Mihai Eminescu-luceafarul

A fost odata ca-n povesti

A fost ca niciodata,
Din rude mari mparatesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la parinti
Si mndra-n toate cele,
Cum e Fecioara ntre sfinti
Si luna ntre stele.

Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l ndreapta
Lnga fereastra, unde-n colt
Luceafarul asteapta.

Privea n zare cum pe mari
Rasare si straluce,
Pe miscatoarele carari
Corabii negre duce,

l vede azi, l vede mni,
Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de saptamni,
i cade draga fata.

Cum ea pe coate-si razima
Visnd ale ei tmple,
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se mple.

Si ct de viu s-aprinde el
n orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
Cnd ea o sa-i apara.
*
Si pas cu pas pe urma ei


Si din oglinda luminis
Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari, batnd nchisi
Pe fata ei ntoarsa.

Ea l privea cu un surs,
El tremura-n oglinda,
Caci o urma adnc n vis
De suflet sa se prinda.

Iar ea vorbind cu el n somn,
Oftnd din greu suspina:
O, dulce-al noptii mele Domn,
De ce nu vii tu? Vina!

Cobori n jos, luceafar blnd,
Alunecnd pe-o raza,
Patrunde-n casa si n gnd
Si viata-mi lumineaza!

El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda n mare;

Si apa unde-au fost cazut
n cercuri se roteste,
Si din adnc necunoscut
Un mndru tnar creste.

Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Si tine-n mna un toiag
ncununat cu trestii.
Aluneca-n odaie,
Tesnd cu recile-i scntei
O mreaja de vapaie.

Si cnd n pat se-ntinde drept
Copila sa se culce,
I-atinge mnile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Parea un tnar voievod
Cu par de aur moale,
Un vnat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra fetei stravezii
E alba ca de ceara
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scnteie-n afara.