Sunteți pe pagina 1din 18

CĂILE DE ATAC DE RETRACTARE

Consideraţii generale Contestaţia în anulare şi revizuirea sunt căi de atac de retractare, deoarece ele se soluţionează de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată. Prin aceste căi de atac se invocă anumite împrejurări care nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii atacate, împrejurări prevăzute limitativ de lege (motivele contestaţiei în anulare şi revizuirii). Aşadar, instanţa nu-şi controlează propria hotărâre, ci judecă unele aspecte noi. Contestaţia în anulare şi revizuirea sunt căi de atac extraordinare, adică pot fi exercitate numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Nu au efect suspensiv, dar instanţa sesizată cu o contestaţie în anulare sau o revizuire poate să acorde suspendarea executării hotărârii atacate cu depunerea unei cauţiuni.

CONTESTAŢIA ÎN ANULARE

Felurile contestaţiei în anulare Legea reglementează două categorii de contestaţii în anulare: contestaţia în anulare obişnuită sau de drept comun (art. 503 alin. 1), susceptibilă de a fi folosită, în principiu, împotriva tuturor hotărârilor definitive şi, contestaţia în anulare specială (art. 503 alin. 2) ce poate fi folosită numai împotriva hotărârilor instanţelor de recurs sau hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

Contestaţia în anulare obişnuită Motiv: hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. Motivul se referă atât la situaţia în care procedura de citare a fost neregulat îndeplinită, cât şi la situaţia în care judecata a avut loc în lipsa totală a citării părţii, nu însă şi la ipoteza când o persoană care ar fi avut interesul să participe la un litigiu nu a fost introdusă în cauză. Legea are în vedere numai neregularitatea procedurii de citare pentru ziua când s-a judecat pricina, nu şi neregularităţile privitoare la termenele anterioare de judecată care se acoperă dacă nu sunt invocate la termenul imediat următor şi înainte de a se pune concluzii pe fond. Condiţii de admisibilitate (art. 504):

1. hotărârea atacată să fie definitivă;

2. motivul să nu fi putut fi invocat pe calea apelului sau a recursului.

1. Prima condiţie stabileşte obiectul contestaţiei în anulare obişnuite: hotărârile

definitive. Această prevedere este o aplicabilitate a regulii privind ordinea exercitării căilor de atac - art. 459 - căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea de atac

a apelului. Hotărârile nedefinitive sunt cele pronunţate în primă instanţă împotriva cărora se poate exercita calea de atac a apelului sau cele pronunţate în apel împotriva cărora se poate exercita calea de atac a recursului. Potrivit art. 634, sunt hotărâri definitive:

- hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;

- hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;

- hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;

- hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;

- hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;

- orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

1

Pot forma obiect al contestaţiei în anulare şi încheierile prin care se finalizează o judecată (în materia îndreptării, lămuririi hotărârii etc.). Uneori, legea interzice în mod expres contestaţia în anulatre: hotărârea definitivă prin care s-a desfăcut căsătoria nu este supusă contestaţiei în anulare şi revizuirii în ce priveşte divorţul. 2. A doua condiţie constituie o aplicaţie a regulii conform căreia nu se poate folosi o cale

de atac extraordinară atunci când s-ar fi putut folosi calea de atac de reformare. Astfel, dacă putea fi folosită o cale de atac de reformare şi aceasta nu a fost folosită, contestaţia este inadmisibilă. În ceea ce priveşte apelul, partea nu are drept de opţiune între acesta şi contestaţia în anulare, aceasta din urmă respingându-se ca inadmisibilă dacă motivele pentru care a fost introdusă puteau fi valorificate pe calea apelului. Legea interzice şi cumulul contestaţiei cu recursul, deci partea este obligată să valorifice motivul de nulitate dedus din nelegala citare de contestaţie prin intermediul recursului. Aşadar, ar putea fi atacate pe calea contestaţiei în anulare hotărârile instanţelor de recurs, precum şi hotărârile date în apel, când legea nu prevede calea de atac a recursului. Cu privire la această cerinţă trebuie să se ţină seama însă şi de alin. 2 al art. 504, potrivit căruia, contestaţia poate fi primită în cazul în care motivul a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul, fără vina părţii, a fost respins fără a fi cercetat în fond. Astfel, contestaţia în anulare devine admisibilă în două situaţii, chiar şi atunci când motivul a fost invocat prin recurs:

a) în primul caz, dacă partea a invocat motivele de nulitate a hotărârii pe calea recursului,

dar nu a putut obţine luarea lor în examinare, pentru că implicau verificări de fapt (în afara actelor dosarului), incompatibile cu structura recursului, atunci va putea invoca din nou motivele

respective prin intermediul contestaţiei în anulare. Un exemplu: când împotriva unei hotărâri de divorţ se declară recurs, invocându-se necompetenţa teritorială, deoarece soţii nu au avut o locuinţă comună, iar pentru dovedirea acestui fapt sunt necesare şi alte probe decât eventualele înscrisuri noi, recursul va fi respins pentru că necesită verificări de fapt, iar contestaţia în anulare devine admisibilă. Dacă verificarea instanţei de recurs este posibilă pe baza actelor aflate la dosar sau pe baza unor înscrisuri noi, ce pot constitui probe în recurs, înseamnă că partea poate valorifica motivul nelegalei citări prin recurs, iar contestaţia este inadmisibilă. Numai dacă sunt necesare şi alte probe contestaţia poate fi primită. În nici un caz nu există o opţiune pentru parte între contestaţie şi recurs. Partea trebuie să exercite recursul şi numai dacă acesta ar fi respins pentru că sunt necesare verificări de fapt incompatibile cu recursul ar fi admisibilă contestaţia cu reiterarea motivului.

Dacă însă motivele invocate (ca motive de recurs) au fost respinse ca neîntemeiate pe baza actelor din dosar sau a înscrisurilor noi ce pot fi folosite, contestaţia în anulare este inadmisibilă, deoarece se opune principiului autorităţii de lucru judecat (ar fi un recurs la recurs).

b) al doilea caz este acela în care recursul a fost respins fără a fi fost judecat în fond, fără

vina părţii, caz în care devine admisibilă contestaţia în anulare. Există vină a părţii când recursul este anulat ca netimbrat, se constată perimarea sau este respins ca tardiv.

Contestaţia în anulare specială Motive Pe lângă motivul nelegalei citări, aplicabil tuturor hotărârilor definitive, hotărârile

instanţelor de recurs (sau hotărârile instanţelor de apel care nu pot fi atacate cu recurs) mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu

încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia

corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

2

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. 1. O primă condiţie este aceea a invocării excepţiei de necompetenţă absolută în faţa instanţei de recurs (sau de apel, dacă nu este prevăzut recursul), iar instanţa să nu se fi pronunţat asupra ei. Neinvocarea excepţiei sau invocarea urmată de respingerea ei nu deschide calea contestaţiei în anulare (dacă excepţia de necompetenţă a fost invocată, dar instanţa a respins-o, partea nu va putea folosi contestaţia în anulare care este o cale de retractare, iar nu de reformare, neputându-se concepe ca aceeaşi instanţă să revină asupra propriei soluţii). Conform art. 129, necompetenţa este absolută (de ordine publică) în cazul încălcării normelor (imperative) privind competenţa generală, competenţa materială şi competenţa teritorială exclusivă. Pentru a putea exercita contestaţia în anulare în faţa instanţei de recurs (sau apel, dacă nu există recurs) trebuie invocată excepţia de necompetenţă. Excepţia privind încălcarea normelor de competenţă generală a instanţelor (sau a competenţei instanţelor române) poate fi invocată direct în recurs. Dacă instanţa omite să se pronunţe aupra ei este admisibilă contestaţia în anulare (art. 130). O altă ipoteză este aceea în care, în recurs (respectiv apel, dacă nu există recurs), se invocă, necompetenţa instanţei de recurs (sau apel), fără a se invoca necompetenţa instanţelor inferioare. Este vorba de necompetenţa materială a instanţei ce judecă recursul (sau apelul, dacă nu este prevăzut şi recursul). Dacă instanţa omite să se pronunţe asupra excepţiei invocate, se poate exercita contestaţie în anulare. Dacă se încalcă competenţa materială sau teritorială exclusivă a primei instanţe, excepţia de necompetenţă nu poate fi ridicată direct în faţa instanţei ce judecă o cale de atac (conform art. 130 ea poate fi ridicată la primul termen, cu părţile legal citate, în faţa primei instanţe). Dacă, însă, excepţia a fost ridicată în termen şi respinsă de instanţă, soluţia poate forma obiect al criticii prin motivele de apel sau de recurs. În acest caz, nefiind vorba de necompetenţa instanţei de recurs/apel, aşa cum cere textul legal, nu se poate formula contestaţie în anulare pentru primul motiv, ci eventual pentru motivul 3. Încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei de recurs (sau apel, dacă nu există recurs), urmată de invocarea excepţiei corespunzătoare şi de omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra acesteia, deschide calea contestaţiei în anulare. Sunt vizate: compunerea completului, participarea în complet a unui judecător incompatibil, încălcarea normelor privind reprtizarea aleatorie. 2. Motiv prevăzut la pct. 2 are în vedere erorile materiale de ordin procesual, de o asemenea gravitate încât au avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. Altfel spus, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată (de exemplu, respingerea recursului ca tardiv, deşi era formulat în termen, anularea ca netimbrat, deşi dovada achitării taxei se afla la dosat. Textul se referă la greşeli de fapt, involuntare, iar nu la greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural. A se da o altă soluţie înseamnă a se admite un recurs împotriva unei hotărâri date de instanţa de recurs. Practica judiciară a stabilit totodată că nu orice greşeală materială poate servi ca motiv de contestaţie în anulare, ci numai o greşeală esenţială, care a determinat o soluţie eronată. Greşeala materială se apreciază în raport cu situaţia existentă la dosar la data pronunţării hotărârii ce se atacă, deoarece faţă de ceea ce judecătorii aveau la dispoziţie în acel moment se poate aprecia dacă soluţia este rezultatul unei greşeli materiale. De asemenea, greşelile materiale vizate, nu trebuie confundate cu greşelile materiale la care se referă art. 442, care pot fi îndreptate din oficiu sau în urma unei cereri.

3

3.

Motivul constând în omisiunea cercetării unui motiv de casare poate fi invocat pe calea

contestaţiei în anulare numai dacă recursul a fost respins sau admis în parte. O altă condiţie este formularea motivului în termen, adică în termenul de recurs. Acest motiv de contestaţie nu vizează hotărârile pronunţate în apel, chiar dacă legea nu prevede calea de atac a recursului, întrucât apelul este devolutiv. Dacă recursul a fost admis pentru un motiv care a atras casarea totală (de exemplu, pentru lipsa de citare a părţii în ziua judecăţii), ar fi lipsit de interes ca recurentul invoce faptul că nu i s-a examinat şi un alt motiv de recurs, omisiunea neavând nici o influenţă asupra rezolvării recursului, întrucât, cu ocazia rejudecării, se vor putea repune în discuţie toate motivele invocate iniţial.

De asemenea, pentru a putea fi exercitată contestaţia în anulare, este necesar ca recursul să fi fost respins în fond, iar nu ca tardiv, ori anulat ca neregulat introdus sau ca netimbrat. Omisiunea cercetării unui motiv de casare nu poate justifica introducerea unei contestaţii în anulare, dacă motivul respectiv a fost depus tardiv, chiar şi atunci când ar fi vorba despre un motiv de ordine publică, pe care instanţa de recurs ar fi putut să-l invoce din oficiu. Pe această cale nu se poate critica nici modul în care instanţa de recurs a rezolvat problema tardivităţii motivelor de casare şi nici neînsuşirea motivului de casare de către instanţă, dacă aceasta l-a analizat; în caz contrar s-ar transforma contestaţia în anulare într-o cale de atac îndreptată împotriva deciziilor instanţelor de recurs (ar fi un recurs la recurs). În literatura de specialitate şi practica judiciară se face deosebirea între motivele de casare şi argumentele arătate în sprijinirea acestor motive. Dacă mai multe argumente au fost grupate şi s-a răspuns motivului prin considerente comune, nu se poate exercita contestaţie pe acest motiv. Dar, s-a arătat că dacă a fost formulat un singur motiv de recurs, care, în realitate, cuprinde

în conţinutul său mai multe motive, instanţa este obligată să răspundă fiecărui motiv în parte, iar eventuala omisiune deschide recurentului calea contestaţiei în anulare, cu menţiunea că instanţa poate refuza, poate sistematiza în considerente motivele de recurs ale părţii.

4. Al patrulea motiv - instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile

declarate în cauză sau instanţa de apel omite să se pronunţe asupra unui apel (când legea nu prevede şi recurs). Practic, din dispozitivul hotărârii lipseşte soluţia cu privire la un întreg recurs sau apel. Omisiunea nu poate fi remediată pe calea completării hotărârii. Condiţii de admisibilitate Pentru admisibilitatea acestei categorii de contestaţii legea prevede o singură condiţie, referitoare la obiectul acesteia şi anume, să se atace o hotărâre pronunţată în recurs (sau o hotărâre a instanţei de apel pentru care legea nu prevede calea de atac a recursului). Nu pot forma obiect al contestaţiei speciale deciziile pronunţate la judecata fondului după casarea cu reţinere şi nici hotărârile date în revizuire sau într-o altă contestaţie în anulare (acestea pot forma obiect al contestaţiei obişnuite). Hotărârile definitive pot constitui obiect al contestaţiei în anulare indiferent de soluţia pronunţată, dacă prin ele s-a rezolvat fondul sau s-a dat o soluţie în temeiul unei excepţii

procesuale, ori s-a luat act de tranzacţia intervenită între părţi sau de desistarea reclamantului.

Procedura de judecată Părţile contestaţiei în anulare În contestaţia în anulare părţile poartă denumirea de contestator şi intimat. Pot avea calitatea de contestatori oricare dintre părţile care au participat la judecarea procesului, în care s-a pronunţat hotărârea ce se atacă (reclamantul, pârâtul, apelantul/recurentul sau intimatul) şi terţii intervenienţi. De asemenea, dreptul de a introduce contestaţia în anulare aparţine şi procurorului. Se cere , totodată, şi condiţia interesului, raportat la fiecare motiv al contestaţiei. Instanţa competentă Reprezentând o cale de atac de retractare, instanţa competentă este aceea care a pronunţat hotărârea ce se atacă, indiferent de felul contestaţiei.

4

Printr-o dispoziţie expresă a NCPC (art. 505), în cazul în care se invocă motive care atrag competenţe diferite, nu operează prorogarea competenţei. Cu alte cuvinte, fiecare contestaţie va fi judecată de instanţa a cărei hotărâre se cere a fi retractată (fiind posibil să fie întrunit şi motivul contestaţiei obişnuite şi unul din motivele contestaţiei speciale). Termenul de exercitare În privinţa termenului soluţia NCPC este mai simplă, fără a se mai face distincţiile din vechea reglementare între hotărârile susceptibile de executare silită şi hotărârile care nu se aduc la îndeplinire pe această cale. Astfel, contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă. Potrivit art. 427, hotărârea se comunică din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile legii. Ca recomandare, hotărârea se va redacta şi se va semna în cel mult 30 de zile de la pronunţare. Legiuitorul a adoptat în acest caz sistemul unui termen dublu: un termen de decădere de 15 zile, care se va calcula pe zile libere cu începere de la data comunicării hotărârii şi unul de un an, socotit de la data când hotărârea ce se atacă a rămas definitivă. Cererea de contestaţie în anulare NCPC cuprinde o singură dispoziţie expresă cu privire la conţinutul acestei cereri:

contestaţia în anulare se motivează în termenul de 15 zile prevăzut de lege pentru declararea ei, sub sancţiunea nulităţii acesteia. Soluţia este identică cu cea din materia recursului. Cu privire la celelalte elemente ale cererii se vor aplica dispoziţiile de drept comun. Contestaţia trebuie să cuprindă toate motivele care justifică admiterea ei, pentru că, potrivit, nu se mai poate face o nouă contestaţie în anulare. Foarte important: o hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestaţia în anulare nu mai poate fi atacată de aceeaşi parte cu o nouă contestaţie în anulare, chiar dacă se invocă alte motive. Practic, o contestaţie în anulare poate fi exercitată o singură dată (se consideră că această dispoziţie cuprinde un caz special de putere de lucru judecat). Efectul cererii de contestaţie în anulare îl constituie reînvestirea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, deschizând posibilitatea acestei instanţe de a-şi retracta propria hotărâre. Introducerea contestaţiei în anulare nu suspendă executarea hotărârii a cărei anulare se cere, însă instanţa competentă să judece contestaţia, dacă este sesizată cu o cerere de suspendare a executării silite poate suspenda executarea, în condiţii similare suspendării executării de către instanţa de recurs (art. 484). Dacă cererea a fost introdusă sub o denumire greşită, instanţa este obligată să o caracterizeze potrivit conţinutului ei şi scopului urmărit de parte. Judecata contestaţiei în anulare Procedura de judecare a contestaţiei în anulare nu diferă de cea de drept comun, specific fiind faptul că se judecă de urgenţă şi cu precădere (în caz de amânare a judecăţii se vor acorda termene scurte). În mod similar recursului, conform art. 13 şi 83, în cazul în care obiectul contestaţiei în anulare îl constituie o hotărâre a instanţei de recurs, cererile şi concluziile părţilor (contestator sau intimat) nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept. La redactarea cererii şi a motivelor, precum şi în exercitarea şi susţinerea contestaţiei, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia mandatarului soţ sau rudă până la gradul al doilea inclusiv. Compunerea completului de judecată este aceeaşi ca şi pentru judecarea cauzei în care s-a dat hotărârea atacată. Totuşi, legea instituie un caz de incompatibilitate absolută: judecătorul care a pronunţat hotărârea (sau numai o încheiere interlocutorie), nu poate soluţiona şi contestaţia în anulare.

5

Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Contestatorul va lua cunoştinţă de conţinutul acesteia de la dosarul cauzei. Judecata începe ce s-a constatat că procedura de citare este legal îndeplinită de toate părţile. După rezolvarea excepţiilor procesuale şi administrarea probelor, dacă este cazul, preşedintele completului de judecată dă cuvântul contestatarului, apoi intimatului, iar la urmă procurorului (dacă participă la judecată). Se aplică regulile privind suspendarea judecăţii, precum şi cele privind perimarea. În ceea ce priveşte modul de desfăşurare a dezbaterilor, deliberarea şi pronunţarea hotărârii, se aplică dispoziţiile de la judecata în primă instanţă, respectiv în calea de atac (apel sau recurs), iar hotărârea dată într-o contestaţie în anulare va avea aceleaşi părţi componente. Dacă motivul de contestaţie este întemeiat, instanţa va pronunţa o singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată şi va soluţiona cauza (de exemplu, pentru motivul nelegalei citări, se va anula hotărârea şi se va rejudeca apelul sau recursul, după caz; pentru motivul necompetenţei se va anula hotărârea şi se va declina competenţa, după cum, se poate şi respinge cererea ca inadmisibilă sau ca nefiind de competenţa instanţelor române; în cazul omisiunii cercetării unui motiv de recurs sau unui recurs se poate anula total sau parţial hotărârea). Dacă soluţionarea cauzei la acelaşi termen nu este posibilă, instanţa va pronunţa o hotărâre de anulare a hotărârii atacate şi va fixa termen în vederea soluţionării cauzei printr-o nouă hotărâre. În acest ultim caz, hotărârea de anulare nu poate fi atacată separat (în cazul omisiunii cercetării unui motiv de recurs sau unui recurs, se anulează hotărârea contestată şi se poate acorda un nou termen pentru rejudecarea recursului). Se apreciază că şi în materia judecării fondului ca efect al admiterii unei contestaţii în anulare, se aplică principiul non reformatio in pejus. Contestaţia în anulare va fi respinsă ca fiind lipsită de interes, când contestatorul nu justifică interesul de a ataca hotărârea. Mai poate fi respinsă ca inadmisibilă, ca tardiv formulată, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală. Hotărârea dată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea

atacată.

Împotriva hotărârilor pronunţate în contestaţie în anulare nu poate fi exercitat apelul, aşa cum rezultă din condiţiile de admisibilitate prezentate (pentru că nu poate viza o hotărâre a primei instanţe). Recursul ar putea fi exercitat numai atunci când contestaţia în anulare obişnuită (pentru motivul nelegalei citări) vizează o hotărâre a unei instanţe de apel, iar legea prevede şi calea de atac a recursului, iar motivul a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul, fără vina părţii, a fost respins fără a fi cercetat în fond. În rest, împoriva hotărârii pronunţate în contestaţie în anulare specială, aceasta fiind îndreptată numai împotriva unei hotărâri pronunţate în recurs (sau împotriva unei hotărâri a instanţei de apel care nu poate fi atacată cu recurs) nu poate fi exercitat recursul. Poate fi introdusă însă o cerere de revizuire sau chiar o contestaţie în anulare, în condiţiile şi pentru motivele prevăzute de lege.

6

REVIZUIREA

Consideraţii generale Revizuirea este o calede atac extraordinară, de retractare, nesuspensivă de executare, care, pentru motivele expres prevăzute de lege, se poate exercita împotriva unei hotărâri date asupra fondului de către o instanţă de orice grad, cerându-se chiar instanţei care a pronunţat hotărârea atacată să o retracteze şi să pronunţe o nouă hotărâre. Astfel, hotărârea atacată prin intermediul acestei căi de atac nu este criticată în raport de piesele dosarului existente la data pronunţării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanţă la data pronunţării. Aşadar, în cadrul revizuirii, nu este vorba de realizarea unui control judiciar, ci de o nouă judecată bazată pe elemente noi, necunoscute anterior de instanţa care a pronunţat hotărârea. Ceea ce se urmăreşte este îndreptarea greşelilor făcute în legătură cu satrea de fapt. Obiectul revizuirii Condiţii:

- hotărârea atacată cu revizuire să fie pronunţată asupra fondului sau să evoce fondul;

- hotărârea atacată cu revizuire să fie executorie sau definitivă.

Art. 509 prevede că se poate cere revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul. Aşadar, obiectul revizuirii îl constituie hotărârile care au rezolvat fondul pretenţiei ce a fost dedusă judecăţii. Au acest caracter:

- hotărârile de fond (nu cele prin care cererea a fost anulată sau respinsă pe excepţie) ale primei instanţe (pronunţate la prima judecată sau ca urmare a rejudecării fondului după

anularea/casarea cu trimitere), care sunt definitive prin neapelare, prin anularea sau respingerea apelului în temeiul unei excepţii procesuale sau prin perimarea apelului);

- hotărârile de fond ale instanţei de apel (pronunţate în primul ciclu procesual sau după

casarea cu trimitere) prin care apelul este respins ca nefondat (în acest caz are loc o judecată în

fond) sau este admis şi este schimbată soluţia ori este anulată hotărârea şi se evocă fondul

- hotărârile instanţelor de recurs prin care se evocă fondul ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu reţinere.

- hotărârile date în fond după sau odată cu admiterea unei cererii de revizuire;

- hotărârile date în fond, ca urmare a admiterii unei contestaţii în anulare;

- hotărârile date în fond, pronunţate în contestaţiile la executare, în cazurile în care sunt

permise apărări de fond. Nu pot forma obiect al revizuirii următoarele categorii de hotărâri:

- hotărârile de primă instanţă sau în apel prin care nu s-a rezolvat fondul (de exemplu,

hotărârile de declinare a competenţei, hotărârile de respingere a cererii în baza unei excepţii sau

hotărârile prin care se anulează cererea, se anulează apelul, se respinge ca tardiv; hotărâri prin care s-a luat act de tranzacţie; hotărâri prin care se constată perimarea);

- hotărârile pronunţate de instanţele de recurs necesită distincţii:

pronunţate de instanţele de recurs necesită distincţii : nu pot fi atacate cu revizuire hotărârile prin

nu pot fi atacate cu revizuire hotărârile prin care a fost respins recursul ca nefondat (în acest caz nu are loc o veritabilă judecată în fond, nu se evocă fondul), menţinându-se situaţia de fapt stabilită de instanţa a cărei hotărâre a fost recurată

nu pot fi atacate cu revizuire hotărârile prin care a fost admis recursul şi s -a dispus casarea cu trimitere (nici decizia prin care a fost admis recursul şi s-a dispus casarea cu trimitere (nici decizia intermediară de casare cu reţinere, ci doar decizia din rejudecare) sau hotărârile prin care recursul a fost respins ca tardiv, a fost anulat, perimat

nu pot fi atacate cu revizuire hotărârile prin care recursul a fost admis, a fost casată hotărârea recurată, iar în rejudecare ărârile prin care recursul a fost admis, a fost casată hotărârea recurată, iar în rejudecare se pronunţă o nouă soluţie, cu aplicarea corectă a legii, dar cu menţinerea situaţiei de fapt (inclusiv în materia contenciosului administrativ); asemenea decizii pronunţate în recurs nu evocă fondul

7

- ordonanţa preşedinţială pentru că aceasta presupune luarea unor măsuri urgente şi

vremelnice fără a se judeca fondul; în acest caz dacă situaţia de fapt se schimbă, instanţa poate reveni asupra măsurii luate;

- hotărârile pronunţate în materie de divorţ, dacă unul dintre soţi s a recăsătorit (s-au avut

în vedere consecinţele pe care le poate avea desfiinţarea unei astfel de hotărâri, după ce foştii soţi

sau numai unul dintre ei s-au recăsătorit; soluţia se justifică numai în ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei; revizuirea este admisibilă dacă vizează rezolvarea unor capete accesorii). Pentru motivele de revizuire prevăzute la pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul. Aşadar, în cazul acestora nu se mai cere condiţia antamării fondului. Tot în legătură cu obiectul revizuirii, se observă că legea nu condiţionează admisibilitatea acestei căi de atac de exercitarea în prealabil a apelului sau a recursului, aşa cum se întâmpla în cazul contestaţiei în anulare. Adică revizuirea poate fi exercitată chiar dacă nu a fost exercitat apelul. Dacă însă este deschisă calea apelului, calea de atac extraordinară nu poate fi exercitată (partea va introduce întâi apel; dacă a expirat termenul de apel se va putea exercita revizuirea). Revizuirea poate fi exercitată concomitent cu recursul, însă judecarea recursului are prioritate (art. 459). Conform art. 633, sunt hotărâri executorii:

- hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel;

- hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părţile au convenit să exercite direct recursul. Potrivit art. 634, sunt hotărâri definitive:

- hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;

- hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;

- hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;

- hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;

- hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;

- orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Motivele de revizuire Art. 509 prevede 11 motive de revizuire: Astfel, revizuirea unei hotărâri poate fi cerută

dacă:

1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui

lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

2. obiectul pricinii nu se află în fiinţă;

3. un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv

pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau

inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii;

4. un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea

credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză;

5. după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică

sau care nu au putut fi înfăţişate dintr o împrejurare mai presus de voinţa părţilor;

6. s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat

hotărârea a cărei revizuire se cere;

7. statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie

judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de

cei însărcinaţi să îi apere;

8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade

diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;

8

9. partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr o împrejurare mai presus de voinţa sa;

10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau

libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;

11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra

excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul

acelei excepţii.

1. Instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut (extra petita, de exemplu,

a acordat cheltuieli, deşi nu s-au cerut) sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut (minus petita, de exemplu, nu se pronunţă asupra cererii reconvenţionale) ori s-a dat mai mult decât s-a cerut (plus petita, adică s-a acordat mai mult decât reprezintă pretenţiile formulate ca obiect al acţiunii). Motivul constituie o aplicare a principiului disponibilităţii (art. 9; art. 22). Se instituie obligaţia instanţei de a respecta cadrul procesual fixat de părţi, adică obligaţia de a se pronunţa

asupra tuturor cererilor părţilor şi, în acelaşi timp, numai asupra acestora, adică să nu se pronunţe asupra unor lucruri necerute.

2. Obiectul pricinii nu se află în fiinţă.

Textul se referă la ipoteza în care debitorul a fost obligat să predea un bun cert şi determinat creditorului, însă bunul a pierit după pronunţarea hotărârii, iar hotărârea nu conţine şi o condamnare alternativă, la contravaloarea bunului. Dacă hotărârea ar fi fost cu condamnare

alternativă, cererea de revizuire ar fi lipsită de interes. Dacă bunul cert dispare în cursul litigiului, legea (art. 204) permite reclamantului solicite contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului.

3. Un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat

definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia

pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra

existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii. Acest motiv de revizuire are în vedere două ipoteze:

- prima se referă la situaţia în care hotărârea atacată a fost rezultatul lipsei de obiectivitate

a judecătorului sau a fost influenţată de un martor (mărturie mincinoasă) sau de expertul care a denaturat adevărul în raportul său de expertiză

- a doua ipoteza a acestui motiv de revizuire vizează situaţia în care hotărârea ce se atacă

pe calea revizuirii s-a bazat pe un înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii.

Condiţii: - condamnare definitivă prin hotărâre penală - împrejurările pentru care a intervenit condamnarea să fie determinante, de

natură a influenţa soluţia. În situaţia în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată (a intervenit prescripţia, amnistia, moartea) şi deci nu se poate obţine o hotărâre penală de condamnare, instanţa de revizuire este singura îndreptăţită să verifice mai întâi şi pe cale incidentală dacă s-a săvârşit sau nu fapta penală pretinsă.

4. Un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea

credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. Textul se referă la o abatere disciplinară a judecătorului, prevăzută de art. 99 1 din Legea nr. 303/2004. Abaterea trebuie să aibă legătură cu cauza şi să fi fost determinantă în soluţionarea cauzei.

5. Dacă după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea

potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

9

Ipoteza este aceea în care partea care a pierdut procesul dovedeşte existenţa unor înscrisuri

care au fost reţinute de partea adversă sau care nu au putut fi reprezentate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. Pentru a invoca acest motiv trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a

pronunţat hotărârea; dacă a fost exhibat în instanţă, iar aceasta l-a cercetat, condiţia nu este îndeplinită; - înscrisul să aibă forţă probantă prin el însuşi (nu trebuie să fie confirmat prin alte mijloace de probă, de exemplu un început de dovadă scrisă, ce trebuie completat de martori şi

prezumţii); nu reprezintă înscris: declaraţia unui martor consemnată de altă instanţă sau extrajudiciară; expertize, chiar judiciare, administrate în altă cauză; poate reprezenta un astfel de înscris şi o hotărâre judecătorească, numai dacă a fost pronunţată după soluţionarea cauzei a cărei revizuire se cere, iar cererea de chemare în judecată fusese introdusă înainte de soluţionarea definitivă a cauzei a cărei revizuire se cere;

- înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi

revizuită, deci să fi existat în momentul judecării pricinii finalizate prin acea hotărâre; -înscrisul nu a putut fi prezentat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie

pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor;

- înscrisul invocat să fie determinant, adică, dacă ar fi fost administrat, soluţia ar fi fost

alta;

- înscrisul invocat trebuie prezentat în procesul de revizuire de revizuent, neputându-se solicita administrarea din oficiu.

În primul caz nu interesează dacă această reţinere a fost intenţionată sau involuntară, dar

este necesar ca revizuientul să nu fi cunoscut faptul reţinerii înscrisului în momentul judecării fondului.

În al doilea caz, împrejurarea mai presus de voinţa părţii urmează a fi apreciată de instanţa

de revizuire, dar partea interesată trebuie să o deosebească:

-înscrisul să fie determinant, adică dacă el ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată. 6. S-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Hotărârea trebuie să fi fost determinantă pentru soluţia în cauza ce se cere a fi revizuită; poate fi o hotărâre civilă, penală, administrativă şi chiar o hotărâre arbitrală.

7. Statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie

judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie

de cei însărcinaţi să îi apere.

O apărare necorespunzătoare nu înseamnă lipsa apărării. Nu interesează situaţia care a dus

la lipsa totală a apărării acestora, iar în ceea ce priveşte apărarea cu viclenie, aceasta trebuie dovedită şi trebuie să constea în manopere dolosive care au determinat în mod evident pierderea

procesului.

8. Există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade

diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Cunoscut sub denumirea de contrarietate de hotărâri, acest motiv de revizuire este justificat de încălcarea autorităţii de lucru judecat. S-a arătat că revizuirea pentru contrarietatea de hotărâri este admisibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă nu au rezolvat fondul pricinii;

- hotărârile să fie pronunţate în aceeaşi cauză cu tripla identitate de părţi, obiect, cauză;

- hotărârile să fie pronunţate în dosare diferite (nu în acelaşi dosar, atunci când se pronunţă două sau mai multe hotărâri în diferite cicluri procesuale);

- în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia de lucru judecat sau dacă a fost ridicată să nu se fi discutat;

10

- să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri (care s-a pronunţat cu încălcarea autorităţii

de lucru judecat). Dacă s-ar cere anularea primei hotărâri, cererea de revizuire ar fi respinsă ca inadmisibilă, pentru că instanţa de revizuire nu este o instanţă de control judiciar ca să poată aprecia care dintre hotărârile potrivnice este greşită. Ea trebuie doar să constate că prin ultima hotărâre s-a nesocotit autoritatea de lucru judecat ce însoţeşte prima hotărâre. 9. Partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr o împrejurare mai presus de voinţa sa. Acest motiv presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii:

- partea a fost legal citată;

- dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei nu s-a putut prezenta la judecată şi nu a putut să înştiinţeze instanţa despre aceasta. Aceasta împrejurare se apreciază de instanţa de revizuire şi va trebui să fie dovedită de

parte. Se susţine că simpla neprezentare la judecată, chiar din motive obiective nu constituie motiv de revizuire.

10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau

libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei

încălcări continuă să se producă. În acest caz, pe calea revizuirii se urmăreşte înlăturarea consecinţelor unei hotărâri care încalcă un drept fundamental.

11. După ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra

excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.

Un motiv similar fusese introdus în vechiul cod prin Legea nr. 177/2010, ca urmare a abrogării dispoziţiilor care impuneau suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea instanţei constituţionale asupra excepţiei ridicate. Se cer întrunite mi multe condiţii: hotărârea instanţei să fie definitivă; hotărârea Curţii Constituţionale să se fi pronunţat după rămânerea definitivă (art 634: hotărârile devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării); excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în litigiul supus revizuirii. Conform art. 29 din Legea nr. 47/1992 instanţa admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale dacă sunt întrunite mai multe condiţii:

- neconstituţionalitatea să privească o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare

- obiectul excepţiei de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în

orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia

- excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă

- nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o

decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite

Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. Dacă consideră că excepţia este inadmisibilă, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede un motiv suplimentar de revizuire pentru materia respectivă. Astfel, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele

11

prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. 2, coroborat cu art. 20 alin. 2 din Constituţia României, republicată. Sesizarea instanţei Părţile În revizuire părţile se numesc revizuient şi intimat. Are calitatea de revizuient orice parte care a figurat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea ce se atacă, indiferent de poziţia procesuală. Deci poate fi revizuient reclamantul, râtul, recurentul sau intimatul, procurorul. Se cere întrunită şi condiţia interesului. În mod

excepţional, revizuirea poate fi exercitată şi de alte persoane cărora legea le oferă legitimare procesuală: creditorii chirografari şi succesorii universali, cu titlu universal sau cu titlu particular, dacă transmisiunea a avut loc după pronunţarea hotărârii atacate. Instanţa competentă Fiind o cale de atac de retractare, cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Problema instanţei competente trebuie privită corelativ cu obiectul revizuirii. Ca regulă, revizuirea se îndreaptă împotriva hotărârilor de fond, nu împotriva celor care nu antamează fondul. Astfel, poate fi competentă:

- prima instanţă care a pronunţat hotărârea pe fond (nu pe excepţie), dacă hotărârea a

rămas definitivă prin neapelare sau apelul a fost anulat, s-a perimat ori a fost respins, dar nu pe

fond, ci în temeiul unei excepţii procesuale

- prima instanţă, în cazul în care a fost admis recursul, s-a casat hotărârea pronunţată în apel, s-a respins apelul şi a fost, astfel, menţinută hotărârea primei instanţe

- instanţa de apel în cazul unei hotărâri pe fond în apel (admiterea apelului şi evocarea

fondului sau respingerea, ca nefondat, a apelului), chiar dacă s-a formulat şi recurs însă acesta nu a judecat fondul (a fost respins, anulat, perimat)

- instanţa de recurs, în cazul în care hotărârea instanţei de recurs evocă fondul (ca urmare a

rejudecării fondului după casarea cu reţinere). Hotărârea instanţei de recurs nu evocă fondul atunci când recursul este respins ca nefondat, întrucât verificarea instanţei priveşte numai motive de nelegalitate. Dacă revizuirea vizează hotărâri prin care nu se evocă fondul, aşa cum permite textul legal pentru motivele de la pct. 3-4 şi 7-10, competenţa aparţine instanţei în faţa căreia s-a produs împrejurarea nouă ce se constituie în motiv de revizuire: instanţa de care aparţine judecătorul condamnat pentru o infracţiune privitoare la pricină - pct. 3; instanţa de care aparţine judecătorul sancţionat disciplinar - pct. 4; instanţa unde a intervenit lipsa de apărare a statului, minorilor etc. - pct. 7; instanţa la care partea nu s-a putut prezenta dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa - pct. 9; instanţa care a pronunţat hotărârea ce încalcă un drept fundamental - pct. 10. Pentru motivul contrarietăţii de hotărâri, prevăzut la pct. 8, nu se cere condiţia evocării

fondului, însă competenţa este stabilită expres de lege. Astfel, în cazul contrarietăţii de hotărâri, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre; dacă una dintre instanţele de recurs la care se referă aceste dispoziţii este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă. La fel ca şi în cazul contestaţiei la executare, în cazul în care se invocă motive care atrag competenţe diferite, nu va opera prorogarea competenţei (fiecare instanţă va soluţiona o cerere de revizuire). Termenul de revizuire Legea prevede mai multe termene, în funcţie de motivele revizuirii, după cum stabileşte şi momentul de la care curge termenul, raportat la fiecare motiv. Termenul de drept comun este de o lună, este prevăzut pentru motivele de la pct. 1 - 6, parţial 7 şi pct. 8 şi va curge:

de la pct. 1 - 6, parţial 7 şi pct. 8 şi va curge: pentru motivele

pentru motivele prevăzute la pct. 1, de la comunicarea hotărârii;

12

pentru motivul prevăzut la pct. 2, de la cel din urmă act de executare (prin care se consttă imposibilitatea executării) ; (prin care se consttă imposibilitatea executării);

pentru motivele prevăzute la pct. 3, din ziua în care partea a luat cunoştinţă(prin care se consttă imposibilitatea executării) ; de hotărârea instanţei penale de condamnare a

de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau

expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale. În lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de

împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr

o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii

acestora;

pentru motivul prevăzut la pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea prin care a fost sancţionat disciplinar definitiv judecătorul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de sancţionare nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de sancţionare disciplinară;

pentru motivul prevăzut la pct. 5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă; pct. 5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă;

pentru motivul prevăzut la pct. 6, d in ziua în care partea a luat cunoştinţă de casarea, anularea sau pct. 6, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de casarea, anularea sau schimbarea hotărârii pe care s a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de casare, anulare sau schimbare;

pentru motivul prevăzut la pct. 7 - dar numai pentru lipsa de apărare a statului u motivul prevăzut la pct. 7 - dar numai pentru lipsa de apărare a statului - din ziua în care statul ori altă persoană de drept public a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a acesteia;

pentru motivul prevăzut la pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri. Termenul special de văzut la pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri. Termenul special de 6 luni este prevăzut pentru teza a doua de la pct. 7:

- în cazul minorilor, persoanelor puse sub interdicţie judecătorească sau sub curatelă termenul de revizuire este de 6 luni de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu sau, după caz, de la înlocuirea tutorelui persoanei puse sub interdicţie, de la încetarea curatelei ori înlocuirea curatorului. Termenul special de 15 zile este prevăzut pentru motivul de la pct. 9 - imposibilitatea prezentării în instanţă: termenul de revizuire de 15 zile curge de la încetarea împiedicării. Termenul special de 3 luni este prevăzut pentru motivele de la pct. 10 şi 11: termenul de 3 luni curge de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României. Prin instituirea termenului obiectiv de 1 an (sau de 3 ani) legiuitorul fixează momentul maxim de la care termenul de revizuire - termen de decădere - începe să curgă. Aceste termene de 1 an sau 3 ani constituie perioada de timp lăsată părţii pentru a lua la cunoştinţă de producerea împrejurării ce constituie motiv de revizuire (rămânerea definitivă a hotărârii penale s.a.). Dacă partea nu a putut exercita această cale de atac în aceste termene, în funcţie de fiecare caz în parte, din cauza unei împrejurări mai presus de voinţa ei, se poate solicita repunerea în termen.

Cererea de revizuire Deoarece nu există dispoziţii exprese cu privire la cererea de revizuire, urmează a se aplica dreptul comun în materie. Revizuirea se motivează prin însăşi cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea nulităţii. Această ultimă situaţie se poate întâlni dacă revizuentul formulează, iniţial, cererea de revizuire nemotivată, iar ulterior, după ce termenul începe să curgă, motivează în termenul de revizuire. Dacă prin aceeaşi cerere se invocă motive diferite de revizuire, această condiţie privind

13

motivarea se aplică în mod corespunzător pentru fiecare motiv în parte. Cu alte cuvinte, sancţiunea nulităţii pentru nemotivarea în termen se aplică separat pentru fiecare motiv în parte, indiferent dacă se formulează o singură cerere de revizuire cuprinzând mai multe motive sau dacă se formulează mai multe cereri de revizuire. Legat de acest ultim aspect, spre deosebire de contestaţia în anulare, în cazul revizuirii este permisă formularea unei noi revizuiri în temeiul altui motiv, aspect motivat tocmai de specificul motivelor de revizuire care pot să apară distinct, la momente diferite. La fel ca şi în cazul contestaţiei în anulare, lipsind efectul suspensiv de executare, instanţa care judecă revizuirea poate suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni. Procedura de judecată Cererea de revizuire se soluţionează potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată. Cum revizuirea poate viza o hotărâre a primei instanţe, a unei instanţe de apel sau chiar de recurs, pentru judecată se vor aplica corespunzător dispoziţiile specifice fiecărei etape procesuale. În mod similar contestaţiei în anulare, conform art. 13 şi 83, în cazul în care obiectul revizuirii îl constituie o hotărâre a instanţei de recurs, cererile şi concluziile părţilor (revizuent sau intimat) nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept. La redactarea cererii şi a motivelor, precum şi în exercitarea şi susţinerea revizuirii, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia mandatarului soţ sau rudă până la gradul al doilea inclusiv. Compunerea completului de judecată este aceeaşi ca şi pentru judecarea cauzei în care s-a dat hotărârea atacată. Totuşi, legea instituie un caz de incompatibilitate absolută: judecătorul care a pronunţat hotărârea (sau numai o încheiere interlocutorie), nu poate soluţiona şi revizuirea. Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Revizuentul va lua cunoştinţă de conţinutul întâmpinării de la dosarul cauzei. Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază. Dacă instanţa admite cererea de revizuire, va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Reluarea judecăţii se va face în limitele în care a fost investită iniţial instanţa şi a temeiului pe care s-a formulat cererea de revizuire, nefiind posibil să se soluţioneze, de exemplu şi o cerere reconvenţională pe care revizuientul a formulat-o după depunerea cererii de revizuire. Instanţa sesizată cu o cerere de revizuire va verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a se putea solicita revizuirea, apoi va proceda la administrarea probelor necesare, şi, după concluziile părţilor, va pronunţa o singură hotărâre prin care, în acelaşi timp va admite cererea de revizuire şi va da şi soluţia de fond. În josul originalului hotărârii revizuite se va face menţiune despre hotărârea dată în revizuire. Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. Dacă hotărârea revizuită este definitivă, nu mai poate fi exercitat recursul. Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul. În cazul în care revizuirea a fost soluţionată de una dintre secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul este de competenţa Completului de 5 judecători.

14

DISPOZIŢII PRIVIND ASIGURAREA UNEI PRACTICI JUDICIARE UNITARE

Noul cod instituie mecanisme procedurale menite să asigure unul din dezideratele fundamentale ale reformei procesului civil - asigurarea unei practici judecătoreşti unitare. Acestea sunt reprezentate de recursul în interesul legii - instituţie existentă în procedura noastră civilă - şi de posibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - instituţie procesuală nouă. Deşi denumirea ar putea sugera asimilarea cu o cale de atac, aceste două mecanisme procesuale nu reprezintă căi de atac.

Recursul în interesul legii

Particularităţile recursului în interesul legii rezidă în următoarele aspecte:

-numai procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Î.C.C.J., colegiile de conducere ale curţilor de apel şi Avocatul Poporului au legitimare procesuală activă, respectiv pot să introducă recursul în interesul legii. -competenţa aparţine numai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se va pronunţa asupra recursului în interesul legii cu care este sesizată. -obiectul recursului în interesul legii îl constituie problemele de drept ce au primit soluţii diferite (existenţa unei practici neunitare reflectată de hotărâri diferite, contradictorii în aceeaşi materie). - scopul este acela de a asigura o interpretare şi o aplicare unitară a legii pe întregul teritoriu al ţării, inclusiv în cazul unor dispoziţii legale neclare, confuze, lacunare sau contradictorii care au generat practică judecătorească diferită. Ipoteza este aceea în care diferite instanţe din ţară au pronunţat soluţii diferite sau chiar contrarii în aceeaşi problemă de drept, prin hotărâri definitive. Este firesc ca asemenea diferenţe de opinii să dispară şi pentru aceasta instanţa supremă va pronunţa prin hotărâre punctul de vedere legal.

- procedura de soluţionare este una specială, sui-generis.

Calitatea procesuală Conform ar. 514, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către

toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. Condiţii de admisibilitate Sunt prevăzute două condiţii de admisibilitate:

- să privească numai probleme de drept

- să se facă dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive (acestea se anexează cererii). Judecarea recursului în interesul legii Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de sectii din cadrul acesteia, precum şi un număr de 20 de judecători, din care 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele completului este preşedintele, respectiv vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru 2 sau mai multe secţii, preşedintele sau, după caz, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va stabili numărul

15

judecătorilor din secţiile interesate care vor intra în compunerea completului, celelalte secţii urmând a fi reprezentate potrivit dispoziţiilor de mai sus. Atunci când problema de drept nu intră în competenţa niciunei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, după caz, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va desemna câte 5 judecători din cadrul fiecărei secţii. Pentru întocmirea raportului, preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secţii. După sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, după caz, vicepreşedintele acesteia va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi a judecătorilor din celelalte secţii ce intră în alcătuirea completului. Apoi, preşedintele acestuia va desemna dintre membrii completului 3 judecători pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii. Raportorii nu sunt incompatibili. În vederea întocmirii raportului, preşedintele completului poate solicita unor specialişti recunoscuţi opinia scrisă asupra problemelor de drept soluţionate diferit. Raportul va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi opinia specialiştilor consultaţi, dacă este cazul, precum şi doctrina în materie. Totodată, judecătorul sau, după caz, judecătorii raportori vor întocmi proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii. Şedinţa completului se convoacă de către preşedintele acestuia, cu cel puţin 20 de zile înainte de desfăşurarea acesteia. Odată cu convocarea, fiecare judecător va primi o copie a raportului şi a soluţiei propuse. La şedinţă participă toţi judecătorii completului. Dacă există motive obiective, aceştia pot fi înlocuiţi. Recursul în interesul legii se susţine în faţa completului, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv al Curţii de Apel ori de Avocatul Poporului sau de un reprezentant al acestuia. Recursul în interesul legii se judecă în cel mult trei luni de la data sesizării instanţei, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot. Asupra cererii, completul se pronunţă prin decizie. Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Decizia se motivează în termen de cel mul 30 de zile de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motiva în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial (se impune cu aceeaşi forţă ca şi legea Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării. De precizat că potrivit art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, constituie abatere disciplinară pentru judecător nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii.

16

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Obiectul sesizării Conform art. 519, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Condiţii:

- existenţa unei probleme de drept noi

- problema de drept nu a format obiect al unui recurs obişnuit judecat de Î.C.C.J. sau al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare

- soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea problemei de drept

- cauza a cărei soluţionare depinde de lămurirea problemei de drept se află în curs de

judecată în ultimă instanţă ( în faţa unui complet de judecată al Î.C.C.J., al unei curţi de apel sau al unui tribunal); cauza trebuie să se afle în apel, dacă legea nu prevede calea de atac a recursului sau trebuie să se afle în recurs

- sesizarea pentru pronunţarea hotărârii prealabile se face numai de completul ce judecă

litigiul (nu şi de părţi; acestea nu au o astfel de calitate procesuală, dar pot sesiza completul de judecată cu necesitatea pronunţării unei hotărâri prealabile). Procedura de judecată (art. 520) Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor. Totodată, cauza va fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept (caz de suspendare obligatorie a judecăţii). După înregistrarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încheierea de sesizare se publică pe pagina de internet a acestei instanţe. Astfel, şi alte instanşe pot lua la cunoştinţă de declanşarea procedurii, iar cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării. Repartizarea sesizării este făcută de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori de persoana desemnată de aceştia. Sesizarea se judecă de un complet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un judecător desemnat de acesta şi 12 judecători din cadrul secţiei respective. Preşedintele secţiei sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor. După alcătuirea completului, preşedintele acestuia va desemna un judecător pentru a întocmi un raport asupra chestiunii de drept supuse judecăţii. Judecătorul desemnat raportor nu devine incompatibil. Atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va transmite sesizarea preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept. În acest caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va prezida completul, din preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept, precum şi câte 5 judecători din cadrul secţiilor respective desemnaţi aleatoriu de preşedintele completului. După alcătuirea completului, pentru întocmirea raportului preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul

17

fiecărei secţii. Dacă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există o secţie corespunzătoare aceleia la care s-a constatat că chestiunea de drept nu a fost dezlegată unitar în practica instanţelor, se procedează în mod similar situaţiei în care chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, descrisă mai sus. Raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. Dispoziţiile din materia recursului în interesul legii privind întocmirea raportului, cuprinsul acestuia, precum şi cele privind convocarea şedinţei şi desfăşurarea acesteia, se aplică în mod corespunzător. Sesizarea se judecă fără citarea părţilor, în cel mult 3 luni de la data învestirii, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot.

Procedura hotărârii prealabile este scutită de taxă judiciară de timbru. Conţinutul şi efectele hotărârii Asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. Decizia se motivează în termen de cel mul 30 de zile de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motiva în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Decizia îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării.

Deosebirile faţă de recursul în interesul legii:

- recursul în interesul legii are drept scop eliminarea unei practici neunitare (deja existente) în aceeaşi materie, pe când procedura sesizării Î.C.C.J. în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are drept scop tocmai preîntâmpinarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare;

- recursul în interesul legii porneşte de la cauze soluţionate definitiv, pe când procedura

hotărârii prealabile este iniţiată chiar de completul ce judecă litigiul, tocmai pentru a aplica, în cauza ce o va soluţiona, dezlegarea dată de Î.C.C.J.;

- recursul în interesul legii nu are efect asupra hotărârilor definitive care l-au generat, pe

când dezlegarea dată problemei de drept de către Î.C.C.J. în procedura hotărârii prealabile este

obligatorie pentru instanţa care a declanşat procedura, iar aceasta o va aplica în soluţionarea cauzei.

Situaţie tranzitorie Potrivit art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispoziţiile din NCPC privind compunera completului se aplică sesizărilor formulate în procesele pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. Până la această dată, începând de la intrarea în vigoare a NCPC, sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se judecă de un complet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un judecător desemnat de acesta şi 8 judecători din cadrul secţiei respective. Preşedintele secţiei sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor.

18