In amurgul sufletului

Sufletul si inima, ce le uneste pe ele? De ce nu ma asculta niciodata,

de ce nu aud vocea aceea din interiorul meu care striga neincetat care
vrea sa iasa la suprafata dar nu poate.. Am o permanenta senzatie ca
totul din jurul meu e fals si parca tot intr-o clipa se va distruge, se va
ruina si va disparea fara urma asa si viata mea e ca o plasa care as
vrea sa o arunc in valurile zbuciumate ale oceanului intregii lumi, ca sa
pot mai bine intelege ce se petrce in sufletul meu, sa inteleg acea
legatura dintre inima si suflet , care praca mi-ar fi rivalii cei mai cruzi.
Cateodata am impresia ca nu ma intelege nimeni, nici eu pe mine
insami, am impresia ca ma parbusec in sentimente ascunse sub
indiferenta si tristetea care ma indeparteaza de toti cei dragi, care ma
preseaza sub tainele enigmatice ale existentei mele, nu vreau sa se
intimple asta, dar realizez ca sunt ca o sfera fara capat care se invarte
fara sa se opreasca , insa una stiu, ca nu vreau mila, chiar daca o sa cad
in bezna deznadejdii, voi rade in hohot spre ciuda tuturor stiind ca am
trait asa cum am vrut, nu am avut limita dorintelor si am dat frau tutor
sentimentelor, si daca ar fi sa mor nu mas teme, as infrage-o cu putere,
nu mas opune ci as merge cu capul ridicat fara sa ma uit in urma.. stiind
ca eu sunt acea caruia ea se supune,si pe care a invidiat-o mereu,
pentru ca am trait decent si am lasat in urma mea amprente ale vietii.
Simt, si sunt convinsa chiar daca nu am dreptate, ca sunt singura,
uitata, mintita de propriile mele iluzii si ganduri, care ma porta spre
periferiile sufletului si inimii fara sa-mi gasesc alinarea, si nu voi regreta
niciodata cine sunt, ce sunt si ce fac, pentru ca acest amurg al
sufletului meu si este viata, acea forta vesnica fara limite dar cu un
sfirsit deosebit.
Iubesc viata, parintii, prietenii ma simt puistiita si lipsita de puteri fara
ei pentru ca anume ei prezinta universul meu, ocupatia si tabloul
colorat al vietii in care eu ma simt fara culoare, fara forma, fara sens. Si
totusi nu inteleg ce ma opreste sa imi exprim aceasta dragoste fata de
ei de ce nu am curajul sa le spun in fata ceea ce simt si cine sunt ei
pentru mine, de parca as avea o inima diferita.. miile de ginduri ce ma
bintuie mereu ca as putea ramine singura ma fac mai puternica, cu o
dorinta mai mare de viata si speranta ca niciodata nu ma vor parasi
curg lacrimi neintelese, varsate in zadar care inlocuiesc discutia
normala cu o persoana apropiata, ce m-ar putea ajuta sa inteleg
adevaratul sens al vietii. Si incredere, unde e incredrea? pe care as
putea-o avea macar in propria persoana, si asta lipseste. Lipseste tot
ce m-ar face cu adevarat fericita, implinita si fara neintelegerile dintre
inima si suflet. Singura. Mereu singura si neinteleasa voi fi, si asta
merit pentru modul in care ma comport, ma exprim si imi descarc
nestapinitii nervi. Stiu realizez si inteleg destul de bine unde gresesc,
dar asta nu ma impiedica sa fiu asemeni anotimpurilor, schimbatoare
o persoana ce isi arata diverse parti din adevaratul caracter da, asta
ma caracterizeaza, un pas luptator inainte spre viitor si trei pasi in urma
spre trecutul ce nu ma lasa sa gasesc o cararusa citusi de ingusta spre
un viitor incalzit macar de o raza de soare. Nu am inteles si continui sa
nu inteleg ce se intimpla cu mine ce ma opreste sa ajung acolo unde
imi doresc, sa fiu fericita, sa am o familie implinita o dragoste simpla
cu care sa imi alin trecerea timpului, o dragoste imensa care sa ma
copleseasca si poate atunci voi fi eu insusi si atunci toate intrebarile vor
disparea si universul imi va apartie mie, doar mie acelei fiinte care
traieste in mine.