lor prin expansiune. Producerea densităţii maxime la 4°C face ca pe fundul celor mai adanci unităţi acvatice, această temperatură să permită existenţa vieţii bentonice.

f. Conductivitatea electrică exprimă capacitatea apei de a conduce curentul electric. Ea are valoarea inversă rezistenţei electrice şi se exprimă in mho (ortografia inversă a unităţii de măsură a rezistenţei - ohm) sau μxmho. Se mai poate exprima in Siemens (S), echivalent unui mho sau in micro-Siemens pe cm (μ0,5/cm), echivalent unui μxmho.

Conductivitatea electrică este direct dependentă de temperatura apei şi gradul de mineralizare, depinde de concentraţia in ioni, de natura ionilor şi de viscozitatea soluţiei.

Apa pură este slab conducătoare de electricitate, spre deosebire de cea cu un conţinut ridicat in săruri. Astfel, apa pură are o conductivitate de 0,055 - 25 μmho, apa freatică potabilă, intre 30 şi 200 μmho, in timp ce apele oceanice au conductivităţi electrice de 45000 - 55000 μmho. Conductivitatea, in cazul soluţiilor apoase, este puternic influenţată de concentraţia substanţelor, fiind folosită astfel ca indicator al gradului de mineralizare a apei. Datorită variaţiei importante a conductivităţii cu temperatura, pentru a decide asupra calităţii apei, toate rezultatele trebuie aduse la aceeaşi temperatură de referinţă.

Conductivitatea electrică se măsoară cu ajutorul conductivimetrelor. Măsurarea conductivităţii apei este reglementată de STAS 7722-84, precum şi de ISO 7888-1983.

2.2.2.

Proprietăţile organoleptice ale apei

Culoarea apei. In strat subţire apa este incoloră. Cand stratul de apă depăşeşte 6cm grosime are un aspect albăstrui. Existenţa unei culori se datoreşte unor substanţe dizolvate (oxizi fenici, compuşi ai manganului, clorofilă din frunze, acizi humici).

Ca termini de definire a culorii se folosesc: incoloră, slab gălbuie, gălbuie, cafenie, albastră, lăptoasă.

Substanţele humice dau apei culoarea gălbuie pană la cafenie, prezenţa unor cantităţi mari de săruri acide de fier, o culoare verde gălbuie, a clorurilor o culoare albăstruie. Stabilirea culorii se face prin comparaţie cu o scară calorimetrică etalon alcătuită din clorură de platină şi cobalt intr-o anumită proporţie.

Gustul apei este datorat substanţelor dizolvate in apă şi se defineşte ca:

  • - plăcut( cand apa conţine cantităţi reduse de Ca, Mg, CO2),

  • - neplăcut (concentraţii mari de substanţe dizolvate ),

  • - dulceag (determinat de prezenţa unor mari cantităţi de substanţe organice),

  • - sărat (datorat unei mari concentraţii de NaCl),

  • - amar (in prezenţa MgSO4),

- acru (datorat

alaunilor / alaun

= sulfat

dublu al

unui metal trivalent şi

al unui metal

monovalent. Ex: piatra acră- sulfat dublu de aluminium şi potasiu),

  • - sălciu (ape sărace in săruri minerale ),

  • - cu gust nedefinit.

Mirosul apei se determină pentru apă nefiartă. Se apreciază prin caracteristicile: lipseşte, stătut, de putrefacţie şi se poate datora unor substanţe organice in descompunere sau

microorganismelor vii(alge, protozoare uzate, industriale (fenoli, crezoli, etc).

..

)

sau prezenţei unor substanţe chimice provenite din ape

2.3. Surse de poluare.

Poluarea apelor reprezinta alterarea calitatilor fizice, chimice si biologice ale apelor, produsa direct, sau indirect, in mod natural sau atropic. Apa poluata devine improprie utilizarii normale.

Poluarea poate avea loc:

  • - continuu (permanent), in cazul canalizarii dintr-un oras, sau rezidiile provenite din industrie si deversate in ape;

    • - discontinuu, la intervale regulate, sau neregulate de timp;

    • - temporar (exemplu colonii provizorii);

    • - accidental, in cazuri de avarie.

Poluarea apelor poate fi:

  • naturala sau artificiala.

  • controlata si necontrolata.

  • primara si secundara.

Sursele de poluare ale apei se clasifica dupa urmatoarele criterii, dat fiind diversitatea lor:

a) Dupa provenienta:

  • - activitatile menajere (dejectii, detergenti, alte substante) ;

  • - industrie (substante chimice, resturi vegetate si animale, solventi, hidrocarburi, apa calda

etc.);

  • - agricultura si transporturi (pesticide, fertilizanti, detergenti, produse petroliere). Activitatile menajere polueaza chimic si biologic apele naturale.

Apele uzate orasenesti, provenite din gospodarii, restaurante, hoteluri si in buna parte din mica industrie, reprezinta una din principalele surse de poluare.

Apele uzate de la campinguri, zone de agrement, terenuri de sport sunt practic asemanatoare apelor uzate orasenesti.

Apele uzate rezultate in urma irigarii terenurilor agricole sunt poluate cu fertilizatori organici, pesticide si cu substante nocive ce se gasesc in atmosfera.

Transporturile deverseaza produse petroliere, detergenti.

Apele uzate provenite de la navele maritime sau fluviale. Navele pot evacua impuritati deosebit de nocive, atât din punct de vedere calitativ cât si cantitativ. Navele pot impurifica apele prin: evacuarea reziduurilor lichide si solide provenite din activitatea personalului navigant, a pasagerilor sau animalelor transportate; pierderile de combustibil, lubrifianti, substante nocive transportate, asa zisele ape de balast etc.

  • b) Dupa aria de raspândire a poluantilor

- surse locale (conducte de canalizare, rampe de descarcare);

- difuze cand poluantii se raspândesc pe o arie mare. Uneori este dificil de localizat sursa sau sursele poluante.

  • c) Dupa pozitie:

- surse fixe: activitati industriale, zootehnice etc. - surse mobile: autovehicule, locuinte si instalatii care se deplaseaza etc.

  • 2.3.1. Poluantii apelor

Poluantii apelor sunt foarte diversi si de aceea clasificarea adopta mai multe criterii:

  • a) Dupa natura lor exista poluanti: organici, anorganici, biologici, radioactivi, termici.

Substantele organice, de origine naturala sau artificiala, reprezinta si pentru apa poluantul principal. Organismele animale si vegetale contin substante organice care, dupa moartea lor, incep sa se descompuna, devenind nocive si periculoase.

Industria chimica, petrochimia, fabricile de celuloza si hartie, industria alimentara elimina poluanti de origine organica, din care unii sunt foarte toxici (fenolul, ierbicidele) si cu persistenta ridicata in mediu.

3. NOŢIUNI SPECIFICE

  • 3.1. Indicatori de calitate - definire

Elementele care trebuie supuse analizei sunt caracteristicile calitative ale apei

  • 3.2. Noţiuni despre indicatorul analizat – prezentare sintetică

       

Unitate

   

de

Nr.crt.

 

Determinarea

 

Formulă de calcul

Semnificaţia notaţiilor

măsură

Titrant

Indicator

 

Aciditatea

 

V t volumul de titrant folosit, ml

 

Soluţia de

metiloranj

1

-

reală

   

V

t

f

   

f (F) – factorul soluţiei titrante

ml NaOH

NaOH 0,1 N

soluţie

   

Ac T,R =

   

1000

0,1

cu factor

2

Aciditatea

 

V

p

 

V p – volumul probei de apă analizate, ml

N/dm 3 (l)

cunoscut

fenolftaleina

-

totală

 

soluţie

3

Alcalinitatea

 

V t volumul de titrant folosit, ml

ml HCl

Soluţia de HCl 0,1 N

fenolftaleină

-

permanentă

 

Alc T,P =

 

V

t

f

f (F) – factorul soluţiei titrante

soluţie

   

V

 

1000

,

0,1

N/dm 3 (l)

cu factor

 

Alcalinitatea

 

p

V p – volumul probei de apă analizate, ml

cunoscut

metiloranj

4

-

totală

   

soluţie

 

Cantitatea de

 

V

t

(

CIII

)

c

CIII

A

Ca

1000

V t volumul de titrant folosit, ml C cIII – concentraţia soluţiei de complexon III

 

Soluţie de

murexid

5

ioni de calciu

 

V

p

V p – volumul probei de apă, ml

mg Ca 2+ / dm 3 (l)

complexon III

solid

(Ca 2+ )

 

A ca – masa atomică a calciului (40)

apă

de concentraţie

cunoscută

preparat

     

V

   

A

V t volumul de titrant folosit, ml C cIII – concentraţia soluţiei de complexon

     

Cantitatea de

t

(

CIII

)

c

CIII

 

Mg

1000

III

mg Mg 2+ /

Soluţie de

negru erio T

6

ioni de magneziu

 

V

p

V p – volumul probei de apă, ml

complexon III

de concentraţie

solid

(Mg 2+ )

 

A Mg – masa atomică a magneziului (24)

dm 3 (l) apă

cunoscută

preparat

     

V t volumul de titrant folosit, ml C cIII – concentraţia soluţiei de complexon III

Grade de

   

Duritatea

 

V

t

(

CIII

)

c

CIII

 

M

CaO

1000

V p – volumul probei de apă, ml

duritate

Soluţie de

negru erio T

7

totală

 

10 V

p

M CaO masa moleculară a CaO (56)

germane

complexon III

de concentraţie

(complexometric)

 

10 mg de CaO ce corespund la 1 grad de duritate german

/dm 3 (l) apă

cunoscută

solid preparat

       

Unitate

   

de

Nr.crt.

Determinarea

 

Formulă de calcul

Semnificaţia notaţiilor

măsură

Titrant

Indicator

 

Oxigenul

 

V t volumul de titrant (Na 2 S 2 O 3 0,025N), ml f (F) – factorul soluţiei titrante

 

Soluţia de

tiosulfat de

 

8

dizolvat

 

V

t

f

0,2

1000

 

V p – volumul probei de apă, ml

mg O 2 / dm 3 (l)

sodiu 0,025 N

 

V

1

4

 

apă

amidon

Şi CBO 5

 

0,2 mg de O 2 ce corespund la 1 ml soluţie

cu factor

soluţie

tiosulfat de sodiu 0,025 N 4 – volumul de reactivi introduşi pentru

 

cunoscut

fixarea oxigenului, ml V – volumul de soluţie de KmnO 4 adăugat iniţial în probă, ml
fixarea oxigenului, ml
V
– volumul de soluţie de KmnO 4 adăugat
iniţial în probă, ml
V
volumul de soluţie
KmnO 4 folosit la
1
titrare, ml
(
V
V
)
f
V
f
c
Eg
1
1
2
2
KMnO
4
 1000
V
2 – volumul de soluţie H 2 C 2 O 4 adăugat în
V
p
probă pentru decolorare, ml
sau
f 1 (F 1 )
KmnO
factorul
de
corecţie
al soluţiei
de
Soluţia de
4
Oxidabilitatea
mg
KmnO 4 /
permanganat
de potasiu 0,1N
Soluţie de
9
(
V V
)
 f V  f 
0,316
f 2 (F 2 ) –
factorul de corecţie al soluţiei
de
CCO-Mn
1
1
2
2
 1000
100
H 2 C 2 O 4 ;
dm 3 (l)
apă
permangana
t de potasiu
cu factor
cunoscut
0,316 – mg KmnO 4 ce corespund la un ml
de soluţie KmnO 4
1 mg KMnO 4 = 0,253 mg O 2
V
p - volumul probei de apă, ml
c
– concentraţia soluţiei de KmnO 4
Eg KmnO4 – echivalentul gram al KmnO 4
(31,6)
V
t – volumul de titrant folosit, ml
V
p – volumul probei de apă, ml
V
C
A
Soluţie de
t (
AgNO
AgNO
Cl
3 )
3
 1000
mg Cl - /
dm 3 (l)
apă
cromat de
V
C
cIII – concentraţia soluţiei de azotat de
Soluţia de
10
Clorurile
p
potasiu
argint
A Cl – masa atomică a clorului (35,5)
azotat de argint
*** azotatul de argint este substanţă etalon,
deci f=1 şi nu mai trebuie pus în formula de
calcul

4. ANALIZA DE LABORATOR

  • 4.1. Recoltarea probelor de apă

Prelevarea probelor de apă este o etapă foarte importantă în desfăşurarea procesului de analiză fizico-chimică a apei, deoarece probele recoltate trebuie să fie reprezentative şi să nu fie afectată compoziţia apei datorită unor tehnici de prelevare defectuoase. Prelevarea se va face conform SR

2582-94 (SR - Standardul Român).

o Recoltarea probelor de apă pentru analize se face în flacoane de sticlă sau material plastic prevăzute cu dop rodat sau cu capac ce se închide ermetic. Vasele pentru recoltare trebuie să fie foarte bine spălate, clătite cu apă distilată şi uscate. La locul recoltării flaconul se va clăti de 2-3 ori cu apa ce urmează a fi recoltată, iar apoi se umple până la refuz şi se fixează dopul astfel încât să nu rămână bule de aer în sticlă. În funcţie de locul de prelevare al probelor de apă acestea se vor recolta astfel:

o

o

o

Nr.

Mediul de provenienţă

 

Modul de recoltare

crt.

al apei

 
   

se curăţă robinetul interior şi exterior

1.

Apa de la robinet

se lasă apa să curgă 5 minute

 

Apa de la robinet ce

curge cu intermitenţă

 

se iau 2 probe:

2.

prima din primul jet de apă a doua după o curgere continuă de 2 ore

3.

Rezervoare de

 

din punctele de ieşire a apei din rezervor

înmagazinare

4.

Fântâni cu pompe

după o pompare de 20 minute

5.

Fântâni cu găleată

de la 10 - 30 cm sub oglinda apei

6.

Ape curgătoare (râuri,

pe firul apei, cu dispozitive speciale

fluvii)

de la cea mai mare adâncime sub nivelul apei

7.

Ape stătătoare (lacuri,

se recoltează concomitent mai multe probe de la adâncimi

iazuri)

diferite

8.

Ape reziduale

 

Probe unice:

se ia o probă din efluentul principal sau din cei parţiali

     

Probe medii:

se recoltează apa la intervale de 30 - 60 minute, în cantităţi

 

fixe, într-o sticlă comună

Probe medii proporţionale:

se recoltează apa la intervale de 30 minute în cantităţi variate, proporţionale cu debitul efluentului

o

După prelevare, probele de apă trebuie conservate până la efectuarea analizelor folosind reactivi specifici conform SR 2852-94.

Determinarea alcalinităţii apei

Alcalinitatea este datorată prezenţei în apă a hidroxizilor, carbonaţilor şi bicarbonaţilor. Ocaziţional, la aceşti componenţi se pot adăuga boraţi, fosfaţi etc.

Alcalinitatea datorată bazelor libere şi carbonaţilor, determinată în prezenţa fenolftaleinei, constituie alcalinitatea permanentă.

Alcalinitatea datorată tuturor componenţilor menţionaţi, determinată în prezenţa metiloranjului, constituie alcalinitatea totală.

4.3. Principiul metodei

Alcalinitatea se determină prin titrare cu soluţie HCl.

Reactivi:

  • - soluţie HCl, 0,1N

  • - soluţie alcoolică de fenolftaleină

  • - soluţie de metiloranj

Modul de lucru:

  • a) Determinarea alcalinităţii permanente (AP)

  • Într-un balon să ea 100 ml apă de analizat şi se adaugă 1-2 picături de soluţie fenolftaleină pînă la apariţia coloraţiei roz.

  • Se titrează încet cu soluţia de HCl sub agitare uniformă, pînă la decolorare.

    • b) Determinarea alcalinităţii totale

  • Într-un balon să ea 100 ml apă de analizat şi se adaugă 1-2 picături de soluţie metilorahj.

  • Se titrează încet cu soluţia de HCl sub agitare uniformă, pînă la schimbarea culorii în galben-portocaliu.

    • 4.4. Calculul rezultatelor

Alcalinitatea se exprimă în mg-ech/dm 3 (sau ml soluţie HCl 0,1N consumaţi la o probă de100 ml de apă).

AP = P·N·1000/V,

unde:

P – volumul soluţiei HCl consumat la titrarea în prezenţă de fenolftaleină, ml; N – concentraţia soluţiei de HCl;

  • V – volumul probei de apă, ml (100 ml).

AT = T·N·1000/V,

unde:

T – volumul soluţiei HCl consumat la titrarea în prezenţă de metiloranj, ml; N – concentraţia soluţiei de HCl;

  • V – volumul probei de apă, ml (100 ml).

    • 4.5. Interpretarea rezultatelor:

Considerînd că alcalinitatea este datorată numai hidroxizilor, carbonaţilor şi bicarbonaţilor, iar prezenţa concomitentă a hidroxizilor şi a bicarbonaţilor este incompatibilă, se pot întîlni următoarele situaţii:

  • a) P = 0. Aceasta situaţie este posibilă pentru apele naturale al căror pH este mai mic de 8,3. La adăugarea fenolftaleinei, proba rămîne incoloră, iar alcalinitatea este determinată numai de bicarbonaţi. În acest caz cantitatea de HCO 3 - poate fi calculată cu ajutorul relaţiei: HCO 3 - (mg/dm 3 ) = T· N·10·61, unde 61 – masa molară a echivalentului ionului HCO 3 .

-

  • b) P = T. În acest caz alcalinitatea este datorată prezenţei numai a hidroxizilor. Atunci poate fi calculată concentraţia ionilor OH - :

OH - (mg/dm 3 ) = P· N·10·17, unde 17 – masa molară a echivalentului ionului OH - .

  • c) Dacă alcalinitatea este determinată numai de prezenţa carbonaţilor, atunci T = 2P sau P = T/2. Atunci poate fi calculată concentraţia ionilor CO 3 CO 3 2- (mg/dm 3 ) = P· N·10·60 = T· N·10·30, unde 60 – masa molară a echivalentului ionului CO 3

2-

:

2-

.

  • d) Dacă P > T/2, alcalinitatea este datoratăhidroxizilor şi carbonaţilor. Ca urmare, P va corespunde reacţiilor: OH - + HCl →Cl - + H 2 O CO 3 2- + HCl →Cl - + HCO 3 iar cu T ml de HCl se vor desfăşura reacţiile:

-

OH - + HCl →Cl - + H 2 O CO 3 2- + 2HCl →2Cl - + H 2 CO 3

În acest caz conţinutul de carbonaţi va fi:

CO 3 2- (mg/dm 3 ) = 2(T-P)·N·10·30, iar cel de hiroxid va rezulta din relaţia:

OH - (mg/dm 3 ) =(2P-T)· N·10·17.

  • e) Dacă P<T/2, alcalinitatea este dată de carbonaţi şi bicarbonaţi. Atunci P va corespunde reacţiei: CO 3 2- + 2HCl →2Cl - + HCO 3 iar T reacţiilor:

-

CO 3 2- + 2HCl →2Cl - + H 2 CO 3 HCO 3 - + HCl →Cl - + H 2 CO 3. Conţinutul celor doi componenţi se va calcula astfel:

CO 3 2- (mg/dm 3 ) = P·N·10·60, HCO 3 - (mg/dm 3 ) = (T-2P)·N·10·61.

5. BIBLIOGRAFIE

  • 1. Croitoru, V., Cismaş, R., Chimie analitică, manual pentru licee de chimie industrială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.Vlădescu, L., Teodorescu, M., Chimie Analitică şi Analize Tehnice, manual pentru clasa a XI-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994.

  • 2. Tomiţă,I., Oniţiu, V., Instruire practică în laboratorul de chimie analitică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1983.

  • 3. Mănescu, S., Manole, C., Diaconescu, L., Chimia sanitară a mediului, Editura Medicală, Bucureşti

1994.

  • 4. ***** Standard de pregătire profesională, clasa a XII-a liceu tehnologic, domeniul: Chimie Industrială, calificare: Tehnician chimist de laborator, Bucureşti, 2005.

  • 5. ***** Curriculum, clasa a XII-a , liceu tehnologic, domeniul: Chimie Industrială, calificare: Tehnician chimist de laborator, Bucureşti, 2005.

  • 6. Buchman, A., Lupei, E., Marincescu, M., Auxiliar Curricular pentru clasa a IX-a SAM, Domeniul: Chimie industrială, elaborat în cadrul CNDIPT-MEC, Bucureşti, 2004.

  • 7. Buchman, A., Marincescu, M., Auxiliar Curricular pentru clasa a XI-a Anul de completare, Domeniul: Chimie industrială, elaborat în cadrul CNDIPT-MEC, Bucureşti, 2005.

  • 8. Dulamă, M., E., Metodologie didactică, Editura Clusium, Cluj Napoca, 2006.

  • 9. Roşu, C., Bazele chimiei mediului-elemente teoretice şi aplicaţii practice, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2006.

10. Stanca, M., Măicăneanu, A., Indolean, C., Caracterizarea, valorificarea şi regenerarea principalelor materii prime din industria chimică şi petrochimică - îndrumar de lucrări practice, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2006.

11. Mykytyn, I., Curs de formare Phare TVET - Utilizarea tehnologiei informaţiilor şi comunicării . Folosirea motoarelor de căutare.

Anexa 1

Anexa 1 21