Sunteți pe pagina 1din 22

UNIVERSITATEA BUCURESTI

FACULTATEA DE LITERE
SCOALA DOCTORAL
Autenticitatea.
Teorii si aplicatii n proza romneasc
interbelic
Rezumatul tezei de doctorat
Coordonator:
Prof. univ. dr. Ion Bogdan Lefter
Doctorand:
Stefan Firic
BUCURESTI
2013
2
Autenticitatea.
Teorii si aplicatii n proza romneasc
interbelic
rezumatul tezei de doctorat
REZUMAT
Mult
energie polemicasi cerneal
tipografic
s-au risipit n dezbaterile din jurul
autenticitatii, n perioada interbelica. Discutiile au nceput s
se nmulteasc
la finele
anilor 20 si au capatat o popularitate maxim
dup
1933, atunci cnd au captivat o bun
parte dintre reprezentantii tinerei generatii intelectuale, dar si pe unii dintre
promotorii
si detractorii lor. Eseurile, articolele, notele razlete scrise pn
la nceputul anilor 40 pe
marginea temei aduc nuante originale de netagaduit, dar frizeaz
adeseori fatuitatea si
chiar nonsensul. Semnificatia unora, dar si insignifianta absolut
a altora ne vor interesa
n cele ce urmeaza. Dup
cel de-a doilea razboi mondial, controversele, dac
nu se sting,
ajung cel putin la faza matur
bilantier
(de exemplu, n constatarile detasate formulate n
spiritul savant al lui Vianu de catre Adrian Marino, n 1947). Conceptul va cunoas
te un
interesant revival dup
1980, ns
acesta e un alt avatar al sau, utilizat ca marc
distinctiv
de autopromovare a noii generatii literare, optzeciste. Despre acest after-life
al
autenticitatii interbelice va fi vorba doar n treacat n lucrarea de fata, interesat
numai
s
cuprind
multiplele fatete ale notiunii construite n epoca interbelicasi receptarea ei de
la E. Lovinescu pn
n prezent.
Una dintre observatiile de la care a pornit cercetarea de fat
este c
istoria si
critica modernist
au monitorizat aproape exclusiv dimensiunile literare ale
autenticitatii, lasnd n umbr
alte valente semantice, extraliterare, ntre care au loc
jocuri de sens relevante inclusiv din punctul de vedere al literaturii. Desigur,
E.
Lovinescu si succesivele generatii postlovinesciene au pornit de la postulatul au
tonomiei
estetice, preluat de la Maiorescu si redefinit n concordant
cu paradigmele teoretice ale
secolului 20. Spre deosebire de acesti critici, care au tratat autenticitatea cu
instrumentele specifice ale exegezei literare, consider c
notiunea ar avea numai de
cstigat n anvergur
prin multiplicarea unghiurilor de abordare din perspective etice,
filosofice, antropologice, socio-politice, mitico-religioase, psihologice, psiha
nalitice etc.
Far
a se nscrie propriu-zis n rndul studiilor culturale, lucrarea ce urmeaz
este,
indirect, o pledoarie pentru necesitatea lor. De aceea, latura teoretica, n ncercare
a de a
schita un model integrator al conceptului polivalent construit n anii 1920-30, va
fi
dilatata, comparativ cu cea aplicativa, care nu si propune mai mult dect s
ofere
cteva analize de text ilustrative, dintre multele posibile. Asadar, cele trei cap
itole
teoretice reprezint
centrul de greutate al ntregii lucrari.
n primul capitol sunt amintite trasaturile asociate n genere de critica literar
autenticismului interbelic. Dintre ele, primele trei (autodiegeza, analitismul,
antiestetismul) sunt comentate numai dup
ce sistemul cultural-estetic lovinescian este
readus n discutie: continuitatile si discontinuitatile programului autenticist fa
t
de
orizontul de asteptare al epocii nu vor aparea cu limpezime dect dup
o recapitulare a
principiilor de functionare ale doctrinei lovinesciene care, n urma publicarii se
riei de
Critice si a celor dou
istorii din anii 20, devine modelul dominant al modernismului
interbelic. Printr-o activitate criticasi ideologic
sustinuta, Lovinescu reuseste s
fac
ridicole ramasitele tardo-romantice tezaurizate n samanatorism sau n poporanism si
s
aseze bazele solide ale modernismului literar. Cu anumite idei centrale promovat
e la
Sburatorul rezoneaz
la unison si autenticistii: sincronizarea cu artele si culturile
occidentale, citadinizarea si intelectualizarea, n consecinta, a literaturii. Cam
il Petrescu e
membru de vaz
al cenaclului lovinescian, iar Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Octav
Sulutiu, Eugen Ionescu, chiar dac
nu simt o simpatie intelectual
pentru marele critic, au
ocazia s
si certifice validitatea principiilor sale prin lecturile lor abundente si
dezordonate din presa cultural
europeana, de exemplu din La Nouvelle Revue Franaise.
Tot de acolo, sau din surse alternative, ei capata, la o vrst
frageda, o anumit
suspiciune
fat
de alte afirmatii care fac parte, de asemenea, din nucleul doctrinei lovinescien
e:
autonomia esteticului, tranzitia prozei de la subiectiv la obiectiv. Cea din urm
asertiune
capat
de timpuriu o critic
neasteptat de pertinent
din partea tnarului (de douazeci si
unu de ani) Mihail Sebastian. Frecventator asiduu al prozatorilor francezi ai ul
timelor
decenii, el este printre primii care face observatia astazi de domeniul evidente
i c
vectorul modernizarii literare e de sens opus, de la obiectiv la subiectiv, de la
realismul balzacian la analiza psihologic
proustiana. n ceea ce priveste autonomia
esteticului, autenticistii o accept
numai pe jumatate: fiindc
nu admit eliminarea din art
a elementelor heteronome infiltrate din alte sfere ale existentei, de pild
respingnd
formulele puriste atunci la mod
(poezia pura, teatrul pur etc.), desigur, sub influenta
filosofiilor vitaliste. Aici, ideile lovinesciene si cele autenticiste ncep s
se desparta. Pe
de o parte, mentorul sburatorist reprezentnd de-acum establishment-ul critic al
perioadei adopt
o varietate mai putin radical
ascolii autonomiei pe care o ironiza
Wayne C. Booth n Retorica fictiunii: din axioma autonomiei esteticului el deduce
cu
forta unei demonstratii matematice necesitatea purificarii prozei de reminiscent
ele
autobiografice ale scriitorului. Punctul de referint
este, desigur, canonul naturalist. n
aceast
privinta, sensibilitatea lui literar
consun
cu numeroase teorii ale romanului din
primele decenii ale secolului 20, dintre care cea a lui Percy Lubbock, din 1921,
e doar cea
mai notorie. Paralelismul dintre doctrinele obiectivitatii din spatiul romnesc (s
ustinute
de sburatoristi, dar si de Ibraileanu, mai devreme, sau de Calinescu, mai trziu)
si cele
americane sau germane va fi schitat tot n acest capitol. n ceea ce-i priveste, aut
enticistii
mostenesc de la ideologii europeni ale caror marote le mprumut
aversiunea fat
de
estetism, curent pe care l consider
secatuit de viata, filistin si ipocrit ca si lumea
veche antebelicasi pe care l asociaz
cu figura lui Anatole France (considerat, n
schimb, unul dintre maestrii lui Lovinescu). Iat
o prim
fisur
deschizndu-se ntre
pozitiile lovinesciene si cele autenticiste. Stim ca, n realitate, marele critic
avea o
atitudine mult mai nuantat
fat
de chestiunea autonomiei, iar fat
de purismul estetic si
marturisise la rndul lui nu o dat
rezervele. Tinerii ideologi i trec ns
cu vederea
precautiile metodologice, din comoditate sau din pulsiune polemica. Este la mijl
oc sio
strategie de autopromovare, identic
la grupurile autenticiste din Franta sau din Italia:
autodefinirea prin confruntarea cu o pozitie central
din cmpul cultural, care le aduce un
plus de vizibilitate pe piata ideilor. Antiestetismul (sau anticalofilismul, cu un
termen
derivat dup
o inventie lexical
a lui Camil Petrescu si adoptat de critica literara) este
arborat ca semn distinctiv al grupului. El se afl
n imediata vecinatate a antiliteraturii
profesate de avangard
(Jos Arta, caci s-a prostituat!) Ceea ce nu nseamn
ns
c
romancierii Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Octav

Sulutiu si ceilalti mai marunti refuz
cu adevarat gratiile literaturii. Asa cum s-a
observat, fraza frumoasa nu lipseste nici din prozele si nici chiar din jurnalele
lor. Din
antiestetism ramne, atunci, respingerea artificiului inutil, n plan stilistic, si
refuzul
suspendarii raporturilor dintre artasi existenta, n plan teoretic. Astfel, ajunge
m la
urmatoarea trasatur
a autenticismului, autobiografismul, pe care reprezentantii lui o
mpart de asemenea cu avangarda. Spre deosebire de Lovinescu, cel ce dezagrea
amestecul auctorial n pasta epicului, autenticistii teoretizeazasi aplic
un proiect n care
scripturalul si existentialul se mpletesc att de strns, nct devin greu de discernut
(editiile critice ale unora dintre romane o dovedesc cu prisosinta, prin nregistr
area
multimii de amanunte importate din viat
n artasi viceversa). Autenticitatea nseamn
pentru prozatorul interbelic, n acest sens, a scrie despre sine, a si fictionaliza
propria
experient
siasi trai propria literatura, iar numeroase romane se aliniaz
acestei
acceptiuni anume (partea a doua din Ultima noapte de dragoste. ntia noapte de
razboi, Maitreyi, O moarte care nu dovedeste nimic, Ioana, Jocurile Daniei, De d
ou
mii de ani etc.) Criticii modernisti si neomodernisti din generatiile postlovines
ciene au
accentuat mai ales laturile de analiz
psihologicasi naratologic
ale confesiunii la
persoana nti. O trecere n revist
a marilor istorii si panorame literare care au ntiparit
grila de interpretare dominant
a autenticismului, de la E. Lovinescu si pn
azi, se
impunea. (O list
cu alte eseuri, studii si articole de impact, comparativ, mai redus
dedicate curentului sau reprezentantilor lui este parcurs
ntr-o Addenda.) Comentariile
despre consistenta psihologic
a personajelor, dublate de examenele subtile ale
structurilor narative au lasat impresia de a fi atins un nivel al rafinamentului
greu de
egalat, mai ales dup
Arca lui Noe. n schimb, de mult mai putin
atentie s-a bucurat
legatura dintre autor si opera, ceea ce n cazul prozei autenticiste este, far
ndoiala,o
pierdere. Cauzele obnubilarii relatiei dintre text si producatorul sau sunt, n
neomodernism, duble: pe de o parte, ele sunt determinate de influenta doctrinelo
r
structuraliste si post-structuraliste care clamau n anii 60-70-80 moartea autorului,
ajungnd pn
la urmarile ei de ordin naratologic (diferentierile drastice dintre instantele
narative, ducnd la ipoteza extrem
a disparitiei autorului n carne si oase din lumea
fictional
de hrtie); pe de alt
parte, istoria local
a ingerintei institutiilor comuniste n
viata publicasi privat
a condus la cresterea pericolului ca politicul s
invadeze sfera
artei, ceea ce i-a facut pe noii critici debutati n perioada dezghetului s
pledeze cu o
ardoare sporit
pentru principiul nalt modernist al autonomiei esteticului: separarea
domeniului literar de vecinatatile sale non-literare, potential infestate ideolo
gic, a devenit
o necesar
strategie de supravietuire. Astfel, din motive deopotriv
estetice si politice,
receptarea autenticismului interbelic n perioada 60-80 a pus ntre paranteze valentel
e
autobiografiste ale curentului. Un scurt dosar de pres
va certifica n ce masur
institutia
autorului se discreditase n anii socialismului dogmatic. O ndepartare igienic
de ea se
impunea, temporar, de la sine. Primul critic care o repune pe tapet, n anii 80, fa
r
a mai
cadea n plasa sociologismului vulgar, este Ovid S. Crohmalniceanu, n Cinci prozato
ri
n cinci feluri de lectura. n acelasi deceniu, Eugen Simion scrie o carte cu titlu
oarecum
profetic, ntoarcerea autorului. Institutia auctoriala, diminuat
cu cteva decenii n
urm
n teoriile barthesiene si foucauldiene, e reabilitat
n cultura mainstream european
odat
cu tranzitia catre paradigma postmodernismului. Dezbaterile recente din jurul
autofictiunii, revirimentul literaturii scrise la persoana nti de extractie person
ala, iesirea
autorului din zona indezirabililor toate ndeamn
catre o revizitare a autenticismului
interbelic, de ast
dat
cu recuperarea dimensiunii sale autobiografiste.
Dup
ce autenticitatea a fost privit
n contextele strict literare ale receptarii
sale romnesti, al doilea capitol teoretic si propune s
cuprind
o parte din contextele
culturale, europene sau americane, din care ea s-a nutrit, din secolul 18 pn
n secolul
21, de la Rousseau la Heidegger, Sartre si pn
la eticienii de astazi preocupati nc
de
dimensiunile conceptului si de reabilitarea unora dintre ele. Dou
sunt obiectivele acestui
capitol mai curnd expozitiv dect analitic. n primul rnd, s
i indice pe acei cercetatori
contemporani care nc
pariaz
pe actualitatea conceptului (pus n legatura, astazi, cu
autoafirmarea, caracteristic
ntr-o lume multiculturala, a minoritatilor etnice, religioase,
sexuale pn
mai ieri marginalizate). Notiune evaziva, autenticitatea poate desemna
identitati att individuale (persoane) ct si colective (grupuri). De aceea, ea a su
portat
formulari n diverse limbaje, precum cel psihanalitic sau cel sociologic. Dar nu m
ai putin
semnificativ
este patrunderea ei n domeniul culturii pop recente, de pild
n cartile de
self-help si literatur
motivationala, sau n discursurile cinematografice (dintre care am
ales doua, un lung-metraj de Pedro Almodovar si un documentar de Alain de Botton
). n
al doilea rnd, ajuns
n acest punct, cercetarea si propune s
fac
o schit
orict de
aproximativ
a tabloului general al autenticismelor europene din primele decenii ale
secolului 20, cu care curentul romnesc se afla n contiguitate. Sub presiunea doctr
inelor
vitaliste care patrund n lumea cultural
a sfrsitului de secol 19 prin oficiul unor Henri
Bergson sau Hans Driesch, tinerele generatii se lanseaz
n discursuri tot mai critice la
adresa lumii vechi n ajunul izbucnirii Primului Razboi Mondial. Fenomenul
paneuropean, semnalat de Hannah Arendt, a fost examinat de Robert Wohl ntr-un stu
diu
care demonstreaz
similaritatile dintre versiunile sale din Franta, Germania, Anglia,
Spania, Italia. Mitul tinerei generatii pe care l urmareste Wohl e legat ombilical
de
altul, al autenticitatii, al regenerarii social-mentalitare n numele unei sinceritat
i
iluzorii si deluzorii. Viziunea unei nnoiri din radacini, n viata publicasi n cea pri
vata,
va obseda n epocasi va duce la proliferarea n paralel a mai multor discursuri,
psihologic, pedagogic, etic, sociologic, politic, literar s.a.m.d. De aici, atit
udinile radicale
ce vor culmina n deceniul patru cu ralierile intelectualilor, n masa, la extrema d
reaptasi,
tot de aici, inovatiile cunoscute n cmpul mult mai pasnic al artelor, prin vocile
unor
Filippo Tommaso Marinetti sau Ernst Jnger, de pilda. Asocierile facute cu prea ma
re
grab
ntre sfera esteticasi cea politic
au dus, totusi, la regretabile exemple de rigiditate
dogmatic
n analiza unor evolutii, prin natura lor, disparate. De aceea, pentru
surprinderea legaturilor slabe dintre diferitele valente ale autenticismelor europ
ene, am
recurs la modelul reticular al lui Roger Griffin, care asigur
comunicarea teoretic
dintre
diferitele ramificatii ale retelei conceptuale far
a institui o relatie necesar
unidirectionala, de tip cauza-efect. Astfel se va vadi c
alunecarile spre dreapta (fascista)
si spre stnga (anarhist-sindicalista) sunt, ambele, virtual posibile, desi n anii
interbelici
au fost actualizate cu precadere cele dinti. Vom trece n revist
numeroase discursuri cu
mai mic
sau mai mare audient
n epoca, datorate unor intelectuali de marimi diferite si
cu pregatiri diferite. Unele dintre ele ne vor suna, noua, nelinistitor de famil
iar. Tnara
generatie romn
(sau, uneori, Camil Petrescu) reia dup
1927 motivele centrale ale
acestor programe literare, culturale sau politice. Se va vadi, prin exemplele of
erite, c
ipoteza criticii estetice conform careia Andr Gide ar fi sursa de inspiratie excl
usiv
sau
cvasiexclusiv
a productiilor literare ale congenerilor lui Eliade, exhibitionisti si
imoralisti, e inexacta. n Europa, si nu doar n Franta, nfloreste moda jurnalelor, a
confesiunilor de tot felul si ele contribuie la fortarea portilor literaturii nsp
re
autobiografic sau nspre domenii heteronome si la chestionarea, stringenta, a conc
eptului
de autonomie estetica. Autenticismul nostru intr
ntr-o relatie de rezonant
cu toate
acestea, si nu doar ntr-un raport mimetic cu Gide.
Daca, din punct de vedere estetic, autenticismul este mai avansat dect
lovinescianismul, metaboliznd cu mai mare celeritate noile formule literare (si s
itundu-
se simbolic, n aceast
privinta, ntre sburatorism si avangarda), din punct de vedere
ideologico-politic el este mai napoiat si ar fi putut figura, schimbnd ceea ce e de
schimbat, printre fortele reactionare din Istoria civilizatiei romne moderne. De fa
pt,
cazul acestui subcurent este mai sofisticat, el ipostaziind revolutia conservatoa
re sau
modernismul reactionar despre care vorbea Jeffrey Herf. n ultimul capitol teoretic,
vor
fi avute n vedere dimensiunile extraliterare ale autenticitatii interbelice. La ncep
ut, se
vor arata mecanismele prin care conceptul gliseaz
din domeniul psihologicului n cel al
politicului, din sfera privat
n cea publica, prin cteva studii de caz aplicate publicisticii
si eseisticii lui Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastia
n si
Eugen Ionescu. Dintre acestia, ultimii doi sesizeaz
caducitatea, dac
nu si nocivitatea
conceptului construit n anii interbelici si se distanteaz
polemic de el, dup
ce n (prima)
tinerete l mbratisaser
n rnd cu ceilalti, cu exaltarea specific
vrstei si grupului.
ntelegnd c
autenticitatea e pe punctul de a deveni un argument forte al discursului
nationalist, n mare masur
legionar(oid), Sebastian si Ionescu se aliniaz
n corul
criticilor de centru ai tinerei generatii. 1933 e anul n care conceptul strneste o m
ic
furtun
n presa culturalasi, prin uzura, ncepe s
se cliseizeze. Discursul autenticitatii
degenereaz
ntr-un jargon sunator si incomprehensibil, ntrutotul asemanator celui din
spatiul interbelic german ironizat de Theodor W. Adorno: afectnd adncimea, acolo
unde nu e dect nebulozitate. Vagul sau vidul semantic al mai multor termeni-feti
(experienta, aventura, spiritualitate, tragism s.cl.) creeaz
un efect de aur
nu
numai pernicios, dar si ridicol. Umorul involuntar al mnuitorilor interbelici ai
vocabularului autenticitatii e surprins de N. Steinhardt ntr-un serial de parodii c
ulese
apoi ntr-un volum, n genul tinerilor..., al carui capitol introductiv e intitulat,
cu
maiorescian
ironie, Betia de cuvinte 1934. A fost necesar
aceast
caricaturizare a
autenticitatii pentru a nu se exagera rolul sau n ideologia politic
de (extrema-)dreapta.
Ea nu e, n definitiv, dect unul dintre cuvintele-miraj intrate, la un moment dat, n

compozitia limbii de lemn a propagandei; unul, totusi, cu o putere de seductie n
eobisnuit
asupra tinerei generatii romne si europene. Ultimele trei trasaturi comentate apart
in
esentialmente unor reprezentari culturale, dar au si virtualitati politice care
au fost
activate n unele dintre discursuri. Antirationalismul, nsotit uneori de o gesticul
atie
agresiva, reprezinta, n definitiv, depasirea epistemei stiintific-pozitiviste
(corespunzatoare realismului, n terminologia lui Fredric Jameson), fireasc
dup
ecloziunea unor curente si doctrine noi (postnietzscheanism, vitalism, bergsonis
m,
fenomenologie, psihanaliz
etc.) Nu toti antirationalistii sunt si antidemocrati, asa cum
credea Z. Ornea, dar tentatia de a asocia automat cartezianismul cu democratismu
l si de a
le refuta pe amndou
mpreun
e, ntr-adevar, larg raspndit
n epoca. Ezitarea ntre
modernism si antimodernism caracterizeaza, de asemenea, discursurile autenticist
e ale
epocii si creeazasi acum, ca si atunci, perplexitati: intelectuali care ader
far
rezerve la
principiul sincronizarii cu dezvoltarile tehnico-stiintifice si cultural-artisti
ce de ultim
or
refuz
institutiile social-politice ale modernitatii, pe care le vor reformate radical,
dac
nu
distruse si recladite. E un paradox aparent de care s-au ocupat numerosi critici
culturali si
istorici ai ideilor, printre care Matei Calinescu, Jeffrey Herf, Antoine Compagn
on sau
Roger Griffin. n spatiul romnesc, pulsiuni antimoderne au avut nu numai Mircea Eli
ade
sau Emil Cioran, dar si, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, Mihail Sebast
ian sau
Camil Petrescu. Sorin Alexandrescu a folosit conceptul lui Compagnon pentru a de
scrie
blocul antimodern al tinerei generatii interbelice romnesti si el va fi invocat si n
aceast
cercetare. n fine, probabil c
preocuparea major
a autenticismului a fost
articularea unui discurs despre identitate, nteleas
deopotriv
ca structur
personal
(psihologica) si colectiv
(nationala). n acest sens, reprezentantii sai au pendulat ntre
dou
modele ale identitatii, unul centrat (cu un nucleu si o periferie) si altul
descentrat (caracterizat prin subvertirea oricarei stratificari valorizante), n tip
ologia lui
Alessandro Ferrara; sau ntre un model ierarhic si altul egalitar, n termenii lui
Tzvetan Todorov. Dilema optiunii ntre cele dou
reprezentari framnt
autenticismul nu
numai romnesc, ci si european din primele decenii ale secolului trecut. Gide, aut
orul
naratiunii de un (homo)erotism flamboaiant LImmoraliste, se angajeazasi ntr-un
discurs puritanist, de o severitate pe alocuri monahala, care a strnit nu mai put
ine valuri
n epoca, inspirndu-l pe unul dintre primii lui monografi, Pierre-Quint, de pilda.
Papini
face figur
de rebel anarhist si se converteste la catolicism. Autenticismul de pretutindeni

este, pe de o parte, atras de discursurile de emancipare specifice perioadei (in
dividualism,
egalitarism, libertarianism, feminism, freudism, anticolonialism) si, pe de alta
, ramne
marcat de reprezentarile societal-mentalitare conservatoare. Asa se face c
o bun
parte
din literatura sa exploreaz
anumite zone tabu (de pilda, sexualitatea), atragnd
scandaluri de presasi uneori condamnari judiciare pentru rele moravuri, desi aut
orii
pledeaz
n acelasi timp pentru perpetuarea vechilor ordini simbolice (de pilda, sustinnd
necesitatea ca spiritul s
domine si disciplineze corpul). Camil Petrescu sau Mircea
Eliade, care n eseurile culturale sau filosofice militeaz
pentru primatul noosului sau al
duhului, totusi nu preget
s
pun
sub semnul ntrebarii aceast
ordine n fictiunile lor.
Oricine citeste comparativ, de exemplu, Doctrina substantei si Patul lui Procust
va
sesiza c
ntre ideolog si romancier se instaleaz
un decalaj: primul ramne atasat de
modelul centrat-ierarhic, pe cnd ultimul oscileaz
dramatic ntre modelul centrat-ierarhic
si cel descentrat-egalitar. E una dintre tensiunile definitorii ale autenticismu
lui, care l
diferentiaz
de exemplu de avangardism (acceptnd, acesta, cu mai mult
seninatate
modelul descentrat-egalitar si pavnd astfel drumul catre reprezentarile culturale

contemporane). Autenticismul presimte viitorul postmodern, dar se ndreapt
catre el cu o
viteza, comparativ, mai mica, fiind ncetinit de componenta lui inertial
reactionarconservatoare.
Trasaturile inventariate n excursul teoretic vor fi explorate pe viu n analizele
ilustrative cuprinse n partea aplicativa a lucrarii. Nu intentionam, aici, s
survolam
ntregul fenomen al prozei autenticiste, abundent si polimorf, ci numai s
oferim cteva
exemple concludente pentru tipul de abordare pe care ni-l propunem. Ele tind s
traverseze granitele traditionale dintre fictional si non-fictional, dintre lite
raturasi
domeniile nvecinate ei, de care se ocup
feluritele ramuri ale studiilor culturale. Astfel,
vom comenta comparativ esantioane din jurnale, nuvele, romane, piese de teatru,
articole, memorii socotite semnificative pentru degajarea unora dintre sensurile

autenticitatii ntlnite la Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian sau Anton
Holban. Vom putea observa, chiar si fugitiv, cteva dintre dimensiunile extraliter
are ale
conceptului, la timpul potrivit. ns
prezenta lor va fi mai degrab
implicita, intricat
n
structurile de adncime ale textelor, ntruct aplicatiile sunt menite s
probeze
flexibilitatea (si nu rigiditatea) modelului teoretic. Decupajul, far
a fi ntmplator, nu e
unicul posibil. El va fi completat, ntr-o cercetare viitoare nu prea ndepartata, c
u noi
esantioane, provenind si din operele altor scriitori (M. Blecher, Ion Vinea, C.
Fntneru, Ion Calugaru, Octav Sulutiu, printre ei).
Configurnd profilul curentului n contextele sale literare si culturale interbelice
,
ne propunem doar s
schitam un posibil paralelism, peste mode si timp, ntre proza
autenticist
de ieri si autofictiunea de azi. Ambele au o vn
autobiografic
viguroasa,
ambele rafineaz
la extrem tehnicile scriiturii la persoana nti (autoanaliza, monologul
interior, fluxul constiintei, memoria involuntara, glisarile temporale prin flas
hback sau
flashforward etc.) si, mai ales, ambele aspir
la o explorare far
menajamente a
identitatii. Difer
modurile n care este imaginat
identitatea: substantialasi profund
la
primii, fluidasi versatila, la ultimii. E distanta de la gidieni la houellebecqi
eni, n cele din
urma, de la modernism la postmodernism.