Revista - Praf de Stele - 2013-2014

„Praf de stele”
Praf de stele
Revistă de limbă şi literatură română a
Liceului Pedagogic „Carmen Sylva”, Timişoara
„Fericirea este armonia dintre

ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci.”
Mahatma Gandhi
Anul II, Nr. 3-4, septembrie 2013 – aprilie 2014
1
Anul II, nr. 3-4, septembrie 2013 – aprilie 2014
„Praf de stele”
COLECTIVUL DE REDACłIE
Coordonator: Prof. dr. VIVIANA MILIVOIEVICI
Redactor-şef: Andreea Miron (IX B)

Secretar de redacţie: Andrada Orodan (IX B)
Redactori: Dragoş Chiriţă (IX B),
Sorina Banda (X D)
Marina Ciobanu (X D)
Colaboratori: Prof. dr. Elena-Ligia Jebelean
Prof. dr. Aneta Gabor
Prof. dr. Daniela Stoichescu
Prof. Olimpia Cirimpei
Prof. Dumitru Başu
Tehnoredactare computerizată şi design: Prof. dr. Viviana Milivoievici
Desen copertă: Daiana Prisăcaru (IX B)
SUMAR
Editorial 3
Atitudini 4
Despre copilărie... povestim 6
Fantezie... Ficţiune... 8
Opinii 20
Adolescenţa şi... iubirea 24
Proză 33
Evocări 45
Gânduri, idei, sentimente... 50
Timp liber 54
Interviu 58
Haiku 59
2
„Praf de stele”
Editorial
Cuvânt către tinerii cititori
Andreea Miron,
Clasa a IX-a B
În societatea actuală, eficienţa și logica sunt căutate pretutindeni, niște elemente

favorabile dezvoltarii afacerilor și construirii unui drum solid în viaţă, drum bine conturat pentru
viitorii adulţi care vom fi mai târziu. Dezvoltarea abilităţilor personale sunt importante, dar să nu
uităm că și dezvoltarea noastră emoţională este foarte importantă în evoluţia noastră. Prin
urmare, să nu ne pripim grăbindu-ne spre maturizare și să poposim măcar acum, în această
perioadă complexă și spectaculoasă, o perioadă a cunoașterii de sine și a sensibilităţii profunde,
să dăm frâu liber imaginaţiei și să ascultăm poveștile celeilalte laturi a umanităţii.
Cu siguranţă că vă aflaţi, ca și mine de altfel, la o graniţă transparentă dintre maturitate și
inocenţă, dintre realitate și fantezia unei lumi proprii, care nici măcar nu e bine conturată și, în
mare măsură, nici nu vă reprezintă. Probabil că aveţi și voi momente de rătăcire a sinelui, în care
căutaţi pierduţi în sufletul vostru fără să știţi după ce căutaţi, iar uneori, în căutarea voastră,
găsiţi lucruri noi care vă surprind. O să vă pun o întrebare: știţi cine sunteţi cu adevărat? Sunt
curioasă daca voi aţi avut suficient curaj pentru a îndrăzni să aflaţi cele mai ascunse laturi ale
vostre. V-aţi înfruntat cele mai urâte temeri, aţi găsit locurile care vă fac fericiţi cu adevărat, aţi
reușit să faceţi lumină în cele mai întunecoase gânduri ale minţii (sau cele mai confuze
sentimente ale sufletului)? Nu am înţeles niciodată zbaterea mea dintre cine sunt cu adevărat și
cine cred eu că sunt, sau dilema dintre cine vreau să par a fi pentru alţii și cine vreau să par a fi
pentru mine. Complicat, nu? Este o luptă interioară care va dura toată viaţa, dar a cărei
intensitate, acum este chiar dureroasă.
Nu din întâmplare, această etapă în care ne aflăm a fost denumită vârstă ingrată, vârstă
dificilă, criză de originalitate, dar și vârsta marilor idealuri sau vârsta de aur. Este important să te
cunoști, sau, cel puţin, să încerci acest lucru. Nu poţi ști niciodată dacă să ai sau nu suficientă
încredere în tine și, pentru aceasta, e timpul să încerci să construiești această încredere, să-ţi
formezi propria imagine. Scheletul succesului ca persoană se bazează pe gândirea pe care o ai.
Imaginaţia nu are limite. Universul tău trebuie să se bazeze pe imaginaţie. Nu-ţi lăsa lumea să
aibă limite.
Prin urmare, creează, construiește, compune, exersează, inventeză, îndrăznește!
Îndrăznește să nu ai limite. Poţi începe chiar acum, luând exemplul altora și învăţând de de la
aceștia pentru ca, mai apoi, să fii, la rândul tău, un exemplu și o îndrumare pentru alţii. Să nu-ţi fie
niciodată frică să ai mai multe laturi. E vârsta la poţi trăi continuu într-o latură artistică
uimitoare. Nu-ţi fie frică să avansezi!
Lăsaţi-vă imaginaţia să curgă lin și zburaţi acum, când e timpul și încă mai puteţi, zburaţi
spre lumi nebănuite din inima voastră, zburaţi spre lumile vostre de vis, spre libertate și
necunoscut, spre o nouă bucurie și o nouă cunoaștere (P.S. Vă voi aștepta acolo).
Zburaţi, copii, zburaţi!
3
„Praf de stele”
Atitudini
Mirosul cărţilor proaspete

Raluca Lobază
Clasa a VIII-a B
Da! Cărţi! Ai citit bine titlul. Azi scriu despre cărţi, neobişnuit din partea mea, probabil.
În primul rând, trebuie să mărturisesc că nu sunt o cititoare înrăită şi nu cred că am fost
vreodată. Totuşi, sunt genul de persoană care apreciază o carte bună şi îi face reclamă peste tot
după ce o citeşte (în trei luni şi jumătate!!!). Cărtureşti e raiul cărţilor între patru pereţi, cu miros
de ceai, de vişine şi urme de miere + căni la suprapreţ.
Şi „Da!” apreciez şi lucrurile mici cum sunt mirosul dulce de ceai într-o încăpere împânzită
cu cărţi sau mirosul unei cărţi noi cu cerneală care
încă nu este uscată bine şi ţi se imprimă subtil pe
degete, fără că tu să observi. Sau zilele ploioase
care tot ce te îndeamnă să faci este să găseşti cel mai
cald şi moale loc din oraş şi să-ţi vezi de paginile tale.
Sau zâmbetul de pe feţele oamenilor de lângă tine
care fac acelaşi lucru pe care îl faci şi tu: citesc.
Uneori mi-ar plăcea să îmi placă mai mult
cititul. Creativitatea autorului care a încercat să
şi-o verse pe paginile pe care le citeşti, te face pe
tţine, cititorul, chiar mai creativ. Te face să depui
efort, să gândeşti, să simţi, să îţi imaginezi. E un
sentiment extraordinar care lecţia de istorie nu ţi-o
dă, dar necesită cam tot atâta efort. Şi totuşi…,
uneori, nu am chef, uneori nu am motivaţie, uneori
sunt distrată şi îmi pierd concentrarea. Poate ţi se
întâmplă şi ţie. E normal. Să nu renunţi (bine, poate,
doar pe moment poţi să o faci) pentru că atât de mult
bine îţi face. Nu renunţa niciodată la citit! Dacă ai s-
o faci, într-o bună zi îţi vei pierde cuvintele!
Se spune că cel mai tare drog pentru un om
este un alt om. Omul scrie cartea. Deci, după matematica mea se aplică astfel: cel mai tare drog
pentru un om este cartea scrisă (de un alt om). E ciudat cum bucăţi de hârtie, cusute între ele şi
mânjite cu cerneală te pot plimba prin atâtea stări, prin atâtea trăiri. La prima vedere, ele nu au
viaţă. Cum poate ceva fără viaţă să te facă să plângi şi să razi şi apoi brusc să îţi aminteşti că îţi e
dor de cineva?
Mă bucur că am avut ocazia să aştern aici viziunea mea asupra cititului, care, după mine,
nu se rezumă doar la carte, ci şi la mediul în care o citeşti. Îmi pare rău că nu am timpul necesar
să te conving (Da, pe ţine! Tu cel care citeşti asta!) că merită să îţi „iroseşti” timpul cu o asemenea
activitate dar Cărtărescu aşteaptă cu nerăbdare să îmi împartă o fărâmă din geniul lui, aşa că te
las să cugeţi atent asupra amalgamului de litere de mai sus.
4
„Praf de stele”
De ce avem nevoie de lectură?
Călin Biberea
Clasa a VIII-a B
Cu ajutorul imaginaţiei, putem percepe lectura ca un ultim sistem de simulare, deoarece

prin intermediul cuvântului autorului ne putem imagina lumi și entităţi diverse, în care fiecare
dintre noi se poate găsi măcar într-un moment de glorie sau de umilinţă.
Un prim argument stă la baza procesului de imaginare: tot ce este redat de creierul uman,
fie acel „ceva” și o iluzie, are o nuanţă, falsă într-adevăr, de realitate indusă. Astfel, imaginaţia
poate fi considerată un al treilea ochi. Imaginaţia nu impune limite, ci doar câmpuri și zone de
opinie ce sunt traversabile.
Un al doilea argument stă în subconștientul uman, în special în cazul copiilor: puterea
exemplului. Mario Cuomo spunea: „Îi învăţ, îi învăţ, îi învăţ, dar nu am reușit să-i învăţ în 50 de
ani ce am învăţat de la tata în două săptămâni doar uzitându-mă la el”. Deci, astfel, de ce nu am
putea lua ca exemplu un erou dintr-un basm? Să deţinem curajul, iscusinţa lor? Este totul foarte
ușor, atâta timp cât voinţa este prezentă.
Astfel, putem spune că o lume fără lectură ar avea altă lumină, mai redusă, imaginaţia fiind
astfel înlănţuită.
Aripi în culori
Oana Morteanu
Clasa a XII-a D
Unice.
Cuvintele sunt aripi
Scrise cu pene colorate.
Care alunecă uşor
Pe cerul ca o foaie,
Se îndoaie la colţuri
Coborând mai apoi pe pământul
plin de cerneală.
Structură
Nu încerca să construieşti
O lume.
Ea se construieşte singură,
Prin cuvinte.
Nu descrie cerul cu ochii tăi căci
Se pierde.
Caută să simţi,
În înţelesuri.
Aer
Ascultă elixirul vieţii,
Simte briza dimineţii,
Uită-te dincolo de amintirile tinereţii
Şi vei găsi cheia unicului gând. Pictură realizată de Iulia Pal, clasa a IX-a B
5
„Praf de stele”
Despre copilărie... povestim

Experienţe…
Orodan Andrada
Clasa a IX-a B
„mă dau pe ele”. Copilăria mea a avut forme

diferite, printre care cea a baletului, a
patinajului, a tenisului, cântatului și
descoperind lumea prin experimente și
camere ascunse.
Un prim moment amuzant pe care mi
l-a amintit mama s-a întâmplat în tramvai.
Eram chiar foarte mică, și mă întorceam
acasă de la plimbarea zilnică cu mătușa mea
dragă. Tramvaiul 1 era aproape de
destinaţie, însă, deodată, Andrada și-a dat jos
pantoful stâng. Momentul descălţării nu a
fost observat de mătușa mea până când
tramvaiul avea câţiva meri până când
ajungea în staţie. Atunci, disperată, ea a
încercat să îmi pună pantoful din nou pe
picior, dar eu mă mișcam în așa fel încât să
nu reușească să mă încalţe. Până la urmă,
mătușa mea a trebuit să mă ia în braţe și să
Aceasta sunt eu. Andrada Elena. De
îmi ia pantoful în cealaltă mână până când
fapt, este o reprezentare a mea într-un
am ajuns acasă. Ce noroc că staţia de tramvai
univers alternativ, dar de ce să ne complicăm
e chiar vis-à-vis de blocul meu!
cu istoria acestei „versiuni” care ţine de
Cu toate acestea, nu prea cred că s-a
domeniul ficţiunii?
considerat la fel de norocoasă a doua oară.
Aș vrea să trecem direct la povestire.
Singurele diferenţe au fost distanţa și situaţia
Copilăria mea.
în care a fost pusă mătușa mea.
Pe moment, recunosc, îmi este greu
A doua mea întâmplare din copilărie a
să-mi amintesc ce am făcut în copilăria mea.
avut loc în zona centrală a orașului. Trebuie
Cu toate acestea, puţin ajutor de la cei care
să recunosc că nu ţin minte dacă era în
ţi-au dăruit copilăria și te-au îndrumat prin
Parcul Rozelor sau chiar în Piaţa Operei, dar
ea poate fi cerut și la vârsta în care vrem să
știu că s-a întâmplat!
ne lăsăm aripile să se despartă pentru a
O altă plimbare, aceeași Andrada,
putea zbura cât mai departe.
aceeași mătușă. I-am cerut să mă ţină în
Copilăria mea, pot spune, a fost
braţe, iar ea, cu drag m-a luat în braţele ei. Cu
minunată. Nu am avut accidente cu bicicleta,
toate acestea, trebuia să plecăm acasă. Când
nici cu trotineta. De fapt, nici acum nu știu să
să mă pună jos, văzuse că nu ajungeam jos!
6
„Praf de stele”
Mâinile mele strângeau foarte bine zona de și decorate cu minunea peisajului românesc.
care se ţineau, picioarele nu voiau să se lase De când le-am văzut prima oară m-am
atinse de pământ deloc! I-am cerut să mă îndrăgostit de cele două castele și zona
ducă acasă ţinându-mă în braţe, și, deși a spectaculoasă ce le înconjoară.
încercat să refuze și să mă pună pe picioarele Dacă aș fi întrebată acum care este
mele, eu tot mă ţineam foarte bine de ea. camera mea preferată din cele două castele
Până la urmă, mi s-a îndeplinit dorinţa, iar eu răspunsul ar fi același ca cel de când le-am
am fost dusă, tot drumul, de mătușa mea, vizitat prima oară: Camera de Aur.
ţinându-mă în căldura braţelor ei (deși era Camera de Aur a fost întotdeauna
vară…) camera care mi-a atras atenţia și m-a fascinat
Ce ar fi o schimbare de scenariu? cu frumuseţea ei de prima oară.
Cumva a spus cineva cuvântul experimente? Am rămas atât de fascinată de ea încât
Copil fiind, știinţa m-a pasionat foarte știam singură drumul spre acea cameră. Și
mult. Nu degeaba am și porecla Protonel. Dar asta m-a ajutat foarte mult într-una din
porecla mi-a fost dată mult mai devreme de vizitele mele.
data următoarei amintiri. Ajunsesem la etajul acelei camere, iar
Bunica din partea tatălui meu și multe tentaţia de a mă rupe de grup și a mă duce la
rude ale familiei mele sunt din Ineu. Eram în acea cameră era imensă. Așa că am întrebat-
vizită la una dintre rudele mele, și pe lângă o pe mama dacă am voie să mă duc acolo
faptul că într-una măturam curtea, eram singură. Mama a spus că nu ar fi bine să mă
absolut fascinată de fântâna de lângă poartă. duc, așa că am mers cu grupul meu în prima
Nu era nimeni în apropiere, săpunul cameră de la etaj. După ce am văzut-o,
era în apropiere, iar știinţa avea destule ghidul, care auzise scurta discuţie, a venit la
lacune în mintea mea așa că m-am hotărât să mine și m-a întrebat dacă știu cum se ajunge
ajut omenirea și să devin un cercetător la ea. I-am răspuns cu entuziasm în mod
cunoscut pentru răspunsul meu la întrebarea afirmativ, și atunci am auzit vorbele mult
„Cum apar bulele de săpun?” Am luat repede dorite: „Atunci du-te!” Aproape că am zburat
săpunul și am pus puţin în fântână. Am agitat în drum spre ea, iar când am ajuns, am simţit
apa cu găleata atârnată deasupra fântânii, căldură în inima mea, întâlnindu-mă cu
dar nu apăruseră bulele de săpun! Așa că am vechea mea prietenă. Am avut destule
adăugat, și adăugat, am agitat, până când am minute pentru a o admira, și m-am bucurat
văzut fântâna plină de bule de săpun. că acea întrebare a fost auzită de ghid, astfel
Experiment reușit și o miraculoasă explicaţie ajungând să am mai multe minute petrecute
la îndemâna mea! Păcat că mama nu a înţeles cu draga mea cameră.
ce miracol tocmai a fost înţeles… Am mult mai multe amintiri, amintiri
Mai sunt multe amintiri din copilărie, ce m-au construit, m-au conturat și m-au
dar în curând va sosi finalul povestirii, așa că format, m-au făcut să învăţ, să înţeleg, să
mai pot spune o întâmplare și numai una. visez și să îmi imaginez. Iar toate aceste
Castelul Peleș și Castelul Pelișor. Două memorii și amintiri au creat copilăria mea de
construcţii miraculoase, pictate cu frumuseţe neuitat.
7
„Praf de stele”
Fantezie... Ficţiune...
Dacă aş avea aripi…

Dara Nestorovici
Clasa a V-a A
Nu poţi spune multe despre cineva cu aripi; nu poţi judeca un înger după aripile sale, ci
după cum zboară, cum se foloseşte de ele.
Pentru toate aceste lucruri, trebuie să poţi avea aripi. Şi asta nu o spun neapărat în sensul
adevărat al cuvântului… Să va dau două exemple: primul constă în a şti să treci peste greutăţile
din viaţăa de zi cu zi. Dar, sinceră să fiu, şi acest lucru poate fi privit din mai multe perspective,
cum ar fi: să ai o problemă de familie, o problemă temporară de familie şi aşa mai departe…
Asta înseamnă pentru mine să ai aripi în sensul metaforic! Dar greul abia acum începe!!!
Ce pot eu să vă spun despre modul în care ai putea avea aripi adevărate?! Asemeni păsărilor,
îngerilor, zânelor din poveştile de „Noapte bună” pentru copii… Hm… Da! Am găsit! Eu îmi
imaginez că dacă aş avea aripi, aş putea să explorez întreaga lume!!! Într-o singură zi!
Imaginaţi-vă! Staţi câteva secunde cu ochii închişi şi gândiţi-vă la acest lucru! Aţi putea să vedeţi
toată răutatea din oamenii răi, dar, totodată, toată bunătatea din cei buni!... Şi tot aşa aţi continua
să plutiţi peste mări şi ţări, peste lumi de poveste, văzând totul aşa mic cum este. Veţi descoperi,
poate, chiar şi o lume necunoscută, cu totul şi cu totul nouă! Aţi putea…, aţi putea…, cine ştie câte
lucruri fascinante şi noi aţi putea să faceţi!!!...
Dar, din păcate, ştiu că acest lucru nu se poate, aşa că spun şi eu că şi Creangă: „Am
încălecat pe-o şa / Şi v-am spus povestea-aşa! / Am încălecat pe-o căpşună / Şi v-am spus o
maaare minciună!”
Ţinutul inimii mele

Tania Văluşescu
Clasa a V-a C
Ţinutul inimii mele este împărţit în cinci continente: Ţinutul Răzbunării, Pădurea
Plictiselii, Plaja Prieteniei, Peştera Fericirii şi Deşertul Curiozităţii.
Ţinutul Răzbunării are o întindere de 2765 km pătraţi. Acolo se află munţi înzăpeziţi şi
gheţari, este foarte frig şi este ceaţă. Popasurile aflate aici se numesc Răscruce, Răstimp şi
Răzbun. De cate ori vin aici, devin mai răzbunătoare.
Pădurea Plictiselii are o întindere de 2989 km pătraţi. Acolo se află munţi, copaci şi un râu
care se numeşte Râul Plictiselii. Acest râu curge cu multă plictiseală. Cateodată, se şi opreşte.
Poate vorbi şi chiar vorbeşte plicticos.
Plaja Prieteniei este un loc cu mult nisip. Are o întindere de 7698 km pătraţi. Marea care
se află aici se numeşte Marea Iubirii. Are o adâncime de 7 metri. În ea se află diferite specii de
peşti: Bubu şi Rutu, iar plantele sunt roşii. Marea are acest nume deoarece, în acest loc, eu mă
îndrăgostesc. Pe această plajă îmi place să mă distrez mereu cu prietenii.
Peştera Fericirii este locul unde mă regăsesc când sunt fericită. E un loc aventuros. Este
locul meu preferat.
Deşertul Curiozităţii este un loc minunat. Toate curiozităţile se află aici. Când vreau să aflu
ceva nou, mă întorc aici.
8
„Praf de stele”
Ce e mai bun, am lăsat la sfârşit. În Pădurea Îndrăznelii, se află Munţii Amintirilor. Aici
sunt toate amintirile din viaţa mea, ferecate cu mii de lacăte.
Cipi, piticul hazliu

Andrei Grigorie
Clasa a V-a C
A fost odată că niciodată un spiriduş - Ce cauţi pe aici şi ce vrei?

care locuia într-o ciupercă împrenă cu - Vreau să mă faci mai tânăr, cu
familia sa. El avea un fiu, pe nume Cipi ajutorul farmecelor.
Cipi, încă de mic, îl ajută pe tatăl sau - Desigur, dar trebuie să îmi aduci
la muncă. El ajută pe toată lumea, nu numai ingredientul secret.
pe tatăl său. Cipi era un copil isteţ, bun şi - Care anume?
binevoitor. - Câţiva solzi de la maleficul balaur
Într-o zi, era la şcoală, în pauză, cu (şarpe).
prietenii săi. Un coleg de-al său a observat că - Bine, am să îţi aduc.
şi-a pierdut pacheţelul cu mâncare. Cipi, ca Cipi merse şi îşi strânse toţi prietenii:
un coleg bun ce era, i-a dat jumătate din câţiva spiriduşi, Răzor, Sonny, Ronnie, apoi
mâncarea lui. Altădată a ajutat un bătrân să încă un castor pe care îl cunoştea din liceu,
treacă strada, fiindcă maşinile – pepene nu ciocănitoarea şi şoarecele Don. Au construit
făceau loc nimănui. împreună o maşină de luptă.
Când a ajuns mare, se gândea la Când au fost gata cu toate, au pornit
copilărie şi voia să fie din nou tânăr. A auzit către balaur. Au mers zile întregi până au
că în baltă există un brotac vraci. Cum a ajuns la grota fiarei. Toată lumea se aştepta
auzit asta, Cipi a luat-o spre baltă, crezând că să vadă ieşind
vraciul îl va ajuta. Sosit la baltă, a început să un monstru, dar... a ieşit un şarpe mic şi
îl strige pe brotac: drăguţ. Toţi au început să râdă, numai
- Brotacule! Hei! Am nevoie de şarpele se enerva şi le spuse să nu mai râdă,
ajutorul tău! fiindcă o să le pară rău. Dar numeni nu îl
Deodată, din baltă, sări pe un nufăr o ascultă. Atunci şarpele se preschimbă într-o
dihanie râioasă. dihanie enormă.
- Ce vrei? întrebă broasca Cipi şi prietenii săi se urcară în
morocănoasă, abia trezită din somn. automobil şi fugiră. Şarpele îi urmărea, dar
- Vreau să mă faci mai tânăr! nu putea ţine pasul cu ei, aşa că se lasă
- Eu nu pot să fac asta, este peste păgubaş. Toţi erau trişti fiindcă nu au luat
puterile mele, dar am un prieten, o şopârlă. O solzi de la şarpe. Cipi îşi dădu jos pălăria şi,
vei găsi lângă lac pe o stancă. Cipi plecă mai ce să vezi? Avea agăţaţi în păr vreo şapte
departe. solzi. Atunci spiriduşul fu în culmea fericirii.
Pe drum se întâlni cu o ciocănitoare, Se grăbi spre casă să dea solzii, când...
care îl întrebă ce caută pe acolo. ...se trezi şi îşi dădu seama că a fost un
- Merg să mă fac tânăr! vis, el nu a fost în nicio călătorie, nu s-a
Ciocănitoarea nu înţelese ce spuse întâlnit cu nicio şopârlă şi nu a avut nicio
Cipi, aşa că îşi luă zborul. aventură.
Spiriduşul plecă mai departe. Ajuns la El adormise stând pe fotoliu.
lac, începu să caute şopârla pe stânci. Nu o Ca să fie sigur, l-a întrebat pe Răzor
găsi, aşa că începu să o strige: dacă nu au fost să se bată cu un balaur.
- Şopârlo! Hei! Mă auzi!?
9
„Praf de stele”
- Cipi, eşti bine? Nu eşti bolnav? De ce

spui că ne-am bătut cu un monstru?
- Nu mai contează...
Şi aşa, Cipi a avut un vis ciudat pe care
nici azi nu îl prea înţelege. Aşa că nu se mai
gândeşte la vis şi la copilăria sa.
Din ziua aceea se simte mai vesel şi
mai tânăr.
Fotografie realizată de Maria Macavei, Clasa a X-a D
Scântei nemuritoare
Andreea Miron
Clasa a IX-a B
În urma acelor cuvinte rămase ca o dâră palidă, cenușiu-gălbuie, din care nu mai dintingea
ce spusese ea, ce spusese el, ce fusese aievea. Apoi un val de idei au izbit-o in minte; nu putea
crede că se întâmplă așa ceva! Un vârtej ameţitor de cuvinte, imagni, sunete se roteau în jurul ei,
iar în lumina palidă a înserării, vorbele și imaginile aveau culori ţipătoare, care o oboseau, o
înconjurau ca niște șerpi ce nu-i dădeau pace și care încearcă să o cuprindă tot mai strâns, tot mai
strâns, până când simte că nu mai poate să respire și că va fi doborâtă de veninul neputinţei care
se năpustea din toate părţile, încercând să-i otrăvească și ultima fărâmă de raţiune. Nu, nu era
posibil așa ceva! Tot ce a fost, tot ce au trăit împreună, toate momentele de vis pe care le-au
împărţit, toate clipele de fericire! Ochii au început să o usture, obrajii să o înţepe în timp ce
lacrimi dureroase îi zguduiau tot sufletul. De ce asta, de ce acum? Oare nu auzise bine? Nu putea
să glumească cu așa ceva, pentru ce ar face-o, cu ce l-ar satisface dezorientarea și umbra
chinuitoare de pe chipul ei? Se uită iar și iar la expresia lui, căutând ceva, orice, care să trădeze
falsitatea vorbelor sale. Dar nu era nimic, aceeași apariţie rece care nu se potrivea cu nimic din ce
știa ea. Și atunci cum rămânea cu sufletul ei? Nu conta dacă inima ei s-ar fi rupt în bucăţi,
transformându-se în cenușă chiar în faţa lui? Ce simţea? Furie, neîncredere, surpriză, durere,
teamă, ură? Nici măcar ea nu știa, părea că toată viaţa ei a trăit un vis cu îngeri și palate de cleștar
pentru a fi smulsă cu brutalitate mai târziu și prădată realităţii înfricoșătoare.
A încercat să spună ceva, să facă un pas înainte, să întindă o mână tremurândă spre iluzia
de lumină care se estompa chinuitor, dau nu putea. Trupul nu mai era al ei, nici mintea, nici
simţurile. L-a privit neputincioasă, cum i-a întors spatele și a plecat cu pași lejeri, un înger
întunecat care abia atingea nisipul de marmură, un înger de gheaţă care se depărta de ea pe
întinsul drum al vieţii, fără să se uite o clipă înapoi. Și ea striga, plângea, suspina, urla și blestema
dinlăuntrul fiinţei ei întreaga lume și pe ea însăși, prostia, naivitatea, încrederea ei într-o
proiecţie de cristal care i-a încălzit atât de mult sufletul cândva. S-a lăsat moale, ca o cârpă
zdrenţuită, să alunece în genunchi pe nisipul de argint pictat de lumina lunii. Soarele a apus de
mult și bezna a pus stăpânire pe Univers, furându-i toată splendoarea și minunăţia. Globul palid
care veghea printre stele a încercat să-i mângâie fiinţa fără vlagă cu raze slabe, parcă moleșite și
ele de tristeţea fetei, dorindu-și să-i ofere un îndemn, o încurajare, o urmă de speranţă. Vântul
șuiera și el pierdut printre firele decolorate și nuanţele tulburător de înfiorătoare ale nopţii, iar
valurile spumoase ale mării de cleștar nici nu se gândeau să scuipe globul cu plete de aur care
10
„Praf de stele”
strălucea mai devreme pe cerul din lumea copilei. Dar ea nici nu mai era acolo, sufletul ei plutea
pierdut prin spaţiu și timp, în căutarea a ceva care să-i aline suferinţa, a ceva care să-i confirme
prezenţa unui coșmar înnebunitor și nu a unei realităţi crude. Lumea ei euforică a fost distrusă
instantaneu, la fel ca și inima ei transformată în pulbere, arsă cu răutate din temelii în ciuda
agoniei care nu vroia să creadă adevărul. Privea cu ochi sticloși, împăienjeniţi de plâns, de
fantasme întunecate, mângâia fără să vrea urma de pași întipărită pe veci în nisipul fin, altădată
izvor tămăduitor al iubirii.
Un colţ al gurii i-a zvâcnit în sus, întipărindu-i pe chip un zâmbet de om epuizat și bolnav.
Va trebui să accepte. S-a ridicat încet, nesigură pe picioare, ca o nălucă dezorientată. Deși o pânză
groasă de întuneric o înconjura, a început să meargă înainte, căutând cu disperare o urmă de
lumină.
Melancolie într-un castel de marmură

Andreea Miron
Clasa a IX-a B
Deschid ochii și-mi dau seama de slabe de lumină, ca niște portaluri

faptul că încă plutesc pe un tărâm de îmbietoare, ca niște reflectoare măreţe care
fantezie. Mireasma proaspătă și răcoroasă și introduc în scenă noua noastră regină, iarna.
peisajul feeric ce se întinde înaintea mea să Un fulg îndrăzneţ, orbitor de sclipitor
facă oare parte din tabloul realităţii? Am și pur s-a așezat timid pe vârful degetului
înșfăcat la repezeală halatul cel moale și meu îngheţat de uimire și de plăcere. Am
pufos, la fel ca întinsul și strălucitorul covor tresărit și l-am privit curioasă, descoperind
de afară și am ieșit pe terasă, așezându-mă textura sa fină și vesela rochiţă de dantelă.
pe vechiul leagăn de lemn. Parcă mi-aș dori și eu să îmbrac haine croite
Nu e frig. Niciun vânt care să-ţi taie de iarnă și să mă avânt împreună cu ea,
obrazul și nici un sunet care să-mi confirme dansând şi cântând în timp ce vestim sosirea
faptul că în faţa mea nu se înșiră poarta de veselilor fulgi. Dar iată, s-a topit! Nu aș fi vrut
trecere a unui basm. E mirific, acesta-i să se topească, cât era de frumos.... oare așa
cuvântul! Deși întinderea de cerneală sinilie m-aș topi și eu dacă aș fi o bucată de
care ne veghează viaţa s-a ascuns după o perfecţiune? Dar dacă m-aș topi oricum?
perdea groasă de nori fumurii, iarna își Înconjurată de povești feerice și
scutură veselă cojoacele și împletește noi legănată de scrânciobul împovărat de ani din
veșminte ale naturii. Mii de steluţe de argint, călduroasa cabană a bunicilor, am adormit
diamant și cristal, fiecare unică în felul ei, își rapid și liniștit, visând lumi albe și fete care
dansează frumuseţea în întreaga pădure, la seamănă cu mine, dansând pe un lac mare,
fel ca oamenii care joacă pe scena vieţii. de gheaţă, în timp ce fulgii și pădurea îmi
Brazii înalţi și copleșiţi de nea par crini cântă valsul. M-am trezit târziu, căci iarna te
enormi acoperiţi de floarea pură a zăpezii. îndeamnă la odihnă și la purificare a
Totul e alb, alb și iar alb. Pădurea doarme sufletului, dar mi-am revenit în simţiri la cel
adânc, copleșită de vise și de cântecul mai frumos moment ce l-aș fi putut prinde.
liniștitor al iernii care colindă prin văzduh Printre înaltele coloane de marmură albă ale
însetată după lume. Ce cântec îmbietor al regatului crăiesei, se zărea apusul. Ochi
iernii, alcătuit din simfonia dansului de fulgi, îndrăzneţi nu mai brăzdau văzduhul, însă
goana aerului printre crestele de munţi și săgeţi trandafirii de lumină se împleteau cu
propriul tău suflet. Pot să întrezăresc raze zdrenţe leneșe, multicolore de pe cer și
11
„Praf de stele”
pictau umbre și povești pe albul imaculat al potecile presărate cu dragoste și chemări

pământului. Vreau și eu să desenez, să creez nemuritoare ale vieţii. Am închis din nou
o poveste, de ce să nu urmez exemplul dat de ochii, cu sufletul împlinit și inima încântată.
marele sihastru al lumii? Simt totul cum mă În tine poţi regăsi orice univers dorești
cheamă, o bucurie și o putere de nedescris pentru că faci parte din toate. Ești cineva
spre o lume nedescoperită de nimeni până care poate culege frânturi de vis spre a le
acum, care mă așteaptă pe mine. Emoţionată răspândi în lumea largă ca adevăr, cu scopul
și nerăbdătoare, m-am așezat în mijlocul de a crea zâmbete, speranţe sau noi vise.
mării spumoase, cristaline și răcoroase. Un Cauţi și regăsești în tine orice îţi dorești, cu
oftat de surpriză, ca o dorinţă, a scăpat de pe condiţia de a fi curat și sincer.
buzele mele, risipindu-se într-un ecou Astfel, întinsă pe lungi și catifelate
inexistent prin pădurile străjerilor muntoși, lespezi de marmură, am zărit ceea ce
născut și mort într-un neant misterios. căutam: propriul meu regat, unde m-am
M-am lăsat pe spate, convinsă de regăsit pe mine și pe cineva care mă aștepta
puternica dorinţă de plutire și înălţare cu o rochie din mătase argintie, gata de un
într-un univers nou, un univers mirific, doar dans printre stele. M-am întâlnit cu Iarna.
al meu. O secundă, numai una, să-i zăresc
Aventură între lumi

Andreea Miron
Clasa a IX-a B
Ce bine că sosise vara! Nu intrasem demult în vacanţă, însă în fiecare zi m-am zbenguit, am
pierdut vremea pe afară și alungam miile de griji care mă ameţeau pe când mergeam la școală.
A fost o zi normală, cel puţin în timpul dimineţii a fost totul perfect: m-am trezit, am
mâncat, am citit și apoi am tulit-o afară, cu gândul de a mă întâlni cu prietenii, în oraș. Pe drum,
mă tot gândeam la cartea pe care tocmai o terminasem de citit, o carte SF cu personaje fantastice
și lumi secrete, imaginându-mi cum ar fi ca toate lucrurile paranormale să fie adevărate. Totuși,
până la urmă, tocmai de aceea se numesc PARAnormale: nu coincid cu realitatea.
Eram aproape de destinaţie când, deodată, în timp ce intram printre blocuri, am simţit o
forţă, ca un fel de vânt, dar totuși diferită, care mă împingea din faţă. Nu am mai putut să înaintez
și apoi, brusc, m-am simţit aruncată în spate cu putere. Totul a durat câteva secunde: parcă
pluteam undeva în aer, în timp ce, în jurul meu, culorile se estompau, se amestecau, îmi zgâriau
ochii și nu se auzea niciun sunet. Pe neașteptate, mișcarea s-a reluat și culorile au dispărut, în
timp ce eu m-am trezit stând pe jos, dezorientată, pe o alee de beton. Eram ușor ameţită, apoi
m-am uitat în jur și inima mi-a stat în loc: nimerisem într-un film din viitor! Asta dacă totul ar
avea logică, ceea ce, în capul meu, nu se contura: zeci de clădiri care de care mai complicate și mai
ciudate, mașini zburătoare care treceau pe deasupra mea și un cer mov cu stele multicolore și cu
doi sori, unul albastru și unul mai mic și roșu.
M-am pocnit peste cap și m-am scuturat. De ce Doamne nu mă trezeam! Apoi am remarcat
cum cineva se apropria de mine: o femeie cu păr lung, blond, prins la spate și ochii de un albastru
marin. Purta un costum cum vedeai pe la TV, la Stargate sau ceva asemănător, și zâmbea la mine,
întinzându-mi mâna. În spatele ei au apărut încă trei oameni: doi bărbaţi și o femeie. Nu conta.
Mă holbam în continuare la ea.
12
„Praf de stele”
- Bine ai venit pe Ashtar, soră de pe Terra. Nu te speria și nu fugi; ești cea mai norocoasă
dintre pământeni. Știu că te întrebi ce se întâmplă, dar ţi se va explica totul. Tot ce trebuie să faci
este să vii cu noi.
Am încremenit, iar mintea mi s-a blocat. Ce însemnau toate astea? Oare am avut un
accident pe drum și am murit, ajungând într-un alt Univers? Cei patru s-au apropriat și aproape
că m-au luat pe sus pentru că eram practic paralizată. Femeia cea blondă a început să vorbească:
- Precum spuneam, să nu te temi. Îţi vom oferi răspunsuri. Numele meu este Rheita și te
afli pe Ashtar, singura planetă cu adevărat evoluată din Galaxia Antares. Poate că ai observat deja
că semănăm.
Îmi oferi un zâmbet.
- Nu are rost să fi înfricoșată, suntem și noi un fel de „oameni”, cum vă spuneţi voi și nu-ţi
vom face rău. Vrem doar să ne acorzi puţin timp să-ţi explicăm prezenţa ta aici.
Au trecut mai multe luni pe Ashtar. Poate că sună ciudat, dar m-am obișnuit și-mi place.
Am trecut peste șocul primelor zile aici și am descoperit cât de plăcut este. Într-un fel, seamănă
cu noi, dar sunt mult mai evoluaţi și mai captivanţi. De fapt, totul stă cam așa: Antares e o galaxie
aflată la foarte mulţi ani lumină de Terra, iar locuitorii ei sunt cei mai evoluaţi din cele câteva
bilioane de galaxii care formează imensul nor Cassendi, un fel de cartier al acestor galaxii. Cine să
știe că și noi facem parte din el? Oricum, sunt sute de planete locuite și cam toţi semănăm, cei din
norul Cassendi sunt toţi ramuri ale aceluiași neam, Capella Aristah, dar deja de aici e mai
complicat. Eu am ajuns aici printr-un portal. Da, așa e, m-am teleportat. Cei de pe Ashtar au
portaluri pe toate planetele locuite și cei care trec prin ele ajung aici, exact cum s-a întâmplat cu
mine. E vorba de cunoașterea neamului și nu ne putem cunoaște decât dacă ne întâlnim într-un
fel sau altul, iar celor de aici le place să ne uimească cu creaţiile lor. De asemenea, un lucru foarte
tare e că aici, un an e cât o oră terestră, ceea ce înseamnă că măcar nu mă va da nimeni dispărută
un timp. Dar, de fapt, Terra a început deja să fie mai mult ca o veche amintire.
Locuiesc într-un fel de navă unde îmi petrec majoritatea timpului. Uneori îmi fac teste ca
să afle diverse chestii și nu mă deranjează. Cu toate acestea, a apărut un moment când ceva s-a
schimbat și a trebuit să aflu ce. A fost frumos la început, dar ceva era și bizar. Parcă mă întrebau
prea multe și erau prea drăguţi. Într-o noapte, am umblat fără să știe nimeni la datele cheie de la
navă. Să mai zică cineva că nu știu să trag cu ochiul!
Am descoperit ceva ciudat, Camera Specimenelor. Ceea ce mi-a atras însă atenţia a fost
faptul că acolo erau toate datele despre mine și Pământ. Lângă, mai erau niște semne care indicau
că încă nu știau totul despre Terra și mai au de aflat lucruri despre noi, apoi am dat peste două
cuvinte urmate de semnul întrebării: Operaţiunea Repopulării?
Mi-a sărit inima. Ce era asta? Vroiau să repopuleze Pământul? Ceva a căpătat sens. Erau
mereu foarte dulci... prea dulci? Îmi povesteau cât de perfectă e rasa lor și ce minunat ar fi
Universul dacă toţi ar trăi în pace și s-ar iubi ca ei. Cum am fost îndepărtată pe nesimţite de casă?
Și ce era cu injecţiile pe care mi le făceau o dată la câteva zile? Dacă ele mă făceau să mă port așa?
Nu m-am așteptat la asta. Frica a pus stăpânire pe mine și am zis: „Gata! Trebuie să plec, acum!”
Dar cum? Portalul! Unde erau cabinele alea pe care am văzut că le foloseau? Oare mergeau pe
planetele unde purtau războaie ca să vadă cum decurge totul? Nu știu și nu vreau să mai știu
nimic. Locul meu nu e aici și trebuie să plec.
Am fugit și am intrat într-o capsulă de teleportare. Cum se foloseau butoanele...? Pesemne
că era ceva de setat. Bine că iubeam PC-urile și știam foarte multe despre ele. Învăţam repede.
Tocmai ce am început să caut, când am auzit o voce:
- Hei! Treci înapoi aici! Acum!
13
„Praf de stele”
M-am grăbit, apăsând aiurea, sperând să pot găsi ce căutam și să ajung acasă. Mi-a apărut
un fel de imagine virtuală care reprezenta Terra și am apăsat cel mai mare buton, apoi am tras de
una dintre manete. Am închis ochii, în timp ce foștii mei prieteni și-au scos armele Kepier, niște
lasere impresionant de puternice. S-a auzit un bipăit și totul s-a înceţoșat.
O mașină claxonă. O mașină MAȘINĂ! Am deschis ochii din nou și am observat că eram în
mijlocul străzii, cu un șofer mirat și iritat care mă privea prin parbriz. Nu mă interesa deloc. Am
început să strig de fericire și să o iau la goană. Bine că șoferul era singura persoană de pe drum, a
fost suficient să par o paranoică fugară fie și numai în faţa acestui om.
Ţopăind, m-am uitat la ceas: ha! Douăzeci de minute fix. Nu-mi mai trebuia întâlnire cu
prietenii. Direcţia acasă! Apoi mi-am dat seama că umblam în niște pijamale stranii din altă
galaxie, pe stradă, în mijlocul zilei. Ei bine... și ce? Oricum vor ajunge la gunoi cu prima ocazie.
Gândurile mele însă, nu erau ocupate numai cu asta. Încă nu puteam crede că am oprit o
posibilă Apocalipsă. Nemaiavând pe ce să facă cercetări, nu vor reuși să ne creeze un profil
complet. Va fi riscant din partea lor să ne atace, pentru că, chiar dacă dispun de o tehnologie mult
mai dezvolatată, nu ne știu toate punctele slabe.
Am zâmbit, apoi am început să râd. Cine oare m-ar crede? (de parcă aș spune cuiva).
Oricum, vacanţa e în toi, iar eu trebuie să revin la activităţile mele zilnice și să port din nou
costumul unei fete normale... sau aproape...
Și cu toate astea, dacă va mai apărea ceva neașteptat, probabil că îmi voi relua poziţia de
salvatoare pentru că, până la urmă, Pământul e căminul meu și fără o casă și o familie iubitoare,
nu ai cum să trăiești cu adevărat și să fii fericit.
Clopoţelul fără glas

Dragoş Chiriţă
Clasa a IX-a B
În inima pădurii bătrâne, într-o căsuţă Făcuse o mulţime de clopoţei care ştiu
veche şi frumoasă, ca în poveştile de demult precis când începe şcoala şi când vine pauza,
locuia şi lucra un mare meşter clopotar venit, clopoţei care sună în sate mici de munte sau
nu se ştie când si nu se ştie de unde, aici. Se în marile oraşe. Asta dacă nu cumva le-a luat
spunea că vrea să fie departe de oameni ca să locul vreo sonerie răguşită, şi stau cuminţi în
poată lucra liniştit sau că se temea de faptul muzeul şcolii. Avea clopote ce colindau
că cineva ar putea să-i fure meşteşugul şi să lumea pe vapoare şi dădeau precis semnale
facă alte clopote mai melodioase sau mai de ceaţă sau de vreme rea. Poate clopoţelul
frumoase. ce te-a însoţit la colindar în iarna aceasta a
Adevărul este că meşterul avea aici fost făcut tot de el pentru că iubea colindele
aer curat şi ape limpezi, că glasurile pădurii îl şi învăţase micuţele instrumente să cânte
ajutau să dea viaţă clopotelor lui. Oamenii îi corect, şi facuse aşa de multe, că le pierduse
erau dragi şi se bucura de oaspeţi. Lucra numărul.
acolo, în pădure, clopote pentru toată lumea. Într-o iarnă, meşterul a rămas izolat
Aveau cel mai frumos glas, erau cele mai în pădure, în căsuţa lui, pentru că a nins
frumoase. Pe cel mai mare, cu glasul gros şi mult, mai mult ca în alte ierni. Viscolul a urlat
solemn, l-a trimis la cea mai mare catedrală a neîncetat şi vântul a răscolit pădurea.
unui oraş frumos; unul mic, fin ca o dantelă, Meşterul era trist, nu mai putea lucra pentru
anunţă musafirii la curtea unor regi. că nu mai avea materiale şi nici pe afară nu
putea ieşi. Privea pe geam şi mângâia din
14
„Praf de stele”
când în când un firişor de iarbă răsărit chiar primăvara şi nu l-a speriat nimic. A ieşit în
la pervazul ferestrei lui, nu se ştie cum. pragul casei şi a vorbit cu micul clopot făcut
Privea pe geam şi aştepta raza de soare care dintr-un strop de argint şi din sideful unui
să îi aducă primăvara... Atunci i-a venit o ghioc:
idee: va făuri un clopoţel care să cheme - Hai, ghiocel, du-te, adu la mine
primăvara, s-o cheme aici, în pădure. Să ştie primăvara. Cheam-o!
şi ea că e singur acolo, că îi este dor de Vântul năpraznic i-a smuls din mână
oameni, de păsări şi de flori. A răscolit prin clopoţelul fără glas şi l-a dus pe aripile lui.
toată casă, prin toate ungherele atelierului Meşterul a rămas în prag cu ochii înlăcrimaţi.
său şi a găsit un strop de argint şi o scoică Iubea clopoţelul acesta ca pe copilul lui cel
mică, numit ghioc, uitată, poate, de un client mai drag. Nu voia să se despartă de el şi abia
venit de departe, de peste mări şi ţări, după a aşteptat dimineaţa să pornească în
clopotele lui. A topit argintul în cea mai mică căutarea lui. La prima rază de lumină a plecat
formă pe care o avea, a turnat peste el sideful la drum prin pădure, prin zăpada înaltă, prin
micului ghioc. Nu l-a împodobit cu dantelării, viscol şi ger. Parcă era mai cald şi parcă
l-a lăsat simplu, alburiu, dar a avut grijă, viscolul se potolea.
numai el ştie cum, să-i dea putere şi curaj să Simţea meşterul că îşi făcuse treaba
înfrunte iarna şi rezistenţa. Nu i-a dat nici clopoţelul lui. Dar unde era? L-a găsit într-o
glas. L-a înzestrat cu glasul inimii, de care poieniţă însorită. Meşterul a înghenuncheat
ştia el că ascultă primăvara. Ştia meşterul că şi l-a curpins în palme. Era aşa cum îl făcuse:
ea vine atunci când sufletul are cea mai mare alburiu, prins de un firişor verde, mic,
nevoie de ea, că uită chiar şi de calendar, delicat, puternic, rezistent şi curajos. Ca
uneori, dacă ştii să o chemi. Şi clopoţelul fără vântul să nu-l mai poată doborî, prinsese
glas ştia. Pentru că nu avea de ce să-l prindă, rădăcini şi se transformase în floare.
l-a agăţat de firişorul de iarbă de la marginea Clopoţelul fără glas este frumosul
ferestrei. ghiocel. Îşi face bine treaba, că toţi clopoţeii
A ieşit ceva alb şi verde. Alb să meşterului din pădure. El cheamă primvăra
păcălească iarna, verde să cheme frunzele şi şi aceasta îl ascultă cu drag şi vine, aduce
iarba. Va face treabă bună, aşa cum au făcut soarele şi trezeşte natura la viaţă. Opreşte
mereu toate clopotele lui. viscolul şi umple pământul de bucurie şi
Era târziu când şi-a terminat meşterul culoare. Stinge şi dorul bătrânului meşter de
treaba. Viscolul urlă parcă mai tare ca oameni, de păsări şi de flori. Ne anunţă că
oricând. Ardea de nerăbdare să cheme iarna se sfârşeşte şi primvăra e pe drum.
O vacanţă de neuitat
Paula Farcaş
Clasa a V-a C
Plecarea Deodată, din camera de lângă,

începuse să audă niște voci:
E dimineaţă. Soarele a răsărit pe cer - Dragule, cred că ar trebui să mă duc
ca o minge de aur. Deși e iarnă, afară nu e să fac niște sandwichuri și să pregătesc
deloc frig. mâncarea pentru drum.
Ioana privește pe fereastră. În acea zi - Bine, iubito! Între timp, eu am să duc
va pleca, împreună cu câţiva prieteni la celelalte bagaje.
Păltiniș.
15
„Praf de stele”
Ioana își dădu seama că mama și tata Când mama intră în cameră, se sperie
vorbeau între ei. atât de tare, încât îi căzu creionul din mână.
Deodată, cineva deschise ușa de la - Ridică-te, Dan! Trebuie să mergem!
cameră. Dan se ridică, își aranjă gulerul iar
- Oh, Mihai! Zău că m-ai speriat! spuse apoi spuse:
Ioana. - Abia aștept să ajungem!
- Șșșșșttt!… Mai încet, să nu ne audă Dong-Dong! Se auzeau clopotele
mama! bisericii care anunţau ora zece și jumătate.
- Dar ce cauţi aici? În acel moment, cele trei familii
- Of, n-am putut să închid un ochi ajunseră la locul de întâlnire. Veniră cu toţii
toată noaptea! Mă tot gândeam cum o să fie la mașina lui Radu, tatăl Ioanei și al lui Mihai,
la munte! iar acesta spuse:
- Hei! Nu știi cât îi ceasul? - Înainte de a pleca la drum, haideţi să
- E zece fără douăzeci. cerem protecţia lui Dumnezeu. Și începusă se
- Cât?!? roage. Când termină, toţi spuseră „Amin“, iar
- Zece fără douăzeci. apoi plecară la mașinile lor. Peste un minut
- Cred că putem merge jos. La zece și se urniră din loc, cu Radu în frunte, căci el
jumătate ne întâlnim cu Raluca și Dan. cunoștea drumul mai bine decât ceilalţi.
Amândoi coborâră în bucătărie, unde
o găsiră pe mama. Drumul
- Bună dimineaţa, copii!
- Bună dimineaţa! răspunseră cei doi Prima parte a drumului s-au uitat pe
în cor. geam și au ascultat muzică. Pe la jumătate,
- Veniţi! Uite, aici e micul-dejun ! au adormit câteva ceasuri bune.
Nu așteptară să li se zică de două ori. Când s-au trezit, mașina începuse să urce pe
Amândoi erau lihniţi de foame, iar ceaiul cald munte. Atunci când au plecat, cerul era senin
și mâncarea delicioasă le făcea și mai foame. și afară era cald, dar aici aerul se răcise, iar
Între timp, în cealaltă parte a orașului, de sus coborau pe pământ mici fulgi de nea
Raluca își pregătea bagajul. Numai ce de diferite forme. În scurt timp, totul era
termină de pus ultima șosetă și cineva intră acoperit de o plapumă albă de nea. Copiii
în cameră. priveau fascinaţi pe geam jocul fulgilor și
- Ești gata cu bagajul? o întrebă tatăl bătrânii brazi care săgetau cerul.
ei După câteva ore de mers,și privit
- Da! Chiar acum l-am terminat. acest spectacol, mașina se opri în dreptul
- Bine, atunci! Îmbracă-te și coboară. unei pensiuni. Casa era mare și frumoasă, iar
Raluca se îmbrăcă repede, se pieptănă în curte se vedeau mulţi oameni de zăpadă:
cu multă pricepere, își puse agrafa, iar apoi unii triști, alţii mici sau mari, veseli sau
coborî. Își mâncă porţia de cereale, iar mama melancolici, pe scurt, toate tipurile de feţe pe
îi spuse: care vi le puteţi imagina.
- Haide, draga mea! Trebuie să Toată lumea coborî din mașină ca să
plecăm! își mai dezmorţească picioarele.
Raluca se urcă în mașină și începu să Radu şi Darin, tatăl Ralucăi, s-au dus
citească dintr-o carte numită Micul lord, de să ceară cheile de la camere. După aceea, au
Frances H. Burnett. transportat bagajele.
Nu departe de casa Ralucăi, Dan Copiii erau încântaţi! Aveau un mic
stătea tolănit pe canapea și își făcea planuri apartament care avea două băi, una era
pentru vacanţa de la munte. pentru fete și cealaltă pentru băieţi, un hol
16
„Praf de stele”
micuţ și încă două camere. Una era pentru De când ajunseră pe pârtie, lui Mihai îi
fete și una pentru băieţi. plăcea să se dea mare și mereu îi depășea pe
Când au ajuns, era deja ora șase, dar ceilalţi, privindu-i de sus.
cu toată forfota asta, timpul trecuse repede şi Ioana îi spuse:
se făcuse ora șapte. Cele trei familii coborâră - Mihai! Nu te mai duce în faţa
să ia masa. Meniul conţinea ciorbă de grupului și nu mai face pe grozavul!!!
perișoare, spaghete bolognese, iar la desert, Dar Mihai îi răspunse ţâfnos:
clătite cu ciocolată şi frișcă. Dar ceea ce îi - Sigur!!! Ești geloasă! Iar dacă nu îţi
încântă cel mai mult pe copii, a fost ceaiul convine, uite am plecat! Am să schiez singur!
fierbinte și aromat. Și va fi mai bine pentru că nu va mai trebui
După ce terminară de mâncat, copiii și să vă aștept, doar pentru că voi vă mișcaţi ca
părinţii lor mulţumiră pentru masă și plecară niște melci!!!
să se culce. Și, fără să mai ţină cont de ce ziceau
Andreea, mama Ioanei, Simona, mama ceilalţi, Mihai plecă val-vârtej. Se vedea că
Ralucăi, și Alina, mama lui Dan, îi ajutară pe era foarte furios. Dar, de unde era, Dan putu
copii să se pună la culcare, după care se să vadă că Mihai o luase pe un drum greșit.
retraseră. Nu fu nevoie să le spună copiilor - Repede! Repede! strigă el.
să nu mai vorbească sau să doarmă (cum fac - Ce e?! întrebară fetele.
de obicei), căci atunci când au pus capul pe Dar Dan nu le mai răspunse și o luă
pernă, adormiră. spre cabană cu fetele după el. Schiau foarte
repede, iar lumea pe lângă care treceau, se
Dimineaţa întorcea să se uite la ei.
În două minute, ajunseră la cabană.
A doua zi, Raluca și Ioana se treziră Dan era livid la faţă. Merse la recepţie și le
primele. Se îmbrăcară, se spălară și se povesti celor de acolo ce se întâmplase.
pieptănară foarte frumos. Erau tare drăguţe. Expresia feţei le dădu de înţeles că spunea
Nu după mult timp, se treziră și băieţii, care adevărul.
făcură același lucru, după care coborâră cu Imediat trimiseră doi salvamontişti să
toţii la masă. îl caute și să îi anunţe pe părinţi. În foarte
Avură parte de un mic-dejun delicios scurt timp, cele trei familii stăteau la un loc și
la care au putut povesti despre lucrurile pe se rugau lui Dumnezeu să îl păzească pe
care le vor face în ziua respectivă. Mihai.
După ce au terminat de mâncat, s-au Iată ce se întâmplase, de fapt, cu
întors să se pregătească pentru schi. Își luară Mihai: plecă mai departe ca un vârtej. Se
îmbrăcămintea specială pentru schi (căci toţi duse mult, foarte mult, pe acel drum până să
erau schiori profesioniști) apoi costumul și își dea seama ce făcuse. Dar, când văzu că nu
cagula, un fel de căciulă mai subţire pe care o e pe drumul bun, făcu cel mai înţelept lucru
iei sub cască. pe care l-ar face oricine ar fi în situaţia asta.
Se așeză și așteptă să vină cineva după el. În
La schi timp ce aștepta, îi curgeau lacrimile. Îi părea
rău că se certase cu sora sa, îi părea rău că se
Astfel echipaţi, coborâră, apoi se dăduse mare. Știind că nimeni în afară de
încălţară în clăpari, își luară schiurile, Dumnezeu nu îl poate ajuta, își ridică mâinile
împreună cu beţele, pe umăr, și porniră spre spre cer și ceru ajutor Domnului.
telescaun. Imediat după aceasta, se simţi mai
Prima oară au urcat Ioana și Raluca, puternic și văzu doi salvamontişti venind
apoi Dan și Mihai.
17
„Praf de stele”
spre el. Îl luară, iar în cinci minute ajunseră Într-un sfârșit, se trezi. Se simţea bine.
la cabană. Se ridică din pat și se duse la ceilalţi tovarăși
ai săi:
Cum devine Mihai un băiat mai înţelept -Vă rog frumos să mă iertaţi că m-am
purtat urât cu voi!
Când îl văzu, mama îl îmbrăţișă cu - Nu face nimic! îi răspunseră ei.
drag. Apoi i se dădură haine calde și se băgă *
în pat, unde mama îi aduse o cană fierbinte Iar de atunci, Mihai avea grijă și
cu ceai. După ce bău ceaiul, adormi. rămânea mereu aproape de tovarășii săi de
drum.
Ploaia de stele
de Fraţii Grimm
adaptare de Ines Andrada Bungău
Clasa a V-a B
A fost odată o fată săracă, dar foarte bună la suflet.
Părinţii ei muriseră. Nu avea casă, nici unde să doarmă, doar hainele de pe ea şi o bucată
de pâine dată de trecătorii miloşi.
Fiind o fetiţă bună şi credincioasă, dar părăsită de toată lumea, plecă, cu Dumnezeu în
gând, pe câmp, la voia întâmplării.
Un om sărac îi ceruse ceva de mâncare. Ea îi dădu ultima bucăţică de pâine ce-o avea la
ea.
Întâlni un copil căruia îi era tare frig la cap. Fetiţa nu stătu mult pe gânduri, îşi luă căciuliţa
de pe cap şi i-o dădu.
Unui alt copil gol-goluţ, tremurând de frig, îi dădu hăinuţa ei şi plecă mai departe. Ajunse
într-o pădure pe înserat; o femeie sărmană veni la ea şi fetiţa îi dădu şi cămăşuţa pe care o mai
avea, gândind: „E noapte, nu mă vede nimeni, pot să stau şi dezbrăcată”.
Deodată, văzu deasupra capului o ploaie de stele care, atunci când cădeau pe pământ, se
prefăceau în monezi de aur. Din cer îi căzu la picioare o tunică ţesută din fir de aur şi un inel
preţios. Începu să adune monedele de aur, devenind, astfel, foarte bogată.
Dar oare ce putea face cu atâtea monede de aur? Le puse toate în buzunarele tunicii şi se
îndreptă pe o şosea către oraş.
Ajunse în Timişoara. Era Ajunul Crăciunului. Toată lumea era cu cineva, doar ea era
singură.
La o căsuţă de lemn a Târgului de Crăciun, văzuse un glob de sticlă cu un băieţel ştrengar
în el. Îi plăcu foarte mult şi îi spuse vânzătorului că doreşte să-l cumpere. Vânzătorul îi ceru 15 lei.
Fetiţa îi întinse câteva monede. Vânzătorul, profund mirat, îi explicase fetiţei că nu poate
cumpăra globul cu monede de aur. Îi recomandase să-i schimbe la o bancă. Primise adresa scrisă
pe un bilet. Fetiţa luă tramvaiul până la bancă, unde schimbă monedele de aur în lei.
Se întoarse într-un suflet la Târgul de Crăciun, îl căută pe vânzător şi cu multă bucurie, îi
întinse 15 lei. În schimb, globul de sticlă, acum în mâinile ei reci, cernea fulgi mici sclipicioşi,
peste ştrengarul băieţel.
Era doar al ei... inima sa bătea, bătea de fericire! Se bucură foarte mult de glob, dar ceva o
întrista. Faptul că ea era singură de Crăciun. A început să vorbească cu baieţelul din glob. Oamenii
se uitară ciudat la ea..
Fetiţa îl întrebă pe băieţelul din glob:
18
„Praf de stele”
- De ce a trebuit eu să fiu săracă

şi orfană? De ce? De Crăciun, mi-aş dori
să am alături de mine două persoane
dragi: mama şi tata.
Dintr-o dată se auziră nişte
sunete ciudate. Globul se crăpase,
ninsoarea se oprise, băieţelul „fără
viaţă” devenise o persoană cu inimă şi
sentimente.
Fetiţa, speriată fiind de ce s-a
întâmplat, s-a aşezat pe jos, în zăpadă.
Ştrengarul băieţel era în faţa ei,
real, înalt, frumos, dar la fel de sărac,
cum era ea până nu demult.
- Mă numesc Rafael, şi-ţi
multumesc că mi-ai redat viaţa! Tu cum
te numeşti?
- Alya, dar părinţii mei mă
alintau, spunându-mi Little Star.
Cei doi copii frumoşi devin
prieteni buni, povestindu-şi unul altuia
tristeţile lor.
Alya îl duse la un restaurant
frumos, la „Casa bunicii”, unde au cinat
împreună.
Deoarece îi uneau aceleaşi
sentimente de bună credintă, au hotărât să doneze banii unei cauze nobile. Ca printr-o minune,
în vitrina restaurantului, un afiş le trezi curiozitatea.
Spitalul de Copii Louis Ţurcanu din Timişoara, avea nevoie de bani, deoarece clădirea
urma să fie evacuată.
Au cerut şefului de sală voie să trimită un e-mail directorului spitalului, în care îşi anunţau
dorinţa de a ajuta copiii bolnavi.
În drum spre spitalul de copii, au trecut din nou pe la Târg. Lângă bradul imens, plin de
luminiţe, Rafael îi acoperi ochii cu palmele lui, şi-i spuse :
- Pune-ţi te rog, o dorinţă! Poate Moşul ţi-o va îndeplini! Doar e Ajunul Crăciunului!
- Mi-am pus, dar în sufletul meu ştiu că... nu se poate îndeplini!
- Visele devin mereu realitate, dacă credem cu adevărat în ele, spuse Rafael.
Mama şi tata erau lângă ea, îmbrăţişând-o! Fetiţa credea că are halucinaţii, dar totul era
real. Părinţii ei dragi trăiau!
Ochii Alyei străluceau... Bucuria ei plutea ca un vis frumos!
- Rafael, uite... dorinţa mi s-a îndeplinit! Acum am şi părinţi şi un prieten bun! Nu mai sunt
singură de Crăciun!
Rafael o luă de mână şi, împreună cu părinţii, au mers la Spital şi au donat toţi banii
primiţi în dar, din cer...
Pentru cei doi copii acel Crăciun a fost cu adevărat plin de magie!
Pentru că magia există nu doar în poveşti...
Ploaia de stele... era, de fapt, o ploaie de vise!
19
„Praf de stele”
Opinii
Sora mea geamănă – universul vieţii mele
Andreea şi Adelina Bărbos

Clasa a X-a C
Lumea a fost creată din iubire şi înseamnă iubire. Omul este lumea însuşi; deci omul este
şi înseamnă iubire.
Sentimentul iubirii este atât de pătrunzător şi de puternic încât nu poate sta doar într-un
suflet de om. El trebuie să întâlnească o altă inimă pentru a putea să se manifeste; adică să-i
poarte grijile acelei noi fiinţe, să o înţeleagă, să-i fie alături în momentele grele şi să trăiască
pentru ea. Poate că din această cauză, în lume, ne numim oameni, ci nu om, mai mulţi, nu unul
singur. Dumnezeu ne-a creat ca să fim ca El, iubitori, nu egoişti. De aceea, cel mai frumos dar de
pe pământ sunt fraţii. Nu există persoană care să te înţeleagă aşa de bine ca şi ei, nici chiar
părinţii. Deoarece părinţii au o altă vârstă, văd lucrurile altfel şi, uneori, sunt mai grăbiţi în a certa
decât a sfătui. Ei nu înţeleg schimbările rapide ale copiilor lor, nu se gândesc oare de ce au ales
calea aceasta, ci, certându-i, cred că îi opresc, însă, de
multe ori spunând nu, înrăutăţesc situaţia. Un frate
mai mare îţi poate explica altfel; chiar şi prin propria
trăire, că ceea ce faci e rău. Fraţii sunt cei care te
apără oricând.
Gemenii
Dar ce sunt gemenii? Cum este să ai un

frate/soră care este „clona ta”, dar care are total o altă
personalitate decât a ta? Toţi cred că e grozav. Eu pot
să afirm că ceea ce zic e adevărat şi că o viaţă alături
de un alter-ego al tău va deveni, cu siguranţă, plină de
surprize, pentru că însuşi gemenii sunt o surpriză. La
naştere, eu am avut norocul să nu văd singură această
lume, ci împreună cu sora mea geamănă. Prin
prezenţa ei învăţ să nu fiu egoistă; gemenii împart
totul între ei, chiar şi sentimentele, învăţ să fiu mai
atentă la cei din jur şi să zâmbesc mai mult. Ea pentru
mine înseamnă totul. Pot să spun că reprezintă
universul vieţii mele.
Pictură realizată de Iulia Pal, Clasa a IX-a B
20
„Praf de stele”
Şi eu mi-aş fi dorit o soră geamănă...
Sunt cuvintele pe care le aud de la orişicine când îi spun despre viaţa mea. Ele au o nuanţă
de tristeţe şi, de aceea, sufletul meu nu le-a putut uita. Însă, pentru aceia, am un sfat: fericirea
înseamnă şi altceva decât o viaţă interesantă. Iar un frate/o soră geamăn (ă), se subînţelege, ca
fiind un ajutor. Probabil, voi cei care v-aţi fi dorit, dar nu a fost aşa, nu aveţi nevoie ce acest ajutor
în viaţă. Voi sunteţi mai tari, mai puternici şi puteţi negocia mai uşor cu viiturile acestei vieţi.
Un suflet despărţit în două
Se spune despre suflet că este sămânţa vieţii. Fără el, noi, oamenii, şi nu numai noi, nu am
exista. De la el vin durerile şi bucuriile. Sufletul este centrul vieţii noastre, existenţa noastră.
Biologii spun că începutul vieţii noastre este atunci când ia naştere prima formaţiune, numită
celulă. Din aceasta, apoi, apar, prin diviziune, nenumărate celule, care, cu timpul, se aşează fiecare
la locul ei şi, împreună, alcătuiesc corpul nostru. Însă, şi în această primă celulă se infiltrează
duhul sau sufletul, fiindcă şi ea este o formă de viaţă. La gemeni se întâmplă ceva diferit. Prima
formaţiune se împarte, din motive necunoscute, formând astfel două entităţi diferite, care au la
bază un singur duh. Poate de aceea există legătura dintre fraţii gemeni şi este aşa de strânsă,
bizară şi neînţeleasă. Uneori, şi eu, care trăiesc ca fiind o soră geamănă, nu pot să o desluşesc. O
simt, mă doare sau mă face fericită, dar atât. Nu meditez asupra ei pentru că m-am obişnuit cu
ideea că este viaţa mea.
Întâmplări ciudate – vise aproape identice!!!
Prin apariţia lor dublă, clonată, gemenii impresionează. Însă, dacă oamenii ar şti mai multe
despre viaţa lor, vor rămâne cu siguranţă uimiţi! În spatele unei asemănări izbitoare se află,
evident, o mentalitate congruentă; în limita ştiinţei, congruent însemnând egal. Această apropiere
a gândirii conferă minunea la gemeni.
Nimeni nu ştie, de fapt, ce sunt gândurile. Poate că ştim că ele vin din creier, dintr-o zonă
rezervată subconştientului. Însă, toate cunoştinţele de noi, despre ceea ce înseamnă un organism,
sunt neînsemnate. De aceea, apar şi întrebările fără răspuns. Eu însămi sunt o întrebare la adresa
ştiinţei pentru că trăiesc o viaţă de mister ca fiind o soră geamănă ce reacţionează cu un alt corp
egal, dar totuşi diferit de al meu.
Somnul începe odată cu închiderea pleoapelor şi analiza gândurilor. Mereu, noi, cei
împovăraţi de griji, înainte de a ne culca ne facem planul viitoarei zile, şi din mulţimea muncilor
ce ne aşteaptă adormim. De aceea, suntem obosiţi de griji. Şi nu scăpăm de ele nici atunci când
spunem că avem timp liber. Însă, pe lângă grijile ce îl aduc, somnul înseamnă o lume nouă, o lume
a viselor. Toţi oamenii visează, visele făcând parte din viaţa noastră. Ele sunt ciudate pentru că
dau întunericului nopţii lumină, învie somnul şi creează o lume imaginară. Dar dacă două
persoane ar avea acelaşi vis sau aproape acelaşi? Bineînţeles că toţi gândim că este imposibil.
Însă, nu e aşa. Mie mi s-a întâmplat de două ori să visez aproape la fel ca şi sora mea. Nu credeam
că se poate, dar iată că enigmele neştiute ale subconştientului ne arată că în lumea viselor orice
este posibil. O altă întâmplare bizară a somnului este dată de aşa-zisele „poziţii egale”. Când eram
mici, părinţii au observat că stăm în aceleaşi poziţii în timpul somnului. Şi, chiar mai mult, când
una dintre noi îşi mişca mâna, automat şi cealaltă făcea acelaşi lucru. Mulţi numesc aceste
întâmpări telepatie. Pentru mine ele înseamnă doar atât: am o soră geamănă.
21
„Praf de stele”
La gemeni şi certurile sunt un mod de viaţă
Certurile sunt cele care din nimicuri aduc între oameni supărare, chin şi poate chiar mai
mult, vrajbă. Ele pot să destrame iubiri, să înstrăineze rude, să dezlege prietenii şi să facă multe
alte lucruri rele. De aceea, trebuie să le ocolim, dar ştim cu toţii că acest lucru este imposibil.
Scânteia care provoacă dezastrul provine întotdeauna de la păreri diferite. Iar între fraţi un
mijloc de comunicare este dat şi de aceste diferenţe de opinii. În final, ele se termină prin cedarea
mai repede sau mai târziu a unuia dintre protagonişti. De certurile dintre gemeni putem spune că
sunt ca gemenii, mai speciale. Într-o confruntare dintre două mentalităţi aproape egale este greu
să renunţi. Dar când se mai liniştesc spiritele realizezi atât tu, cât şi adversarul tău, că ţineţi unul
la altul şi aşa se naşte părerea de rău, împăcarea devenind, astfel, un bun aliat. Cel mai
emoţionant moment al certurilor la gemeni este momentul împăcării. Atunci când persoana care
ţi-e identică, vine în faţa ta şi se căieşte, este ca şi cum ai sta în faţa unei oglinzi şi ai spune „îmi
pare rău ”.
Pentru cei ce nu ştiu, o soră geamănă înseamnă:
Un zâmbet în fiecare dimineaţă, un „noapte bună” în fiecare seară, o lacrimă pentru

durerea care te apasă;
O ceartă uitată repede, o supărare încheiată cu cuvintele „te iert”;
Un ajutor în greutăţi, un umăr pe care să îţi pleci capul, o inimă sfâşiată la fiecare nouă
lacrimă căzută pe obraz;
Un zâmbet împărţit, o încurajare, un îndemn înspre a fi mai bun, o iubire necontenită, un
bine enorm.
Şi... încă o suflare pentru o viaţă frumoasă!
Bună, sora mea!

Andrada Orodan
Clasa a IX-a B
Bună, sora mea,

Îţi mai amintești de mine?
Eram și eu cândva
Mereu, acolo, lângă tine.
Nu știu ce s-a întâmplat,
Nu-mi dau seama deloc
Știu doar că ai plecat
Ai luat-o repede din loc.
Bună, sora mea,

Îţi mai amintești de mine?
Ne jucam cândva,
Stăteam mereu cu tine.
Râdeam zi și noapte,
Râdeam cu-atâta poftă
22
„Praf de stele”
Acum n-aud nici șoapte, Curaj în inima ta.

Când stau singură lângă sobă… Știi să rupi blestemul,
Nu îmi pasă că l-ai pus
Bună, sora mea, Să îngheţe tot castelul!
Îţi aduci aminte de mine? Eu tot te iubesc nespus.
Poate de atunci când patinam
Și totul era bine… Bună, sora mea,
Știu, ce tocmai s-a-ntâmplat De ce m-ai îngheţat?
Te-a marcat mult prea profund, Tu chiar mă urai?
Nici măcar eu n-am visat, Nimic oare n-am învăţat?
Dar se va rezolva curând. Chiar și prinţul m-a minţit,
Singură-am rămas.
Bună, sora mea, Eu simt că-ngheţ de frig,
Există o bucată de amintire? Dar la ușă eu-ţi tot bat.
Pentru mine, chiar da,
E păpușa de la tine. Buna, sora mea,
Eram mici și fericite, Îmi pare rău de tot…
Nicio grijă nu aveam, Nu am apreciat
Eram chiar nedespărţite. Ce ai făcut, deși
Te rog, spune și tu ceva… Era totul pentru mine,
Tu voiai să mă salvezi,
Bună, sora mea! Dar nu te lăsam pe tine
Te văd prima oară-n ani Nici prin ușă să mă vezi.
Și din fata cea micuţă,
Minunată ești şi peste ani. Bună, sora mea,
Și-ţi aud iar râsul, În sfârșit, eu te revăd!
Și fericirea-i în casa mea, Mulţumesc, m-ai ajutat
Și de la geam aud și râul, Soluţia să o văd.
Nu pleca! E perfect așa… Iubirea mea pentru tine,
În sfârșit, a triumfat.
Bună, sora mea. Eu pe tine, tu pe mine,
Te rog, nu te speria! O lume-ntreagă am salvat!
Să nu ai frică, doar
Desen realizat de Paula Markova, Clasa a IX-a B
23
„Praf de stele”
Adolescenţa şi... iubirea
Cvintet – Adolescenţa
Andreea Miron
Clasa a IX-a B
Adolescenţa,
Frumoasă, surprinzătoare,
Schimbă, bucură, maturizează,
Ne pregătește pentru viaţă
Transformând.
Scrisoare către o iubire imposibilă
„Ţi-aș spune că aș trece orbecăind prin întunericul uitării, cu sufletul gol și cu ochii
secătuiţi de văpaie ca să-ţi dau ultima lor scânteie. Ţi-aș spune că m-aș lupta cu întinderea
nesfârșită și cu furia însetată de pieire a valurilor numai pentru a ajunge să mă alin cu
mângâierea pașilor tăi și să-ţi dăruiesc ultima suflare a zdrenţuitului meu suflet. Ţi-aș arăta cum
mă războiesc cu infinitul și cum pășesc obraznic pe bolta de cerneală azurie pentru a ajunge,
într-un final, sfârșită la pragul lumii tale și aţi împărtăși ultima mea fărâmă de tinereţe.
Dar iată că poarta casei tale e departe. Degeaba dragostea mea își răsfrânge glasul asupra
tuturor timpurilor. Degeaba iubirea mea îţi vegheză umbritele poteci și-ţi caută disperată
privirea: nu o găsește. Degeaba mă frământ cu gândul bolnav de iluzia fiinţei tale: tu ești acolo iar
eu sunt aici. Imposibilul ne desparte, tâșnind de pretutindeni și ţesând firele nimicului.
Poţi vedea lumina soarelui? Acolo mă regăsești ca o rază de speranţă. Auzi foșnetul
frunzelor? Acestea-ţi aduc alături glasul visării mele. Urmărești surâsul nesfârșit al râului?
Gândește-te la această fiinţă ca la o adiere imaterială a vântului: mereu acolo și totuși nicăieri.”
În lumea mea imaginară

Alexandra Onişea
Clasa a IX-a B
Lumea mea imaginară reprezintă o lume în care pot să mă retrag ori de câte ori am nevoie
să fug de lumea reală. Lumea în care mă ascund de real este mult mai frumoasă, plină de bucurii,
de vise, unde mă simt cel mai bine şi în care toata lumea zâmbeşte tot timpul. Uneori, în lumea
reală, oamenii pot deveni răi, indiferenţi şi mult prea atraşi de putere. Acest fapt îi „strică”, în
primul rând, pe ei şi, în al doilea rând, pe cei din jurul lor.
În lumea acesta imaginară, adolescenţii, în cea mai mare parte, nu au regrete care să le
umple sufletele de tristeţe, gânduri şi idei urâte care să le intunece sufletul pur. Este o lume
perfectă în care fiecare moment contează, dar... timpul tace... şi trece… O lume în care fiecare
moment e unic şi trebuie trăit intens, cu multă bucurie pentru că acestea nu vor mai reveni
vreodată. Pentru atunci când amintirile îşi vor cânta refrenul...
24
„Praf de stele”
Pas cu pas
Brenda Bernad
Clasa a IX-a B
pas cu pas, ajung tot mai aproape,
aproape de ceea ce cred că e iubirea,
aproape de tine.
de zâmbetul, de râsul, de lacrimile şi de fiinţa ta
de tine...
pas cu pas, împreună ne îndreptăm către viitor,

către ceea ce tu cunoşti, iar eu nu,
către ceea ce eu visez, iar tu speri să nu existe,
către viitorul care nu ne asigură
iubirea noastră.
tot aşa, pas cu pas, tu vei pleca spre apus, iar eu spre răsărit
pas cu pas, iubirea va pieri,
iar eu şi tu, dacă am fost vreodată ceva
acum suntem nimic, pierduţi...
şi tot ce mi-a rămas...
e Amintirea ta.
Acrostihuri
Iubind peste stâncile mării, (El)
Umbra pasiunii tale o simt ca un val, (Ea)
Biruitor mă simt în lupta noastră. (El)
Îmi voi sacrifica voinţa, voi combate, (Ea)
Robind o noapte pe al tău altar.
Eu te iubesc atât de-orbește, (El)
A mea stăpână, al meu har.
Francesca Viaggi
Samuel Ţerigariu
Clasa a X-a D
25
„Praf de stele”
Andreea Erdei
Clasa a X-a D
Investesc în sentimente fragile lacrimi,
Urmându-mi sufletul în a fericirii confruntare infinită,
Baricade de amintiri sfâşiind ale trecutului inimi.
Iubesc ce urăsc şi mă pierd în ale tale mreje,
Reiau paşii de mult spulberaŃi de ale timpului valuri
Eufemism al tăcerii mele, liniştea,
Adunând cu disperare umbrele dragostei ofilite.
Iar şi iar, de gând hoinar mă las purtat,

Urme, cicatrici adânci, fără semn de vindecare,
Bând din mine fericirea până la ultima suflare.
Imaculate sentimente de mult apuse
Rămân în ale sufletului temniŃe întunecate.
EsenŃe familiare îmi bântuie fiinŃa,
AscunŃindu-mi cu fiecare suspin conştiinŃa... ce azi e o epavă.
Iubirea... din perspectivă... masculină...

Dragoş Chiriţă
Clasa a IX-a B
Iubirea... nu e cel mai uşor subiect de abordat, pentru oricine, darămite pentru un
adolescent, dar, voi încerca.
Pe scurt, iubirea e complicată, adică, astrofizica e mai uşor de înţeles. Dar, iubirea depinde
de un număr larg de factori şi de mai multe situaţii.
Ca să ajungi la iubire, trebuie să te îndrăgosteşti, şi de aici se complică lucrurile, pentru că
nu ştie nimeni de ce te îndrăgosteşti. Pentru că persoanele de care te îndrăgosteşti, în majoritatea
cazurilor, nu seamănă, una poate e foarte frumoasă, dar mai puţin deşteaptă, alta poate fi ok la
aspect, dar foarte deşteaptă şi cu picioarele pe pamânt, alta e înaltă, alta scundă, alta plinuţă, alta
slabă, în fine, prindeţi ideea... aşa-i?
Buuun..., te-ai îndrăgostit. Acum, sunt trei cazuri posibile. Unu, o iubeşti şi ea nu te
cunoaşte/nu te place deloc, sau încă nu te place. Acum e greu, dar nu este DRAGOSTE şi ar trebui
să te gândeşti că nu îţi face bine şi, oricât de trist ar suna, o să dai înapoi. Doi, o iubeşti şi ea te
iubeşte, dar doar ca prieten. Asta se numeşte „friendzone”, dacă e prima oară când treci prin asta,
va durea, dacă nu e, ştii cum să faci faţă, o să fii prieten cu ea oricum, pentru că şi pe ea o doare să
piardă un prieten; te vei obişnui cu durerea şi, după ceva timp, îţi va trece acea pasiune şi vei
trece la alta (fetelor, ştiu că sună dur şi rece, dar şi voi funcţionaţi la fel, dar vouă va ia mai mult şi
nu mai rămâneţi apropiate de noi, voi chiar „vă băgaţi picioarele” – scuzaţi expresia
neacademică...). Trei, atunci când tu o iubeşti şi te iubeşte şi ea. În căzul acesta, dacă nu profită
nimeni în relaţie şi nu e o relaţie toxică, fă tot ce poţi să faci ca relaţia asta să meargă, dacă eşti
băiat, eşti extrem de norocos; sunt milioane de tipi care se chinuie să vorbească cu o fată şi tu ai
una şi, mai important, te iubeşte. Nu fii prost, luptă pentru iubirea ei!
26
„Praf de stele”
Iubirea nu pleacă fără să ia ceva cu ea. Ea poate fi, în acelaşi timp, cel mai bun lucru din
viaţa ta, dar şi cel mai dăunător, însă trebuie să fim conştienţi că cea mai recentă, nu e şi ultima,
vor mai fi şi altele...
Discuţie despre iubire... din perspectivă... feminină...

Andrada Orodan
Clasa a IX-a B
Iubirea este una dintre cele mai complexe teme abordabile de discuţie. A fost cunoscută ca
una dintre cele mai grele teme datorită ciudatei „logici de funcţionare”.
De obicei, iubirea și funcţionarea sa diferă de la fiecare persoană la alta, de aceea ne este
așa de greu să ne dăm seama dacă persoana de lângă noi, pentru care simţim că avem acest
sentiment de iubire, ne întoarce sentimentul.
Iubirea este, de fapt, o senzaţie provocată de un hormon, dar nu voi intra în detalii
biologice și chimice. Deci, doar puţină biologie, adăugăm un strop de condiment făcut din chimie
și gata! Simţim că iubim! Simplu, nu?
Și, totuși, oamenii se frământă dacă persoana iubită le întoarce sentimentul, sau dacă simt
pentru altcineva aceste emoţii dorite de ei doar pentru ei. (Ar trebui să precizez, înainte de a
elabora cât mai concentrat acest subiect, faptul că voi aborda strict iubirea între două persoane
care nu au nicio legătură de sânge).
Pentru a intra în detalii, am nevoie de cel puţin patru persoane, pe care o să le numim
Maria, Dan, Vlad și Ana. Maria și Vlad se cunosc de ani de zile, cinci, să spunem, și au fost, de când
s-au cunoscut, prieteni foarte buni. Într-un anumit an, Maria începe „să-l placă” pe Vlad,
considerând că nu e un adevărat sentiment de iubire, ci doar o… „iubire copilărească”. Cu toate
acestea, în anii următori, fata simte acel… simptom al iubirii, numit „fluturași în stomac”. De
fiecare dată când îi aude numele simte acei fluturași, când el îi scrie îi simte din nou, și, cu toate
acestea, ea nu crede că este iubire, insistând pe ideea „iubirii copilărești”. Accidental, cei doi se
întâlnesc din nou, într-o excursie. Acea excursie avea loc la două cascade, iar pentru a ajunge la
cea de-a doua, trebuia să fie parcursă o distanţă foarte mare, și numai pe jos, așa că s-au bucurat
enorm când au aflat că pot merge împreună pe drum, chiar dacă erau pe liste diferite de grupuri.
Pe acel drum, în care te puteai îmbăta cu aerul proaspăt venind dinspre vârful dealului, combinat
cu balsamul frunzelor de toamnă și mirosul apei cristaline de râu, au admirat peisajele minunate
ce le erau oferite ochilor, au vorbit, au împărtășit povești, s-au ţinut la braţ (fără să realizeze), iar
astfel, Maria și-a dat seama că sentimentul creștea în fiecare secundă și ardea mai tare decât în
momentul de dinainte. Maria devenise sigură că tot ceea ce a crezut că era o iubire copilărească,
timp de trei ani, era doar sentimentul de iubire ce dorea să înflorească și aștepta momentul
oportun. Finalul poveștii – care vă pot asigura, încă are o continuare, deci mai bine l-aș denumi
finalul acestui capitol – este ca al unui basm: într-unul dintre cele mai romantice locuri din lume
(sau așa l-au considerat ei), Vlad și Maria și-au dezvăluit sufletele și și-au împărtășit sentimentele
unul cu celălalt. Am spus că e de basm sfârșitul.
Dar vă amintiţi că am pomenit de Dan și Ana? Ana și Maria sunt, de fapt, foarte bune
prietene, iar Maria știe totul despre ce i se întâmplă Anei. Povestea Anei începe tot cu trei ani în
urmă. Un băiat, Dan, dă semne că ar plăcea-o. Ana ignoră acest fapt până când începe să simtă
„fluturașii în stomac”. Atunci, ea începe să se intereseze de el, cei doi având un prieten bun,
Marius.
27
„Praf de stele”
După o perioadă de timp, Dan devine indiferent, dar de fiecare dată când trecea pe lângă
Ana, își întorcea privirea pentru a-i mai vedea chipul – așa a observat ea. Ana credea că încă o
place, dar Dan nu i-a spus niciodată lui Marius dacă a plăcut-o pe Ana sau nu. Iar așa trec trei
ani… După această perioadă, Ana plânge, Maria încearcă să o liniștească, Dan ajunge să iubească o
altă fată, iar Ana rămâne cu o singură întrebare în minte: „De ce îl mai iubesc?”
Am relatat aceste povestiri deoarece astfel pot explica mult mai ușor feţele iubirii. O faţă
este frumoasă, ce ni se arată atunci când găsim o persoană pe care să o iubim și să ne iubească.
Faţa aceasta este cea care ne face visători, bucuroși, care ne face să simţim ca ne trăim viaţa din
plin.
Altă faţă este urâtă, ce ne face să ne întristăm din orice, ne amplifică problemele vieţii de zi
cu zi și ni le transformă în mari „găuri” în planurile vieţii noastre. Ea este acea faţă care ne face să
ne punem mii de întrebări, iar apoi să suferim și mai mult din cauza răspunsurilor ce le găsim la
aceste întrebări.
Pe lângă aceste două feţe mai există și faţa geloasă, și cea profitoare, și multe și multe alte
feţe, fiecare știind să se modifice prin simplele expresii care le adoptă.
Cu toate acestea, eu cred că, oricât este de complicată, de neînţeles sau de înșelătoare, faţa
frumoasă apare întotdeauna, și trebuie apreciată fiecare secundă în care o putem admira. Toată
lumea va avea parte de iubire, la timpul potrivit, atunci când sufletul se decide dacă este pregătit
să lase un suflet străin în casa sa.
Spune-mi!
Spune-mi, Te rog,
Te rog, Cum este posibil
Cum e posibil Să simt fluturași
Ca doar dintr-un zâmbet Când tu roșești?
Să mă cucerești?
Spune-mi,
Spune-mi, Te rog,
Te rog, De ce e posibil
Cum e posibil Ca la prima ta vorbă
Cu o atingere delicată Să simt din somn că mă trezesc?
Să roșesc?
Spune-mi,
Spune-mi, Te rog,
Te rog, Cum e posibil
De ce este posibil Atunci când buzele tale îi ating,
Atingându-mi nasul Obrajii mei să devină trandafirii?
Imediat să zâmbesc?
Spune-mi,
Spune-mi, Te rog,
Te rog, De ce este posibil
De ce este posibil Ca fiecare îmbrăţișare
Ca, spunând o glumă mică, Să fie mai caldă cu fiecare ce va fi?
Imediat să chicotesc?
Spune-mi,
Spune-mi, Te rog,
28
„Praf de stele”
Cum e posibil Spune-mi,

Ca acest sentiment Te rog,
Să trăiască în mine? Cum e posibil,
După trei ani
Spune-mi, Să simt că încă plutesc?
Te rog,
Cum e posibil Și te rog,
După atâţia ani Spune-mi,
Să simt că te iubesc? În final, atât îţi cer,
Cum de și tu mă iubești?
Spune-mi,
Te rog,
Cum e posibil
Întâmplător
Să te-ntâlnesc?
29
„Praf de stele”
Unde există iubirea?

Andrada Orodan
Clasa a IX-a B
O iubire toată dragostea din lume,

E de obicei descrisă sau e doar instinctul
ca o întrepătrundere a naturii cu ea. lumii de acum?
dar acum Căci eu cred și acum
nu mai exisă oare iubire? că mai există iubire
Mergem pe stradă chiar și mergând la braţ,
și vedem cupluri ţinându-se de mână la o plimbare,
și îmbrăţișări de la toată lumea, printre blocuri.
dar oare lumea a pierdut Căci iubirea nu apare
adevăratul sens al iubirii? la ordinul naturii,
Se crede, oare, ci chiar și într-o lume
că numai clasicii au putut să făcută din beton.
o descrie cel mai bine, Iubirea e iubire, nu ai ce să faci.
sau, oare, Sentimentul nu dispare,
nu putea fi descrisă deloc iubirea el rămâne viu mereu.
într-un astfel de mediu nou? peste veacuri el va trece
Oare s-a pierdut și va domni mereu.
O..., lună mare!

Adela Covercă
Clasa a IX-a B
Privesc spre lună Şi să iţi spun tot.

Şi simt că am să mă pierd! Tot ce simţeam când te vedeam.
O..., lună mare! cum poţi să furi Dar unde locuieşti
atâtea? Adresa-ţi-e anonimă...
Cum poţi să minti şi să iei tot ce am Doar visle ne sunt
avut? Cale de scăpare,
Spuneai că visele sunt punte către el, Dar vom clădi o barcă,
Că într-o zi am să-l revăd, Căci puntea-i să se rupă
Dar oare mă va recunoaşte? Şi vom pleca împreună!
Cuvinte ce n-au fost rostite În ceea ce simţim.
Zac în întunericul din inima mea. Nici stelele nu au cuvânt
O..., lună mare! cum poate fi Inocenţa O..., lună mare! eu te las cu bine.
Atât de dureroasă? Şi nu mai încerca să furi
Să ajung la tine aş vrea, Speranţele oricărui visător!
Să-ţi simt îmbrăţişarea
30
„Praf de stele”
Un sentiment straniu
O fi peniţa cu care scriu Poate că gândurile mele
Sau dorul cu care inventez versuri! Au depăşit de mult graniţele realităţii,
Să îmi tresalte inima la văzul chipului tău, Dar ştiu că eşti fascinat, aminteşte-ţi!
Să mi se oprească respiraţia la atingerea ta!
O fi pornirea mea spre un loc anume
Totul să se schimbe Sau dorinţa de a fi cu tine,
Şi ideile reintitulate, De a petrece fiecare moment
Nu e posibil, nu se poate întâmpla! Protejându-mă de întunecime?
Ziceam că acest sentiment
Nu poate să te transforme O fi sufocant, nebunesc
Să ştii că nu-mi place să mă înşel! Sau poate e doar un sentiment?
Un sentiment ciudat, de zâmbesc,
Înşir cuvinte întregi, reluate, Unul sincer doar pentru tine.
Pe rânduri goale, triste,
Or fi toate scrise cu gândul la tine O fi cauza cuvintelor mele
Sau mă înşel şi de data aceasta? Sau cauza distrugerii graniţelor?
Tu ştii ce e? Şopteşte-mi-l!
Să fie ispita atât de mare! Vreau să îl aud, nu să-l citesc!
Șoapte
E liniștea deplină si groaza ce cuprinde Și cu peniŃa-n mână aș scrie viaŃa mea,
vechea amărăciune, Ai să-nţelegi vreodată, străin destinatar,
În colţul șters privesc ușor la clipa cea din Scopul tainei mele și cruntul ei amar?
urmă,
Speranţa duce dorul și golul noaptea-l umple Să poŃi vedea lumina scumpului izvor,
Sunt vise întregi ce zboară, cuvinte nerostite! Căci falnic el lucește ca mândru-nvingător
Să fi știut el cauza puternicei mele uitări
De-ar fi să mă ridic, aș prinde prima stea Și așa am să mă las în voia lui căderi
Doar tu…
Diana Mihaela Firiceanu
Clasa a X-a A
Atunci când zâmbetele, dispar pierdute-n Atunci când luna s-arată în noaptea
noapte însângerată,
Când aş vrea să fii aici, dar eşti prea departe Când sentimentele sunt mai puternice ca altă
Când gândurile rele, le ucid pe cele bune, dată.
Sentimentele se duc... fără să lase urme. Tu te faci văzut prin zarea pustiită,
Atingi cu-a ta suflare, inima-ngheţată, topită.
Urletul inimii, se aude zbierând în suspin,
Crezând că voi pleca, tu mă aştepţi să vin. Chipul ţi-e blând şi martor la soare,
În pădurea pustie, adorată de vânt Cu raze de lună, ucizi orice răsuflare.
Unde durerea, aici vin să o cânt. Iar cu sentimentele şi dragostea primită
31
„Praf de stele”
Reaprinzi focul, iubirii de mult dorită.
Aş vrea...
Alexandra Maria Mocanu

Clasa a X-a A
Aş vrea să-ţi mai spun mai stai, Precum stelele căzătoare, în nopţiile
Dar nu-mi amintesc felul în care mă alintai. seculare.
Din o mie mi-ai lăsat doar scrum
Şi-ai plecat în noapte pe alt drum. Deşi plouă-n luna mai,
Nu pot să-ţi spun mai stai.
Deşi plouă-n luna mai, Azi ai primit ce-ai vrut mereu să vezi,
Nu pot să-ţi spun mai stai. Durerea zilei în care mă pierzi.
Tot ce-am înşirat pe foi,
S-a distrus în noi. Aş vrea să-ţi mai spun mai stai,
Şi hai, să oprim ploaia din mai!
Aş vrea să-ţi mai spun mai stai, Dar ai plecat în noapte, pe alt drum
Dar nu-mi amintesc felul în care mă alintai. Şi-ţi urez rămas bun!
Din o mie toate s-au pierdut în mare,
Iubesc
Sebastian Floca
Clasa a VIII-a C
Iubesc soarele, fiindcă e cel mai puternic.

Iubesc marea, fiindcă se zbate mereu.
Iubesc munţii, fiindcă ajung până la cer.
Iubesc omul, fiindcă e cel mai fericit.
Iubesc tot ce e în viaţă
Iubesc pentru că sunt născut pentru a iubi:
și soarele,
și marea,
și munţii,
și omul!
32
„Praf de stele”
Proză
Culegere de povestiri din Lamia
Uridart („Sângele apă nu se face”)
Maria Macavei
Clasa a X-a D
Demult, în măreţul regat al Jadennului, o legendă luă fiinţă. În

vremea regelui Altatur, un nou erou fu demn să intre în străvechea carte
a faptelor măreţe: istoria.
Într-o noapte furtunoasă şi întunecoasă de Vaer, în satul Revar,
aflat lângă blestematul Codru Întunecat, ieşi pe lume un băiat. Falnic şi
mândru deja din vremea când era în faşă, numele său predestinat fu
Uridart. Un nume străvechi şi greu ca o povară, cu înţelesul său profund.
Mama lui muri în încercarea de a-l aduce pe lume, aşa că aceasta fu prima
floare retezată de acesta. În locul cântecelor vesele de celebrare, se
auziră printre ţipetele furioasei naturi, vaietele vocilor grave masculine
şi sunetul sfâşietor al flauturilor.
Tatăl sau, plin de amărăciune, îşi luă pruncul în braţe, ridicându-l deasupra mamei sale
sărutate de Udoran. „Uridart îţi va fi numele, căci destinul tău se arată sumbru. O viaţă ai luat,
copile, o floare înflorită mi-ai răpit. Sânge din sângele meu eşti, dar se pare că asta nu te-a oprit
din a lua mai mult. De acum încolo vei fi strigat Uridart Blodan, Născut din Sânge!”
Lacrimile îi şiroiau pe obrajii deja umezi, iar mâinile sale puternice tremurau. Un murmur
se răspândea prin sala de piatră: „E un copil blestemat...”, şopti o servitoare.
După naşterea lui, satul şi locuitorii acestuia nu mai fură la fel. Lady Miorri era iubită de
toată lumea, iar pierderea acesteia echivala cu cel mai mare dezastru care se putea abate.
Funeraliile ei fură organizate, iar nobili din alte judeţe se strânseră alături de plebe ca să îi plângă
moartea. Corpul îi fu îmbălsămat cu ulei de Lacrin şi Viole. Fu îmbrăcată într-o rochie albă, lungă
şi vaporoasă. Mătasea fu adusă special din Nar-Luin. Mânecile erau din dantelă fină şi delicată. În
urechi avea cercei din pietre de Rilur, albi ca zăpada sură de pe vârful munţilor. Pe frunte avea o
coroniţă de margarete, care accentua paloarea feţei. Fiind pregătită să îşi ia locul de drept în
natură, au continuat cu ceremonia.
Şaisprezece ani trecură de la naşterea lui Uridart. Crescuse băiat mândru şi înalt. Tatăl său,
lordul Revarului, se minuna, dar se şi îngrozea totodată de măreţia fiului său. „Destinul nu-l va
ierta, ci îl va pedepsi crunt, de asta sunt sigur. Iar atunci cine va duce mai departe moştenirea
familiei noastre?”
Însă, grijile erau în zadar. Destinul o dată scris nu se mai putea schimba.
***
Ultimele raze ale lui Siluril străbăteau văzduhul şi se profilau de-a lungul dealurilor
smaraldii pe care era situat Revarul. Conacul nobilului ce deţinea acele pământuri trona cea mai
impunătoare colină, iar restul caselor şerpuiau de-a lungul pantelor şi culmilor acoperite de
ofilita iarbă de toamnă. Într-o curte împrejmuită de un gard solid de piatră, se găsea un băiat în
floarea vârstei, în mâinile căruia strălucea lama aducătoare de moarte. O aduse încet deasupra
capului şi dezlănţui o furie mută, care zăcea în adâncul sufletului său. În faţa sa, manechinul de
33
„Praf de stele”
lemn fu cuprins de o teribilă tremurare. Îşi închise încet ochii, şi înfipse sabia în pământul uscat.
Momentul său de reculegere nu dură mult. Sunetul unor paşi grei îl întrerupseră. Se întoarse şi în
faţa lui se găsea un om încărcat de negura timpului.
- Uridart, rosti acesta. În arta sabiei nu trebuie să cauţi să îţi eliberezi furia. Trebuie să îţi
cauţi echilibrul interior. Mai apoi va veni eliberarea.
Băiatul îşi plecă ruşinat ochii în ţărână.
- Ser Gramel, nu v-am observat. A fost... doar un moment de slăbiciune. Nu se va mai
întâmpla.
Ser Gramel îşi întinse mâna, odihnind-o pe umărul lui. Privirea lor se intersectă, iar
Uridart făcu un pas înapoi. Gramel îşi dădu seama după expresia feţei lui că ceva se întâmplase.
- Înţeleg..., făcu bătrânul cavaler.
Soarele dispăruse deja de mult timp de pe faţa lumii, iar sora lui, Luna, îi luă locul. Cerul
întunecat era luminat de miile de stele ce păreau că dansează pe cer. Viaţa din sat îşi încetini
ritmul ca mai apoi să încremenească. Liniştea pătrunzătoare coborî peste sat. Din când în când, se
mai auzea un glas din dreptul dealurilor, probabil doi tinerei dansând dansul romanţei. Hanul
forfotea , ca de obicei, cu viaţă.
A doua zi, din depărtare, flamuri se ridicară la orizont. Stema regală, alături de o altă
stemă necunoscută sătenilor se putea recunoaşte, iar oamenii păreau mărunţi în comparaţie cu
acestea. Copiii curioşi se urcau pe acoperişul unei clădiri situate mai sus şi coborau chiund:
„Cavalerii! Cavalerii!”
Oamenii mişunau pe lângă conacul lordului Revarului în căutarea unor răspunsuri.
-Sire, sire, nu au venit să ne ia copiii pentru război, nu?! se văita o femeie. Noi nu-i vom da,
doar peste trupul nostru!
Uridart, trezit de zgomotul oamenilor, îşi vârî leneş capul peste gardul de piatră. La
vederea acestuia, toţi sătenii aflaţi în faţa porţii îl asaltară cu tot felul de întrebări şi probleme.
- Micule lord, aţi văzut cavalerii regelui venind către satul nostru? Nu sunt departe, mai au
doar o oră călare până să ajungă aici, zise un bătrân.
- Cavaleri? Ce cavaleri?
- Nişte cavaleri, micule lord, răspunse bătrânul. Au cu ei o stemă care ne este necunoscută.
Micule lord, nu vă este cunoscut motivul sosirii acestora?
- Nici nu ştiam că vin, dar să cunosc motivul lor?! Am să vorbesc cu tatăl meu.
Fără să termine de zis propoziţia, o zbughi către uşa laterală a conacului. Sătenii gesticulară
nemulţumiţi când observară dispariţia micului lord.
Uridart apucă mânerul de fier şi ruginit al uşii deschizând-o cu un scârţâit. Porni
de-a lungul holului lung şi întunecat, pe ai cărui pereţi lumânările străluceau sinistre. Într-un
final, ajunse într-o cameră spaţioasă şi sobră. Tatăl său, lordul Aldan se afla în centrul acesteia, pe
un scaun din lemn masiv de Lenal.
- Uridart, se auzi vocea gravă a lordului.
- Lord Aldan, răspunse el serios.
- Ce este?
Plictiseala din tonul lui Aldan era evidentă. Din când în când, îşi trecea degetele prin
barba sa deasă, iar apoi o mângâia uşor. Faţa sa avea trăsături aspre, urme săpate adânc de
tristeţe. Ochii săi de un gri metalic păreau goi la o primă vedere, dar erau plini de o furie
suprimată, la fel ca şi cei ai fiului său.
- Cred că ştii de ce am venit deja. De ce nu m-ai anunţat? Care sunt intenţiile lor?
- Ale lor?
- Nu te preface că nu ştii. Eşti lordul acestui ţinut. Tu eşti la curent cu toate întotdeauna.
34
„Praf de stele”
- Ai grijă cum îmi vorbeşti, Uridart. Chiar dacă eşti fiul meu, nu o să iert o posibilă sfidare.
Uridart se încruntă şi îşi strânse tare pumnii, în final abţinându-se de la o replică
usturătoare.
- Da, lordul meu. Vă rog să îmi iertaţi ignoranţa.
Se întoarse şi porni către ieşirea principală. De îndată, Aldan fu cuprins de remuşcare.
Pentru un moment, vru să îl oprească şi să îi răspundă la întrebare, dar nu avu curajul. Ştia că el
nu va înţelege niciodată de ce se purta aşa cu el, de ce nu puteau să fie apropiaţi. „Un născut din
sânge...”, murmură el, „Un născut din sânge...”
Uridart ajunse în curtea de antrenament şi dădu un pumn puternic manechinului de lemn.
Acesta explodă în mici așchii ascuţite, iar el gemu de durere. Își privi pumnul însângerat şi se
ghemui fulgerător pe pământul rece. Își ascunse mâna rănită într-o mănușă de piele scumpă pe
care o avea la el. De fiecare dată când era rănit de purtarea rece a tatălui său, venea în această
curte şi se răzbuna pe tot ce întâlnea în cale. În aceste momente, se întreba întotdeauna ce făcuse
ca să fie tratat în acest fel. Până şi sătenii se temeau de el şi îl evitau. „Blodan... Blodan... Ce soarta
teribilă aduce cu el acest nume...”, gândi el.
Ochii săi de un verde crud străluceau în razele de după-amiază ale lui Siluril (soarele).
Uridart, pierdut în infinitatea lui Erel, nu observă o siluetă care se strecură în spatele lui.
Aceasta se apropie încet şi se îndreptă, lăsându-l pe Siluril să îi mângâie pletele blonde.
- Uridart, zise ea lin. Ce s-a întâmplat?
Acesta tresări la auzul vocii fine. Se întoarse către ea şi făcu un pas înapoi. Furia dispăru
din ochii lui, iar un foc domol şi sălbatic de remușcare şi disperare îi luară locul. Fata dădu din
cap în semn că înţelese şi își odihni mâinile fragile pe umerii laţi ai băiatului.
- Mirya, șopti Uridart.
- Nu e nevoie să zici nimic, am înţeles, zise Mirya plecându-și capul. Te rog, lasă-mă să îţi
văd mâna. Am să îţi zic tot ce știu despre cavaleri.
- Dar tu de unde ai auzit?
- Haide! Știi metodele mele de „spionaj”... Sunt bune mai ales când vreau să aflu ce ne
ascunde tata... Acum, haide odată! zise aceasta trăgându-l după ea.
După puţin strecurat şi mers pe holurile întunecate, ajunseră în partea cu camerele lor.
Myria deschise uşor uşa şi îl îndemnă pe Uridart să intre.
- De data aceasta pare o rană destul de urâtă, murmură ea. Ah, nici măcar nu te pot
convinge să nu te mai răzbuni pe tine însuţi! Ar trebui să te lupţi, în loc, cu una dintre gărzi sau...
sau... Nu ştiu... În fiecare săptămână trebuie să îţi oblojesc rănile. Nu cred că mai merge aşa,
Uridart. Ori fugi de aici, ori... Nu ştiu! Nu mai suport să văd cât rău îţi face el. Uită-te şi la mâna ta!
E plină de cicatrici vechi şi mici!
O lacrimă caldă i se scurse pe obrazul gingaş, în timp ce mâinile ei pricepute învârteau
bandajele, alifiile şi vasele cu apă. Băiatul îşi duse cealaltă mâna deasupra lacrimei şi cu o mişcare
rapidă, o şterse. Degetele sale prinseră a se juca cu o şuviţă aurie ca şi spicul de grâu.
- Surioară, îmi pare rău... Aşa rău... Ultimul lucru pe care vreau să îl faci este să te
îngrijorezi. Voi găsi o scăpare... Dar mai întâi povesteşte-mi de cavaleri.
- Of, bine. Dar nu mai trebuie să spui nimănui. Am auzit ceva legat de tine şi cum nu
trebuie să afli...
- Să aflu ce? o întrerupse el.
- Nu am înţeles exact... Era vorba despre un nou ordin de cavaleri, sunt sigură. Restul erau
doar şoapte nedeşluşite. Tata părea supărat.
Privirea lui Uridart rămase aţintită în pământ, pe măsură ce sora lui îi înfăşura mâna într-o
bucată fină şi mătăsoasă de material.
35
„Praf de stele”
Aldan se plimba neliniştit în sala centrală a conacului. O atmosferă grea plutea în aer. Se
vedea că lordul aştepta pe cineva... Minutele păreau o veşnicie, până în momentul când Sir
Grammel intră agitat pe uşa cea mare.
- Nu mai au mult până ajung, îngâimă bătrânul cavaler.
- În ciuda solilor pe care i-am trimis, ei tot au insistat să treacă pe aici... Mă întreb care
sunt intenţiile lor adevărate..., zise Aldan mai mult pentru sine.
Îi aruncă o privire rapidă lui Grammel şi începu să strige ordine la servitorii care aşteptau
în hol.
Flamurile argintii cu roşu erau acum la numai câteva minute călare. Un cavaler înalt şi
zdravăn, înveşmântat în platoşa de Ruvir şi o tunică în culorile steagului pe care îl purta se afla în
fruntea convoiului. După el urmau alţi cavaleri, cu tunici împodobite cu diverse simboluri, care
trădau poziţia acestora. Fiecare dintre aceştia avea pe inelarul mâinii drepte câte un inel cu
propria emblemă a familiei lor nobile. După aceştia, urmau alţi cavaleri, care erau înveşmântaţi
doar cu platoşă argintie şi un colier roşu care atârnă peste aceasta. Rândul era încheiat de
scutieri, îmbrăcaţi în brigandine şi zale. Un corn sună în apropierea portilor, iar lordul Aldan ieşi,
în cea mai scumpă îmbrăcăminte pe care o deţinea, în faţa acestora.
Uridart şi Mirya priveau neliniştiţi orizontul plin de armuri strălucitoare. Tatăl lor se
îndrepta falnic către convoiul glorios.
- Mirya, şopti Uridart.
Neauzind niciun răspuns de la aceasta, se întoarse îmbufnat. În spatele său se afla un om
necunoscut care o ţinea pe sora lui. Nu auzi decât o bufnitură, după care lumea începu să se
învârtă adânc în neant...
Nu putea simţi decât lumea învârtindu-se. O ceaţă obscură era aşezată deasupra ochilor
lui, care începu să se împrăştie încet. Culorile îl asaltară, şi putu distinge câteva siluete în
semi-întuneric. O siluetă se îndrepta către el, cea înaltă înveşmântată în zale.
- E treaz, strigă acesta. Să îl las aşa?
- E destul, Farnu, nu ţi se pare că micul lord are un cap destul de delicat? zise celălalt, în
batjocură.
Uridart încercă să îşi aducă mâna la vânataia care îl durea, dar nu reuşi, căci era legat cu
sfoară de silas. Le aruncă o privire urâtă oamenilor care îl păzeau.
- Uite ce urât se uită! exclamă Farnu. Să vedem ce cap delicat are, oare?
- Nu trebuie să întrecem limita, totuşi. Pentru o singură lovitură ai primit permisiune, în
cazul în care scapă. Eu nu mi-aş forţa mâna dacă aş fi tu.
- Hm, cum zici tu. Abia aştept să se ivească ocazia. Mi-am jurat de mult să i-o plătesc.
Acum, micule lord, dacă mă scuzaţi, am să vă aduc cel mai măreţ ospăţ pe care l-aţi văzut până
acum! zise râzând pe măsură ce ieşea din cameră.
Micul lord scrâşni din dinţi, dar nu îi răspunse nimic. Era obişnuit cu batjocurile, deşi nu
însemna că nu îl enervau. Ca să se stăpânească, deseori îşi imagina o câmpie verde şi plină de
viaţă, în mijlocul căreia o făptură graţioasă dădea un spectacol măreţ naturii. Cu părul roşcat şi
lung fluturând în vânt şi rochia de un alb pur, se învârtea uşoară ca un fulg, murmurând un
descântec nelumesc. Dintr-o dată, ochii ei de un albastru de gheaţă pironiră cerul, care, intimidat
de aceasta, îşi oprea rotirea, iar norii rămâneau pe loc în infinitul vast... Îşi întindea mâinile fine şi
albe şi îl striga pe el, pe el, nu pe cel născut din sânge. Şi el era doar Uridart atunci, iar marea
povară îngrozitoare se ridica încet...
- Uridart, se auzi un murmur în încăperea întunecată.
- Mirya? întrebă acesta.
36
„Praf de stele”
O siluetă mică şi zveltă ieşi din colţul întunecat. Uridart îşi dădu seama cine era. Era Mirya,
sora lui, care făgăduise întotdeauna să îl ajute... Era ea cea care stătea neînlănţuită în faţa lui. Cea
care nu fusese acolo când garda îl batjocorise. Căci aşa se întâmpla mereu. Apărea după ce
lucrurile rele i se întâmplaseră şi avea îndrăzneala să îl consoleze de fiecare dată. Aşa era mai
simplu şi mai repede să îi ajungă la inimă. Ştia că ea nu putuse să renunţe la legătura cu tatăl lor.
Dar aşa renunţa la el...
- Mirya, îngâimă el îndurerat. Deci... Ţi-ai făcut alegerea.
- Pentru numele lui Gladar, Uridart! Nu este nicio alegere de făcut aici! Prostia asta
cu alegerea e doar în capul tău!
- Orice ai zice, eu nu te voi mai asculta! M-ai trădat, fiinţă înşelătoare ce eşti! M-ai făcut să
cred în tine, în faptul că m-ai iertat... Dar tot un Blodan rămân... Şi se pare că ceilalţi ţin să îmi
amintească asta în fiecare zi! strigă Uridart cu disperare.
Nu mai putea suporta acest schimb de cuvinte cu sora lui. Deşi adânc, în inima lui, simţea
că ce spune ea e adevărat, judecata lui era întunecată de acea mânie distrugătoare, acea mânie
care îl făcea să vadă tot răul din oameni. Iar acum, sora lui suferea de aceasi soartă ca ceilalţi. În
ochii lui, ea era doar un alt om care îl acuza, alt om care îl condamna pentru că este un Blodan.
Dar ce vină avusese că la naşterea lui, Udoran îi răpise mama? Ce vină avea că Udoran îl făcuse
un Născut din Sânge? Pentru ceilalţi, se părea că era destul de mare cât să îl condamne de la
naştere!
- Bine, dacă asta e ceea ce crezi... Dar nu mai te pot accepta ca frate al meu dacă continui pe
calea asta. Să vii la mine când te trezeşti, Blodan nenorocit... Nu persoanele din jurul tău te fac
aşa, ci tu însuţi!
Mirya îşi privea îndurerată fratele. Se îndreptă către el, trăgând încet pumnalul din teacă.
Uridart se uită nedumerit. O străfulgerare trecu prin ochii ei şi lăsă lama să cadă spre trupul viu al
băiatului...
- Lord Aldan, zise un cavaler înveşmântat într-o armură scumpă.
- Sir Banor, răspunse acesta. Ce te aduce în umilul meu sat?
- Suntem în căutarea unor suflete tinere care să se alăture cauzei noastre.
- Dacă voiam poveşti de adormit copiii, puteam să trimit foarte bine după bătrâna satului,
se răsti lordul, abandonând orice formă de politeţe. Banor, doar nu mă crezi destul de naiv încât
să fiu mulţumit de răspunsul acesta? Vreau adevăratul motiv. Sau doar o parte din el.
- Ce te face să crezi că intenţiile noastre adevărate sunt ascunse?
- Întotdeauna vor fi intenţii ascunse, Sir.
Aldan începu să se plimbe prin sala cea mare a conacului.
- Mă cunoşti foarte bine, reluă el, nu îmi plac aceste jocuri.
- Iar mie nu îmi plac aceste întrebări. Uridart e un foarte bun candidat, seamănă mai mult
pe familia mamei lui decât pe a ta. Doar nu crezi că o să ne opreşti să îl recrutăm. Şi nici să nu
încerci scuza cu moştenitorul. Fiica ta e foarte capabilă. Ei bine, ea e cea care seamănă cu tine cel
din tinereţe... Înainte să fi ajuns ros de atâtea nenorociri.
- Iar eu te credeam un om onorabil, înainte să fii ros de beţia unei poziţii înalte, îi răspunse
Aldan. Nu mai recunosc omul care ai devenit. Nu-ţi aminteşti zilele bune în care colindam
galopând câmpiile scumpului nostru Jadenne? Zilele în care vânatul era îmbelşugat, şi la fel şi
talentul nostru de vânători?
Lordul Revarului îşi îndreptă privirea în jos, părând că îşi aminteşte toate acele momente
bune. O urmă de mâhnire se strecură pe faţa lui, iar aceasta se încruntă ca de obicei. Ochii săi erau
plini de o furie sălbatică, dar de data aceasta, nu era stăpânită.
37
„Praf de stele”
- Credeam că nu o să ajung să schimb asemenea cuvinte cu tine vreodată... oftă Aldan. Ce

s-a întâmplat cu acei doi tineri care visau la onoare şi dreptate?
- Au murit, Aldan, nu mai poţi face nimic să îi aduci înapoi. Nu în aceste vremuri. Am fost
naivi, dar acum nu mai putem fi.
Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt, iar lordul ieşi din cameră.
Uridart îşi duse instinctiv mâinile în faţă ca să se apere, şi simţi pumnalul tăind prin
frânghia groasă. Era liber. Mai trebui să îşi desfacă legăturile de la picioare, dar era liber! Iar din
momentul când realiză asta, îşi dădu seama că nu mai putea rămâne în Revar. Dar unde putea
merge, cine îl va adăposti? El nu plecase niciodată din satul lui natal, deci nu cunoştea pe nimeni
din afara acestuia. Singura lui speranţă era să plece pur şi simplu unde îl va purta soarta. Dar
deocamdată, nu avea timp de gândit. Mirya încă se afla în faţa lui, stând ameninţătoare cu
pumnalul în mână. Ea făcu câţiva paşi înapoi şi eliberă calea.
- Pleacă, Blodan, locul tău nu mai este aici. Mişcă-te până nu o să observe nimeni dispariţia
ta, zise aceasta încercând să se abţină din plâns.
Şiroaiele cristaline de lacrimi curgeau pe obrazul palid al acesteia, iar vocea îi tremura.
- Mirya... murmură Uridart.
- Uite, ţine sabia aceasta, îi strigă ea aruncându-i o sabie lungă, strălucitoare, cu mânerul
simplu şi dur.
Aceasta ateriză la câţiva paşi de el, făcând un zgomot asurzitor. Deodată, uşa din faţă
începu să se deschidă, lăsând lumina unei torţe să intre în încăperea întunecată.
- Ce se petrece aici? strigă o brută ce fusese mai înainte în cameră.
Uridart îşi luă poziţia de luptă, deşi ştia că fără şiretlicuri nu putea să scape nevătămat de
acolo.
- Ah! Tu! Ştiam eu că vei încerca aşa ceva! Perfect să îţi trosnesc câte ceva în capul acela!
Băiatul îi aruncă o privire speriată, dar îşi recăpătă cumpătul şi se aruncă din faţa namilei
care porni ca un taur către el. Se ridică imediat, dar fiind înfometat, nu putea să se mişte foarte
rapid. Garda atacă din nou, iar Uridart abia reuşi să scape din calea acesteia. Acum, îşi pierduse
toate avantajele. Namila de om îşi ridica sabia, şi orbit de furie, trimise lama către trupul
băiatului. Apuca să ridice sabia până deasupra umerilor lui când Mirya se strecură prin spate şi îl
pocni pe acesta în moalele capului.
- Pleacă, murmură ea. Nu suntem în Revar, suntem în afara satului, aproape de colinele
Kilantr. Dacă o iei înspre miazănoapte, sigur vei da de ceva aşezări. Eşti singur de aici, Blodan.
Uridart îşi privi sora cu admiraţie şi mâhnire.
„Tur las tain, Mirya. Las tain!”
- Sir Banor, zise un alt cavaler, cu părul blond ca soarele şi ochii ca cerul. Ce facem acum?
I-am încercat pe toţi oamenii de rând, şi niciunul nu este potrivit pentru a fi cavaler. Iar fiul
lordului de Revar nu este de găsit nicăieri.
Banor îşi încrucişă îngrijorat braţele şi zise:
- Aldan l-a ascuns undeva, dar unde?
Nu ar trebui să fie prea departe de Revar. Cel mai probabil se află undeva lângă colinele
Kilantr. Dacă a rămas acelaşi, acolo a poruncit să fie dus fiul lui, deşi cred, de asemenea că s-a
gândit dinainte că s-ar putea să ghicesc. Deci, se aşteaptă ca fiul lui să scape, fiind mai greu de
găsit după aceea. Gata, Nillmar, pornim către Nord, spre colinele Kilantr. O să decidem mai încolo
pe unde o luăm, dar lordului Aldan trebuie să îi spunem că ne îndreptam spre Camria, ai înţeles?
Cavalerul tânăr îşi înclină capul în semn de afirmaţie, ieşind imediat să anunţe convoiul de noua
lor rută.
~Va urma~
38
„Praf de stele”
Dansând prin ploaie

Sorina Banda
Clasa a X-a D
Prolog
Singură, după atâţia ani, cu gândul tot

la el…
Răsfoiesc albumele de fotografii,
revăd toate suvenirurile și realizez că mi-am
petrecut viaţa așa cum mi-am dorit
dintotdeauna: am călătorit în toată lumea,
am văzut toate lucrurile pe care mi-am dorit
mereu să le văd. Nu am avut niciodată un loc
numit acasă. Mereu pe drumuri, mereu în alt
loc, casa era doar pentru scurtele zile în care
veneam în vizită. Acum am decis să rămân
aici. Am văzut toate locurile, mai puţin unul,
pe care probabil nu voi mai ajunge să-l
vizitez. Bătrâneţea și-a pus amprenta asupra
mea. Mă mișc mai greu, văd din ce în ce mai
slab, iar gândul îmi zboară din ce în ce mai
des la el.
Mai am de răsfoit un singur album, și
anume cel din liceu. Mi-e frică! Mereu mi-a
fost frică să îl deschid. Atâtea amintiri mă
leagă de acel album: prieteni, nebunii,
persoane pe care nu le-am mai văzut de zeci
de ani… Dar cel mai important, acolo o să-l
găsesc pe el.
Nu l-am mai deschis de atâţia ani…
cât praf s-a așezat pe el! Ezit în faţa lui. Mi-a fost frică atâta timp să îl deschid, din pricina
suferinţei pe care mi-o va provoca, temându-mă de lacrimile care se vor scurge, amintindu-mi…
Îl deschid! Prima poză e din prima zi a clasei a IX-a.
Amintiri…
Capitolul 1
Prima zi de liceu… un ultim retuș în oglindă și am plecat!

Doamne, ce schimbată sunt! Nu mai sunt fetiţa ce acum un an plângea, care punea la suflet
fiecare bârfă. Nu, aceea e vechea Sophie! Noua Sophie e mai veselă, mai zâmbitoare, cu mult mai
mult chef de viaţă! Am scăpat de gimnaziu, am scăpat de toţi cei care m-au făcut să fiu atât de rece
cum sunt acum. Nu mai plâng, rimelul e scump! Nu mai pun la suflet, îl deteriorez! Pur și simplu,
las ploaia să mă liniștească! Pot sta ore întregi ascultând picăturile de ploaie cum cad pe acoperiș,
pot sta ore întregi simţind ploaia pe pielea mea!
39
„Praf de stele”
M-am născut într-o zi ploioasă de martie. Mereu am fost diferită! Nu am mers la grădiniţă,
nu mi-a plăcut! Am fost singura din generaţia mea care și-a implorat părinţii să meargă la școală
de la vârsta de şase ani. Am încercat de nenumărate ori să fiu la fel ca ceilalţi. Între timp, în urmă
cu un an, mi-am pus întrebarea: de ce? De ce să mă schimb? Sunt diferită, sunt specială!
Mai trebuie puţin rimel! Părul stă bine!
Pornesc spre școală! Mă mai gândesc o dată la generală. Toţi foștii colegi sunt la peste 100
km distanţă. Mai păstrez contactul doar cu Ely, cea mai bună prietenă. A fost mereu acolo lângă
mine, știe absolut totul despre mine. Deși și ea este la 100 km distanţă, mereu o voi păstra lângă
mine. Vom păstra, totuși legătura, tehnologia a evoluat și este posibil. Dar, mi-ar fi plăcut să fie
aici cu mine acum.
Am ajuns! Trag adânc aer în piept și intru în școală!
- Scuze! aud din faţa mea după primul pas făcut și ridic ochii. În faţa mea se afla un băiat
nu foarte înalt, blond, cu niște ochi albaștri ca cerul senin! Îmi pare sincer rău, nu vroiam să dau
peste tine!
- Nu-i nicio problemă! îi răspund zâmbind și plec mai departe. Nu știu cum și de ce, dar mi
s-au înmuiat picioarele când m-am uitat în ochii lui albaștri. Era drăguţ!
Am continuat să mă gândesc la acea întâmplare și după școală. Trebuia să ajung să o sun
pe Ely să-i povestesc!
Ely imi este cea mai bună prietenă. O cunosc de când mă știu! A fost singura care mi-a fost
alături în toţi anii. Am fost în aceeași situaţie mereu, mereu cele bârfite, mereu „fetele cuminţi”
ale clasei, cele care doar stau în colţișorul lor fără a face nimic altceva. Acele fete cărora orice le
spunea un profesor, făceau.
Nu a fost cea mai plăcută perioadă a vieţii mele, dar, pe parcurs, am înţeles că viaţa e dură!
Și că doar cei puternici pot scăpa! Dar până sa înţeleg, am plâns mult, am suferit, ajunsese să îmi
fie teamă de toată lumea! Ely a fost mereu acolo, lângă mine. Niciodată nu m-a părăsit la greu,
niciodată nu mi-a divulgat secretele, mereu m-a ascultat, știe totul despre mine. Și eu despre ea!
- Nu pot să cred că ai făcut asta! o aud ţipând, încântată, la telefon.
- Nu am făcut-o intenţionat, a fost doar neatenţie! Plus, el și-a cerut scuze!
- Și tu nu ţi-ai cerut?
- Nu!
- De ce!?
- Pentru că, nu știu din ce motiv, când m-am uitat în ochii lui albaștri…
- Are ochi albaștri?
- Da, ţi-am zis!
- Nu, n-ai menţionat nimic de ochi!
- Oh, scuze, cred că am omis!
- Nu contează, spune mai departe!
- Deci, din nu știu ce motiv, când m-am uitat în ochii lui albaștri, mi s-au înmuiat picioarele.
Pur și simplu m-am blocat în faţa lui, a trebuit să repete ceea ce a spus pentru a-l auzi și pentru a
fi în stare să-i răspund.
- Nu pot să cred că deja ai pus ochii pe cineva! E doar prima zi de școală! chicoti Ely în
telefon.
Nu știam ce să îi răspund. Știam că, pe de-o parte, avea dreptate, ceva s-a aprins în
momentul în care pielea mea a intrat în contact cu a lui. Am tresărit în acel moment, așa cum nu
am mai făcut-o niciodată înainte. Știam că m-am pierdut, cumva, în ochii lui albaștri. Dar mai
știam, de asemenea, și că există posibilitatea să nu-l mai văd niciodată. „Sunteţi în aceeași
școală!”, a șoptit o voce în capul meu. „Sunt multe șanse să vă revedeţi chiar mâine!”
40
„Praf de stele”
- Alo? Pământul către Sophie? Mai ești pe fir?

- Da, da, scuze! Ce spuneai?
- Spuneam că eu cred că este vorba despre dragoste aici!
- Nu, nu este! Nici nu îl cunosc, nu am cum să îl iubesc.
- Și, totuși, ţi s-au înmuiat picioarele când te-ai uitat în ochii lui!
- Probabil datorită ochilor. Știi că îmi plac ochii albaștri!
- Aveau o nuanţă mai deosebită?
„Nu am mai văzut niciodată o asemenea nuanţă de albastru în ochii altcuiva!”, mi-a șoptit,
din nou, acea voce.
- Nu am remarcat ceva deosebit. Doar că erau albaștri.
- Albastru ca marea sau albastru-gri?
„Un albastru mai senin decât cerul fără nori!”
- Albastru și atât!
- Sophie?
Am inspirat adânc înainte să răspund.
- Da?
- Îţi pot da un sfat?
- Sigur!
- Nu-l lăsa să-ţi scape! E ceva special la el!
- De unde știi?
- Din tonul vocii tale când vorbești despre el.
După ce am închis telefonul, m-am uitat în oglindă. Am văzut aceeași fetiţă de acum
aproape zece ani, aceeași ochi visători, aceeași expresie a feţei, prinsă într-un corp de adolescent.
A fost pentru prima dată în ultimii cinci ani când mi-am dorit să revăd toate revistele cu Barbie și
cu prinţese de când eram mică. Știam că, undeva în toate acele povești, voi găsi răspuns la
întrebările care îmi apar în minte după conversaţia cu Ely. Am atins oglinda, sperând să mă mai
văd odată mică. Închid ochii și inspir adânc. Mă trezesc la realitate și îl sun pe tata să-i povestesc
cum a fost prima zi de liceu.
A fost o zi frumoasă, mă gândesc înainte de a adormi, rememorând toate momentele.
Diriginta e mai visătoare decât aș putea fi eu vreodată. Are părul blond, scurt și puţin ondulat și
buzele roșii. Îmi amintește de Marilyn Monroe! Colegii sunt grozavi! M-am distrat în trei ore
petrecute cu ei într-un fel în care nu am făcut-o niciodată în opt ani.
Îmi amintesc perfect acea zi, chiar și acum, după patruzeci de ani. Scot poza din album și
mă uit mai atent la ea. O văd pe diriga în centru, pe tocurile ei nelipsite, privind fix obiectivul
aparatului de fotografiat și cu un zâmbet larg. Atunci ne-a zis pentru prima dată că noi suntem
„copiii ei” și că speră să nu o dezamăgim. Îmi mut privirea. Mă zăresc pe mine. Aveam ochii
strălucitori. Veseli. Acum, dacă m-aș uita în oglindă, i-aș vedea înceţoșaţi de la atâtea lacrimi.
Observ că eram îmbrăcată într-un tricou roșu aprins. Acum, mai departe de verde închis nu port,
parcă aș fi în doliu. Mut din nou privirea și realizez că stau lângă Anca. Nu am mai văzut-o de ani!
Îmi e așa dor de ea! De nebuniile ei, de glumele ei, de EA! O mai văd și pe Zoe. A plecat la sfârșitul
clasei a X-a. Nu-mi amintesc să fi ţinut legătura cu ea mai mult de un an. Nu ştiu din ce motive,
având în vedere că ne-am înţeles foarte bine în acei doi ani. Trec cu privirea peste fiecare în parte
și îmi amintesc câte ceva despre fiecare. Fiecare cu personalitatea lui, fiecare cu stilul lui, fiecare…
Mă întorc și așez poza cu grijă la loc în album. Mă duc să mă spăl pe mâini, praful e prea
mult. Iau cu mine și un prosop să-l șterg de pe album. Întorc paginile, să continui să șterg praful
de pe fiecare pagină în parte. Ajung la o pagină ruptă și mototolită. O scot din album și o citesc. E
scrisă de mine, în următoarele zile de școală. Da, mi-o amintesc! Am scris-o într-un jurnal, dar
41
„Praf de stele”
gândurile îmi erau într-o așa dezordine, încât nu mi-a plăcut nimic din ce am scris și am rupt
foaia, aruncând-o într-un colţ al camerei. Am găsit-o câteva zile mai târziu, facând curăţenie, în
același colţ. După ce am recitit-o, am decis totuși să o păstrez, este o amintire…
Capitolul 2
A doua zi de școală nu a fost ceva special. Ne-am cunoscut mai bine între noi, colegii,
profesorii au încercat cât de cât să ne cunoască, am „cercetat” școala, noul teren. „E un liceu
frumos!”, am gândit eu, uitându-mă pe panoul absolvenţilor. Cum stăteam și visam,
imaginându-mă și pe mine pe acel panou peste patru ani, mă trezesc pe podea.
- Îmi pare extrem de rău! îmi spune o voce, cunoscută parcă. Puţin ameţită, mă uit în jur și
cineva îmi întinde mâna să mă ridic. Sincer, îmi cer scuze, nu vroiam să intru așa în tine! De fapt,
nici nu te-am observat aici! „Grozav, sunt invizibilă!” Trag aer în piept să îmi revin și răspund
puţin răstită:
- Sunt bin…, nu am putut continua propoziţia. Aceeași ochi albaștri de ieri stăteau în faţa
mea, ţinându-mă de mână să nu mă dezechilibrez. „Nu pot să cred!”, a șoptit, din nou, vocea din
cap.
- Sigur ești ok? Pari puţin ameţită.
Mâna mea era în continuare cuprinsă în a lui. Mai inspir odată adânc.
- Sunt bine! am răspuns, de data asta schiţând un zâmbet ameţit.
- Sigur? Nu vrei să mergi la cabinet?
- Nu, sunt ok. Nu sunt din zahăr, nu mă topesc, stai liniștit ! i-am răspuns, încercând să râd
puţin.
- Îmi pare sincer rău! a mai zis el odată.
- Nu-ţi face griji! E în regulă!
După ce a oftat, mi-a dat drumul la mână și și-a văzut mai departe de drum. Am rămas cu
privirea aţintită la el, până ce nu l-am mai vazut. Nu și-a întors privirea nici măcar odată. M-am
întors în clasă încă puţin ameţită de la căzătură și legănându-mă pe picioare. Continuam să mă
gândesc la băiatul misterios cu ochii albaștri. „Oare și mâine se va lovi de mine?” m-am întrebat, o
parte din mine dorindu-și ca acest lucru să se întâmple.
Orele au trecut destul de repede, iar eu mă grăbeam să ajung acasă. Când am ajuns, am
luat telefonul şi am vrut să o sun pe Ely să-i povestesc totul, dar am renunţat. Am aruncat
telefonul pe pat şi m-am aşezat lângă el, cu capul în mâini. Nu ştiam ce să zic, cum să reacţionez,
ce să cred. Atunci mi-am văzut vechiul jurnal. „Nu am mai scris în el de multă vreme!” Am zâmbit,
luându-l de pe raftul pe care era aşezat. „Cred că a venit momentul să-l redeschid!” L-am deschis
acolo unde am rămas şi am început să scriu:
11 septembrie
Dragă jurnalule,
Atâtea momente ciudate s-au întâmplat în ultimele două zile, de când am început liceul! Şi până acum,
toate acestea au un nume! Sau, mai degrabă, o porecla, încă nu ştiu cum îl cheamă. Dar eu îi zic „băiatul misterios
cu ochi albaştri”. Nu ştiu cine e, nu ştiu în ce clasă e, nu sunt sigură nici că e în acelaşi liceu cu mine (ba,
bineînŃeles, că e, acolo l-ai văzut, acolo este!)
L-am văzut prima dată ieri. Când am intrat în şcoală ne-am ciocnit, iar el şi-a cerut scuze. Probabil
trebuia să o fac şi eu, aşa ar fi fost politicos, dar acei ochi albaştri…, abia am putut să îi răspund că nu e nicio
problema. Apoi, azi am văzut stele verzi când a căzut peste mine. Şi-a cerut din nou scuze, de cel puŃin cinci ori de
42
„Praf de stele”
dată aceasta, dar ceea ce m-a uimit a fost faptul că mi-a Ńinut mâna într-a lui până când a plecat. Apoi nici nu şi-a
întors capul să vadă dacă sunt ok. E adevărat că l-am asigurat că sunt bine, dar…
Nu ştiu ce e cu mine. M-a dat complet peste cap. Încep să mă gândesc din ce în ce mai mult la el şi nici nu
ştiu cum îl cheamă. Încep să-i văd ochii albaştri oriunde m-aş uita. Şi mă dau la o parte de fiecare dată când văd un
băiat. Ely nu ştie încă nimic de a doua ciocnire, nici nu ştiu dacă vreau să-i spun, ştiu că va continua să-şi dea cu
părerea şi să spună că e destinul şi că este vorba despre dragoste. Într-un fel, parcă aş vrea să-l revăd mâine, chiar
dacă ar însemna să cad din nou. Dar asta nu înseamnă că e dragoste, nu? E doar o stranie coincidenŃă. Probabil
nu-l voi mai vedea, poate vom avea clasele în colŃurile opuse ale şcolii. În plus, poate are prietenă. Sau poate mă va
ocoli de fiecare dată când mă va zări la o distanŃă de 50 metri. Cine vrea să aibe de-a face cu o ameŃită? Dar
dacă…
Dar dacă stângacele sunt genul lui de fete? Pare a fi aşa de grijuliu, e ca şi cum ar sări în faŃă trenului
pentru cineva special, e că şi cum ar Ńine-o mereu de mână pe cea pe care o iubeşte, să se asigure că nu se va
împiedica de propriile-i picioare. Iar eu sunt genul care se împiedică şi când merge pe drum drept! Nu ştiu ce să zic,
ce să cred, ce să sper, ce să visez. Încă mă întreb cum a fost posibil să-l revăd astăzi? E adevărat, mi-aş fi dorit să-l
revăd în alt mod.
A două oară…, a două oară când dă peste mine. Mă întreb dacă nu e cumva destinul la mijloc? Nu, eu
nu cred în destin. Sau poate…
Trebuie să-mi pun gândurile în ordine, apoi o să vorbim din nou. Până nu ştiu ceva concret, nu vreau să-i
zic lui Ely! Vreau să ştiu doar eu!
Capitolul 3
Balul Bobocilor… toată vara am aşteptat acest moment! Toată vara mă gândeam câţi băieţi
drăguţi voi întâlni, dar acum mă aranjez pentru unul singur. Pentru Dennis.
Rochia mi-am cumpărat-o în week-end. Ştiam că trebuia să fie ceva deosebit, pentru un
eveniment deosebit. După o zi întreagă de plimbat în magazine, sâmbătă după-masă credeam că o
să renunţ. Parcă nimic nu se potrivea: ba era prea lungă, ba era prea scurtă, ba prea roz, ba prea
simplă, ba prea pompoasă. Îmi venea să plâng! Atunci am văzut-o! Era neagră, puţin deasupra
genunchilor, cu o curea aurie, metalică şi cu mânecile trei-sferturi. Ştiam că aceea e rochia mea!
După ce am probat-o m-am convins: era făcută special pentru această seară!
Am asortat-o cu o pereche de pantofi negri, cu toc nu foarte înalt, şi o poşetă-plic aurie.
Părul l-am prins într-un coc lejer, puţin ciufulit. Machiajul a fost unul discret, iar bijuteriile au
constat într-o pereche de cercei din aur şi un ceas.
Odată ajunsă la locul unde era organizat balul, mi-am completat rujul de pe buze şi mi-am
aranjat o şuviţă rebelă de păr. Când am pus oglinda înapoi în geantă şi am ridicat privirea, l-am
văzut: dădea mâna cu prietenii lui. Apoi s-a întors către mine şi mi-a zâmbit. I-am zâmbit şi eu, la
rândul meu, iar el s-a îndreptat spre mine cu paşi mărunţi, dar cu acelaşi zâmbet în colţul gurii.
- Bună!
- Bună! i-am răspuns, mai puţin timid de dată această decât înainte.
- Fără partener în seară aceasta?
- Fără! Nu am apucat să cunosc încă pe nimeni care să mă invite să merg cu el am spus eu
cu subînţeles.
- Uite, eu cunosc un băiat, îl cheamă Dennis, şi, dacă nu te deranjează, i-ar plăcea să-ţi fie
partener în seară această! Să nu te simţi prea „nouă” pe-aici!
- Hmm. Sună bine! Accept invitaţia!
El mi-a întins mâna, iar eu l-am cuprins de ea.
43
„Praf de stele”
- În cazul acesta, voi fi încântat să va prezint „personajele” acestui liceu, my lady!

Glumele dintre noi începeau să prindă un contur frumos, iar inima mea bătea din ce în ce
mai tare cu fiecare mişcare a lui, cu fiecare cuvânt pe care îl rostea.
- În cazul acesta, sir, voi fi încântată să cunosc aceste personaje!
Am intrat în club, râzând. M-a ajutat să-mi dau jos haina şi s-a dus să le lase la vestiar.
Când s-a întors şi-a încolăcit mâna în jurul taliei mele şi m-a condus spre prietenii lui. După ce
mi-a făcut cunoştinţă cu ei şi am mai pierdut puţin vremea povestind, m-am îndepărtat, lăsându-i
să mai petreacă timpul împreună, iar eu m-am dus să stau alături de colegii mei. Toţi vroiau
detalii despre „băiatul misterios”, dar am preferat să mă prefac că nu îi aud din cauza muzicii.
După câteva ore de dans, am decis să luăm o pauză. Ne-am luat o băutură fiecare şi ne-am
aşezat să povestim. Aveam atâta chef de viaţă în seara aceea şi râdeam non-stop. Luminile
colorate se propagau în cureaua mea metalică, reflectând culorile cu nuanţe de auriu. Vroiam să
mă întorc cu faţa spre ring să-l mai caut odată din priviri pe Dennis, dar, în acel moment, am
simţit pe talia mea aşezate mâinile lui.
- Îmi cer scuze, dar o să v-o răpesc puţin pe Sophie! a spus către colegii mei şi m-a tras
înapoi pe ring. Am rugat să fie pusă o melodie mai specială, a continuat el către mine.
- Şi acum, o piesă pentru toţi îndrăgostiţii din această seară! am auzit vocea DJ-ului. Dennis
mi-a cuprins talia cu o mână, iar cu cealaltă mi-a cuprins mâna. Apoi a început o melodie cu
ritmuri lente. Ne unduiam amândoi, uşor, pe ritmul muzicii. Mi-am aşezat capul pe umărul lui şi
am închis ochii. Îi simţeam din nou parfumul, nuanţe delicate, dar, totuşi, masculine. Nu vroiam să
deschid ochii, îmi era teamă să nu mă trezesc din acel vis. M-a strâns mai tare, lipindu-mă
complet de el.
Au fost doar trei minute. Trei minute, cât
trei ani, iar când m-am desprins de el, o bucată
din mine parcă a rămas lipită de el. Parfumul i s-
a imprimat în şuviţele mele rebele. Când am
ridicat capul, i-am surprins acelaşi zâmbet
stingher într-o parte. Apoi, uitându-mă la ochii
lui, am realizat că şi el mă privea pe mine. Cu
greu mi-am amintit să respir. Ne priveam unul
pe altul nemişcaţi, în acel tumult de bass-uri,
ţipete şi râsete. Am coborât ochii spre buzele
lui. Purtau, în continuare, surâsul lui, de parcă
ar fi fost imprimat. Pentru prima oară în viaţă,
vroiam că cineva să îşi lipească buzele de ale
mele. Vroiam că el să îşi lipească buzele de ale
mele. Vroiam să mă las sedusă de îmbrăţişarea
lui puternică, simţindu-i muşchii încordaţi. S-a
apropiat încet de mine, deschizându-şi puţin
buzele. Am făcut acelaţi gest şi am închis din
nou ochii atunci când i-am simţit mâna. Sărutul
întârzia, dar nu vroiam să deschid ochii. Îi
simţeam în continuare mâna. Apoi, i-am simţit
căldura buzelor peste fruntea mea. Şi-a apăsat
buzele puternic, astfel că încă le simţeam după
ce şi le-a desprins. Am deschis în cele din urmă
ochii şi l-am văzut exact la fel ca atunci când ne-am despărţit după dans: acelaşi zâmbet, aceeaşi
44
„Praf de stele”
ochi, aceeaşi poziţie. Trebuia să reacţionez cumva, dar cum? Trebuia să zic ceva, dar ce? Am privit
din nou în ochii lui şi m-am pierdut complet. Mă simţeam plutind deasupra norilor. Îl simţeam
lângă mine ca pe un drog: senzaţia de euforie, visele, totul! Îmi amintesc din nou că trebuie să
respir şi privesc spre ceas: era trecut mult peste ora trei şi ştiam că trebuie să plec. M-am
apropiat de Dennis şi l-am pupat pe obraz, mulţumindu-i pentru o seară fantastică.
După ce mi-am luat haina de la vestiar şi am ieşit afară, am auzit pe cineva strigând:
- Sophie! m-am întors pentru a putea privi cel din urmă miracol care putea să se întâmple
în acea seară: l-am văzut din nou pe Dennis, ieşind în fugă din club, trăgându-şi haina. Pleci deja?
m-a întrebat când a ajuns lângă mine.
- Da, este trecut de ora trei şi trebuie să ajung acasă.
- Vrei să te conduc? m-a întrebat el. M-am blocat din nou. Am închis pentru o secundă ochii
şi i-am redeschis, crezând că mă voi trezi din acel vis. Dar el stătea în continuare în faţa mea,
aşteptând un răspuns. Vroiam să mă conducă, totul în mine urlă răspunsul afirmativ.
- Nu vreau să te deranjezi! i-am răspuns, în schimb.
- Nu mă deranjez! Oricum vroiam să plec şi eu şi mă îngrijorează ideea de a te lasa să te
plimbi noaptea pe străzi, singură !
- În cazul acesta, mi-ar face plăcere să mă însoţeşti!
- Haide, maşina mea e pe aici!
- Nu vrei să faci o plimbare sub clar de lună? i-am propus eu. Uite ce frumoasă e!
- Vrei să mergem pe jos ?
- Stau la doar zece minute distanţă de aici. Şi e prea frumos afară pentru a merge închisă în
maşină!
Şi-a ridicat privirea, uitându-se la stele. I-a apărut din nou acel zâmbet în colţul gurii, iar
eu am zâmbit văzându-l. După câteva clipe de privit stelele, s-a întors către mine şi mi-a spus:
- Ai dreptate! Ar fi păcat să pierdem o aşa seară frumoasă.
Astfel am pornit pe jos. După câţiva paşi, mi-am dat jos pantofii. Nu mai puteam suporta
tocurile! M-a privit făcând asta şi a chicotit. A şoptit ceva despre tocuri şi am continuat drumul,
lent, ţinându-ne de braţ. I-am mai aruncat câte o privire cu coadă ochiului. Privea stelele,
nescoţând niciun cuvânt. Vroiam să încep o conversaţie, dar ştiam că aş strica farmecul acelei seri
perfecte.
Am ajuns în faţa blocului. S-a pus în faţa mea, încă uitându-se la stele, apoi m-a privit,
zâmbind în continuare. I-am zâmbit, la rândul meu, privind în ochii lui. S-a aplecat, şoptindu-mi la
ureche „mulţumesc” şi pupându-mă pe obraz. Apoi s-a îndepărtat, aruncând câteva priviri în
urmă. Am intrat în bloc, m-am furişat încet în camera mea, iar când m-am pus în pat am
rememorat toată seara pentru a o întipări în memorie. Inima îmi bătea în continuare într-un ritm
alert, simţind mirosul lui de parfum în părul meu. Ştiam că ceva special s-a întâmplat în acea
seară şi atunci am realizat ceea ce simţeam: era vorba despre dragoste.
Am fost sigură şi sunt în continuare de faptul că a fost şi este dragoste. Îmi dau alte lacrimi,
exact aşa cum am anticipat când am luat albumul. Mă gândesc la el şi mă întreb, din nou, oare ce
face în acest moment? Îmi închipui că, probabil, este împlinit şi fericit alături de familia lui,
familia lui mare, aşa cum şi-a dorit dintotdeauna. Probabil este împreună cu nepoţeii şi se joacă.
Mă întreb oare câţi nepoţi sunt: doi, trei, poate patru?
Mă gândesc la momentul în care pentru prima oară i-am văzut licărirea din ochi vorbind
despre ea, când i-am văzut împreună pentru prima dată. A durut şi continuă să doară de fiecare
dată când invoc acea imagine.
Mai cade o lacrimă pe obraz şi întorc pagina. Este goală! Are doar o dată scrisă:
24 septembrie.
45
„Praf de stele”
Capitolul 4
Luni, după bal, singurul lucru pe care îl aşteptam era să-i revăd zâmbetul lui Dennis. Tot
week-end-ul numai la el m-am gândit. Îmi reaminteam mereu şi mereu seara balului: dansul,
plimbarea, ţinutul de mână, absolutul totul, părea să fie doar un vis! Un vis frumos, din care nu
voiam să mă mai trezesc. Voiam că fiecare seară să mă plimb cu el, admirând stelele, voiam să
dansăm în ploaie pe aceeaşi melodie pe care ne-am unduit la bal, voiam să fie melodia noastră.
Voiam să mă sărute pe frunte înainte de culcare şi să mă conducă acasă. Mă gândeam la el şi
simţeam din ce în ce mai mult că, pentru a respira, am nevoie de el şi de zâmbetul lui lângă mine.
Mergeam pe holul şcolii zâmbind, cu imaginea lui în mintea mea, când, deodată, aud un
ţipat îndreptat spre mine:
- Pârtie! zice Dennis şi mă trage deoparte din direcţia mingii care zbura în aer. Atragi
necazurile că un magnet! continuă el râzând.
- Trebuie să fie cineva care să o facă şi pe asta! i-am răspuns, râzând şi eu. Mulţumesc!
- Pentru ce?
- Pentru că m-ai tras din calea mingii!
- Măcar atâta să fac şi eu, după ce de trei ori te-am lovit! a continuat el să râdă.
Am început să râd, amintindu-mi fiecare întâmplare. Mă uimea că şi el încă îşi amintea!
- Deci? a întrebat el, trezindu-mă la realitate.
- Deci, ce?
- Te-am întrebat cum a fost la bal. Balul tău!
„Nu pot să cred!” mi-am spus în gând. „El chiar mă întreabă asta? Credeam că şi-a dat
seama din privirea mea, din tremuratul mâinii, din zâmbetul meu visător, privindu-l. Nu pot să
cred că nu realizează cât de specială a fost acea seară pentru mine. Iar dacă el nu îşi da seama,
cum i-aş putea spune? Cum aş putea măcar pe jumătate să descriu tot ceea ce am simţit dacă el,
mergând lângă mine, nu a simţit vibraţiile iubirii pe care le trimitea inima mea?” Încet, acele vise
pe care le-am creat de-a lungul week-end-ului au început să se destrame. „Nu mă place, aşa cum
am crezut!”, mi-am continuat şirul gândurilor. Apoi mi-am ridicat din nou privirea spre el. Îmi
zâmbea în continuare, aşteptând răspunsul la întrebare. Ştiam că trebuie să răspund ceva, aşa că
m-am agăţat de întrebarea lui pentru a găsi un cuvânt-cheie, sau orice altceva pentru a schimba
subiectul.
- Nu a fost balul meu, i-am răspuns încercând să-i imit zâmbetul.
- Nu ziceai că eşti boboacă?
- Ba da, sunt!
- Iar acela a fost Balul Bobocilor, deci, al tău.
- Printre altele, şi al meu, dacă tu vrei.
- În special al tău!
M-am pierdut din nou, auzindu-i vocea caldă, realizând că m-a pus pe mine în rolul
principal al acestei poveşti. Îl priveam direct în ochi şi din nou m-am întrebat cum m-am putut
îndrăgosti!
~Va urma~
46
„Praf de stele”
Evocări
VIAŢA – Centrul existenţei noastre

Adelina şi Andreea Bărbos
Clasa a X-a C
Dumnezeu este iubire şi din iubirea a creat cel mai frumos dar pentru Univers: viaţa.
Iar, noi, oamenii, de multe ori, suntem nerecunoscători şi orbi. Vedem acest dar ca pe o
povară încărcată cu nevoi, suferinţe şi încercări. Şi uităm să trăim... Ne facem griji pentru ziua de
mâine, iar clipa prezentului trece şi nu se mai întoarce. Suntem foarte agitaţi şi timpul devine
insuficent, pentru că, noi, cu griji inutile, îi creem încă o pereche de aripi. Nu ştim să trăim!
Pierdem esenţa fermecătoare a vieţii. Iar, grăbiţi, nu conştietizăm că a trăi înseamnă un dar.
Uneori, în viaţă apar bolile, necazurile, care nu sunt datorate neapărat agitaţiei din jurul
nostru. Ele ne umbresc fericirea şi deseori gândim „de ce eu ?” sau „oare mai merită să trăieşti?”
Însă, orice suflare, oricât de grea ar fi, înseamnă viaţă! Trebuie să învăţăm să luptăm pentru ea şi
să o preţuim, căci este numai una.
IUBIREA – Fărâma Dumnezeiască din Om
Iubirea a fost, este şi va fi mereu. Însă noi o cunoaştem atât de bine? Imperiul ei ne
stăpâneşte de când există viaţă pe pământ şi, totuşi, ne este încă străină. De multe ori o
confundăm cu primii „fluturi din stomac”. Atunci spunem, fericiţi: „te iubesc”. Însă, acest te iubesc
este destul de imens? Cuprinde o lume întreagă sau doar o singură persoană? Şi, totuşi, chiar dacă
nu credem, avem puterea să distingem „fluturaşii din stomac” de iubirea adevărată.
De exemplu, putem asocia iubirii de cuplu termenul de cunoaştere. Şi poate ni se pare
neînţeleasă legătura dintre cunoaştere şi iubirea tinerească. Nu trebuie să uităm că îmbătrânim.
Iar, odată cu vârsta, iubirea se transformă în dialog, în comunicare. Cunoştinţa va fi atunci cel mai
bun leac pentru că ea va sta la baza dialogului.
Cealaltă iubire, despre care vorbeam, seamănă cu o poveste. O doamnă învăţătoare privea
cu blândeţe şi căldură copiii clasei ei, căci erau clasa a patra şi urmau să plece. Deodată, pe
obrazul ei căzu o lacrimă. Atunci îngerii din cer s-au întors către Dumnezeu şi au spus: „Cât de
minunate sunt lucrurile Tale, Doamne: învăţătoarea, copiii şi lacrima!” Iar Dumnezeu le-a
răspuns: „Adevărat, copiii şi învăţătoarea le-am făcut Eu, însă lacrima este creaţia ei!”.
Această creaţie, este iubirea pentru orice, o iubire care nu are timp să vadă defectele
celorlalţi; cea care îl consideră pe duşman prieten. Altfel spus, este raiul în sufletul omului.
Deci, iubirea are mai multe feţe, fiecare om găsindu-o în propriile sale descoperiri. Fiindcă
omul în această lume călătoreşte permanent. În drumul său descoperă, prin propriile sale
întâmplări ce este viaţa.
Prin urmare, unii cred că iubirea înseamnă omenie, alţii, bani sau plăcere. Însă, oricum ar
fi interpretată, omul nu poate trăi fără ea.
SĂ NU UITĂM!!!...
Să nu uităm că cele mai frumoase şi neplăcute momente înseamnă viaţă.
Să nu uităm să ne bucurăm de fiecare suflare.
Să nu uităm că viaţa o comstruim şi o controlăm noi.
Să nu uităm să trăim pentru că nu avem şansa să ne naştem a doua oară.
47
„Praf de stele”
Familia, univers al iubirii

Andreea Miron
Clasa a IX-a B
Familia-i mărgăritar Mi-aș dori să le ofer
Piatră preţioasă-n dar Mândrul soare de pe cer.
Un cadou drag, fabulos
Primit de la Domnul Hristos. Chiar și rude de departe
Mă susţin, le simt aproape
Mama mea, o zână care Atâtea-mbrăţișări sublime
Este atotștiutoare Pot să le-mpart și cu tine?
Mă iubește și răsfaţă
Doar de bine mă învaţă. Toată familia mea
Luminoasă ca o stea
Tatăl meu este perfect Este universul meu
Nu are niciun defect Pe care-l voi iubi mereu.
Dar eu l-aș iubi oricum
Este un părinte bun. Tot ce eu îmi mai doresc
E să pot să-mpărtășesc
Bunicii mei, ca pâinea caldă, Și vouă din iubirea mea
Din priviri zilnic mă scaldă Să vă lumineze ziua.
Îndemn
Andreea şi Adelina Bărbos
Clasa a X-a C
Fericirea-i o cărare
Făurită din iubire,
Ce-o găseşti din întâmplare
În a fiecărui fire.
Norocul e o floare,
Ce rar o întâlneşti,
O bucată ruptă din soare,
Ce te face să zâmbeşti.
Iar viaţa e un vis

Ce ştie doar să zboare,
Un infinit abis,
Umple-l de culoare!
48
„Praf de stele”
Poezii Liniştea părea prea zgomotoasă.

Şi-ar fi dorit
Ornela Bivol să nu se-audă gândind.
Clasa a IX-a B Strânşi într-un colţ al morţii,
aşteptând să se deschidă,
Cenuşă drumul către lumină.
Drumul lor era în întuneric.
Călcând cu paşii grei,
Peste ţărâna rece Visele
Soldatul înaintează-ncet.
Arma-i mai grea ca viaţa, Visele...
iar sufletul atârnă spânzurat de-o aţă. nu au fost niciodată mai puternice ca acum.
Privirea-nceţoşată se înspăimântă – Acum când nu le distingi de real, absurd
de iadul din cenuşă ce-l înconjoară. sau infantil.
Flăcări mistuitoare – Acum când ochii tăi îşi pot imagina Universul
îi ard suflarea. –
Cu greu îşi apără soldatul viaţa. infinit în spaţiu,
Armura-i roşie – aducându-l aproape de suflet
Ca cerul sub care sufletele zbiară. şi micşorândul până când ego-ul îi devine
Durerea este drumul său către iertre. superior ;
Iertarea întârzie să-apară. acum când glasul tău poate afirma orice,
fără să conteze consecinţele;
Rugină acum când mintea ta e deasupra cerului,
iar sufletul în grădinile Edenului.
Lumânările aprinse Visele –
Încălzeau fierul ruginiu, Atât de apropiate, însă atât de depărtate de
Nu mai văzuse soarele împlinire,
De când l-au despărţit de cer. destinate subconştientului, pierzaniei şi
Anii l-au făcut neputincios, uitării.
Iar fierul ruginiu i-a luat aerul.
Singurii paşi ce-i auzea, Luna
erau prea străini pentru el.
Călăul libertăţii sale, Frigul ce l-a cuprins
purta cheia prea departe pentru ochii săi. i-a îngheţat inima.
Ochi blocaţi de fierul ruginiu. Nici pulberea de zăpadă
Un nou cer e acum lângă el, n-a trecut de el;
Un alt soare luminează zidul rece. respiraţia sa schimbând-o
în mici cioburi dantelate.
Bilet către lumină Privirea sa strălucea.
Luna şi-a ascuns imaginea
Aburi grei În ochii săi albaştri –
le înecau plămânii. umbrind soarele.
Speranţa lor scădea Noaptea n-avea sfârşit.
cu fiecare trăgaci apăsat. Pentru o clipă,
Ploaia de gloanţe, şi-a închis pleoapele,
lăsa loc fricii. lăsând loc soarelui în inima sa.
49
„Praf de stele”
Gânduri, idei, sentimente…
Acelaşi peisaj, o cu totul altă oglindă

Ştefania Truşcă
Clasa a XII-a D
Rebecca Gornicu
Clasa a XII-a D
O rază de soare
E dimineaţă pe malul mării! Pe obraz îmi cade
Aceeaşi dimineaţă, aceeaşi mare, acelaşi mal O dimineaţă de vară,
şi un cu totul alt punct ieşind din apă. Tăcere amară.
Deranjând tăcerea aceluiaşi peisaj, punctul Pe oglinda veche,
este pus în faţa altei oglinzi – reflexia lui Pe noptiera goală,
devine Petale de flori,
aceeaşi cu malul. O privighetoare.
Neagră ca noaptea,
Albă ca ziua,
Început tăcut
Parfumul tăcerii
Dispare.
Alexandra Şpaimoc
Clasa a XII-a D
Este-o nouă dimineaţă Cele trei cuvinte
Este martie, iar afară
Răsăritul cântă iară, Ana-Maria Negru
E-nceput de primăvară. Clasa a XII-a D
Trilul este raza care
Dimineaţa parfumul mângâie
Se îndreaptă-ncetişor
pământul.
Cu şoaptă de tăcere mare
Ochii negri mici
Spre oglinda boltelor.
Alunecă în tăcere
Pe marginea penei,
Departe Iar ea se vede în oglindă
Tânără şi adormită.
Andreea Pascotă
Clasa a XII-a D Diana Vâlcioiu
Printre culorile de apă vie Clasa a XII-a D
Se simţea tăcerea dimineţii,
Curgând lin spre infinit. Cu paşi surzi mă-ndrept
Oricunde păşeam era lumină, Spre neagra noapte moartă.
Lumina care se ducea spre infinit Aştept o nouă zi
şi care venea. O nouă dimineaţă
Eu eram un infinit în mijlocul lui. Căci în tăcerea ei
Totul era oglindă: Văd oglinda vieţii
Viaţa, trecutul, prezentul. Trăiesc prezentul şi viitorul.
Trăiam?! Trecutu-i uitare.
50
„Praf de stele”
Măreţia cerului
Andreea Cristina Petrov
Clasa a XII-a D
Iasmina Turlea
Clasa a XII-a D
Vezi cerul dimineaţa Mângâi fin cu zâmbetul oglinda,
Cu alura-i de mister Căci dimineaţa vieţii a trecut
Ce îmi inundă viaţa Iar de-i real sau dulce amăgire,
Dându-mi orice-i cer? Nu poţi s-o afli nici măcar tu.
Cu blânda sa tăcere Ajungi într-un final,
Mă cheamă la el, Cu blândeţe, zbuciumul să-ţi fie
Făcând orice durere Un dans de anotimp,
Să pară un infern. O trecere.
Cu cât mă-nalţ mai mult Un capăt al vorbei ascunde mister
Spre-a lui oglindă-floare, Însă tăcere-i tot ce aud.
În ochii săi adânci
Sufletu-mi moare. Ioana Ianc
Clasa a XII-a D
Furtună În dimineaţa răcoroasă de martie

Privesc pierdută în oglindă,
Rafaela Igreţ Căutând tăcere,
Clasa a XII-a D Departe, cât mai departe de adânca nelinişte.
Era o dimineaţă de vis,
Când cerul brusc s-a stins, Tandreţe de vară
Iar stropii de ploaie rupeau tăcerea
Reflectând într-o oglindă spartă durerea. Bianca Hoha
Clasa a XII-a D
Elena Codreş
Clasa a XII-a D
Tăcerea nopţii pierdute începe să dispară,
Oglinda dimineţii încearcă să răsară
În oglinda dimineţii de primăvară
Oraşul gălăgios e înlemnit
Se reflectă un zâmbet fals şi o tăcere mută.
Într-un pardesiu învechit.
Ce trezeşte în mine o amintire veche
Calde raze de soare
Care mă bântuie de demult.
Ating pământul cu ardoare
Mângâind tenul închis
Bianca Stoicheci
Clasa a XII-a D
Al pământului încins.
O zi toridă. . . Soare, tăcere, dimineaţă

Dimineaţa, tăcerea e atât de apăsătoare
Încât totul sună gălăgios. Ioana Anghioiu-Dincă
Oglinda zorilor îmbrăţişează Clasa a XII-a D
Orice suflet gol. Soarele dimineţii
Vara-i un simplu copil nemuritor. Se scurge-n oglinda râului
Înmărmurită de ploi argintii,
Aurită de tăcerea unei zile de mai.
51
„Praf de stele”
Cu-n ultim suflu

Mă rog să mai văd odată apusul Theodora Livovschi
Să privesc liniştit Clasa a XII-a D
Spre soarele orbit
De atâta răutate şi minciună, În fiecare dimineaţă,
Falsitate şi ură Privindu-mă-n oglindă
Care m-a lăsat îngropat în tăcere Cu ochii plini de lacrimi
Trezit fiind prea târziu Stau îngândurată şi suspin,
De importanţa existenţei mele. Iar amintirile mă-nvăluie
Ca mine mai sunt mulţi Într-o tăcere moartă.
Şi mulţi sunt cei care
Se ascund după munţi Lacrimi
Oprind ploaia de cuvinte
Ce revine-ntruna-n minte; Oana Morteanu
Se feresc de adevăr, Clasa a XII-a D
Zbuciumaţi în interior
De oglinda firii lor. Oglinda dimineţilor pierite
Rămânând doar un nor Când stau şi doar privesc,
Din stropi ai dimineţilor ce dor. Spre tăcerea nopţii vitale.
Ah, ce frumos!
Regăsire Privesc lungul orizontului pierdut
De ziuă acum se crapă,
Şi noaptea pare că se-neacă
Ionela Praţa
Clasa a XII-a D
În roua visului
Înghiţit acum de apă.
Zori de zi mă găsesc
Cu sufletul prea crud, Pandor Raluca
Prea plin de stele. Clasa a XII-a D
Tăcerea mă-nfioară,
Apăsând cu greu peste visele mele. Cu ochii trişti pe tine te privesc,
Oglinda-n care Tăcerea dură a răcoroasei dimineţi
Adesea mă regăseam Ne învăluie încet.
Se recompune iară Amintirea vremurilor demult apuse,
Din mii de cioburi sparte Durere-n suflet născocesc
În bezna nopţilor de vară … Iar speranţa dulcei împăcări
Ah, e dimineaţă! A dispărut plutind,
Asemenea norilor pufoşi.
În oglindă încet privesc
Timp
Și văd lacrimi reci
Oana Curiman
Clasa a XII-a D
Cum mă rănesc.
Oglinda tăcerii tresare dimineaţa,

După ce pustiul nopţii a uitat-o.
Şi când cucul iar adoarme,
Frunza iar pluteşte …
Şi iar … şi iar cocorii zbor
Uitând parcă uitarea.
52
„Praf de stele”
Ecou de punctuaţie Tăcerea nopţii
Alexandru Bodog George Bunescu

Clasa a XII-a D Clasa a XII-a D
când vaietul cerului rănit Glasul dimineţii

răsună-n cerul de granit şuieră printre vise
al frunzei al cireşului şi-al brumei amintindu-i vieţii
pădurea rupe-nvolburarea spumei. renaşterea realităţii
curg reflectări de miei tomnatici trezit din vis, închis
pe seara tristă din anii cei apatici în realitate
în care niciodată n-ai zguduit tăcerea aştept tăcerea fără şoapte
prelinsă-n zborul tandru ca fierea din machiavelica noapte.
adânc înfiptă în dimineaţa Mă zăresc în oglindă
suspendată Într-o realitate aburită.
din cartierul firav cu viaţa reflectată Acesta nu sunt eu.
în oglinzile acoperite cu mahon
şi sălile murdare de-un colorit maron.
Oglindă spartă
Roxana Gorun
Clasa a XII-a D
Fiecare dimineaţă trece

nepăsătoare...
Aceeaşi tăcere, aceleaşi gânduri
Prin mintea mea trec:
Va fi azi o zi bună?
Privesc în gol şi mă tot gândesc
Iar aud o oglindă spărgându-se
Şi sunt trezită la realitate -
Trebuie să merg mai departe.
53
„Praf de stele”
Timp liber
Mergând prin lume, am ales…
Marina Ciobanu
Clasa a X-a D
Mii de locuri te încântă, te îndeamnă să le vizitezi şi să faci un popas pe meleagul lor. Ce

poate fi mai frumos decât o călătorie sau o plimbare în aer liber, în timp ce,gândurile tale zboară
și se risipesc? Dar, în ciuda faptului că mintea ta este prinsă în sfera visării, te oprești și nu poţi
trece fără să imortalizezi peisajul. Și, totuși, dacă ar fi să aleg un loc în care să mă opresc și de
unde să nu mai plec care ar fi acela? Cred, totuși, că acel loc ar fi Timișoara.
Mulţi dintre noi sunt călători prin lume…Și totuși există acel oraș care îţi desfată vederea
și te încântă, în care te poţi plimba în voie fără să te gândești la problemele zilnice, acel loc în care
ţi-ai dori mereu să revii și pe care l-ai alege de fiecare dată. Străzile înguste din Centrul Vechi al
Timișoarei, clădirile cu tentă veche îţi arată că orașul are trecut istoric, iar timpul și-a pus
amprenta asupra sa. Structurile rigide ale clădirilor te introduc într-o altă epocă, și anume cea
medievală, încât ai impresia că te afli, într-un film de epocă. Alte locuri din Timișoara care îţi
încântă privirea sunt parcurile, parcul Rozelor fiind unul dintre cele mai frumoase parcuri în care
te poţi lăsa în voie purtat de val, în orizonturi îndepărtate. Este un loc potrivit pentru destindere,
un loc perfect pentru a-ţi petrece timpul ș ipentru a urmări spectacole în aer liber, dar și pentru a
admira multimea de specii de trandafiri. Cu siguranţă, acest oraș se diferenţiază de multe altele
prin frumuseţea parcurilor sale, o altă oază de liniște fiind Parcul Botanic care cuprinde o
varietate de plante de tot felul. Datorită faptului că a fost declarat rezervaţie știinţifică, se poate
deduce complexitatea acestuia și faptul că trebuie vizitat de orice călător venit în Timișoara.
Printre cele mai importante parcuri din Timișoara se află și Parcul Central, cu o istorie bogată și
care adăpostește un Monument al Eroilor, dar și Parcul Poporului, fiind cel mai vechi parc din
oraș.
Și, totuși, călător prin Timișoara fiind, unde aș mai putea să mă opresc? Cred că
următoarea oprire este Catredrala Mitropolitană, o oază de liniște și căldură pentru toţi
credincioşii din acest oraş şi nu numai, un loc potrivit pentru a-ţi deschide sufletul, pentru a da
drumul tuturor gândurilor rele și pentru a ne deschide cu totul, atât cu mintea, cât și cu inima.
Consider că această construcţie are un stil arhitectural unic, dar, totodată, neobișnuit pentru un
lăcaș de cult ortodox de asemenea dimensiuni, deoarece îmbină tradiţia religioasă română cu
arhitectura moldovenească și bizantină.
Cu siguranţă, multă lume a avut ocazia să viziteze frumosul centru al acestui oraș, fiecare
fiind primit cu căldură de porumbeii care așteaptă cu nerăbdare să descopere priviri și chipuri
cât mai noi și necunoscute, semn că orașul lor este vizitat și apreciat. Iubitorii de spectacole și
teatru se pot bucura de frumoasa Operă Naţională Română, fiind una dintre cele mai valoroase
instituţii de cultură ale ţării noastre și unde călătorii se pot destinde urmărind acte cunoscute
precum Traviata, Madame Butterfly, My Fair Lady, dar și pentru copii, precum Hänsel și Gretel.
Un alt loc în care te poţi relaxa și te poţi bucura de spectacole de calitate este Filarmonica
Banatul, care îi întâmpină pe toţi călătorii veniţi prin Timișoara cu spectacole de tot felul care îţi
vor rămâne în minte și îţi vor aminti cu drag de acest loc.
Istoria bogată a acestui oraș a cunoscut dominaţia habsburgică și turcească, fiind orașul
unde a început Revoluţia, unde, pentru prima dată, românii au simţit gustul libertăţii, deși un gust
amar plătit cu sânge se poate vedea cu ușurinţă datorită construcţiilor și clădirilor. Timișoara a
54
„Praf de stele”
fost primul oraș liber din România și cred că mulţi dintre noi ar trebui să ne imaginăm frumosul
centru de acum, asaltat în anul 1989 și plin de oameni care și-au pierdut viaţa.
Pe de altă parte, ne putem bucura de festivalurile organizate anual, acestea fiind cel de
muzică, film, teatru, literatură, modă, dans și arte care recreează și oferă o atmosferă plăcută.
Timișoara este, de asemenea, consideratca fiind „orașul florilor” sau „mica Vienă”, fiind lăudat
pentru spaţiile verzi și parcurile sale. Acest oraș surprinde prin frumuseţea clădirilor, a peisajelor
şi a muzeelor, dar și datorită stilului de viaţă boem.
Pierdută pentru o zi în Timișoara, visând și desfătându-mi privirea cu frumoasele locuri din
acest oraș, m-am simţit ca fiind pierdută în Viena, în orașul parcurilor și cel al florilor.
„Steaua de sticlă”, operă pentru copii în premieră absolută
din perspectiva elevei-actriţe: Roberta Rozemberg

Clasa a V-a C
Feerie muzicală
Muzica: DAN ARDELEAN.
Libretul: SILVIA KERIM.
Versificaţia: Silvia Kerim, Aurel Storin
Muzica înregistrată de Radio Timișoara, cu Orchestra
Operei Naţionale Române Timișoara.
O feerie muzicală în care principalii protagonişti sunt Albă ca Zăpada, Fram Ursul Polar şi
Cei 7 pitici. Opera Naţională Română din Timişoara a prezentat vineri, 7 decembrie 2012, de la
ora 18, premiera absolută a operei pentru copii Steaua de sticlă de Dumitru Ardelean, cu un libret
de Silvia Kerim.
Spectacolul, dedicat copiilor, este o abordare modernă a poveştilor clasice, ale căror
personaje se întâlnesc pentru prima dată într-o singură operă.
Spectacolul urmăreşte drumul iniţiatic pe care copiii unei familii, ajutaţi de părinţi, îl fac
prin intermediul jocurilor şi al personajelor din basme până la conştientizarea răspunderii pe
care o vor avea ca adulţi, faţă de planeta
pe care trăiesc.
Imaginându-şi că sunt cei şapte
pitici, copiii – însoţiţi în jocul lor de Mama
şi Tata, care devin Albă ca Zăpada şi Fram
Ursul Polar – vor învăţa să-şi rezolve
probleme care le vor fi puse în viaţă: să fie
generoşi (Fetiţa cu chibrituri), neînfricaţi
(Balaurul), să aibă mereu speranţă
(Pasărea albastră), să nu risipească
darurile care au venit pe lume (Prinţul
fericit) şi să nu se lase atraşi de străluciri
deşarte (Motanul încălţat). Iar la finalul
acestui drum plin de peripeţii, în care vor
55
„Praf de stele”
învaţa lucruri noi despre oameni și prietenie,

copii vor moşteni Pământul pe care trebuie să-l
păzească şi să-l dea mai departe urmaşilor lor.
„Pentru mine acest proiect constituie o
mare provocare deoarece pe lângă colectivul
Operei cu care am mai lucrat până acum, de data
aceasta voi lucra şi cu personajele principale care
sunt copii. Copii între 5 ani – cel mai mic şi 10 ani –
cea mai mare, care pe parcursul desfăşurării
spectacolului vor dansa, vor juca diverse roluri şi
vor învăţa să se integreze alături de actorii adulţi
într-un spectacol pe Scena Mare a Operei. Împreună cu scenografa Geta Medinschi şi Hellen Ganser,
care semnează coregrafia, am gândit un spectacol alert, plin de culoare, de veselie şi poezie şi mai
ales… de tandreţe. Am apelat la modul de gândire al copiilor şi am lăsat copiii actori să completeze
cu fantezia lor, fantezia noastră. Va fi un experiment unic atât pentru ei – copiii, cât şi pentru noi cei
mari, experiment care ne dorim cu toţii să se bucure de apreciere din partea publicului ţintă –
copiii,” precizează regizorul spectacolul, Marina Emandi Tiron. Conducerea muzicală a noii
producţii a Operei timişorene aparţine Mihaelei Silvia Roşca, iar concert maeştri sunt Ovidiu
Rusu şi Corina Murgu.
Din distribuţia spectacolului fac parte artiştii Crina Vezentan (Albă ca zăpada), Mihai
Prelipcian, Florin Belean, Remus Alăzăroae (Pitici, voce), Alexandru Pîntea (Fram Ursul Polar),
Gelu Dobrea (Fram Ursul Polar, voce), Diana Chirilă (Zâna Zăpezilor), Andreea Colceiar (Fetiţa cu
chibrituri), Cosmin Borlovan (Balaurul cu 7 capete), Nina Zaharescu (Pasărea albastră), Mariana
Şarba (Rândunica ostenită), Gabriella Varvari (Motanul încălţat), Ramona Zaharia (Regina
Neagră), Andreea Colceiar (Micul Prinţ) şi copiii Daria Bădescu, Victor Geru, Rania Ibrahim,
Rayan Ibrahim, Saşa Milosav, Rosa Mureşan şi Roberta Rozemberg. Acestora li se alătură
Ansamblul de balet al Operei Naţionale Române Timişoara.
56
„Praf de stele”
Arta fotografiei
Daniela Botoca
Clasa a X-a D
Fotografia este arta prin care fotograful arată modul său de

a vedea lumea. Este fie plină de culoare, veselă şi spectaculoasă, fie
monocromă şi plină de mister, însă ambele transmit un mesaj. Nu
doar prin ceea ce este fotografia, ci şi prin felul în care este
surprinsă muza şi scoasă în evidenţă. În spatele fiecărei fotografii
există ceva mai mult, un trecut al acesteia, ce merită împărtăşit cu
restul lumii.
Aceasta reprezintă posibilitatea de a arăta o anumită parte
sau un întreg al unei fiinţe, peisaj sau chiar a unui simplu obiect,
într-o postură aparte, dar şi capacitatea de a spune o poveste într-
o singură imagine.
Pentru mine, fotografia înseamnă un mod de a arăta lumii
cum văd eu tot ceea ce ne înconjoară. Mereu am crezut că dacă
stăm şi privim, măcar pentru un moment, în jurul nostru cu
atenţie, am vedea că nu e totul aşa cum pare. Uneori, până şi cele
mai mici şi neînsemnate lucruri pot uimi prin simplitatea lor, prin
calităţile pe care le au. Tot ce trebuie să facem este să ne luăm
puţin din timpul nostru şi să acordăm o fărâmă de atenţie. Lumea
nu este exact cum o privim noi, mereu este ceva mai mult. Ea nu ne
oferă totul de-a gata, ci ne dăruieşte o şansă de a descoperi misterele ei, de a găsi şi de a ne
minuna de frumuseţile pe care le ascunde.
Astfel că, deoarece nu multă lume are timpul necesar, fotografii iau acest lucru drept o
misiune, totodată şi o provocare. O misiune de a arăta lumii ceea ce nu vede de una singură, de a
arăta frumuseţea ce ne înconjoară şi pe lângă care trecem zilnic fără să o considerăm
importantă... De obicei, un lucru ce ne va face să vedem într-un alt mod, cu alţi ochi, să ne
dezvoltăm alte opinii, să ne punem întrebări, să ne îndoim, poate, de ceea ce ştiam până acum. Fie
problemele prin care unii oameni trec, fie fericirea unui copil când primeşte jucăria multdorită
sau chiar un moment important în istorie. Este, de asemenea, un mod de a ne ţine amintirile vii.
Capturăm cu ajutorul unui aparat toate momentele noastre frumoase, aproape inimii noastre şi le
păstrăm alături de noi, de-a lungul anilor.
Fotografia nu înseamnă doar surprinderea într-un cadru a unui moment anume, ci şi
povestea şi emoţiile din spatele ei. Desigur, asta dacă oferim un simplu moment fotografiei să fie
savurată, să fie „citită” întru-totul, să fie desluşit fiecare mister al ei. Fiecare părticică din ea
înseamnă ceva, iar asta depinde de la fotograf la fotograf.
Poate, mă înşel, poate tot ceea ce am zis nu e adevărat, fiind doar opinia mea, doar modul
meu de a privi lucrurile. Însă, am învăţat un lucru, scriind toate aceste cuvinte: fotografia este
greu de definit, pentru fiecare persoană poate însemna altceva, fiecare o percepe într-un alt mod.
Poate, altora nu li se pare atât de importantă, pe cât mi se pare mie. Dar, orice ar fi, pentru mine
va însemna mereu ceva aparte, un mod prin care mă pot face „auzită” şi prin care pot arata ceea
ce gândesc, părerea mea şi modul meu de a vedea lumea ce mă înconjoară mereu...
57
„Praf de stele”
Interviu
Influenţa jocurilor video asupra adolescenţilor
Numele meu este Solomon Amalia, în prezent studiez la Liceul Pedagogic „Carmen Sylva" şi am
decis, împreună cu un amic, pe nume Ţiboca Denis, care studiază la Colegiul Naţional „Constantin
Diaconovici Loga”, să realizăm un interviu pentru a evidenţia efectele jocurilor video asupra elevilor de
liceu.
- Acum cât timp ai început să joci jocuri?
- Totul a început acum 10 ani, la vârsta de 6 ani, când am primit primul meu computer. Atunci am
descoperit jocurile care mi se păreau interesante și atractive, iar pe parcursul anilor eram tot mai curios în
privinţa lor, așa că „testam” cu scopul de a vedea care mă atrage mai mult. Dar, totuşi, am avut grijă să nu
devină o problemă pe viitor, să nu-mi afecteze viaţa personală, școala, dar mai ales comportamentul.
- Poţi să-mi enumeri câteva motive pentru care ai început să joci jocuri video?
- Un prim motiv ar fi că prin aceste jocuri poţi să-ţi faci noi prieteni, fie reali, fie virtuali, fie doar
câţiva oameni cu care singurul lucru pe care îl aveţi în comun poate fi doar jocul, fără să vă cunoașteţi sau
să aveţi o oarecare relaţie de amiciţie. Un alt lucru ar fi că e distractiv să te joci cu alte persoane, să faci
ceva împreună, chiar dacă este doar pe plan virtual.
- Ce te motivează să joci în continuare?
- Sunt mai multe lucruri care te pot motiva să continui să joci, ocazional sau chiar mult prea des
decât ar fi normal, principalele motive ar fi că ai depus foarte mult efort în jocul respectiv și ţi-ar părea rău
dacă ai renunţa dintr-o dată la el după toată munca depusă, e unul dintre lucrurile ce te poate scăpa de
plictiseală. După părerea mea, să joci jocuri este o metodă prin care poţi face ceva nou.
- Care crezi că sunt efectele negative asupra celor care joacă mult timp jocuri video?
- În primul rând, un efect devastator ar fi izolarea de societate, prin faptul că nu mai știe să
relaţioneze din cauza lipsei contactului cu alte persoane. În perioada liceului, elevii care exagerează cu
jocurile, mai ales în timpul zilelor de curs, pot prezenta semne de oboseală, surmenaj. Va duce la o scădere
constantă a progresului școlar.
- Ţi-ai schimbat perspectiva faţă de jocuri în prezent? Cum? În ce fel?
- Da, pot să spun că în prezent privesc totul altfel, cu alţi ochi. Atenţia mi s-a concentrat asupra
altor lucruri care sunt mai importante decât viaţa virtuală sau amuzamentul pe care aceasta ţi-o oferea. În
acest moment am observat că jocurile nu sunt chiar un lucru atât de necesar, adică poţi trăi și fără, poţi
găsi și alte metode de a-ţi petrece timpul, mult mai benefice. De exemplu pot ieşi cu prietenii, practic un
sport, orice nu include statul în faţa unui monitor. Aș recomanda tuturor celor care vor să continue să se
joace, pentru că nu este obligatoriu să renunţi, poţi încă să continui, evident, mai rar dar trebuie să încerci
sa te concentrezi pe studii, pe viaţa personală și socială, iar la sfârşitul zilei poţi să te joci liniștit, după ce
știi că poţi fi mulţumit de ceea ce vei putea să faci mai departe pe plan școlar; să privești jocul ca o răsplată
pentru munca depusă.
- Există vreun beneficiu pentru practicarea acestui hobby? Dacă da, poţi să-mi enumeri câteva?
- Beneficiile cred că ar putea fi următoarele: te poate ajuta să înveţi o limbă străină, oferă o
oarecare dexteritate, folosirea tastelor într-un mod mai rapid decât cel obişnuit, iar, în cazuri rare, poţi
câştiga bani din jocuri. De exemplu, la campionate mondiale sau internaţionale la care poţi ajunge numai
dacă ai o foarte bună cunoaştere şi mânuire a jocului, sau prin crearea lor.
- Cum ţi s-a părut acest interviu?
- Pot să spun că ideea interviului mi s-a părut interesantă, mi-a facut o deosebită placere să
particip şi sunt recunoscator că dintre atâţia prieteni, cel ales am fost eu.
- Ai mai avea ceva de transmis cititorilor acestui interviu în legătură cu jocurile sau alte lucruri?
- Le recomand celor care joacă să nu depăşească o anumită măsură pentru a nu regreta mai târziu
şi să vadă ce e mai important pentru ei în momentul de faţă, să fie conştienti că sunt alte metode prin care
poţi relaţiona cu alte persoane de aceeaşi vârstă şi prin care poţi să-ţi ocupi timpul într-un mod relaxant,
dar, totodată, distractiv.
58
„Praf de stele”
Haiku
Iasmina Turlea Lăcrimioara Chirca Theodora Livovschi

Clasa a XII-a D Clasa a XII-a D Clasa a XII-a D
Primăvara Primăvara
Primăvara
Viaţa continuă Muguri pe ramuri
Roşu – amintire
Într-o altă lumină Şi zumzet de albine
Albul – pur de nea
Cu parfum de flori. Primăvara-n prag.
Verde – încolţire.
Vara Vara
Vara
Apa curge lin, Raze de soare
Raze aurii,
Printre munţi înalţi de vară În valuri spumegânde
Glas suav de valuri,
Străbătând păduri. Vacanţa mare!
Limpede ocean.
Toamna Toamna
Toamna
Frunzele foşnesc, Ploaie de frunze
Picături reci
Deranjând auzul lor, Ceaţa plutind prin copaci
Coboară grăbite
Stelele răsar. Melancolie...
Spre raiul de frunze.
Iarna Iarna
Iarna
Cade alba nea Focul din sobă
Cerul albicios
Luminând în bezna grea Cana de ceai aburind
Cerne-a lui sclipire
Cu lumini calde. Vise-ngheţate...
Vesel argintie.
Adresa redacţiei:
Liceul Pedagogic „Carmen Sylva”
Str. B-dul C. D. Loga nr. 45
Timişoara
Tel. Director 0256/494480
Tel. secretariat 0256/490043
Adresa de e-mail: contact@liceulpedagogic-tm.ro
Adresa paginii de internet: http://www.liceulpedagogic-tm.ro
În numele libertăţii absolute de exprimare,

autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătură proprie.
59
„Praf de stele”
ISSN 2286-1467
ISSN-L 2286-1467
60

Revista - Praf de Stele - 2013-2014

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista - Praf de Stele - 2013-2014

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

„Praf de stele”

Liceului Pedagogic „Carmen Sylva”, Timişoara

„Fericirea este armonia dintre

Anul II, Nr. 3-4, septembrie 2013 – aprilie 2014

Coordonator: Prof. dr. VIVIANA MILIVOIEVICI

Redactor-şef: Andreea Miron (IX B)

În societatea actuală, eficienţa și logica sunt căutate pretutindeni, niște elemente

Zburaţi, copii, zburaţi!

Mirosul cărţilor proaspete

De ce avem nevoie de lectură?

Cu ajutorul imaginaţiei, putem percepe lectura ca un ultim sistem de simulare, deoarece

Despre copilărie... povestim

„mă dau pe ele”. Copilăria mea a avut forme

Dacă aş avea aripi…

Ţinutul inimii mele

Cipi, piticul hazliu

A fost odată că niciodată un spiriduş - Ce cauţi pe aici şi ce vrei?

- Cipi, eşti bine? Nu eşti bolnav? De ce

Melancolie într-un castel de marmură

Deschid ochii și-mi dau seama de slabe de lumină, ca niște portaluri

pictau umbre și povești pe albul imaculat al potecile presărate cu dragoste și chemări

Aventură între lumi

Clopoţelul fără glas

Plecarea Deodată, din camera de lângă,

- De ce a trebuit eu să fiu săracă

Sora mea geamănă – universul vieţii mele

Andreea şi Adelina Bărbos

Dar ce sunt gemenii? Cum este să ai un

Pictură realizată de Iulia Pal, Clasa a IX-a B

Şi eu mi-aş fi dorit o soră geamănă...

Un suflet despărţit în două

Întâmplări ciudate – vise aproape identice!!!

La gemeni şi certurile sunt un mod de viaţă

Pentru cei ce nu ştiu, o soră geamănă înseamnă:

Un zâmbet în fiecare dimineaţă, un „noapte bună” în fiecare seară, o lacrimă pentru

Bună, sora mea!

Bună, sora mea,

Bună, sora mea,

Acum n-aud nici șoapte, Curaj în inima ta.

Desen realizat de Paula Markova, Clasa a IX-a B

Adolescenţa şi... iubirea

Scrisoare către o iubire imposibilă

În lumea mea imaginară

pas cu pas, împreună ne îndreptăm către viitor,

Pictură realizată de Iulia Pal, Clasa a IX-a B

Iar şi iar, de gând hoinar mă las purtat,

Iubirea... din perspectivă... masculină...

Discuţie despre iubire... din perspectivă... feminină...

Cum e posibil Spune-mi,

Unde există iubirea?

O iubire toată dragostea din lume,

O..., lună mare!

Privesc spre lună Şi să iţi spun tot.

Reaprinzi focul, iubirii de mult dorită.

Alexandra Maria Mocanu

Iubesc soarele, fiindcă e cel mai puternic.

Culegere de povestiri din Lamia

Uridart („Sângele apă nu se face”)

Demult, în măreţul regat al Jadennului, o legendă luă fiinţă. În

- Credeam că nu o să ajung să schimb asemenea cuvinte cu tine vreodată... oftă Aldan. Ce

Dansând prin ploaie

Singură, după atâţia ani, cu gândul tot

Prima zi de liceu… un ultim retuș în oglindă și am plecat!

- Alo? Pământul către Sophie? Mai ești pe fir?