28.

ION CREANGĂ AMINTIRI DIN COPILĂRIE

—

• Amintirile operă unică a literaturii române povestea copilăriei copilului universai”.

— . “

• Cele patru părţi alcătuiesc documcntul artistic al satului moldovenesc.

• Arta portretului Smaranda Crcangă, Ştefan a Petrei Ciubotarului, Nică.
—

• Arta narativă, oralitatea stilului, umorul popular.

• Începută în 1881, publicată în fragmente în revista “Convorbiri literare”, tipărită

în întregime după moartea scriitorului, capodopera lui Creangă, unica operă de
acest fel în literatura română, “Amintirile” constituie un monument (müremek) a1 prozei artistice
române. În ea Creangă îşi retrăieşte copilăria şi adolescenţa (kamaszkor) începând cu
primii ani de şcoală şi terminând cu intrarea sa la Seminarul (papnevelde) de la Socola.
Pentru scrierea cărţii Creangă devine încă odată Nică a lui Ştefan a Petrei
Ciubotarului, rememorează (felidtézi) anii de şcoală, evenimentele familiei şi ale
satului din prizma (szemszög) copilului naiv, zburdalnic (szeleburdi) de la ţară. În esenţă
(lényegében) prezintă” copilăria copilului universal” (George Călinescu). Creangă
formulează acest aspect în felul următor:
“Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi
lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice.”
• Cele patru părţi ale operei autobiografice (öné1etrajz) nu se desfăşoară în
ordine cronologică (időrendi sorrend), ci narează evenimentele copilăriei după firul
şi logica povestirii, sărind de la un subiect la altul.
“Amintirile” este un document artistic al satului moldovenesc din secolul trecut. Humuleştiul
este prezentat cu nostalgia omului matur silit să trăiască departe de locul copilăriei
fericite, un tărâm (színhely) al fericirii absolute.
Fiecare capitol începe cu o caldă mărturisire (vallonzás) localpatriotică:
“Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile
noastre, pe când începusem eu, drăgăliţă-Doamne, a mă radica băieţaş la casa
părinţilor mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi
vesel. Ş-apoi Humuleştii şi pe vremea aceea nu erau numai aşa un sat de oameni
fără căpătâi, ci sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu
gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti
hora, dar şi suveica (orsó).
• Un mare merit al scriitorului este talentul de a-şi portretiza eroii. Apar
frumos conturaţi membrii familiei sale, oamenii satului, dascăli şi preoţi, colegi
de şcoală, tovarăşi de joacă şi de păţanii (csínyek). Cele mai frumoase portrete sunt
ale părinţilor,Ştefan a Petrei Ciubotariul şi Smaranda Creangă, ţărani
săraci şi harnici care se luptau cu greutăţile vieţii, să-şi crească copiii.
Mama robotea în gospodărie, era o femeie simplă, fără ştiinţă de carte, dar
înţeleaptă şi ambiţioasă,(törekvő). Ea învaţă să citească cu fiul ei, pe care îl
visează preot: “Se bucura grozav când vedea că mă trag la carte.”
Cu multe discuţii îl convinge pe soţ să-1 trimită pe Nică la Seminarul de la
Socola: “—Vreau să-mi fac băietul popă, ce ai tu?” “—Ai să te duci în fundul
iadului (pokolfenekére) şi n-are să aibă cine te scoate, dacă nu te-i sili să-ţi faci un
băiet popă.”
Creangă o portretizează cu căldura recunoştinţei fiului ca pe o femeie iubitoare
de familie, când veselă, când supărată, când Înţe-leaptă, când superstiţioasă
(babonás), şi religioasă, ca toate femeile de la ţară din vremea sa.
Tatăl rnunceşte din greu, iarna făcea_cărăuşie (fogatos), vara îşi munceşte
părnântul
şi vindea sumane (posztókabdt) pe la târguri dragi copjii, era un om tolerant (elnézö) şi
 bine dispus cu ei: Să mănânce şi să se joace acum, cât îs mititei; că le-a trece lor
“—

zburdăciunea (csintalankodás), când or fi mai mari şi i-or lua grijile înainte; nu te

teme că n-or scăpa de asta. Ş-apoi nu ştii că este o vorbă:dacă-i copil, să se joace;
dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i ‘popă, să citească.”
E1 nu are o părere prea bună despre şcoală, pentru că nu areprea mare
incredere în “domni”:
-N-ai auzit că unul, cică s-a dus bou la Paris, unde-a fi acolo, şi a venit
vacă?”
Obişnuia să-şi bată joc (csufolkodjon) de cei învăţaţi spunând:
Logofete, brânză-n cui (szeg), lapte acru-n călămări (tintatartó), chiu şi vai prin
buzunari.
Nică (autoportretul scriitorului copil) estc prezcnt în toată opera ca un băiat
-

isteţ şi simpatic. un copil sănătos. zburdalnic nevinovat şi priceput în pozne (csiny) şi

năzdrăvăii (móka)
-“Prin somn, nu ceream de mâncare; dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi deie
alţii; şi când era de lăcut ceva treaba o cam răream (elpárolgatam) de pe-acasă. Ş-apoi mai
avem şi alte bunuri când mă lua cineva cu râul, puţină treabă făcca cu mine. Când nia lua cu
binişorul, nici atâta iar când mă lâsa de capul meu, făccam câte o drăguţă de
trebuşoarâ…”
• Valoarea “Amintirilor” constă în arta narativă, în modalităţile de realizare a
umorului,în particularităţilc (sajátossáigok) limbajului oral popular.
Necazurile vieţii de la ţarâ sunt tratate făcând haz de necaz, reţinând aspectul
comic al situaţiilor.
Umorul Iui Creangă este prezent în toate rândurile cărţii, mai întâi în întâmplările hazlii şi
în felul cum le relatează prin folosirea de locuţiuni, zicători şi proverbe Pline de umor
sunt şi unele nume ale personajelor, colegi de şcoală: Mogorogea, Ghiorpcc,
Trăsnea, Ciucălău, etc.
În “Amintiri” oralitatea stilului este tot atât de evidentă ca în poveşti şi povestiri.
Foloseşte adverbul “niai” în construcţii ca “ce mai de pomi s-au pus în ţintirim
(temetőkert)” ; “mai rămâneţi cu sănătate” foloseşte dativul etic “mă vede tologit
-

(leheveredvc) CU pielea goală pe nisip, cât mi-ţi-i gliganul.”; expresii ca “Ei, ei! acu-i acu”;
interjecţii: zvârr! zbrr! ţuşti! ; conjucţia “şi”: “Şi eu fuga şi ea fuga, şi eu fuga şi ea
fuga...”.
Opera lui Creangă a exercitat o rodnică influenţă asupra scriitorilor urmaşi,
orientându-i spre bogăţiile folclorului şi spre graiuţ înflorit al poporului..
Sadoveanu îl numeşte pe “inimitabilul (utánozhatatlan) Creangă, vioi, spiritual,
sceptic (kétkedő), zâmbind în suferinţă,. simplu în aparenţă şi totuşi complex ca
poporul” ca pe “cea inai măiastră şi:
artistică manifestare a poporului în literatura cultă.”