Bricele Alecu Donici

1
Bricele Bricele Bricele Bricele
Eram n hotrre de fabuli s m las,
E grea aceast cale la muntele Parnas;
Dar unchiul, care strnge nepotului avere,

Ce vrea de la el cere.
Aa un unchi al meu,

Uoar s-i stea rna i sufletul ferice,
Prin testamentul su
M leag ca s public o fabul de brice;
Plinesc a lui voin ca sfnt datorie.

El mi spunea c-odat, ntr-o cltorie,
Stnd sara la popas,
Gsi un vechi prieten, cu care a i mas.
Ei de cu sear-n vorbe de rs, de desftare,

Cu pace-au adormit.
A doua zi, cnd unchiul din somnu-i s-a trezit,
Pe scumpul su prieten vzu n alt stare.
Acesta la o mas-n oglind se uita

Bricele Alecu Donici

2
i-aa de greu ofta,
C i venea a crede
C-n ea pieirea-i vede.

- Ce-i este, frate drag - i zise unchiul meu -
Au nu cumva i-e ru?
- Oh, nu - rspunse cela - sunt sntos, sunt bine;
Dar e o-mprejurare mai trist pentru mine,

C trebuie s m rad
i barba mi-e ghimpoas ca frunza cea de brad.
- Atta-i tot, se vede c brice ai tmpite?

- E prea adevrat,
Eu unul m tem, frate, de brice ascuite.
- Apoi nu-i de mirat,
Tu nsui i faci rul. ntreab i-i vor spune
Toi cei ce se rad singuri: c tu cu brice bune
Te-ai rade mult mai lesne i mai nevtmat

Dect cu cuitoaie
Ce pielea i-o despoaie.

A unchiului idee ca s v-o lmuresc,
Rog s luai aminte:
Bricele Alecu Donici

3
C unii se feresc
De oamenii cu minte
i sunt mai bucuroi
De cei la cap cam groi.