DREPT COMUNITAR

CURS
Geneza Comunitatilor Europene
Crearea Comunitatii Economice Europene (CEE) si a Comunitatii
Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM)
nainte de a prezenta constituirea celorlalte doua comunitati europene, este
necesar pentru o mai buna ntelegere a contextului politic sa prezentam
evenimentele care au avut ca rezultat esecul unui alt proiect de construire a
unei aliante militare, respectiv Comunitatea Europeana de Aparare, a carei
initiere a fost anuntata la scurt timp dupa declaratia lui Robert Schuman,
respectiv la 24 octombrie 1950, de catre Rene Pleven n contextul
international marcat de evenimentele din Coreea.
Sub presiunea Miscarii Europene, a partidelor democrat-crestine care erau la
putere n Franta, Germania si Italia, ca si a sustinerii din partea curentului
socialistilor, se semneaza la Paris, la 30 mai 1952, Tratatul de creare a
Comunitatii Europene de Aparare (CEA). Se propunea pentru viitor si
crearea unei Comunitati politice europene. Tratatul CEA a fost transmis celor
sase guverne ale tarilor membre CECO la 9 martie 1953. Adunarea franceza
nu a fost nsa de acord, la 30 august 1954, sa intre n aceasta comunitate si n
acest fel a esuat tentativa de creare a Comunitatii Europene de Aparare, desi
tratatul fusese ratificat de catre celelalte state. Acest esec a produs o serie de
perturbari si ntrzieri n procesul de integrare europeana.
ntre 1-3 iunie 1955 are loc la Messina o Conferinta a ministrilor afacerilor
externe din tarile membre ale CECO, eveniment care a reprezentat nceputul
procesului de constituire a celorlalte doua comunitati europene. Ea a fost
urmata de alte conferinte la nivel de ministri sau experti.
Cu ocazia unei reuniuni a expertilor organizata la Bruxelles n perioada iulie
1955 -aprilie 1956, prezidat de H.Spaak s-a redactat un Raport al sefilor
delegatilor ministrilor afacerilor externe, care a constituit baza Conferintei
ministrilor afacerilor externe din mai 1956 de la Venetia. Au urmat alte
ntlniri la diverse niveluri, care au pregatit proiectul celor doua tratate
sectoriale de la Roma, semnarea lor avnd loc la 25 martie 1957, respectiv a
Tratatului instituind Comunitatea Economica Europeana (CEE) si a
Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA au
Euratom), membre fiind tot cele sase state care participau la CECO. Tratatele
au fost ratificate relativ repede, ntre 14 septembrie 1957 (Franta) si 4
decembrie 1957 (Olanda). Tratatele au intrat n vigoare la l ianuarie 1958.
Ele au fost nsotite de adoptarea unei Conventii privind institutiile comune
pentru Comunitati si de unele protocoale semnate la Bruxelles la 17 aprilie
1957 cu privire la imunitatile si privilegiile Curtii de Justitie a CEE si
Euratom.
Crearea CEE viza n primul rnd transformarea conditiilor economice de
schimburi si de productie pe teritoriului comunitatilor. In acelasi timp, s-au
remarcat si opinii de prezentare a crearii comunitatilor ca o contributie la
constructia functionala a Europei politice, substituita integrarii politice
directe.
Tratatul de creare a CEEA avea ca obiectiv, conform art. 1: sa contribuie la
stabilirea conditiilor necesare formarii si dezvoltarii rapide a energiilor
nucleare, cresterii nivelului de trai n statele membre si dezvoltarii
schimburilor cu alte tari.
Ratiunea pentru care se instituia aceasta comunitate se baza pe deficitul de
energie al tarilor membre, ramnerea n urma a acestora n momentul
respectiv fata de alte state (S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) si faptul ca trebuiau sa-
si dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese nationale si regionale
comune.
Aceste doua comunitati se bazau pe o structura institutionalizata similara
celei a CECO, respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ aceleasi
atributii, desi existau unele diferente att ca denumire, ct si n continutul
atributiilor, respectiv cele ale naltei Autoritati a CECO, care au fost
deplasate nspre Consiliul Ministrilor n cazul ultimelor doua.
S-a apreciat ca, desi s-au nfiintat trei comunitati, iar la constituire nu a fost
clar exprimata n Tratate intentia crearii pietei comune, aceasta a fost avuta n
vedere ca unul dintre obiectivele cele mai importante care urmau sa fie
realizate
1
urmarindu-se si constituirea uniunii politice prin fuzionarea acestor
Comunitati, fapt dovedit prin evolutia Comunitatilor si crearea Uniunii
Europene prin Tratatul de la Maastricht, care si propunea si realizarea
acestor obiective.
Instituirea celor trei Comunitati a reprezentat doar nceputul unui proces
complex, care -asa cum au avut n vedere initiatorii ideilor de unitate a
Europei -trebuia sa continue, n vederea realizarii acelor obiective care, ori
nu au fost posibile n faza initiala, ori au devenit necesare pentru
perfectionarea structurilor si activitatilor acestora n decursul timpului. Asa
cum s-a aratat si n literatura de specialitate, aceasta evolutie s-a desfasurat n
doua directii: cresterea numarului statelor membre ale comunitatilor si
perfectionarea institutionala.
Ca obiective generale, CEE avea:
-promovarea unei dezvoltari armonioase a activitatilor economice pe ntreg
teritoriul Comunitatii;
-expansiunea continua si echilibrata;
-stabilitatea crescnda a statelor membre
2
si a Comunitatilor n ansamblu;
-cresterea nivelului de trai;
- realizarea unor relatii mai strnse ntre statele membre.
1
Jean Boulouis, op.cit. pg. 32
2
Tratatul CEE art. 2
Tratatul CEE stabilea si mijloacele generale ce facea posibila realizarea
obiectivelor de mai sus si anume:
-realizarea unei Piete Comune;
-apropierea progresiva a politicilor economice a tarilor membre.
Realizarea unei Piete Comune se baza pe existenta celor patru libertati
fundamentale ale pietei, valabile si astazi:
a) libera circulatie a bunurilor n regim de concurenta libera si loiala;
b) libera circulatie a persoanelor si a serviciilor;
c) libera circulatie a capitalurilor:
d) libertatea cetatenilor comunitatilor de a se stabili n orice stat membru.
Simpla enumerare a celor patru libertati fundamentale ale Pietei Comune
nsemna ca se depaseau limitele realizarii unei simple Uniuni Vamale,
capatnd atributele unei veritabile piete comunitare, ntruct:
-integra factori de productie; -includea unele politici (agricole, transporturi,
comertul, politici sociale sau fiscale);
-prevedea actiunea comuna a statelor comunitare pentru depasirea
eventualelor dificultati legate de balantele de plati, precum si o politica
economica unitara, comuna.
n acelasi timp, preocuparile generale ale CEEA sau EURATOM
3
aveau (si
au nca) drept obiectiv general stabilirea conditiilor necesare pentru formarea
si dezvoltarea rapida a industriilor nucleare.
Cu acest obiectiv general, CEEA si propunea sa:
-largeasca cercetarea si diseminarea cunoasterii tehnice n domeniu;
-stabileasca norme uniforme de securitate pentru protectia sanitara a
populatiei si lucrarilor din domeniu;
3
Tratatul Uniunii Europene impreuna cu textul complet al Tratatului Constitutiv al Comunitatii Europene si
al Comunitatii Europene a Energiei Atomice, JOCE/DOCE, C 224/31.VIII-1992
-usureze si stimuleze investitiile;
-vegheze asupra aprovizionarii regulate cu energie;
-garanteze utilizarea pasnica a materialelor nucleare;
-nfiinteze o piata comunitara care sa garanteze libera circulatie a
materialelor si echipamentelor, precum si a capitalului necesar.
Institutiile comunitare conform Tratatelor CEE si CEEA.
Fiecare din cele doua mari organizatii, fiind independente, avea propriile
organe: Comisia, Consiliul si Adunarea Parlamentara, precum si propriile
Curti de Justitie. n versiunea lor originala, cele patru institutii se prezentau
astfel:
Comisia era formata din personalitati numite, de comun acord, de catre
statele membre, avnd initiativa legislativa si unele atributii de gestiune,
executie si control a ndeplinirii Tratatelor si actelor institutiilor comunitare.
Ulterior Comisia Europeana va avea mult mai putina putere dect aceasta,
chiar daca prin compensatie va putea actiona n toate domeniile, largindu-si
competentele de cuprindere.
Consiliul era (si este si n prezent) o institutie comunitara n care sunt
reprezentate guvernele statelor membre, prin unul din membrii acestora.
Consiliul avea putere decizionala si coordona politicile economice.
Principala sa atributie era de ordin legislativ.
Adunarea Parlamentara formata din parlamentari desemnati de statele
membre, are competenta de control politic, inclusiv capacitatea de a depune
motiuni de cenzura asupra Comisiei; ea se consulta n cazurile prevazute de
Tratate, anterior adoptarii normelor comunitare.
Curtea de Justitie avea ca misiune garantarea protectiei generale n fata legii,
respectarea legislatiei comunitare si controlul interpretarii si aplicarii
uniforme a Tratatelor si actelor de drept comunitar (derivat).
n acest mod au fost constituite cele trei Comunitati Europene care au existat
n forma descrisa mai sus pna la absorbirea lor de catre Comunitatea
Europeana. De-a lungul timpului au fost efectuate modificari progresive, cea
mai semnificativa fiind, fara ndoiala cea din 1967 cnd au fost unificate
institutiile celor trei comunitati, astfel nct, din acel moment, desi existau n
continuare trei comunitati, se instituie doar o Comisie, un Consiliu, un
Parlament si o Curte de Justitie (la care s-a adaugat Curtea de Conturi) pentru
toate cele trei Comunitati.
Totodata, au fost subliniate unele competente, puterea si domeniile de
responsabilitate. n cazul CEE, ncepnd cu Tratatul Uniunii Europene din
1992, aceasta organizatie si schimba si denumirea, n Comunitatea
Europeana (CE)
4
dupa cum vom vedea mai departe.
4
n lucrarea nostra utilizam notiunile de CEE si TCEE (Comunitatea Economica Europeana, respectiv
Tratatul Comunitatii Economice Europene) doar pentru a desemna evenimente anterioare anului 1992, anul
aparitiei UE (Uniunea Europeana) si TUE (Tratatul Uniunii Europene).
FAURIREA UNIUNII EUROPENE MODERNE
Tratatul de la Maastricht
Tratatul privind Uniunea Europeana a fost semnat la 7 februarie 1992 de
catre cele douasprezece state -Franta, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg,
Italia, Grecia, Danemarca, Spania, Portugalia, Irlanda si Regatul Unit al
Marii Britanii si al Irlandei de Nord, membre ale Comunitatilor Europene la
Maastricht. Tratatul de la Maastricht a intrata n vigoare la 1 noiembrie 1993.
Se considera ca Tratatul modifica si nu nlocuieste documentele anterioare de
constituire a Comunitatilor Europene, Uniunea nou creata, avnd la baza
aceste Comunitati instituite prin Tratatele de la Paris si Roma, prezentate n
cursul anterior.
Dupa lucrarile Consiliului European de la Dublin, din 1990, 28 aprilie
(Dublin I) si 24-25 iunie (Dublin II), la Consiliul European de la Maastricht
(9-10 decembrie 1991), sefii de state si de guverne, reuniti ntr-o Conferinta
interguvernamentala, au ajuns la un acord asupra proiectului de Tratat
privind Uniunea Europeana.
La 7 februarie 1992, la Maastricht, ministrii de externe si de finante ai celor
douasprezece tari enumerate mai sus au semnat Tratatul asupra Uniunii
Europene.
Ratificarea Tratatului a ridicat o serie de noi probleme, datorate n primul
rnd referendumului negativ al danezilor, la 2 iunie 1992, ezitarilor
britanicilor si necesitatii revizuirii constitutiilor pentru Franta, Spania,
Portugalia si Germania.
Tratatul, ncheiat pe o perioada nedeterminata cuprinde, un preambul, sapte
titluri, 17 protocoale si 33 de declaratii.
Tratatul aduce modificari si completari celor trei Tratate ncheiate anterior
(CECO-1951, CEE-1957 si CEEA sau EURATOM-1957) pe linia reformei
nceputa de Actul Unic European (AUE). Odata cu punerea n
aplicare a acestui Tratat, Comunitatile Europene se vor numi Uniunea
Europeana (UE) si Comunitatea Europeana (CE).
Elementele de noutate pe care le aduce Tratatul de la Maastricht sunt n
esenta: ideea de uniune politica vest-europeana; introducerea unei monede
unice pna cel mai trziu n anul 1999; drepturile civile europene; noile
competente ale CE; intensificarea protectiei comunitare a consumatorilor etc.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeana si propune
urmatoarele obiective:
-promovarea unui progres economic si social echilibrat si durabil, n special
prin crearea unui spatiu fara frontiere interne, prin ntarirea coeziunii
economice si sociale si prin stabilirea unei uniuni economice si monetare,
adoptnd la termen o moneda, n conformitate cu dispozitiile din Tratat;
-afirmarea identitatii Uniunii pe scena internationala, n special, prin punerea
n aplicare a unei politici externe si de securitate comuna, inclusiv definirea
la termen a unei politici de aparare comuna, care ar putea sa conduca, la
momentul potrivit, la o aparare comuna;
-ntarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre prin
instaurarea unei cetatenii prioritare a Uniunii;
-dezvoltarea unei cooperari strnse n domeniul justitiei si al afacerilor
interne;
-mentinerea integrala a realizarii comunitare (l'acquis communautaire) si
dezvoltarea acesteia, cu scopul de a examina, conform procedurii vizate la
articolul N, paragraful 2, n ce masura politicile si formele de cooperare
instaurate de Tratat ar trebui sa fie revizuite.
Spre deosebire de AUE, Tratatul de la Maastricht, aduce nou pentru Uniunea
Europeana, trei componente:
-existenta, n continuare a Comunitatilor;
-politica externa si de securitate comuna;
-cooperarea n domeniul justitiei si al afacerilor interne. Cele sapte
titluri din cadrul structurii Tratatului sunt urmatoarele: -Titlul I
include proceduri comune referitoare la Comunitati,
politica externa si de securitate comuna si cooperarea judiciara; -Titlul II
contine amendamente la Tratatul de instituire a
comunitatii Economice Europene (Tratatul CEE); -Titlul III contine
amendamente la Tratatul CECO; -Titlul IV cuprinde amendamente la
Tratatul CEEA; -Titlul V introduce prevederi referitoare la politica externa
si
de securitate comuna (PESC); -Titlul VI include prevederi despre
cooperarea n domeniul
Justitiei si Afacerilor Interne (JAI); -Titlul VII contine prevederi finale.
Dupa cum am mai aratat, pe lnga modificari aduse Tratatului CE si
Tratatului CEEA acest document programatic se constituie ca un act
constitutiv al Uniunii Europene. Mai facem precizarea ca Uniunea Europeana
astfel constituita nu nlocuieste vechile Comunitati Europene, ci le reuneste
sub un numitor comun, acela al unei politici si forme de colaborare
comunitare. mpreuna cu celelalte elemente Comunitatile Europene
alcatuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene. Chiar daca pe parcursul lucrarii
noastre vom mai avea prilejul sa ne referim la ei, i prezentam aici asa cum
au fost conceputi de Tratatul de la Maastricht astfel:
A. Primul pilon (supranational-federatie) Comunitatile
Europene (CE) -politica agricola comuna; -uniune
vamala si piata interna; -politica n domeniul
concurentei, subventii de stat; -politica structurala; -
politica comerciala; -Uniunea Economica si Monetara
(UEM);
B. Al doilea pilon (interguvernamental-confederatie)
Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC) a)
politica externa:
-cooperare;
-mentinerea pacii; -observatorii electorali si trupe
comune de interventie;
-drepturile omului;
-democratie;
-asistenta acordata statelor terte. b)
politica si securitate:
-politica europeana de securitate si aparare;
-dezarmarea;
-aspecte economice ale dezarmarii;
-sistemul european de securitate.
C. Al treilea pilon (interguvernamental confederatie)
Cooperarea politieneasca si judiciara n materie penala
. trafic de droguri si trafic de arme;
. trafic de carne vie;
-terorismul;
-infractiuni mpotriva minorilor;
- cetatenia europeana;
- cercetare si mediu nconjurator;
- retele transeuropene (transporturi);
- sanatate;
- protectia consumatorului;
- politica sociala;
- politica comuna de imigratie;
- politica n domeniul azilului
- protectia frontierelor.
-crima organizata;
-coruptie, coruptibilitate si nselaciune.
n afara acestor trei componente, denumite si cei trei piloni ai UE, Tratatul
defineste si unele principii fundamentale crend, totodata, un cadru
institutional unic pentru Uniune.
Tratatul prevede ca institutiile Uniunii sunt comune, dar acestea si exercita
competentele dupa procedurile fiecarei Comunitati n parte, instaurnd,
totodata si o cetatenie a Uniunii. El mai stipuleaza si proceduri unice n
vederea aderarii altor state.
Tratatul de la Maastricht, prezinta Uniunea Europeana ca un concept politic
coerent, dar neavnd personalitate juridica, deci neputnd ncheia tratate.
Asa dupa cum am aratat mai sus, din Tratat reies o serie de principii, care
guverneaza activitatea Uniunii Europene. Aceste principii n numar de trei,
se prezinta n felul urmator:
-Uniunea respecta identitatea nationala a statelor membre, ale caror sisteme
de guvernamnt sunt bazate pe principiile democratice;
-Uniunea respecta drepturile fundamentale, asa cum sunt garantate de
Conventia Europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor sale
fundamentale, si astfel cum rezulta din traditiile constitutionale comune
statelor membre, ca principii generale de drept comunitar;
-Principiul subsidiaritatii; Comunitatea actioneaza n limitele competentelor
ce-i sunt conferite si a obiectivelor ce-i sunt stabilite prin Tratat; n domeniile
care nu tin de competenta sa exclusiva, Uniunea nu intervine, conform
principiului subsidiaritatii, dect daca, si n masura n care, obiectivele
actiunii avute n vedere nu pot fi realizate suficient de statele membre si pot
sa fie mai bine realizate la nivel comunitar. Actiunea Uniunii nu depaseste
ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele Tratatului
5
.
5
Roxana MUNTEANU Drept European, Oscar Print, Bucuresti, 1996, pag 129
Tratatul aduce unele modificari n ceea ce priveste competenta Curtii de
Justitie. Aceasta neavnd prerogative privind politica externa si de securitate
comuna (PESC), i se atribuie unele competente limitate n cadrul cooperarii
n domeniul justitiei si al afacerilor interne.
O problema demna de semnalat este cea referitoare la dorinta altor state
europene de a adera la Uniune. Ca o noutate adusa de Tratat, statele care
doresc sa adere trebuie sa ceara acest lucru, Uniunii si nu Comunitatilor.
Etapele procedurii de aderare propuse de Tratat sunt urmatoarele:
-cererea adresata Uniunii, din partea statului solicitant, cerere care este
naintata Consiliului European;
-Consiliul, consulta Comisia si primeste avizul din partea Parlamentului
European; Consiliul se pronunta cu unanimitate de voturi;
-statul solicitant ncheie cu membrii cu drepturi depline ai Uniunii unele
acorduri privind conditiile admiterii;
-acordul este supus spre ratificare de catre toate statele contractante.
Consiliul European, n sesiunea pe care a tinut-o n iunie 1993, la
Copenhaga, a stabilit trei criterii principale pentru statele care doresc
aderarea la Uniune
6
.
-existenta unor institutii democratice stabile;
-existenta unei economii de piata, viabile;
-capacitatea de a-si asuma obligatiile Uniunii.
n anul urmator, 1994, la Essen, Consiliul stabilea strategia de preaderare,
care urma sa fie finantata prin programul comunitar PHARE, constnd dintr-
un ajutor de 1 miliard de Euro pe an, pentru 11 state candidate. Fiecare din
aceste state urmau, ca n 1995 sa prezinte o Carte Alba cu privire la
realizarile din statele respective, la pregatirile acestora de
6
Jeques Berthelot Imposer le droit des peiples a se nourrir eux-memes-dans Le Monde diplomatique de
novembre, 1998
a se integra n Uniune. n anul 1997, Comisia a publicat avizele sale n
legatura cu acest lucru.
n decembrie 1997, Consiliul, la Luxemburg aproba nceperea negocierilor
de aderare pentru Cipru, Polonia, Cehia, Ungaria, Estonia si Slovenia, care
urmau sa devina membre la o data nedeterminata, dar apropiata. Statele care
au nceput negocierile, dar si celelalte care au ramas sa astepte al doilea val
(printre care si Romnia), au beneficiat mpreuna, ncepnd din 1998, n
cadrul strategiei de preaderare de un ajutor n valoare de 1,5 miliarde Euro pe
an pna n 2000, si apoi de 3 miliarde pna n 2006. Aceste sume au fost
date, tocmai pentru a sprijini candidatii la aderare, n domeniul economic,
administratiei, infrastructurii, protejarii mediului etc.
7
ntorcndu-ne la Tratatul de la Maastricht, n acesta sunt nscrise n mod
expres pentru Uniunea Europeana urmatoarele misiuni
8
:
-sa promoveze o dezvoltare armonioasa si echilibrata a activitatilor
economice n interesul Uniunii Europene;
-sa depuna eforturi eficiente si durabile n vederea protejarii mediului pe
continentul european;
-sa foloseasca n mod judicios forta de munca si sa contribuie la realizarea
unei protectii sociale reale;
-sa dezvolte programe concrete pentru mbunatatirea calitatii vietii;
-sa sprijine cooperarea si solidaritatea ntre membrii Uniunii.
Tratatul de la Maastricht largeste competentele CE n sase noi domenii:
-educatie si pregatire profesionala;
-cultura;
-tineret;
-protectia consumatorului;
7
Florian COMAN, Raluca BUGHEA Drept Comunitar european, editia a V-a, revazuta si adaugita, Pro
Universitaria, Bucuresti, 2006, pag.19-20
8
Jean Yves Potel -Enjeux et risgues d'un Union europeenne elargic. Le monde diplomatique, fervier 1999,
pg. 8
-retele transeuropene (transporturi);
-politica industriala.
Totodata, se extind competentele comunitare n domeniul social. Statele
membre, cu exceptia Marii Britanii au adoptat dispozitii comune privind
promovarea ocuparii fortei de munca, mbunatatirea conditiilor de munca si
viata, protectie sociala, dialog social, dezvoltarea resurselor umane,
combaterea excluderii de pe piata muncii etc.
n ce priveste dreptul comunitar institutional, Tratatul de la Maastricht
extinde rolul Parlamentului European. A fost creata cu aceasta ocazie o noua
procedura de codecizie n cadrul careia legatura dintre Parlamentul European
si Consiliul de Ministrii se consolideaza, iar raportul dintre cele doua
institutii capata conotatii mai echilibrate. De asemenea, se stabileste rolul
Parlamentului European n procedura de confirmare a Comisiei Europene.
Tratatul recunoaste rolul partidelor politice europene n crearea si dezvoltarea
constiintei comunitare si n exprimarea vointei politice a europenilor
comunitari. De asemenea, se extinde durata mandatului Comuniunii
Europene de la patru la cinci ani.
Pentru Consiliul de Ministrii se extinde n cadrul sau folosirea votului n
majoritate calificata, n luarea majoritatii deciziilor adoptate prin procedura
de codecizie si la toate deciziile adoptate prin procedura de cooperare.
Totodata, Tratatul de la Maastricht recunoaste importanta euroregiunilor n
dezvoltarea economico-sociala si culturala a Uniunii Europene. Se nfiinteaza
Comitetul Regiunilor, organ consultativ alcatuit din reprezentantii
autoritatilor regionale.
Tratatul consacra principiul subsidiaritatii ca regula generala, despre care am
mai mentionat. Conform acestui principiu, n domeniile care nu tin de
competenta exhausiva a Uniunii Europene, aceasta nu va ntreprinde actiuni,
dect daca aceste actiuni sunt mai eficiente n atingerea obiectivelor Uniunii,
dect actiunile ntreprinse la nivel national sau local. Actiunile
comunitatii nu vor depasi n nici un caz ceea ce este necesar pentru
ndeplinirea obiectivelor.
Alte principii ale Uniunii Europene sunt codecizia si solidaritatea la care vom
mai avea ocazia sa ne referim referi n lucrarea noastra. Tratatul de la
Maastricht asupra Uniunii Europene are de fapt doua parti: prima parte se
refera la Uniunea Economica si Monetara (UEM), iar cea de-a doua la
Uniunea Politica. Celor patru domenii mari la care se refera Tratatul de la
Maastricht cetatenia, uniunea economica si monetara, politica externa si
de securitate comuna si justitie si afaceri interne le-am consacrat n
lucrarea noastra capitole separate, datorita importantei lor nu numai la
momentul Tratatului, ci mai cu seama permanentei lor actualitati.
A. Cetatenia uniunii
Termenul de cetatean, aparut prima data n Tratatul de la Roma, are, acum un
alt nteles. n conformitate cu Tratatul de la Maastricht, este cetatean al
Uniunii orice persoana care are nationalitatea unui stat membru. Cetatenii
Uniunii si exercita drepturile si si asuma obligatiile prevazute n Tratat.
Acesta prevede si alte noi drepturi specifice:
-dreptul de a circula si de sedere n mod liber pe teritoriul statelor membre;
-dreptul de vot si de eligibilitate la alegerile locale si la alegerile europene;
-dreptul de protectie diplomatica n terte tari;
-dreptul la protectia juridica, dreptul de petitionare si cel de a se
adresa mediatorului.
B. Uniunea Economica si Monetara (UEM)
Componenta economica si cea monetara, care constituie Uniunea Economica
si Monetara, se ntemeiaza pe de o parte pe politica economica a statelor
membre, respectiv pe o politica monetara unica, prin crearea unei monede
unice. Aceasta moneda purta denumirea de ECU. Uniunea Economica si
Monetara a avut trei etape de evolutie:
-Consiliul European de la Madrid, din iunie 1989, stabilea ca prima etapa
ncepe de la 1 iulie 1990, cnd statele membre trebuiau sa realizeze o
convergenta progresiva a politicilor si performantelor economice;
-cea de-a doua etapa considerata ca o perioada de tranzitie s-a desfasurat ntre
1 ianuarie 1994 si 1 ianuarie 1999, cnd se creeaza si Institutul Monetar
European, care a nlocuit Comitetul Guvernatorilor;
-cea de-a treia etapa ncepe la 1 ianuarie 1999, cnd moneda ECU a fost
nlocuita de Euro. Cu acest prilej, Marea Britanie si Danemarca, prin
ncheierea unor protocoale speciale, si-au rezervat dreptul de a nu participa la
UEM la nceputul etapei a treia; n aceasta faza se nfiinteaza Bursa Centrala
Europeana.
C. Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC)
Actul Unic European a stabilit mecanismul de cooperare politica prin cel de-
al doilea pilon al Tratatului de la Maastricht care instaureaza o politica
externa si de securitate comuna ce permite adoptarea unor actiuni comune si
n politica externa. n acest domeniu s-a hotart ca deciziile sa fie luate n
unanimitate, iar masurile de punere a lor n practica prin vot cu majoritate
calificata.
Pentru securitate comuna, Tratatul consemneaza o politica a carui obiectiv
final l constituie apararea comuna cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale
(UEO). Statele comunitare pot sa continue actiunea la nivel national (local)
cu conditia ca actiunile lor sa nu contravina deciziilor comunitare. n
domeniul politicii externe si de securitate comuna se uziteaza doua tipuri de
actiuni:
-pozitiile nationale promovate de statele membre trebuie sa corespunda cu
pozitia Uniunii ntr-un anumit domeniu (a se vedea cum s-a respectat acest
act, inclusiv de Romnia referitor la Kosovo);
-actiuni comune, operationale ale statelor membre.
D. Justitie si Afaceri Interne (JAI)
Cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene faciliteaza si protejeaza circulatia
persoanelor pe teritoriul statelor comunitare. Deciziile se iau n unanimitate
si vizeaza urmatoarele domenii:
-politica de azil;
-trecerea frontierei;
-imigrarea;
-traficul de droguri;
-combaterea fraudei la nivel international;
-cooperarea judiciara n materie civila;
-cooperarea judiciara n materie penala;
-cooperarea vamala;
-cooperarea politieneasca.
Tratatul a adus modificari n urmatoarele domenii principale:
-procesul de democratizare;
-politica ocupationala;
-spatiu de libertate, suveranitate si justitie;
-politica externa si de securitate comuna (PESC);
-reforma institutionala comunitara;
-legaturi externe.
Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fara a-l
nlocui. Scopul declarat al Tratatului de la Amsterdam a fost acela de a
asigura capacitatea de actiune a Uniunii Europene si dupa extinderea spre est.
Integrarea europeana a fost conceputa nca de la bun nceput ca un proces
evolutiv, astfel nct Tratatul de la Amsterdam poate fi considerat astazi ca
un moment semnificativ, care se nscrie ntru totul pe linia de gndire ce
fusese avuta n vedere de cei care au conceptualizat, la timpul
respectiv, ideea integrarii europene. De altfel, integrarea a fost privita chiar
de precursorii sai ca un proces ce trebuia, n final, sa se extinda asupra
actiunii politice, apreciata ca fiind indispensabila att pentru securitatea
continentului, ct si pentru mentinerea unor relatii pasnice, de siguranta si de
ncredere ntre state.
Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de sefii de state si de guverne ai
Uniunii Europene la 16-17 iulie 1997 si semnat la 2 octombrie 1997. A intrat
n vigoare la 1 mai 1999.
O analiza atenta a prevederilor Tratatului de la Amsterdam se impune cu
toata seriozitatea si obiectivitatea, pentru a putea detecta ceea ce este ntr-
adevar nou n cadrul acestui document.
Mai nti se constata o modificare a conceptiei cu privire la ritmul si
obiectivele integrarii. Astfel, Tratatul de la Amsterdam nscrie principiul
flexibilitatii, acesta constnd n dreptul unor anumite state de a instaura ntre
ele o colaborare mai strnsa. Acest lucru nseamna un regim mai nalt al
integrarii cu conditia ca sa nu creeze, prin aceasta, discriminari ori sa fie
afectate domenii ce ar tine de competenta exclusiva a Comunitatii. S-a trecut,
prin urmare, de la viziunea unei Comunitati care se dezvolta n mod spontan,
ascendent si uniform, la viziunea unei Comunitati cu doua viteze, pentru a
se da satisfactie intereselor unor anumite tari mai puternic dezvoltate dect
altele.
O alta importanta inovatie, ce tine de filozofia comunitara este prevederea pe
care o consacra Tratatul de la Amsterdam prin art. F1 (7), n conformitate cu
care Consiliului, cu participarea sefilor de state sau de guverne, poate, la
propunerea Comisiei sau unei treimi din tarile membre, cu avizul
Parlamentului European, n cazul unei violari grave si persistente a
drepturilor omului cu majoritate calificata sa dispuna suspendarea unora
dintre drepturile tarilor n cauza, recurgnd la aplicarea Tratatului, inclusiv
dreptul de vot al reprezentantilor Guvernului statului respectiv n cadrul
Consiliului.
Noua filozofie comunitara cuprinde si modul n care se nfatiseaza n cadrul
Tratatului de la Amsterdam raportul dintre elementul supranational,
comunitar si cel national. Potrivit Tratatului de la Amsterdam este
modificata ordinea obiectivelor Uniunii nscrise n art. F (6). Daca n forma
initiala, stabilita la Maastricht, primul obiectiv ai Uniunii era de a respecta
identitatea nationala a statelor membre ale caror sisteme de guvernare sunt
fondate pe principiile democratice, acest obiectiv este trecut pe locul trei,
primul obiectiv devenind respectul drepturilor omului si libertatilor
fundamentale, ca si al statului de drept -principii comune statelor membre.
Totodata, n anumite domenii, competentele Comunitatii cresc fata de cele
rezervate statelor nationale (de pilda, protectia mediului nconjurator) -
identitatea nationala suferind, astfel, vizibile prejudicii.
Se aduc modificari conceptiilor generale privind cetatenia Uniunii. Astfel, la
art. 8 (17) Tratatul face precizarea potrivit careia Cetatenia Uniunii
completeaza cetatenia nationala si nu o nlocuieste, idee care nu exista
anterior n Tratatul de la Maastricht si pe care o vom dezvolta n lucrarea
noastra la un alt capitol.
n ceea ce priveste relatia dintre elementul supranational si cel national se
constata, pe de o parte, tendinta introducerii pe primul plan a obiectivelor
comune, n dauna celor nationale, dar si, pe de alta parte, a rezistentei unor
valori ce tin de ordinea statala, cum ar fi cetatenia nationala, care, asa cum se
precizeaza n Tratat, nu nlocuieste ci doar completeaza cetatenia comunitara.
Unele state si-au manifestat retineri serioase fata de normele comunitare. Se
poate mentiona aici atitudinea Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei fata de
Acordul Schengen (Protocoalele 3, 4, 5 la Tratatul privind Uniunea
Europeana) sau cele opt Declaratii anexate la Actul Final al Conferintei
care s-a ncheiat cu semnarea Tratatului.
n procesul democratizarii institutionale comunitare, Tratatul de la
Amsterdam aduce o serie de precizari n ceea ce priveste Parlamentul
European cifra deputatilor acestora neputnd depasi 700, n ce priveste
dreptul de codecizie, precum si n legatura cu reprezentarea statelor n
cadrul acestei institutii comunitare.
n cadrul functionarii Consiliului, se aduc precizari n ceea ce priveste
majoritatea calificata
9
. Desi Consiliul ramne un organ eminamente
interstatal dar nu supranational, ntr-o serie de decizii importante el urmeaza
sa decida cu majoritate calificata, prin aceasta ntelegndu-se ca tarile
membre dispun, n cazul utilizarii acestui procedeu de vot, de un numar
diferentiat de voturi. Astfel, Italia, Franta, Germania si Marea Britanie dispun
de cte 10 voturi, Spania de 8, Belgia, Grecia, Olanda si Portugalia de cte 5,
Suedia si Austria de cte 4, iar Finlanda, Danemarca si Irlanda de cte 3.
Tratatul de la Amsterdam include n componenta sa si asa numitul
Compromis de la Ioannina din 1994, potrivit caruia daca membri ai
Consiliului reprezentnd un total de 25 de voturi si manifesta intentia de a se
opune adoptarii de catre Consiliu a unei decizii cu majoritate calificata,
Consiliul va trebui sa depuna toate diligentele ca sa poata fi promovata o
solutie satisfacatoare cu cel putin 65 de voturi.
n esenta, Tratatul a extins drepturile Parlamentului European (PE) n sensul
participarii acestuia la procesul decizional. Procesul codecizional fusese deja
specificat n Tratatul de la Maastricht, aducnd Parlamentul la acelasi nivel
cu Consiliul de Ministrii.
Prin Tratat se extinde dreptul Parlamentului European de a participa la luarea
deciziilor n toate domeniile pe care Consiliul de Ministrii hotaraste cu o
majoritate calificata. Domeniul cel mai costisitor al Uniunii Europene, cel
agrar, a fost exceptat de la regula mai sus mentionata.
9
O majoritate simpla cere mai mult de 50% din voturile exprimate; o majoritate absoluta cere peste 50%
dintre toti membri sai , indiferent de numarul celor care voteaza; decizia majoritatii calificate n Consiliul de
Ministrii impune un procent de 62% din 87 de voturi. Potrivit procedurilor normale de vot fiecare membru
are un vot din 2004 ntr-o UE cu 25 de tari, majoritatea calificata este de 232 la 321 voturi din 2007, ntr-o
UE cu 27 de state majoritatea calificata este de 258 din 345 voturi.
Tot n domeniul procesului de democratizare institutionala mai retinem faptul
ca drepturile Parlamentului European au fost extinse si n procesul de
desemnare a membrilor Comisiei Europene. Astfel, Parlamentul nu numai ca
trebuie sa fie de acord cu numirea membrilor acesteia, dar si cu numirea
presedintelui Comisiei.
Cu toate acestea, Parlamentul European, desi este singurul organ ales de
populatie n mod direct, nu are nca drept de initiativa legislativa, pe care
continua sa-l aibe membri Comisiei Europene. ntruct Comisia Europeana
are competente si asupra aplicarii legislatiei europene, aceasta nseamna ca,
detinnd n acelasi timp si dreptul de initiativa n elaborarea legilor
comunitare, se ncalca principiul separatiei puterii legislative de cea
executiva.
Politica ocupationala este pentru prima data mentionata ntr-un Tratat de o
asemenea anvergura europeana. Chiar daca aceasta politica ramne ca o
sarcina a statelor membre s-au stabilit masuri de o mai buna coordonare a
politicilor nationale n domeniu.
O tema de o mare importanta a Tratatului de la Amsterdam este accentuarea
dezvoltarii unui spatiu de libertate, securitate si justitie, n cadrul caruia sa
fie asigurata libera circulatie a persoanelor prin masuri adecvate controlului
frontierelor Uniunii Europene, controlului, imigrarilor, azilului, precum si
prevenirii criminalitatii. n acest context au fost extinse drepturile Oficiului
European de Politie (EUROPOL) si a fost integrat n actele comunitare
Tratatul de la Schengen, cu toate ca Marea Britanie si Irlanda si-au rezervat
dreptul de a nu adera la acest Tratat.
n ce priveste politica externa si de securitate comuna (PESC) a fost nfiintat
postul de nalt Reprezentant al Politicii Externe si de Securitate Comuna, cu
rolul de a reprezenta Uniunea Europeana n afacerile externe.
n privinta hotarrilor luate n domeniu de catre Consiliul de Ministrii,
acestea se iau n continuare cu unanimitate de voturi.
Tratatul de la Maastricht a fost completat cu texte mai ample si n ce
priveste politica de mediu. Respectarea mediului formulata de Tratatul de
la Maastricht a fost nlocuita cu formula nivel nalt de protectie si de
mbunatatire a calitatii mediului.
Tratatul aduce n planul comunitar principiul egalitatii ntre barbati si femei,
alaturi de promovarea unui cadru adecvat de ocupari a fortei de munca si de
protectie sociala.
Evidentiem, de asemenea, prevederile noi introduse n Tratat legate de forta
de munca si politica sociala. Se remarca faptul ca nca n Preambulul
Tratatului se fac referiri la Cartea Sociala Europeana, semnata la Torino n
anul 1961 si la Carta Comunitara a Drepturilor sociale fundamentale ale
angajatilor, din anul 1989. Tratatul rezerva politicii sociale un rol de interes
fundamental al Uniunii, facndu-se referire la o strategie coordonata a
statelor membre n aceasta problema si crend si alte institutii noi precum
Comitetul pentru ocuparea fortei de munca.
ntr-o alta perspectiva, Tratatul prevede pentru prima data un mecanism de
sanctionare a statelor membre care se fac vinovate de o violare grava si
persistenta (art. 7) a drepturilor fundamentale permitnduse Consiliului sa
respecte dreptul de vot al statului respectiv. Aceasta prevedere a iscat multe
controverse juridice si, practic nu s-a aplicat pna n prezent. Problema a
ramas n suspensie mai ales sub aspectul fundamentului juridic, ntruct
Uniunea Europeana nu este parte a CEDO, singurul organism pertinent care
ar putea oferi un raspuns n baza Cartei Drepturilor Fundamentale adoptata
solemn la Nisa.
O alta inovatie importanta a Tratatului de la Amsterdam este cea referitoare
la unificarea Tratatelor comunitare. Aceasta idee este mentionata n mod
expres ntr-o declaratie, Declaratia nr. 42 asupra codificarii tratatelor,
adoptata de Conferinta, care se refera la continuarea lucrarilor pentru
efectuarea unei codificari a tuturor tratatelor pertinente, inclusiv a TUE. n
Declaratie se subliniaza ca statele contractante convin asupra faptului ca
rezultatul definitiv al acestui exercitiu tehnic, care va fi facut public cu titlul
de exemplu, sub
responsabilitatea Secretariatului General al Consiliului, nu va avea valoare
juridica.
Observam
10
, n legatura cu acest aspect, ca n literatura noastra juridica se
manifesta doua puncte de vedere. Potrivit unui prim punct de vedere,
Tratatele care pun bazele Comunitatilor Europene au fost nlocuite de la 1
ianuarie 1993 de Tratatul asupra Uniunii Europene, ceea ce face necesar ca n
loc de mai multe comunitati sa se vorbeasca despre o singura comunitate.
Potrivit unui punct de vedere, cele trei comunitati si-au pastrat
individualitatea, tratatele comunitare nefiind nlocuite, ci numai modificate
(sau codificate) prin Tratatul de la Maastricht.
ncheiem scurta prezentare a Tratatului de la Amsterdam cu o alta inovatie pe
care o vom detalia ntr-un capitol separat. La acest moment spunem doar ca
n cadrul PESC se includ misiunile comunitare, gestionarea crizelor si
posibilitatea Uniunii de a recurge la Uniunea Europei Occidentale (UEO)
pentru punerea n aplicare a misiunilor sale. Uniunea Europeana a preluat
sarcinile UEO dupa ce a decis n decembrie 1999, la sammit-ul de la Helsinki
sa-si asume noi responsabilitati n materie de securitate si aparare.
Desi contine multe prevederi de natura a facilita programul reformei
institutionale si politicilor comunitare, Tratatul de la Amsterdam lasa
Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Nisa este cel de-al patrulea Tratat european n 13 ani
11
.
Cu alte cuvinte, nca din 1987 a fost o revizuire a Tratatelor la fiecare trei
10
Florian COMAN, Raluca BUGHEA op. cit. pag.38
11
Dupa Actul Unic European din 1987, tratatul de la Maastricht din 1993 si Tratatul de la Amsterdam din
1997
nerezolvat
e
mult
e
aspecte importante, d
e
exemplu cele apartinn
d
problemel
or
sociale,
ocupare
a
forte
i
d
e
munca,
reducere
a
somajulu
i,
armonizarea fiscala s.a.
ani. Aceasta ne poate indica att o aliniere la schimbari n Uniunea
Europeana, ct si dificultatea partenerilor de a tine pasul cu acestea.
Tratatul de la Amsterdam nu a putut rezolva trei probleme cruciale pentru
viitorul comunitatii largite:
-structura institutiilor comunitare si mai ales dimensiunea Comisiei;
-modalitatea de numarare a voturilor n Consiliu;
-extinderea voturilor prin majoritate calificata legata de procedura
codecizionala.
Tratatul de la Nisa a fost semnat pe 26 februarie 2001 si a intrat n vigoare la
1 februarie 2003, dupa ce a fost mai nti ratificat de fiecare stat membru,
prin vot n parlamentele nationale sau prin referendum.
Obiectivul Tratatului de la Nisa considerat ca fiind indispensabil viitoarei
extinderi a Uniunii Europene l-a constituit elaborarea unor prevederi care sa
asigure o buna activitate institutionala n momentul n care Uniunea va avea
aproape 30 de membri. Acest lucru nscrie Tratatul de la Nisa ntr-o viziune
de reformare cu trei axe principale:
-structura si modul de functionare a institutiilor europene;
-procedura de decizie din cadrul Consiliului de Ministrii;
-consolidarea cooperarii ntre institutii.
Reforma institutionala nceputa la Amsterdam era necesara, att pentru a
asigura continuitatea procesului de aprofundare a Uniunii Europene, dar mai
ales, pentru realizarea extinderii spre statele Europei centrale si de est
(PECOS)
12
. Tratatul de la Nisa continua rezolvarea unor probleme ncepute
asadar, la Amsterdam (1997), dupa cu urmeaza:
-modificarea votului statelor membre n Consiliu;
-mbunatatirea ponderii statelor n luarea deciziilor;
-modificarea structurii Comisiei Europene;
-modificarea puterii reale a Parlamentului European;
-extinderea votului prin majoritate calificata si reducerea
12
Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia, Romnia, Ungaria, Bulgaria
corespunzatoare a deciziilor luate prin unanimitate;
-institutionalizarea cooperarii nntarite.
n ce priveste Parlamentul European, Tratatul de la Nisa consolideaza rolul
acestuia de colegislator, procedura de codecizie urmnd sa fie adoptata si n
domeniile: lupta mpotriva discriminarilor, coeziunea economica si sociala,
vize, azil si imigratie. Totodata, au fost extinse si domenii n care
Parlamentul poate sesiza Curtea de Justitie a Comunitatii Europene. Tratatul
asigura o baza juridica partidelor politice din statele membre. El stabileste un
statut care sa contina mai ales codificarea unor drepturi si reguli de finantare
a partidelor politice din statele comunitare.
Tratatul stabileste un numar maxim de 732 de mandate n Parlamentul
European n loc de 626 cum prevedea Tratatul de la Amsterdam. Au fost
reduse, totodata, numarul locurilor n Parlament pentru unele state. n prezent
Parlamentul European are 785 de locuri. Distributia locurilor pe cele 27 de
state se face pe baza respectarii principiului proportionalitatii degresive n
care rolul principal l detine numarul populatiei fiecarui stat. Astfel, cele 27
de state au primit un numar de europarlamentari dupa cum urmeaza:
Germania 99, Franta 78, Marea Britanie 78, Italia 78, Spania 54, Polonia 54,
Romnia 35, Olanda 27, Grecia 24, Portugalia 24, Belgia 24, Cehia 24,
Ungaria 24, Suedia 17, Austria 18, Bulgaria 18, Danemarca 14, Slovacia 14,
Finlanda 14, Irlanda 13, Lituania 13, Letonia 9, Slovenia 7, Estonia 6, Cipru
6, Luxemburg 6, Malta 5.
Pentru Consiliul Uniunii Europene au fost stabilite doua proceduri de vot:
unanimitatea si majoritatea calificata. A fost diminuata (si procesul va
continua) regula unanimitatii prin care statele membre si pot exercita dreptul
de veto. Regula unanimitatii se va elimina treptat. Despre majoritatea
calificata am dat cteva explicatii n subcapitolul precedent. n plus, mai
spunem ca acest sistem de vot are la baza ponderea voturilor n cadrul
Consiliului Uniunii Europene, fiecarui stat fiindu-i atribuit un numar de
voturi, functie de criteriul ponderii populatiei sale. Uniunea Europeana,
cu 27 de state membre, are urmatoarea distributie a numarului de voturi n
Consiliu:
-29 de voturi pentru Germania, Franta, Italia, Marea Britanie;
-27 de voturi pentru Spania si Polonia;
-14 voturi pentru Romnia;
-13 voturi pentru Olanda;
-12 voturi pentru Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria si Portugalia;
-10 voturi pentru Austria, Bulgaria, Suedia;
-7 voturi pentru Danemarca, irlanda, Lituania, Slovacia si Finlanda;
-4 voturi pentru Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg si Slovenia;
-3 voturi pentru Malta.
Tratatul extinde votul cu majoritate calificata si pentru domeniile: coeziunea
economica si sociala, ncheierea de acorduri internationale n domeniul
proprietatii intelectuale si al serviciilor, cooperare judiciara n materie civila.
Pentru componenta Comisiei Europene, Tratatul de la Nisa a stabilit
ncepnd cu anul 2005 numai cte un comisar de provenienta din alt stat
membru. Acum cnd Uniunea Europeana are 27 de state, numarul
comisarilor ramne acelasi (27) si s-a instaurat un sistem de rotatie ale carui
reguli s-au stabilit de Consiliu prin vot n unanimitatea membrilor sai.
Au fost extinse puterile presedintelui Comisiei n organizarea interna a
structurii, remanieri, cererea demisiei comisarilor. Sa mai spunem ca
presedintele este desemnat de catre Consiliul Uniunii europene prin vot cu
majoritate calificata.
Tratatul de la Nisa a stabilit pentru Curtea de Justitie a Comunitatilor
Europene o mai buna functionare, scurtarea termenelor de judecata,
modificari n competentele sale si pentru Tribunalul de Prima Instanta.
Avnd n compunere cte un membru din fiecare stat, Curtea se poate reuni
n plen sau n camera largita. De asemenea, Tratatul stabileste ca actiunile
directe pot fi depuse numai la Tribunalul de Prima Instanta, care
prezinta competenta si asupra unor anumite actiuni de validare a unui act
comunitar.
Pentru Curtea de Conturi s-a stabilit ca fiecare stat are dreptul la un membru
n acest organism numit de Consiliu prin vot cu majoritate calificata. De
asemenea, s-a stabilit un numar maxim de 350 de membri pentru Comitetul
Economic si Social si Comitetul Regiunilor. Rolul Comitetului Economic si
Social conform Tratatului este acela de reprezentant al organismelor
economice si sociale din societatea civila. Pentru Comitetul regiunilor,
membri trebuie sa posede un mandat electoral n colectivitatea pe care o
reprezinta.
Relund prevederile de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa mputerniceste
Consiliul Uniunii Europene, care n urma unei decizii cu 4/5 din voturi si
dupa consultarea Parlamentului European sa poata adresa o recomandare
oricarui stat membru, pe al carei teritoriu s-a produs un act de violare a
dreptului comunitar.
Tratatul de la Nisa apare la mai putin de doi ani dupa intrarea n vigoare
precedentului sau, Tratatul de la Amsterdam (1 mai 1999). Rezultatele
acestuia din urma nu fusesera complet consolidate si aplicate. Tratatul de la
Nisa epuizeaza nevoia extinderii Tratatului de la Amsterdam n probleme
care anterior oferise solutii, dar esuase n aplicarea acestora. n acelasi timp,
solutiile oferite trebuiau completate, explicate si implementate. Iata de ce
cele doua Tratate trebuie interpretate n paralel pentru a determina arsenalul
institutional si normativ al Uniunii Europene. Acest lucru l vom aplica si noi
n cursurile care urmeaza.
DEFINITIA SI SPECIFICUL DREPTULUI COMUNITAR
Raportul dintre ordinea juridica interna, europeana si cea
internationala
Existenta Comunitatilor Europene se bazeaza pe institutii de drept supuse
dreptului international si care reglementeaza prin intermediul unor pluralitati
de relatii juridice, raporturile dintre statele membre.
Statele membre ale Comunitatiilor Europene continua sa fie actorii
constitutivi ai acestora. Statele sunt subiectele primare de drept care stabilesc
fundamentul si liniile esentiale ale progresiei unificarii europene, acestea
realizndu-se prin instrumentele internationale de drept la care statele sunt
parte.
Metodele utilizate n constructia europeana exista n doua dimensiuni
fundamentale: cooperarea si integrarea.
Cooperarea consta n posibilitatea pe care statele nationale o au de a muncii
mpreuna ntre si pe deasupra frontierelor, fara disparitia completa a
suveranitatii. De aceea, eforturile de unificare bazate pe conceptul de
cooperare nu au ca obiectiv fundamental crearea unui superstat, a unui stat
global, centralizat, a unei entitati politice post-nationale, ci se limiteaza la
realizarea unei uniuni de state suverane cu care coexista structurile nationale.
Aceasta este formula de functionare a organizatiilor internationale clasice
precum Consiliul Europei, NATO, OSCE, DECD etc. n cel mai fericit caz o
asemenea cooperare poate duce la o centralizare de tip confederatie.
Conceptul de integrare traditionala consta n renuntarea la ideea ca
suveranitatea statelor este inviolabila si indivizibila. Aceasta ideea
considerata perimata se completeaza cu alta potrivit careia, imperfectiunile
convietuirii politice, insuficientele sistemului statului national si abuzurile de
putere ale unor state asupra altora (hegemonia) ar putea fi depasite numai
daca suveranitatile nationale ar fuziona ntr-o suveranitate comuna. Unii
autori invoca aici principiul fidelitatii fata de comunitatiile auropene. Acest
principiu presupune ca statele membre sa adopte toate masurile pentru a-si
ndeplini cu diligenta obligatiile juridice comunitare asumate si sa intezica
acele actiuni care ar putea afecta buna funtionare a Comunitatilor.
n cadrul sistemului de drept al oricarui stat membru se contopesc doua laturi
fundamentale: cea comunitara si cea alcatuita din normele dreptului intern.
Se ntrepatrund aici relatiile dintre dreptul comunitar
13
si dreptul intern al
statelor membre. Aceste relatii sunt de fapt continute si explicate n tipurile
de relatii dintre dreptul international si dreptul intern.
Astfel, dreptul international obliga statele sa respecte tratatele pe care le-au
ncheiat si sa determine propriile organe legislative, executive si judecatoresti
sa le aplice.
Pe de alta parte, dreptul international nu reglementeaza modul n care
normele cuprinse n tratatele internationale sunt integrate n ordinea juridica
interna. Acest lucru este de fapt o chestiune de suveranitate, statele avnd
latitudinea de a adopta o pozitie sau alta n aceasta problema, n functie de
interesele si aspiratiile lor.
n legatura cu raportul dintre ordinea juridica nternationala si cea interna s-
au conceput de-a lungul timpului doua mari constructii teoretice: dualismul si
monismul.
Dualismul este o conceptie potrivit careia ar exista doua ordini juridice, egale
ntre ele, dar separate, independente, fara a interactiona. Astfel, ordinea
juridica interna si cea internationala coexista, dar nu au nimic n comun,
functionnd ca sisteme autonome total independente. Cei mai reprezentativi
sustinatori ai acestor teorii au fost Tripel n anul 1923 si Anzilatti n anul
1939. Aceasta doctrina, desi a fost ndelung teoretizata, nu a
1
Termenul de drept comunitar european este cel mai adesea uzitat cu denumirea sa prescurtata de drept
comunitar termen la care ACHIESAM
suferit modificari esentiale n raport cu orientarea sa initiala.
n sens larg, doctrina dualista sustine ca valoarea normelor juridice interne nu
depinde de concordanta lor cu normele internationale si invers, aceasta
ntruct se aplica n doua sisteme de ordine juridica diferita.
Daca n anumite situatii normele juridice interne sunt asemanatoare sau
coincid cu normele internationale de drept, acest lucru nu poate fi dect un
fenomen ntmplator, fara o cauza obiectiva.
Daca normele interne nu corespund cu cele internationale, acest fapt nu
afecteaza valabilitatea lor. n dreptul intern trebuie aplicate normele dreptului
international, iar daca acestea contravin unor angajamente internationale,
neconcordanta va atrage raspunderea statutului n n cauza.
Pe de alta parte, pentru ca normele dreptului international sa poata fi aplicate
n ordinea interna a unui stat contractant, este necesar ca acest stat sa
concretizeze normele internationale n acte normative interne. Se realizeaza
n acest mod asa numita nationalizare a normelor internationale. n acest
caz normele nu pot fi aplicate dect n noua lor calitate, ca reglementari
interne. Acest lucru admite si modificarea ulterioara a normelor, conform
procedurilor dreptului intern, angajnd n acest caz raspunderea
internationala a statului ca subiect primar de drept international.
Orientarea monista considera dreptul ca pe o structura unitara, normele de
drept avnd un caracter obligatoriu indiferent daca acestea sunt adresate
indivizilor, statelor sau organizatiilor. n conceptia monista nu exista doua
ordini juridice, ordinea interna si cea internationala, ci o singura ordine
juridica ce are doua forme de manifestare: dreptul national si dreptul
international, una dintre acestea primeaza asupra celeilalte, dupa cum sustin
unii sau altii, adepti ai umanismului.
Cel mai de seama reprezentant al umanismului juridic international a fost
fara ndoiala Hans Kelsen (1881-1973), un mare teoretician al
jurisprundentei, asimilat scolii pozitiviste, cel mai sistematic si remarcabil
teoretician al secolului XX. El a sustinut primatul dreptului international
asupra celui intern.
Teoriile moniste sustin ca exista o ordine juridica universala, care este
superioara ordinelor juridice interne ale statelor. De aceea norma
internationala se aplica imediat, fara nici o transformare n ordinea interna a
statelor. Atunci cnd se constata contradictie ntre norma interna si cea
internationala se aplica norma internationala. Aceasta solutie care este
acceptata si de Constitutia Romniei are asadar o sorginte monista ce
considera dreptul intern ca fiind derivat din dreptul international. n general,
Constitutia noastra nu este consecventa n problema analizata.
Tot de orientare monista este si teoria potrivit careia dreptul intern este
primordial n raport cu cel international. Acesti teoreticieni juristi considera
ca nu exista dect o singura ordine juridica dreptul statal national, iar
dreptul international public este n afara vointei umane, el nefiind dect o
prelungire a dreptului national. Relatiile actuale internationale, bazate pe
interesul reciproc al partilor contractante si pe nfaptuirea unor proiecte
comune au infirmat teoriile moniste si primatul dreptului intern.
Dreptul comunitar european ca si dreptul international postuleaza monismul
n forma sa primara si impune respectarea sa de catre statele comunitare.
Dreptul comunitar nu poate fi nteles si aplicat dect n monism, singurul
principiu comparabil cu ideea unui statut de integrare. Tratatele
Comunitatilor Europene au instituit o ordine juridica proprie, integrata
sistemului juridic al statelor membre si care se impun jurisdictiilor acestora.
Asadar, dreptul comunitar se aplica n ordinea juridica interna asa cum a fost
el creat de statele membre, fara nici o receptare sau transformare a sa n drept
intern.
Concluzionnd, putem afirma ca dreptul comunitar european a nlaturat
conceptiile dualiste, el fiind aplicabil, indiferent de forma sa (originara sau
derivata) n dreptul intern al statelor membre, cu cel putin
urmatoarele consecinte
14
:
-dreptul comunitar este integrat n mod firesc n ordinea juridica interna a
statelor, fara sa fie necesara vreo formulare speciala de introducere;
-normele comunitare si ocupa locul n ordinea juridica interna a statelor, ca
drept comunitar;
-judecatorii nationali sunt obligati sa aplice dreptul comunitar.
n ce priveste Romnia, ca stat comunitar, articolul 11 din Constitutia
Romniei, obliga tara noastra sa-si ndeplineasca n bune conditii si ntocmai
obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Toate tratatele ncheiate
de Romnia fac parte din dreptul intern (conceptie monista). Mai mult, daca
un tratat international ce urmeaza sa fie ncheiat contravine Constitutiei el nu
poate fi ratificat dect dupa revizuirea acesteia.
n materie de drepturile omului, Constitutia Romniei acorda prioritate
dreptului international n raport cu cel international, daca acesta contine
dispozitii mai favorabile (conceptie monista).
Corelatia dintre dreptul intern si dreptul comunitar este asemanatoare cu cea
ntre dreptul intern si dreptul international, asa dupa cum am aratat. Aceasta
nu nseamna ca dreptul comunitar s-ar confunda cu dreptul international.
Existenta la nivelul comunitatilor europene a unui set de valori precum
justitia si pacea sociala, cooperarea, integrarea, programul, securitatea etc. a
determinat abordari identice att la nivelul ordinii juridice internationale, n
general, ct si a celei comunitare, n particular.
Dreptul comunitar si dreptul international sunt complementare. De asemenea,
se poate spune ca existenta unor competente paralele evidentiaza si existenta
unei complementaritati de interese ce unesc comunitatea internationala cu
cea europeana.
14
Augustin Fuerea Drept comunitar al afacerilor, Editia a II-a, revazuta si adaugita, Universul Juridic,
2006, pag. 36
Definirea dreptului comunitar
Cu toate asemanarile dintre ele, ntre dreptul comunitar si dreptul intern
(national) exista importante deosebiri de natura juridica n ce priveste
obiectul de reglementare, dar si modul de elaborare a normelor juridice,
subiectele de drept, sistemul de aplicare si sanctionare a normelor juridice
s.a.
n sens larg, dreptul comunitar este dat de un ansamblu de reguli, norme si
institutii de drept, aplicate n ordinea juridica din comunitatile europene.
Acestea sunt reprezentate mai nti prin Tratatele institutive, dar si dupa cum
vom vedea, de alte reguli cuprinse n documente (actele) adoptate de catre
institutiile comunitare n aplicarea acestor Tratate.
De fapt dreptul primar comunitar european este constituit din trei Tratate
institutive ale comunitatilor, tratate care au fost permanent modificate,
completate si adaptate noilor realitati. Toate acestea au condus la aparitia
unui numar mare de instrumente conventionale proprii unei comunitati sau
alteia ori comune celor trei la un loc.
Dreptul comunitar este un drept de sine statator. El se deosebeste de dreptul
intern (national) al statelor, nefiind creatia unui singur stat, dar si de dreptul
de tip federal, specific tarilor cu asemenea forma de stat. Dreptul comunitar
nu se confunda nici cu dreptul international si nici nu face parte propriu-zis
din el, desi izvoarele sale principale sunt tratate internationale guvernate de
dreptul tratatelor. Prin aceste tratate au fost create cele trei comunitati
europene: Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului
(CECA/CECO/ECSC); Comunitatea Europeana a Energiei Atomice
(CEEA/EAEC); Comunitatea Economica Europeana (CEE/EEC). Prin
Tratatul de la Maastricht din 1993, cele trei Comunitati au fost reunite sub
denumirea generica de Uniunea Europeana (UE), fara nsa ca cele trei
Comunitati sa nceteze a mai exista.
Dreptul comunitar aparut dupa cel de-al II-lea razboi mondial a
generat o ordine juridica comunitara, n favoarea careia statele membre si-au
limitat o parte a competentelor n anumite domenii.
Sub aspectul aplicarii, dreptul comunitar se adreseaza n mod direct statelor
membre ale Uniunii Europene, resortisantilor lor si persoanelor individuale
aflate sub jurisdictia lor, n mod egal. Dreptul comunitar este prioritar fata de
dreptul national al statelor membre n domeniile aflate sub competenta
organelor comunitare.
Toate statele membre impun propriilor cetateni cunoasterea dreptului
comunitar si aplicarea acestuia. Ele militeaza pentru apropierea si adaptarea
legislatiilor nationale la normele dreptului comunitar.
Dreptul comunitar are n primul rnd ca obiect de studiu relatiile dintre
statele membre ale Comunitatilor Europene. El este format dintr-un ansamblu
de norme juridice ordonate conform unor principii ierarhice precise si
viguroase. Toate aceste norme, principii si institutii juridice, formeaza
ordinea juridica comunitara ce este diferita att de ordinea juridica
internationala, ct si de cea nationala.
Consemnam faptul ca ntre orinea juridica comunitara si ordinea juridica a
statelor membre exista raporturi bazate pe principiul integrarii directe a
dreptului comunitar n dreptul intern al statelor membre si al
primordialitatilor dreptului comunitar asupra celui intern. Chiar daca ceste
doua principii nu rezulta n mod expres din Tratatele institutive ale
Comunitatilor Europene, ele au fost evidentiate si validate de jurisprudenta
europeana.
Putem defini dreptul comunitar ca fiind ansamblul regulilor, normelor,
institutiilor si instrumentelor juridice oglindite n Tratatele institutive ale
Comunitatilor Europene (cu toate modificarile, completarile si adaptarile
ulterioare) si n actele adoptate de institutiile comunitare, care au ca scop
instituirea, organizarea si functionarea Comunitatilor Europene si a Uniunii
Europene n ansamblul sau.
n functie de continutul sau, dreptul comunitar se mparte n drept
institutional care vizeaza organizarea institutiilor comunitare, puterile lor si
relatiile dintre ele sau cu exteriorul comunitatilor si drept material
comunitar care priveste regulile ce se aplica n domenii bine definite de
Tratatele comunitare. n functie de sursele sale, dreptul comunitar este un
drept original si primar -creat de Tratatele institutive ale Comunitatilor
Europene mpreuna cu conventiile si protocoalele atasate si un drept
derivat sau secundar, adica cel ce a rezultat prin activitatea institutiilor
comunitare n aplicarea Tratatelor comunitare.
Dreptul comunitar este un sistem de drept creat prin vointa comuna a statelor
suverane membre. Prin continutul sau, dreptul comunitar realizeaza
o armonizare ntre diferitele ramuri de drept national; fiscal, vamal,
comercial, social si bancar.
Sa mai spunem ca normele de drept comunitar nu pot acoperi toate domeniile
de reglementare juridica specifice unui sistem national de drept. De aceea, n
domeniile n care dreptul comunitar nu are vocatia de a se impune regulilor
juridice nationale (cum este de pilda dreptul penal), prioritatea si efectul sau
direct impune judecatorului national sa nu aplice una sau alta din normele
legale interne, daca acestea intra n contradictie cu prevederile dreptului
comunitar.
ncheiem cu precizarea ca sistemul dreptului comunitar a atins n evolutia sa
multidisciplinara domenii juridice nationale ce apartin att dreptului juridic,
ct si dreptului privat.
Caracteristicile dreptului comunitar
Am vazut n ce constau deosebirile esentiale dintre dreptul comunitar si cel
national. Am aratat, de asemenea, cteva asemanari si deosebiri n ceea ce
priveste raportul dintre dreptul comunitar si cel international. Se cuvine aici
sa facem cteva precizari n legatura cu aceasta ultima idee.
n genere, dreptul comunitar se diferentiaza de dreptul international
public prin continutul sau, prin instrumentele si sursele (izvoarele) de drept
pe care le folosesc. Aceasta ar fi o prima caracteristica pe care dorim sa o
scoatem n evidenta. Asadar, dreptul comunitar este prin continutul sau un
drept intern comun statelor comunitare mai mult dect un drept ntre aceste
state. Exemplul cel mai elocvent este realizarea pietei comune. Astfel cele
mai importante reguli comunitare se refera la organizarea si mentinerea pietei
comune, ntre statele membre, care tinde sa nlocuiasca pietele nationale
dobndind caracterul unei piete unice (interne) a unui singur stat. Referitor la
acest aspect, Curtea de Justitie a decis n cazul 270/80 referitor la Poludor
Ltd. S.A C. Harlequin Record Shops Ltd. ca Tratatele (CEEn.a.) stabilind o
piata comuna si armoniznd progresiv politicile economice ale statelor
membre, a urmarit sa uneasca pietele nationale ntr-o singura piata, care sa
aiba caracteristicile unei piete interne.
De aici rezulta ca relatiile de natura juridica dintre pietele nationale ale
statelor membre au un caracter intern, si toate normele incidente devin un
drept intern comun statelor comunitare. Aceste reguli contin att drepturi si
obligatii pentru statele membre, care sunt de natura celor continute de dreptul
international public, ct si pentru conduita guvernelor nationale ori
personalelor fizice si juridice, resortisanti ai statelor comunitare, care sa nu
contravina pietei comune, interne, unice.
O importanta caracteristica a dreptului comunitar consta n aceea ca el obliga
statele sa respecte tratatele pe care le-au ncheiat si sa determine aplicarea
acestora de catre propriile organe legislative, executive si judecatoresti.
Dreptul international nu reglementeaza si conditiile n care clauzele tratatelor
sa fie integrate dreptului intern. Acest lucru revine statelor, subiecte primare
si originare de drept international, ca atribut al suveranitatii lor.
Dreptul comunitar este imediat aplicabil n ordinea juridica interna a statelor
membre si, asa cum am mai aratat, dreptul comunitar este integrat n mod
firesc n ordinea juridica interna a statelor, fara vreo formulare speciala.
De asemenea, normele comunitare sunt norme de drept intern; judecatorii
nationali sunt obligati sa aplice dreptul comunitar.
O alta caracteristica a dreptului comunitar consta n capacitatea generala a
acesteia de a completa, n mod direct, patrimoniul juridic al persoanelor
particulare cu noi drepturi si obligatii, att n raportul cu alte persoane, ct si
n relatiile cu propriul stat. Aceasta caracteristica este cunoscuta sub
denumirea de aplicabilitate directa sau efectul direct si consta n
recunoasterea dreptului oricarei persoane de a cere judecatorului sa i se
aplice tratate, regulamente, directive sau decizii comunitare. Oricare ar fi
prevederile dreptului intern, judecatorul este obligat sa uziteze aceste texte.
Aplicabilitatea directa presupune de fapt capabilitatea dreptului comunitar de
a conferi drepturi si impune obligatii n mod direct nu numai institutiilor
comunitare a tarilor membre, dar si resortisantilor acestor state care sunt
membrii ai uniunii.
Prin aplicabilitatea directa se garanteaza respectarea statutului juridic al
cetateanului european comunitar. Efectul direct al normelor comunitare,
reprezinta teoria construita de Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene pe
baza pretoriana
15
. Aceasta teorie stabileste conditiile generale n care o
persoana fie ea fizica sau juridica, poate invoca prevederile dreptului
comunitar pentru a-si apara drepturile conferite de acesta. n acest caz
judecatorul national poate face abstractie de o dispozitie sau alta din dreptul
intern. Se pot ivi urmatoarele trei situatii ale efectului direct:
a) efectul direct neconditionat si complet, cu aplicabilitate generala;
b) efectul direct conditionat si complet cu aplicabilitate generala;
c) efectul direct conditionat si restrns.
n ce priveste efectul direct neconditionat si complet cu aplicabilitate
generala acesta este dat de sursele dreptului comunitar care pot fi invocate
fara nici o conditie de orice persoana fizica sau juridica. Nu are nici o
relevanta daca n speta este vorba de litigii cu autoritatile publice (litigiu
15
Philippe Manin Les Communantes Europeennes lUnion Europeenne, Pedone, pag 232
vertical) ori este vorba de litigii cu peroane fizice sau juridice (litigiu
orizontal).
Actele cu efect direct neconditionat si complet sunt:
-regulamentele, acte comunitare specifice pentru aplicabilitatea directa, care
creeaza drepturi si obligatii pentru subiectele de drept intern din toate statele
membre;
-deciziile, care sunt surse de drepturi si obligatii pentru particulari, persoane
fizice sau juridice din anumite state comunitare; deciziile care se adreseaza
persoanelor particulare stabilesc drepturi si obligatii n special n domeniile:
concurentei, liberei circulatii, nediscriminarii etc;
-principiile generale care se bucura de efectul neconditionat si complex, cu
aplicabilitate generala deoarece pot fi invocate de orice persoana fizica sau
juridica n orice litigiu, ele trebuie sa fie respectate n mod neconditionat si n
toate cazurile
Efectul direct conditionat si complet cu aplicabilitate generala este produsul
actelor comunitare care pot fi invocare n orice litigiu, dar cu respectarea
unor conditii. Din rndul acestora fac parte Tratatele de instituire a
Comunitatilor Europene si Tratatele internationale. Conditiile ce trebuie
ndeplinite pentru producerea efectului direct conditionat si complet sunt cele
trei etape prin care Tratatele de instituire a Comunitatilor au primit efect
direct:
a) prima etapa se refera la obligatia de a nu face; Curtea de Justitie a decis
interzicerea stabilirii de noi taxe vamale sau marirea celor existente, de catre
statele membre; aceasta posibilitatea este de natura sa produca efecte directe
n relatiile juridice dintre statele membre si justitiabilii lor;
b) cea de-a 2-a etapa consta n caracterul irevocabil al unei obligatii de a
face; (hotarrea Curtii din iunie 1966 n cauza Luttieke, prin care nu se lasa
statelor membre nicio posibilitate de apreciere);
c) cea de-a 3-a etapa este data de hotarrea Curtii din 1974 n cauza Reyners
si din decembrie 1974 n cauza Vin Binsbergen; s-a decis n
cauzele mentionate ca dispozitiile Tratatului au efect direct si atunci cnd
acestea enunta doar un principiu ce trebuie pus n aplicare prin normele de
drept derivat, care nca nu au fost adoptate de institutiile comunitare; n
acelasi timp dispozitiile ce enunta obligatii generale pentru state, nu produc
efect direct asupra persoanelor fizice si juridice, acestea neputnd sa le
invoce n fata instantelor.
Aspectele pe care le-am consemnat mai sus se refera la Tratatele constitutive
comunitare. Pentru tratatele internationale s-a decis ca acordurile
internationale la care comunitatea este parte, pot fi invocate de catre
particulari, persoane fizice sau juridice, daca stabilesc drepturi pentru
acestea. De pilda, n hotarrea Demirel, Curtea a stabilit ca o dispozitie a
unui acord ncheiat de comunitate cu un stat tert trebuie sa fie considerata ca
avnd aplicabilitate directa.
Efectul aplicarii directe a acordurile internationale ncheiate de comunitate
are trei consecinte:
-statele membre sunt puse n situatia de a nu schimba dispozitiile comunitare
care le sunt adresate, acestea avnd un caracter obligatoriu pentru ele;
-n cazul n care un stat membru nu si ndeplineste masurile de securitate,
efectul direct reprezinta o sanctiune pentru acesta, persoanele avnd
posibilitatea sa nceapa actiuni legate de nendeplinirea obligatiilor statului;
-persoanele particulare au posibilitatea sa invoce oricnd dreptul comunitar
n ordinea juridica interna, n conditiile stabilite de reglementarile
comunitare.
Cea de-a treia situatie a efectului direct este efectul conditionat si restrns. n
jurisprudenta europeana si n doctrina sunt considerate ca avnd efect direct,
conditionat si restrns directivele si deciziile adresate statelor membre.
Argumentarea acestei situatii este aceea ca judecatorii nationali aplica
directivele, iar caracterul obligatoriu al obiectivelor presupune ca
particularii, persoane fizice sau juridice, pot sa le invoce. Judecatorii
nationali sunt obligati sa aplice dreptul comunitar, iar atunci cnd se afla n
fata unei situatii de stabilire a competentei pe plan intern, vor aplica dreptul
national. Daca judecatorul national solicita un recurs prejudiciar, Curtea
poate indica acestuia prevederi ale dreptului comunitar care pot fi luate n
consideratie.
Efectul direct, conditionat si restrns se realizeaza prin directive si decizii.
Directiva poate fi invocata ca efect direct daca sunt ntrunite cumulativ
urmatoarele cerinte:
-expirarea timpului stabilit pentru punerea n aplicare a directivei;
-directiva sa nu fie pusa n aplicare sau statul membru sa o fi pus n aplicare
n mod gresit. Persoana poate invoca efectul direct al directivei n
urmatoarele doua situatii:
ndepartarea normei din dreptul intern care nu este
conforma cu dispozitiile directivei invocate;
recunoasterea dreptului conferit de directiva, cnd
persoana a fost privata de un drept; absentei sau neluarii
masurilor nationale necesare pentru aplicarea respectivei
directive.
Se poate retine n concluzie, ca n cazul directivei efectul direct se produce
daca:
-directiva contine dispozitii neconditionate si precise;
-directiva nu creeaza obligatii de neaplicare pentru particulari sau state;
-directiva este invocata mpotriva ...organismelor sau entitatilor supuse
autoritatii sau controlului statului, ori care dispun de puteri exorbitante n
raport cu cele care rezulta din regulile aplicate n relatiile ntre persoane
16
.
Una dintre cele mai importante elemente caracteristice dreptului
16
CJCE, Hotarre din 12.07.1990, Foster e.a./British Gas, C-188/89
comunitar este aplicabilitatea prioritara a normelor, ntlnita si sub
denumirea de primordialitatea dreptului comunitar sau principiul
primordialitatii dreptului comunitar.
Efectul direct si primordialitatea constituie cei doi stlpi ai ordinii juridice
comunitare. Tratatele de instituire a comunitatilor nu contin prevederi
referitoare la primordialitatea dreptului comunitar asupra celui intern al
statelor. Modalitatile de mentionare a divergentelor care apar ntre dreptul
comunitar si dreptul intern al statelor membre retinute de diferite sisteme de
drept sunt departe de a fi uniforme.
Problema pusa n discutie, cea a primordialitatii dreptului comunitar fata de
dreptul intern al statelor membre
17
a fost ndelung discutata. Conform teoriei
si practicii n acest domeniu exista doctrinele moniste si cele dualiste despre
care am vorbit n acest capitol.
Deoarece n Tratate nu este prevazuta nicio mentiune explicita cu privire la
prioritatea dreptului comunitar, exista pericolul ca asimilnd dreptul
comunitar cu cel international, fiecare stat membru sa-si atribuie un rang de
drept comunitar n propria ordine juridica, cu riscul ca transferul de
competenta catre comunitati si unitatea dreptului comunitar sa fie esential
afectate.
Acestei teze internationaliste Curtea de la Luxemburg i-a opus teza
comunitara conform careia nu dreptul intern, national solutioneaza aceasta
problema, ci nsusi dreptul comunitar
18
.
Fundamentarea principiului primordialitatii a fost facuta de catre Curtea de
Justitie prin interpretarea globala a normelor juridice comunitare. Acest
principiu se gaseste si n hotarrea Van Gend En Loos, dar este statuat direct
n hotarrea Costa contra ENEL (15.07.1964, 6164) n care Curtea enunta
pentru prima data principiul primordialitatii dreptului comunitar n conditiile
n care se manifesta conflictul ntre legea din 6 septembrie 1962 a
17
Penelope Kent European Community Law, MAE, Handbook, 1992, pag. 37
18
Augustin Fuerea Dreptul comunitar al afacerilor, op. cit. pag. 41
nationalizarii sistemului de electricitate si dispozitiile Tratatului CEE. Statul
italian (Curtea Constitutionala Italiana) se pronuntase asupra normei mai
recente, dispunnd ca un tratat nu are dect efectul care rezulta din legea de
ratificare.
Cu aceasta ocazie Curtea a facut cele doua precizari importante cu privire la
raportul dintre dreptul national si cel comunitar:
-o parte din activitatile statelor suverane au fost transferate definitiv catre o
comunitate creata prin propriile lor vointe; de aceea statele nu pot reveni la
drepturile cedate prin misiuni unilaterale, subsecvente si care contravin
dreptului comunitar;
-se aplica principiul potrivit caruia nici un stat membru nu poate pune n
discutie statutul de sistem unitar si general aplicabil al dreptului comunitar pe
ntreg teritoriul Uniunii Europene; acest principiu instituit prin Tratatul CEE
a fost ulterior preluat si de Tratatele de la Maastricht, Amsterdam si
Lisabona.
Prin urmare, potrivit celor doua principii, dreptul comunitar, creat n
conformitate cu atributiile si competentele pe care institutiile Uniunii
Europene le-au instituit prin Tratatele constitutive, conform vointei statelor
membre, are prioritate n conflictul cu legea nationala.
n acest mod s-au asezat fundamentele juridice ale principiului
primordialitatii dreptului comunitar, generat de Tratatele constitutive si de
celelalte izvoare care trebuie integrate n ordinea juridica interna a fiecarui
stat membru. Principiul n discutie impune restrictia imposibilitatii oricarui
stat membru sa prevaleze normele juridice nationale contra ordinii juridice
comune, acceptate prin vointa comuna si suverana a tuturor statelor
comunitare.
Ca domeniu de aplicare, principiul primordialitatii se refera la totalitatea
izvoarelor dreptului comunitar, care toate la un loc au o forta juridica
superioara dreptului intern. Pe de alta parte, dreptul intern al tuturor statelor
comunitare trebuie sa fie n deplina concordanta cu dreptul
comunitar, indiferent de ierarhia interna a normelor respective. Statul nu
poate invoca dreptul sau intern pentru a se opune aplicarii unor norme
comunitare.
n acelasi timp, principiul primordialitatii se aplica, n mod corespunzator, n
cazul revizuirii Tratatelor constitutive sau altor institutii ce sunt supuse
aprobarii statelor n baza prevederilor constitutionale, astfel nct, n aceste
situatii, se elaboreaza norme comunitare noi, diferite, supuse unor prevederi
specifice de adaptare.
Legiuitorul national are obligatia sa mpiedice elaborarea unor acte
legislative nationale care sa fie incompatibile cu normele comunitare.
n Constitutia Romniei referitor la integrarea euroatlantica se prevede ca
transferarea unor atribute suverane catre institutiile comunitare se face prin
lege organica adoptata n sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului,
cu o majoritate de doua treimi din numarul parlamentarilor
19
.
n urma semnarii de catre Romnia a Tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene si a celorlalte Tratate comunitare cu caracter obligatoriu, se
instituie principiul primordialitatii, adica acestea au prioritate fata de
dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actelor de
aderare.
Corespunzator, principiului primordialitatii dreptului comunitar se aplica si
pentru aderarea Romniei la actele de revizuire a Tratatelor constitutive ale
Uniunii Europene.
n practica s-au dovedit numeroase situatii contradictorii, n care judecatorii
nationali au fost tentati sa aplice prevederile normelor interne, iar Curtea de
Justitie sa nu dispuna de prevederi pentru anularea acestor decizii vadit
contrare dreptului comunitar. n acest caz, se poate face uz de actiunea pentru
nendeplinirea obligatiilor comunitare. Aceste considerente, ca si altele au
determinat Curtea sa impuna principiul primordialitatii, limitnd n acest sens
autonomia dreptului national.
19
Constitutia Romniei 2003, art 148
Toate acestea au dus la instituirea practicii potrivit careia fapta unui stat de a
nu nlatura din legislatia interna dispozitiile contrare dreptului comunitar sa
fie apreciata drept nendeplinire a obligatiilor comunitare. Adaugam si
precizarea ca actiunea pentru nendeplinirea obligatiilor comunitare nu duce
la invalidarea normelor juridice contrare dreptului comunitar, ci la obligarea
statului de a se conforma tratatelor comunitare la care este parte.
n ncheiere, retinem ca specialistii n dreptul comunitar au identificat
comunitar; daca dreptul national se opune dreptului comunitar, acesta din
urma nu ar putea sa existe;
b) prioritatea dreptului comunitar rezulta din materia sa specifica; prioritatea
sa rezulta din Tratatele comunitare si nu din diferitele concesii pe care le-ar
face dreptul constitutional statelor membre;
c) toate normele comunitare, att cele primare, ct si cele derivate,
beneficiaza de prioritatea aplicarii lor n ordinele juridice nationale si contra
oricaror reguli nationale (administrative, procedurale, constitutionale etc);
d) prioritatea dreptului comunitar nu trebuie invocata doar n fata CJCE n
relatiile dintre statele membre si institutiile comunitare, ci si n fata
jurisdictiilor nationale; statele comunitare trebuie sa aplice fara echivoc
prioritatea ordinii juridice comunitare asupra celei nationale.
urmatoarel
e
patru element
e
care caracterizeaz
a
suprematia dreptul
ui
comunitar fata de dreptul intern:
a)
prioritate
a
este o conditie esentiala
a
existentei
dreptul
ui
IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR
Izvoarele primare ale dreptului comunitar
Izvoarele primare cu cea mai mare importanta n ordinea juridica comunitara
sunt Tratatele constitutive ale Comunitatilor Europene. Acestea sunt:
-Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, intrat n vigoare la 23 iulie 1952,
prin care s-a constituit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului
(CECO/CECH/ECSC);
-Tratatele de la Roma din 25 martie 1957 prin care s-au constituit
Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA/EAEC) si Comunitatea
Economica Europeana (CEE/EEC).
O alta categorie de izvoare primare o formeaza tratatele si acordurile de
modificare a Tratatelor constitutive. Acestea reflecta procesul de evolutie a
cadrului juridic comunitar n functie de necesitatile impuse de dezvoltarea
politico-sociala si economica a comunitatilor. Din rndul acestora
mentionam:
-Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 8 aprilie 1965;
-Decizia si Tratatul de la Luxemburg din 21 si 22 aprilie 1970, privind
modificarea unor dispozitii financiare si bugetare;
-Actul Unic European (AUE) semnat la Luxemburg si Haga la 14 si,
respectiv, 28 februarie 1986; a intrat n vigoare n iulie 1987 si a avut ca scop
att modificarea celor trei Tratate constitutive ct si elaborarea unei baze
juridice a Consiliului Europei si a regulilor de cooperare politica europeana;
-Tratatul de la Maastricht din 1993; -
Tratatul de la Amsterdam din 1999; -
Tratatul de la Nisa din 2003; -
Tratatul de la Lisabona din 2007.
Izvoarele derivate ale dreptului comunitar
Dreptul derivat comunitar este format din ansamblul actelor unilaterale ale
institutiilor. Nu este vorba aici de un drept conventional, ci de un drept
legiferat, adica de un set de reguli (acte, norme) realizate chiar de catre
comunitatile europene, n si pentru aplicarea Tratatelor.
n conformitate cu Tratatele, institutiile comunitare, respectiv Consiliul si
Comisia n Tratatele CEE si CEEA, ori Comisia din Tratatul CECO, pot
adopta, n cadrul procesului legislativ comunitar o serie de acte normative, n
scopul realizarii scopurilor si ndeplinirii atributiilor pentru care au fost
create.
Iata, asadar, principala caracteristica a Comunitatilor Europene aceea de a
poseda competentele de a crea reguli de drept dupa o procedura probabila
institutionalizata. Prin urmare, Comunitatile Europene, prin institutiile lor
sunt puteri normative comparabile cu puterea legislativa a statelor. Daca la
nceput, normele create de aceste institutii nu erau asimilate legilor, n
ultimul timp chiar Curtea de Justitie invoca sistemul legislativ al
comunitatilor europene si foloseste chiar termenul de lege. De aceea noi am
folosit termenul de drept legiferat. Este adevarat ca Tratatul de la Lisabona
renunta la termenul de lege dar noi opinam ca aceaszta pozitie s-a luat
numai din motive politice.
La cele de mai sus adaugam si faptul ca n conformitate cu art. 349 TCE (fost
189 CEE) si art. 161-164, din Tratatul CEEA, Consiliul si Comisia pot
adopta regulamente, directive si decizii care au o forta juridica obligatorie,
dar pot emite si recomandari, sau avize care sunt consultative, fara forta
obligatorie.
Referiri la izvoarele derivate ale dreptului comunitar le gasim n art. 234 al
Tratatului CEE n care se arata ca pentru ndeplinirea misiunilor si n
conditiile prevazute n tratat, Consiliu si Comisia hotarasc regulamente si
directive, iau decizii si formuleaza recomandari sau avize.
De asemenea, referiri de aceasta natura se gasesc n art. 61 al Tratatului
CEEA, precum si n art. 4 al Tratatului CEEA. Analiza continutului
Tratatelor constitutive scoate n evidenta lista diferitelor categorii de acte, dar
si efectele juridice specifice fiecaruia dintre ele. Rezulta, asadar, ca natura
unui act nu depinde de denumirea sa, de autoritatea care l-a adoptat, ci de
obiectul sau bine determinat.
Lista actelor comunitare nu este definitiva. Sunt categorii de acte ca de pilda
comunicarile, declaratiile, concluziile, prevederile si rezolutiile adoptate de
reprezentantii guvernelor statelor membre n cadrul Consiliului CE/UE sau
de sefii de state si guverne care nu produc efecte juridice. Aceasta categorie
de acte trebuie luata n evidenta, ntruct chiar daca nu produc efecte juridice,
ele contin ntelegeri asupra unor probleme particulare sau principii pe care
actele comunitare trebuie sa se bazeze. Acestea sunt de obicei ncadrate ntr-o
categorie aparte a actelor sui generis.
Alta categorie de acte comunitare sunt si actele emise de Consiliul CE/UE
pentru stabilirea regulilor de procedura sau pentru nfiintarea diferitelor
comitete, pentru adoptarea bugetului, actele emise de Comisie pentru a
anunta criteriile de examinare a cazurilor individuale n domeniul
concurentei, al ajutoarelor de stat sau pentru a descrie exemple si situatii
(cazuri) considerate incompatibile cu procedurile dreptului comunitar etc.
Datorita continutului lor, actele de mai sus sunt considerate esentiale pentru
dezvoltarea Comunitatilor si Uniunii Europene.
De aceea, luarea n consideratie a acestor acte reduce formalismul procedurii
de adoptare si al formei actului. Asemenea acte nu creeaza n mod direct
drepturi si obligatii pentru cei carora se adreseaza si de aceea legalitatea si
continutul lor nu pot fi analizate de Curtea de Justitie.
Tendinta n politicile si procedurile institutiilor europene este aceea de a
multiplica forma actelor comunitare, a procedurilor de adoptare si a
organelor emitente, astfel nct procesul decizional la nivel comunitar sa
devina ct mai flexibil si sa mareasca aportul statelor comunitare la
realizarea unei ct mai bune cooperari si integrari europene.
Care este regimul juridic general al actelor din categoria izvoarelor/surselor
dreptului derivat ? La aceasta ntrebare raspundem mai nti prin aceea ca
natura unui act nu este data, asa cum am mai aratat, de natura sa, ci de
continutul sau. n acest sens Curtea poate sa procedeze la recalificarea
actului sau la invalidarea acestuia, daca nu s-a respectat procedura de
adoptare, conform cu natura sa reala.
Apoi, conform art 190 din Tratatul CE si a practicii Curtii de Justitie,
adoptarea fiecarui act normativ de catre organele comunitare trebuie sa fie
motivata. Se considera viciu de forma nu numai lipsa de motivatie, ci si
insuficienta acesteia.
Mai mentionam faptul ca n orice situatie n care Tratatul prevede adoptarea
unui anumit tip de act, ntr-un anumit domeniu ce urmeaza a fi reglementat,
institutia care l adopta este obligata sa se conformeze. n toate celelalte
cazuri se lasa la latitudinea institutiei denumirea actului ce urmeaza sa fie
emis.
Regulamentul
20
este principalul izvor al dreptului comunitar. Prin regulament
se exprima ndeosebi puterea legislativa a comunitatilor
21
. Ca si legea,
regulamentul are o influenta generala. Continutul regulamentului este format
din prevederi generale si impersonale care nu se confunda cu decizia.
Din definitia data de Tratatul CE rezulta ca regulamentul are trei
caracteristici fundamentale:
-aplicabilitate generala;
-caracter obligatoriu n ansamblul sau;
-aplicabilitate directa n toate statele membre.
a) Aplicabilitatea generala este principala caracteristica ce deosebeste
regulamentele de celelalte instrumente legale aflate la dispozitia institutiilor
20
Vezi si Cornelia LEFTER, Fundamente ale dreptului comunitar institutional , Editura economica,
Bucuresti, 2003,pag. 61-65
21
Art. 249 din Tratatul CE da efectelor sale juridice o definitie completa si explicita si i confera
comparabilitate cu legea din sistemele nationale de drept.
comunitare si nseamna ca el se adreseaza unei categorii abstracte de
persoane, fiind un act normativ prin definitie.
Datorita caracterului intrinsec, general, al regulamentului el se aseamana cu o
norma juridica nationala, urmnd a primi efectele juridice specifice acesteia
din urma. De aceea, regulamentul se aplica unor situatii obiective
determinate si implica consecinte juridice doar pentru categorii de persoane
privite n mod abstract, general, iar nu pentru un numar limitat de persoane
determinate sau determinabile.
n sistemul prevederilor CEE este imposibila o actiune judiciara introdusa de
o persoana particulara (fizica sau juridica) mpotriva prevederilor unui
regulament. Persoanele particulare pot porni doar procedurile legale
ndreptate mpotriva deciziilor, chiar si sub forma unor regulamente, care
prezinta pentru ele un interes direct si individual.
Scopul acestei prevederi este de a preveni pur si simplu institutiile
comunitare sa aleaga forma unui regulament pentru a exclude actiunea unei
persoane particulare mpotriva unei decizii ce ar avea pentru ea un caracter
individual, direct, si astfel de a face clar ca alegerea formei nu trebuie sa
altereze natura masurii adoptatei.
Curtea de Justitie a considerat n mod sistematic ca scopul si continutul unui
regulament sunt determinante, iar nu forma sau denumirea folosita.
Analiznd regulamentul trebuie examinate n particular si efectele pe care
actul adoptat le produce sau urmeaza sa le produca n viitor. n ciuda
caracterului sau normativ, regulamentul poate contine prevederi care se
adreseaza unei anumite persoane, astfel nct aceasta sa poata fi determinata
n mod individual.
b) Regulamentul este obligatoriu n ntregul sau ceea ce diferentiaza
regulamentul de directiva, care este obligatorie doar n ceea ce priveste
rezultatul ce trebuie obtinut. Curtea a subliniat deja, ca nu poate fi acceptat ca
un stat membru sa aplice ntr-o maniera incompleta sau selectiva prevederile
unui regulament, astfel nct sa nlature anumite aspecte ale
legislatiei comunitare.
Aceasta caracteristica mai nseamna ca prevederile unui regulament se vor
aplica cu aceeasi forta juridica n toate statele membre, la data intrarii lor n
vigoare. Trebuie nteles ca regulamentul poate contine prevederi care vizeaza
situatii speciale dintr-unul dintre statele membre sau chiar doar dintr-o parte
a teritoriului lor. Si n aceste cazuri Curtea a decis ca n ciuda spatiului
teritorial limitat al aplicarii sale, un astfel de regulament are o aplicare
extinsa la nivel comunitar, deoarece sistemul pe care, n virtutea tratatului, un
regulament l introduce a fost integrat n fiecare sistem de drept national.
c) Regulamentul este direct aplicabil n toate statele membre. Aceasta
nseamna ca statele membre nu pot adopta masuri nationale care sa modifice
scopurile sau sa adauge prevederilor sale, cu exceptia cazurilor cnd nsusi
regulamentul prevede altfel. De subliniat si faptul ca nu este permis sa se
transforme continutul unui regulament n norme juridice nationale, deoarece
astfel de masuri de implementare" ar avea drept efect sa creeze un obstacol
si sa pericliteze aplicarea uniforma si simultana a masurii n ntreaga
comunitate.
n situatia n care anumite prevederi continute ntr-un regulament pot avea
nevoie de masuri nationale de implementare pentru a deveni aplicabile,
regulamentul nsusi nu trebuie transformat ntr-o lege nationala printr-un act
national. Aici se aplica principiul de care ne-am ocupat, potrivit caruia
prevederile dreptului comunitar au prioritate fata de cele ale dreptului
national al unui stat membru.
n toate cazurile n care autoritatile nationale raspund de implementarea unui
regulament comunitar, formele si procedurile prevazute de dreptul national al
fiecarui stat membru se vor aplica daca sunt compatibile cu dreptul
comunitar si evita un tratament neechitabil al subiectilor de drept.
n conformitate cu art. 5 din Tratatul CEE, statele membre sunt
obligate sa adopte masurile administrative si procedurale nationale necesare
pentru a asigura respectarea prevederilor dreptului comunitar si sa prevada
sanctiunile pentru nerespectarea acestora. Statele membre au dreptul sa emita
reguli obligatorii privind interpretarea prevederilor regulamentelor
comunitare. n masura in care puterea legislativa ntr-un anumit domeniu a
fost conferita Comunitatii prin Tratatele institutive si a fost exercitata de ea,
statele membre nu mai sunt mputernicite sa emita norme juridice n acest
domeniu, fara a fi fost autorizate prin reguli comunitare speciale.
Trebuie sa subliniem si faptul ca aplicabilitatea directa a prevederilor
dreptului comunitar (si a regulamentului ca act normativ apartinnd dreptului
comunitar derivat) nu trebuie confundata cu efectul direct al acestora.
Efectul direct al unui regulament nseamna ca el creeaza drepturi si
obligatii direct n persoana subiectilor de drept (persoane particulare fizice
sau juridice) carora li se adreseaza si care se pot prevala de ele direct n fata
instantelor judecatoresti nationale.
Regulamentul este, prin natura si functia sa, n sistemul dreptului comunitar,
capabil sa creeze drepturi individuale pe care instantele judecatoresti
nationale sunt obligate sa le protejeze si sa le respecte.
Consemnam ca, pe de alta parte, fiecare sistem national are abilitatea sa
determine care dintre instantele judecatoresti nationale are competenta sa
asigure aceasta protectie.
Prevederile regulamentelor comunitare, ca si ale Tratatelor institutive fiind
direct aplicabile n ordinea juridica nationala (efectul direct vertical al
normelor comunitare), creeaza cetatenilor comunitari posibilitatea de a
invoca regulile comunitare n fata instantelor judecatoresti nationale, ca si
orice alte norme juridice nationale. Conform procticii comunitare, ori de cte
ori un regulament comunitar sau o prevedere a Tratatelor comunitare impune
o obligatie specifica n sarcina statelor membre, se garanteaza cetatenilor
acestor state dreptul de a avea o conduita contrara (drept corelativ), chiar
daca acest drept nu este prevazut cu claritate. n acest fel, persoanele
particulare se pot baza pe prevederile unui regulament mpotriva autoritatilor
nationale pentru a-si exercita drepturile conferite lor de dreptul comunitar
primar si/sau derivat.
Efectul direct, consecinta a aplicarii directe a dreptului comunitar, a fost
subliniat de nenumarate ori de Curtea de Justitie si a fost recunoscut de
jurisdictiile nationale prin ntrebarile cuprinse n deciziile preliminare
adresate Curtii de Justitie pentru interpretarea dreptului comunitar.
Efectul direct al dreptului comunitar poate fi analizat si pe orizontala (efect
orizontal") n relatiile dintre particulari. ntrebarea este daca persoanele
particulare pot invoca prevederile dreptului comunitar care se refera la statele
membre. Curtea de Justitie a retinut ca orice prohibitii continute n Tratatele
institutive sau n regulamente sunt direct aplicabile n statele membre si
persoanelor particulare, deoarece ele exprima prevederea fundamentala a
integrarii comunitare, adica a nediscriminarii.
Spre exemplu, n hotarrea sa din cazul 43/75, Drefrenne c. Sabena, Curtea
de Justitie a retinut ca principiul platii echitabile pentru barbati si femei
pentru munca egala este aplicabil nu numai la actiunile autoritatilor publice,
ci si la cele care intentioneaza a reglementa plata muncii colective, si n
acelasi timp si contractelor dintre persoane individuale, n masura n care, n
aceste cazuri, discriminarea deschisa este mai mult implicata dect cea
indirecta si deghizata.
Directivele au forta obligatorie pentru fiecare stat membru caruia i sunt
adresate n ceea ce priveste rezultatul ce trebuie obtinut, lasnd destinatarilor
(statele membre) libertatea alegerii formei sau a metodelor de implementare
necesare. Conform definitiei prevazuta de art. 249 al Tratatului CE, rezulta ca
directiva are urmatoarele trei caracteristici:
a) are forta obligatorie n ceea ce priveste rezultatul ce trebuie obtinut;
b) statele membre sunt libere sa aleaga forma si mijloacele necesare
implementarii prevederilor unei directive;
c) are efect direct.
Directiva este emisa de Consiliu sau de Comisie. Ea este n acelasi timp un
act normativ, si de aceea, un instrument al interventiei comunitare folosit n
special cu intentia de a armoniza diferitele norme juridice nationale sau
atunci cnd prevederile Tratatelor institutive sunt att de vagi nct nu permit
obtinerea nici unui efect juridic.
Art. 34, pct. 2, lit. B din TUE prevede pentru Consiliul UE dreptul de a
adopta n domeniul cooperarii politienesti si judiciare n materie penaa
decizii-cadru n scopul apropierii dispozitiilor legislative si reglementare ale
statelor membre. Aceste decizii-cadru leaga statele membre n ceea ce
priveste rezultatul ce trebuie obtinut, lasnd instantelor nationale competenta
n ceea ce priveste forma si mijloacele. Ele nu pot antrena vreun efect direct.
La problemele de mai sus vom mai avea ocazia sa ne referim ntrun alt
capitol. Aceasta categorie de acte comunitare are aceleasi caracteristici ca si
directiva reglementata de art. 249 TCE, cu deosebirea ca nu pot avea efect
direct. Lipsa efectului direct este explicabila n corelatie cu realizarea
obiectivului comunitar pe care acest mijloc juridic l deserveste.
a) Directiva are forta obligatorie n ceea ce priveste rezultatul ce trebuie
obtinut. Aceasta nseamna ca spre deosebire de regulament, directiva are
drept masura a obligativitatii sale rezultatul ce trebuie obtinut. Nu trebuie
sa se nteleaga nsa ca directiva are mai putine efecte obligatorii dect alte
norme comunitare.
Corecta implementare a unei directive este foarte importanta, deoarece ea
limiteaza competentele institutiilor comunitare si, n schimb, extinde
responsabilitatile statelor membre la realizarea constructiei comunitare.
Facem precizarea nsa ca aceasta limitare este esentiala numai n legatura cu
prevederile Tratatelor institutive care definesc domeniile n care si n
interesul carora, institutiile comunitare pot interveni prin adoptarea
directivelor.
n ceea ce priveste forma si metoda aleasa de autoritatile nationale
pentru obtinerea rezultatului impus, directiva nu are prevederi obligatorii
pentru statele membre.
Criteriul rezultatului ce trebuie obtinut limiteaza interventia comunitara,
dar nu n sensul consecintelor acestei interventii (care corespund rezultatului
ce trebuie obtinut), ci n sensul aspectelor ce pot face obiectul interventiei
comunitare si al reglementarilor nationale.
Directiva poate defini rezultatul ce trebuie obtinut ca fiind o situatie legala
sau faptica ce corespunde interesului comunitar n conformitate cu
prevederile Tratatelor Comunitare. Aceasta, poate fi, spre exemplu,
tratamentul egal ai resortisantilor statelor membre ale Comunitatilor/Uniunii
Europene privind libertatea de stabilire n una dintre aceste tari pentru
desfasurarea de activitati profesionale sau libertatea de circulatie a bunurilor
n piata comuna etc. n toate aceste cazuri, legiuitorul national a fost obligat
sa tina cont de interesul comunitar cnd a adoptat acte normative nationale.
Deoarece, cel mai adesea, rezultatul ce trebuie obtinut necesita
amendamente (modificari) ale legilor nationale, directiva trebuie sa prevada
instructiuni privind continutul unor astfel de modificari. n acest sens,
directiva poate sa impuna anumite limitari ale puterii autoritatilor nationale
de a alege forma sau metodele, daca astfel de constrngeri sunt necesare.
Pe de alta parte, relatia dintre rezultatul ce trebuie obtinut si, respectiv
forma si metode nu este cu strictete prevazuta de directiva, ci poate fluctua
n anumite limite. Astfel, o directiva nu poate niciodata obliga statele
membre sa introduca un set exhaustiv de reguli total nelegate de normele
juridice nationale existente n domeniul avut n vedere.
Daca nu s-ar admite interpretarea de mai sus ar nsemna ca autoritatile
nationale nu ar avea nici o libertate de a implementa rezultatul ce trebuie
obtinut" n legislatia lor. Asa cum Curtea de Justitie a recunoscut, directiva
poate contine instructiuni obligatorii privind detaliile amendamentelor
normale nationale (n cazul armonizarii legislatiilor nationale -n.a.), daca
rezultatul ce trebuie obtinut impune aceasta n functie de natura speciala a
domeniului supus reglementarii.
Tinnd cont de scopul directivei n sistemul legislativ comunitar, rezulta cu
claritate ca directiva trebuie sa fie implementata ntr-o perioada determinata
prin propriile sale prevederi.
Aceeasi obligatie de a respecta perioada prevazuta se aplica si n cazurile n
care instantele judiciare nationale sunt sesizate cu actiuni bazate pe
prevederile unei directive.
n acest sens, CJCE a admis ca perioada de implementare a directivei se
impune si instantelor nationale, caci altfel egalitatea de tratament dintre
statele membre ar fi prejudiciata.
n plus, trebuie sa reamintim ca, n conceptia CJCE, transpunerea
continutului directivei n dreptul national nu nseamna receptarea dreptului
comunitar, deoarece acesta este deja integrat sistemelor nationale prin simpla
semnare a Tratatelor institutive.
Evident, n cazuri de speta, este posibil ca un drept national sa cuprinda,
anterior adoptarii directivei, dispozitii care sa raspunda prescriptiilor actului
comunitar si n consecinta sa faca lipsita de sens aplicarea sa n acel stat.
b) Statele membre au libertatea de a alege forma si metodele necesare
obtinerii rezultatului prescris de continutul directivei. Aceasta caracteristica
a directivei pune urmatoarea problema: care trebuie sa fie forma si metodele
apte sa asigure atingerea rezultatului prescris de directiva ?
Statele membre au o posibilitate limitata de alegere determinata de rezultatul
ce trebuie obtinut. Ele sunt obligate sa transpuna prevederile directivei n
acele tipuri de acte normative nationale care satisfac cerintele de claritate si
securitate juridica (nsemnnd forta obligatorie) necesare obtinerii
rezultatului prescris. Cu titlu de exemplu , circularele, instructiunile
oficiale/ministeriale sau practicile administrative, care prin natura lor pot fi
schimbate cnd si cum autoritatile o doresc si, n plus, nu beneficiaza de o
publicitate satisfacatoare, nu pot constitui o forma corespunzatoare sau o
metoda adecvata pentru a implementa o directiva.
Implementarea prevederilor unei directive trebuie realizata printr-un
instrument legal (printr-o forma) care sa aiba aceeasi forta juridica ca si
actele normative nationale anterioare si trebuie asigurata cunoasterea lor
nemijlocita. n situatiile n care actele normative nationale anterioare au
forma circularelor (asa cum a fost situatia de fapt analizata de Curtea de
Justitie n cazul 102/79, Comisia c. Belgia, sau n cazul 147/86, Comisia c.
Grecia), implementarea directivei printr-o circulara trebuie sa fie suficienta
daca prin emiterea circularei statul nu declara o lege anterioara sau un decret
inaplicabil.
c) Directiva are efect direct. Directiva presupune masuri nationale de
implementare, ea nefiind direct aplicabila ca regulamentul, nsa trebuie sa-i
recunoastem efectul direct, din moment ce creeaza direct drepturi si obligatii
de care persoanele particulare se pot prevala n fata instantelor nationale. Art.
177 din Tratatul CE mputerniceste instantele nationale sa trimita Curtii de
Justitie orice ntrebari referitoare la validitatea si interpretarea tuturor actelor
institutiilor comunitare, fara nici distinctie, ceea ce implica faptul ca si
persoanele particulare pot invoca astfel de acte n fata instantelor lor
nationale. CJCE a recunoscut astfel efectul direct al directivei n relatiile
dintre statele membre si resortisantii lor (efect direct vertical).
Curtea a admis
22
ca directiva poate avea si un efect orizontal direct, bazat pe
raportul juridic dintre doua terte parti, persoane particulareresortisanti ai
aceluiasi stat membru sau ai unor state diferite. n alte situatii similare nsa,
Curtea de Justitie a respins un astfel de efect. Efectul direct al unei directive
depinde, de la caz la caz, de natura, litera si spiritul prevederilor sale. Astfel,
daca prevederile sale sunt neconditionate si suficient de clare si precise
pentru a fi capabile sa produca efect direct nu are nici o relevanta daca ele au
fost cuprinse ntr-un act normativ care nu are, n mod automat, efect direct n
ntregul sau.
22
Exemplu Cazul 262/84 Beets-Proper C. Van Lanschot -Banchiers
Curtea a subliniat n cazul Van Duyn, ca efectul direct al unei directive poate
fi redus daca nu se permite persoanelor particulare sa se bazeze pe el n fata
instantelor nationale, si acestea din urma, nu ar fi abilitate sa ia n considerare
directiva ca element de drept comunitar. Aplicnd legea lor nationala, n
special acele prevederi ale sale introduse pentru a respecta continutul
directivei, instantele nationale sunt obligate sa interpreteze normele nationale
n spiritul si litera scopurilor directivei, caci altfel rezultatul ce trebuie obtinut
prin implementarea directivei nu se poate realiza dect ntr-o asemenea
viziune. De aceea instantele nationale trebuie sa examineze n primul rnd
daca pot interpreta o prevedere nationala ntr-o maniera corespunzatoare
prevederilor respectivei directive, mai nainte de a vedea daca prevederile
directivei pot sau nu sa se bazeze pe prevederile normelor nationale.
Curtea a subliniat ca obligatia de a interpreta si de a aplica legislatia
nationala n conformitate cu prevederile directivei este supusa principiilor
generale de securitate juridica. Astfel, prevederile directivei nu pot fi aplicate
la situatii ce s-au produs anterior adoptarii ei, dar care sunt obiect de litigiu
dupa aceasta adoptare.
Decizia si gaseste sediul materiei n art. 249 CE, art. 110, pct. 2 din TCE si
art. 34, pct. 2, lit. c din TUE. Decizia este obligatorie n ntregul ei pentru cei
carora li se adreseaza: state, persoane fizice sau juridice.
Conform dispozitiilor legale mentionate, destinatarii deciziei pot fi n egala
masura statele membre, ca si persoanele fizice sau juridice. ntr-o alta viziune
deciziile sunt mijloace juridice prin care institutiile comunitare adopta acte
individuale sau administrative. Prin utilizarea deciziei, institutiile comunitare
asigura aplicarea dreptului comunitar la cazuri de speta.
Ca regula generala, conform art. 249 CE, decizia poate fi adoptata de
Consiliu sau Comisie. Prin exceptie, conform Tratatelor de la Amsterdam si
Nisa n anumite cazuri bine delimitate decizia poate fi adoptata si de PE
23
mpreuna cu Consiliul UE (n codecizie). n acelasi timp, conform art. 34, pct. 2, lit. c din TUE, n domeniu cooperarii
politienesti si judiciare n materie penala, Consiliul adopta decizii obligatorii dar fara efect direct, iar n baza art. 110,
pct. 2, din TCE, BCE poate adopta decizii n domeniul sau de competenta
24
.
n practica comunitara au fost uzitate o mare varietate de tipuri de decizii,
dintre aceastea mentionam:
-deciziile care autorizeaza statele membre sau ntreprinderile sa faca ceva (sa
utilizeze clauzele de salvgardare, sa stabileasca exceptiile la interdictiile
privind cartelurile etc);
-deciziile care impun obligatii statelor membre (sa abroge sau sa modifice un
anumit ajutor de stat) sau ntreprinderilor (de a nceta ncalcarea interdictiilor
privind cartelurile);
-acele asa-numite decizii declarative, care acorda eliberarea negativa
(negative clearance -n.a) n cazurile de compensatii (cnd, la cererea
expresa a partii interesate, Comisia certifica faptul ca, pe baza faptelor aflate
n posesia sa, nu exista din partea sa motive pentru a initia o actiune la Curtea
de Justitie);
-acele acte explicative atasate unei decizii existente, care ele nsele pot fi
considerate decizii;
-masuri necesare punerii n aplicare a deciziilor adoptate de Consiliu n
domeniul cooperarii politienesti si judiciare n materie penala (prevazute de
art. 34, pct. 2, lit. c din TUE).
Pe baza definitiei legale continute de art. 249 CE, decizia are urmatoarele
caracteristici
25
:
-se adreseaza unui numar limitat de destinatari;
-are efect direct, deoarece este obligatorie n ntregul ei.
23
Detalii n capitolul destinat instuitutiilor europene din prezenta lucrare.
24
Detalii n
capitolul destinat Justitiei si Afacerilor Interne (JAI) din prezenta lucrare.
25
Cornelia
LEFTER, op. cit. pag 70-72
a) Decizia se adreseaza unor destinatari determinati. Astfel, prin caracterul
sau individual, decizia difera fundamental de regulament.
Decizia trebuie sa se aplice la un numar limitat de adresanti persoane fizice
sau juridice, specificati sau identificabili. Astfel, expresia cei carora li se
adreseaza semnifica persoane clar determinate sau care pot fi identificate
dupa anumite criterii.
O problema speciala se impune n cazul deciziilor adresate statelor membre.
n aceste situatii, caracterul legislativ al actelor nationale adoptate n baza
unei decizii face ca statele membre sa nu poata extinde sau reduce aplicarea
deciziei.
Astfel de decizii pot contine o autorizare, o prohibitie sau refuzul de a acorda
o autorizare care implica adoptarea, abrogarea sau neadoptarea unui act
normativ national. Curtea de Justitie a decis ca este admisibila, actiunea unei
persoane particulare mpotriva unei decizii luate de Comisie prin care a fost
refuzat unui stat membru acordarea autorizatiei.
De fapt, prin aceasta decizie, Comisia a refuzat cererea Germaniei de a fi
autorizata n baza art. 25(3) CEE sa suspende partial anumite taxe vamale.
Refuznd sa autorizeze suspendarea partiala a anumitor taxe vamale, Comisia
nu a permis de fapt Germaniei sa adopte norme juridice nationale contrare.
b) Decizia este obligatorie n ntregul sau. Datorita caracterului lor
obligatoriu, deciziile creeaza drepturi si obligatii direct n persoana la care se
adreseaza, si astfel, pot fi invocate direct n fata instantelor judiciare
nationale, care trebuie sa le ia n considerare ca element de drept comunitar.
Astfel
26
, Curtea de Justitie a decis ca interdictia introducerii sau
reintroducerii anumitor taxe, adresata statelor membre printr-o decizie
neconditionata si suficient de dara si de precisa, este capabila sa produca
efect direct n raporturile juridice dintre statele membre si subiectele de drept
26
Cazul 9/70, Grad C. FinantantTraustein
aflate sub jurisdictia lor.
Mai subliniem, ca, n sistemul Tratatului CECO, deciziile puteau fi generale,
asemanatoare cu directivele CE, sau individuale. Adoptarea lor era de
competenta naltei Autoritati (Comisiei).
Recomandarile si avizele. n conformitate cu ultimul paragraf al art. 249 si cu
art. 110, alin. 2 din TCE, recomandarile si avizele nu leaga, (adica nu au
forta juridica obligatorie -n.a.).
Recomandarea este, de regula, folosita pentru a obtine o anumita actiune sau
conduita din partea destinatarilor ei. n schimb, avizul este folosit pentru a
exprima un punct de vedere.
Deoarece, n mod normal, recomandarile si avizele nu au forta obligatorie,
ele nu pot fi supuse controlului de legalitate al Curtii de Justitie (asa cum sunt
regulamentele, directivele si deciziile) si nici nu pot face obiectul unei decizii
preliminare privind validitatea sau interpretarea lor.
Nu este mai putin adevarat nsa faptul ca daca recomandarile nu au forta
obligatorie (adica nu creeaza drepturi si obligatii ce pot fi invocate n fata
instantelor nationale) acestora le-ar lipsi orice efecte juridice. n practica
judiciara comunitara, judecatorul national trebuie sa ia n considerare
prevederile unei recomandari daca aceasta l-ar ajuta sa interpreteze alte
masuri juridice nationale sau comunitare.
De asemenea, atunci cnd un stat membru omite sa ia masura recomandata,
Curtea de Justitie poate sa examineze daca acea recomandare are sau nu
efecte juridice.
Angajamentele externe ale Comunitatilor Europene
Tratatul CE prevede la art. 300 (fost 228) ca pe baza competentelor
sale externe (explicite, implicite sau subsidiare), comunitatile pot
ncheia acorduri internationale cu terte tari sau organizatii
internationale. Angajamentele externe ale comunitatilor constituie
adevarate izvoare de
drept comunitar cu precizarea ca n privinta ncheierii acestor acorduri
internationale cu alte subiecte de drept international sau organizatii fara
aceasta calitate, Comunitatea Europeana nu are o competenta absoluta, ci
una pe care o mparte cu statele membre. Aceste acorduri creeaza obligatii
att pentru comunitati, ct si pentru statele membre.
Din jurisprudenta, retinem faptul ca daca acordurile internationale ncheiate
de comunitati fac parte din ordinea juridica comunitara, atunci Curtea de
Justitie dobndeste competenta de a interpreta dispozitiilor lor. De asemenea,
deciziile luate de organele create prin acordurile internationale semnate de
Comunitatile Europene sunt incluse n izvoarele (sursele) dreptului
comunitar.
n cadrul ierarhiei normelor comunitare de drept, acordurile internationale
semnate de Comunitatile Europene au o valoare juridica inferioara dreptului
primar si principiilor generale de drept, dar superioara dreptului derivat si
altor izvoare de drept. Cele mai cunoscute forme ale acordurilor n discutie
sunt:
a) Acordurile ncheiate de comunitati cu statele terte sau cu organizatiile
internationale. Sediul materiei n privinta acestor acorduri de drept comunitar
l constituie Tratatul CE art. 300, care prevede ca asemenea acorduri leaga
institutiile Comunitatii si statele membre. La aceasta prevedere se adauga si
decizia Curtii de Justitie, care referindu-se la acordul de asociere a Greciei la
CEE a precizat ca dispozitiile din acord sunt parte integranta, ncepnd de
la intrarea n vigoare a acestora, din ordinea juridica comunitara.
b) Actele unilaterale adoptate de organele nfiintate prin acordurile externe
ale Comunitatilor Europene. Acestea sunt acorduri ntre comunitati si state
terte, care nu au nevoie sa fie supuse procedurilor de ratificare sau aprobare
pentru a lega partile . Aceste acte provin de la organe internationale si nu se
aplica automat n ordinea juridica comunitara; fiind reluate n regulamentele
Consiliului si publicate n anexele acestuia.
c) Unele tratate ncheiate de statele membre ale Comunitatilor europene cu
alte state membre. Acestea sunt acorduri externe si acte unilaterale care pot
produce efecte juridice n ordinea juridica internationala, dar care luate
singure, nu au un asemenea efect. Curtea de Justitie admite legarea
Comunitatilor Europene prin acorduri ncheiate de statele membre cu terte
state.
n aceasta situatie Comunitatile sunt substituite cu statele membre prin
angajamentele asumate de ele prin anumite tratate ncheiate anterior anului
1958. Actele de mai sus sunt totusi limitate de anumite ipoteze. Una dintre
aceste ipoteze este data de cazul GATT. n momentul ncheierii Tratatului
CEE statele membre erau legate prin angajamente de Acordul General asupra
Tarifelor Vamale si Comert (GATT General Agreement on Tarrifs and
Trade) semnat n 1948.
GATT avea un caracter provizoriu si un cmp de actiune care excludea tarile
din blocul socialist, dar succesul sau n dezvoltarea comertului mondial de-a
lungul anilor este de necontestat. Reducerile continue ale tarifelor au stimulat
n deceniile 1950, 1960 cresterea comertului mondial. Succesul obtinut de
GATT n micsorarea tarifelor la niveluri att de joase, mpreuna cu
recesiunile economice din zona economica europeana, a determinat
guvernele din Europa Occidentala sa creeze noi tipuri de bariere comerciale
fara taxe, sa ncerce sa ncheie cu comerciantii acorduri bilaterale favorabile.
Pna la urma, comunitatea s-a conformat regulilor GATT ca o parte
contractanta si a fost considerata asa prin partenerii sai.
Izvoarele complementare ale dreptului comunitar
Izvoarele complementare sunt rezultate din acordurile ncheiate ntre
statele membre n domeniile de competenta nationala. Aceasta este
principala deosebire dintre aceste izvoare si cele derivate sau
constituite din angajamentele externe ale comunitatilor care rezulta
(ambele) din
exercitarea de catre institutiile comunitare a consecintelor ce le-au
fost atribuite prin Tratate. Daca acordurile ncheiate ntre statele
membre n domeniile de competenta nationala se situeaza n cmpul
si n prelungirea obiectivelor definite de Tratate se pot nscrie ca
izvoare complementare de drept comunitar.
Izvoarele complementare ale dreptului comunitar sunt urmatoarele:
-Conventia comunitara
-Deciziile si acordurile dintre reprezentantii guvernelor statelor
membre reunite n cadrul Consiliului
-Declaratiile, rezolutiile si luarile de pozitie relative ale Comunitatilor
Europene, adoptate de comun acord de statele membre.
a) Conventia comunitara este invocata uneori n mod expres tocmai pentru a
completa Tratatele comunitare. Cu titlul de exemplu invocam Tratatul CE
care enumera patru materii ale dreptului international privat: protectia
persoanelor si drepturilor individuale; eliminarea dublei impuneri;
recunoasterea mutuala a societatilor; recunoasterea si executarea deciziilor
juridice.
n baza Tratatului CE art. 293 a fost creata Conventia pentru fuziunea
internationala a societatilor anonime ca si Conventia relativa la faliment. Alte
conventii create fara a prejudicia lucrari n curs de derulare sau abandonate,
putem mentiona:
-Conventia pentru asistenta mutuala ntre administratiile vamale, Neapole, 7
septembrie 1967;
-Conventia relativa la brevetul comunitar pentru Piata Comuna, Luxemburg,
15 decembrie 1975;
-Conventia privind legea aplicabila obligatiilor contractuale, deschisa pentru
semnare la Roma, 19 iunie 1980, etc.
Conventiile de mai sus se supun semnarii si ratificarii asemanator
procedurii specifice dreptului international. Deosebirea fata de conventiile
din dreptul international, consta n special, n:
-initiativa este luata cu acordul Comisiei si Consiliului;
-conducerea negocierilor se face de catre experti guvernamentali, dar care
sunt asistati de Comisie;
-Consiliul si Comisia si exprima n mod public opiniile asupra proiectelor
elaborate de experti, pentru aviz formal.
b) Deciziile si acordurile dintre reprezentantii guvernelor statelor membre
reunite n cadrul Consiliului pot fi considerate izvoare complementare ale
dreptului comunitar, n domenii cum sunt:
-cele rezervate statelor prin Tratat;
-problemele neguvernate de Tratate;
-probleme partial neguvernate prin Tratat.
Deciziile si acordurile asupra domeniilor de mai sus constituie acte
institutionale la propunerea Comisiei, dupa consultarea Parlamentului
Uniunii Europene. Pentru a deveni izvoare de drept comunitar ele trebuie sa
fie hotarte n sesiuni ale Consiliului n prezenta Comisiei si publicate n
Jurnalul Oficial (JO) al Comunitatilor Europene. Asupra ndeplinirii
formalitatilor de mai sus, procedura permite trimiterea lor institutiilor
comunitare pentru a fi puse n aplicare. Natura judiciara a acestor acte consta
n aceea ca au un caracter conventional, interstatal.
c) Declaratiile, rezolutiile si luarile de pozitie relative ale Comunitatilor
Europene, care sunt adoptate de comun acord de statele membre se
deosebesc de cele prezentate mai sus prin aceea ca ele nu comporta nici o
procedura de angajare juridica si au numai o valoare orientativa. n concret
este vorba de dispozitiile adoptate n cadrul Consiliului sub forma actelor
mixte. Se numesc asa ntruct aceste acte emana simultan de la Consiliu si de
la guvernele statelor membre.
Un exemplu de asemenea act este rezolutia Consiliului si a reprezentantilor
guvernelor statelor membre din 23.03.1971, privind realizarea pe etape a unei
uniuni economice monetare la care vom avea ocazia sa ne referim n lucrarea
noastra; un alt exemplu este Decizia
Consiliului nr. 862/2003 privitoare la cooperarea statelor n vederea
combaterii activitatilor de contrafacere a monedelor Euro de catre statele care
nu au adoptat moneda unica.
Actele din aceasta categorie se adopta de Consiliul de Ministrii al
Comunitatilor si de sefii de state sau de guverne ai celor 27 de state membre.
Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar
Jurisprudenta ocupa un loc considerabil ntre izvoarele dreptului comunitar.
Curtea de Justitie este uneori creatoare de drept comunitar, fiind fortata de
mprejurpri cum ar fi:
-generalitatea, imprecizia, vidul de norme, imperfectiunea n genere a
Tratatelor;
Datorita cauzelor de mai sus, dar si a altora, Curtea de Justitie are competenta
normativa care consta n mod special n utilizarea metodelor de interpretare
dinamica si recurgerea la principiile generale de drept, la care ne vom referi
n continuare. Mentionam ca n literatura de specialitate exista puncte de
vedere diferite cu privire la jurisprudenta si principiile generale de drept, ca
izvoare/surse de drept comunitar. Marea majoritate a specialistilor nsa,
sustin conceptiile pe care si noi le prezentam si sustinem.
Principiile generale de drept
Relund ideea cu care am ncheiat subcapitolul anterior
categoriile
- rigiditatea dreptului primar;
- inertia dreptului comunitar derivat;
- procedurile greoaie de rivizuire a dreptului comunitar;
- blocajele din cadrul institutiilor comunitare;
- conflictele dintre normele comunitare si cele nationale.
principiilor generale de drept si jurisprudenta comunitara se suprapun
n ceea ce priveste continutul, desi difera ca nume. Unii autori
considera dreptul jurisprudential al Curtii de Justitie ca sursa a
dreptului comunitar, desi accepta ca n general jurisprudenta nu este
considerata ca un veritabil izvor de drept
27
. n esenta nsa, se refera la aplicarea de catre
Curtea de Justitie a unor principii generale de drept.
n acelasi timp, alti autori recunosc faptul ca aplicarea principiilor generale
este n ultima instanta o problema care revine practicii Curtii de Justitiei
28
.
ntre cele doua situatii, problema trebuie deci sa fie rezolvata mai ales sub
aspectul denumirii categoriei respective, avnd n vedere faptul ca nu sunt
deosebiri substantiale de continut.
Pentru acest motiv, se considera ca ntre principiile generale de drept si
hotarrile judecatoresti -chiar daca este vorba de o instanta supranationala
-prioritatea trebuie acordata principiilor generale de drept, motiv pentru care
s-a adoptat clasificarea izvoarelor dreptului comunitar prezentata anterior de
noi.
Un argument al acestei opinii este si faptul ca art. F.2 din Tratatul de la
Maastricht recunoaste ca fiind principii generale chiar si cele care nu sunt
prevazute n jurisprudenta Curtii de Justitie.
De mentionat, ca principiile generale nu sunt prevazute n Tratatul CECO ca
izvoare ale dreptului comunitar. Tratatele urmatoare au prevazut nsa
posibilitatea Curtii de a putea recurge la principii generale comune ale
statelor membre pentru a stabili unele responsabilitati ale membrilor
comunitatii care nu erau prevazute n Tratate, extinzndu-se si la alte
domenii, dar diferentiindu-se de drepturile fundamentale.
n acelasi timp, Curtea nu putea sa nu suplineasca unele diferente ale
reglementarilor comunitare, n vederea evitarii cazurilor de denegare de
justitie, iar experientele impuse de statul de drept presupuneau apelarea la
27
Jean Boulouis, Droit institutional des Communantes, Mantchre.Stien, Paris, 1993, 4
C
edition
28
Philipp Manin op. cit. pag. 223
principiile generale de drept.
Principiile generale de drept au nsa un continut mai complex, fiind
diferentiate n functie de apartenenta lor la sistemele juridice clasice, la
sistemele de drept comune statelor membre sau la principiile proprii
comunitatilor europene.
Principiile clasice ale dreptului au fost impuse a fi respectate de catre Curtea
de Justitie ndeosebi n ceea ce priveste dreptul de aparare, ca si n ceea ce
priveste corecta administrare a justitiei, neretroactivarea actelor
administrative, recunoasterea drepturilor dobndite, principiul bunei credinte
sau principiul echitatii
29
.
Principiile generale comune dreptului statelor membre sunt de la sine
ntelese ca fiind necesare a fi respectate, dar ele sunt prevazute si n Tratatele
de la Roma n ceea ce priveste responsabilitatea extracontractuala.
De remarcat ca aceste principii sunt aplicate doar n cazurile n care
reglementarile comunitare sunt deficitare sau cnd se impun pentru o mai
buna argumentare a interpretarilor Curtii. Trebuie admis faptul ca nu se
impune ca aceste principii sa fie comune tuturor legislatiilor statelor membre,
fapt care este de altfel imposibil, ci este necesar ca ele sa fie prezente doar n
unele state membre. O alta conditie este ca aceste principii sa fie n
concordanta cu ordinea juridica comunitara.
n conformitate cu deciziile Curtii sunt aplicabile n ordinea juridica
comunitara principiile privind:
-egalitatea fata de reglementarile economice;
-mbogatirea fara just temei;
-responsabilitatea extracontractuala pentru daunele cauzate de actele
normative;
-confidentialitatea corespondentei ntre avocat si client;
-dreptul la aparare;
-secretul afacerilor ntreprinderilor etc.
29
J. Boulouis, op. cit., pag. 208-209
Principiile privind natura comunitatilor, n practica jurisdictionala a Curtii au
fost statuate ca fiind urmatoarele:
-solidaritatea statelor n ceea ce priveste informarea cu privire la
comportamentul lor, att n relatiile comunitare, ct si n cele cu statele terte;
-principiul nediscriminarii sau al egalitatii de tratament;
-principiul general al proportionalitatii;
-principiul preferintei comunitare.
Cunoasterea si aplicarea principiului drepturilor fundamentale ale omului
constituie o chestiune deosebit de importanta, care se bazeaza att pe
Conventia Europeana pentru Salvgardarea Drepturilor Omului si a
libertatilor sale fundamentele (Roma 4 noiembrie 1950), ct si pe
dispozitiile n materie ale statelor membre. Tratatele comunitare nu contin o
enumerare a acestor drepturi fundamentale ale omului, ele completndu-se n
acest scop cu prevederile adoptate n cadrul Consiliului Europei. Din acest
punct de vedere pot sa apara unele probleme legate de determinarea
continutului acestora si a justificarii lor ca suport al hotarrilor Curtii.
Curtea a statuat ca drepturile fundamentale ale omului fac parte integranta
din principiile generale carora ea le asigura respectarea.
Pornind de la aceasta recunoastere jurisprudentiala, o declaratie comuna a
presedintilor Consiliului, Parlamentului si Comisiei din 5 aprilie 1977 a
proclamat atasamentul acestor institutii la respectarea drepturilor omului. Pe
baza acesteia, Consiliul si Comisia au semnat un memorandum care specifica
interesul politic n acest sens si necesitatea minimalizarii dificultatilor
juridice care pot sa apara.
Curtea a tinut seama ca respectarea drepturilor fundamentale ale omului are o
dubla fundamentare: pe de o parte Tratatele institutive n acest domeniu ntre
state, iar pe de alta parte prevederile constitutionale ale statelor membre.
Apare aici o problema de dificultate pentru Curte, care n cazul dispozitiilor
de natura comunitara, are un cmp de actiune restrns fata
de cel al reglementarilor nationale.
n Tratatul de la Maastricht, la art. F.2 se preia ceea ce s-au confirmat n
activitatea Curtii ca fiind elemente esentiale ale aplicarii normelor juridice
comunitare sau nationale, precizndu-se ca sunt recunoscute si respectate att
drepturile fundamentale prevazute n Conventia Europeana a Drepturilor
Omului, ct si cele care rezulta din traditiile constitutionale comune ale
statelor membre, precum si principiile generale ale dreptului comunitar.
Drepturile fundamentale ale persoanelor constituie astazi o conditie tabu
a carei respectare o impune Curtea de Justitie institutiilor comunitare si care
poseda o forta juridica superioara celui din dreptul derivat.
n ce priveste forta juridica a principiilor generale trebuie sa spunem mai
nti ca normele juridice comunitare sunt integrate ntr-un sistem de drept n
care fiecare categorie ocupa un loc bine determinat, ntr-o forma piramidala,
asemanatoare sistemului normelor juridice ale fiecarui stat. Fiecare categorie
are o anumita forta juridica si, pe aceasta baza, se determina raporturile care
exista ntre acestea, precum si ntre dreptul comunitar si dreptul national.
Tratatele de instituire a Comunitatilor se afla n vrful acestei piramide a
normelor juridice, ele reprezentnd acordul de vointa al statelor membre
pentru crearea Comunitatilor. Celelalte reglementari comunitare trebuie sa fie
n concordanta cu aceste Tratate, n caz contrar ele fiind susceptibile de a fi
anulate sau declarate invalide
30
.
Principiile generale nu constituie o categorie unitara n ceea ce priveste
ierarhia lor. De aceea respectarea drepturilor fundamentale ale omului este
considerat un principiul cu valoare egala cu cel al Tratatelor constitutive ale
Comunitatilor (conform art. F din Tratatul de la Maastrich), avnd deci
valoare superioara dreptului derivat.
Celelalte principii sunt considerate a fi o valoare inferioara ntruct
30
P. Manin, op. cit., pag. 236
Curtea le aplica doar n cazul n care acestea nu contravin Tratatelor
constitutive sau drepturilor fundamentale. Ele sunt considerate nsa cu
valoare juridica superioara dreptului derivat prezentat de noi anterior.
Nici n cadrul dreptului derivat nu exista o ierarhie a actelor juridice care o
alcatuiesc. Aceasta pentru ca dreptul derivat si gaseste originea n Tratatele
comunitare, fiind subordonate acestora, ca si principiile generale si acordurile
internationale.
O succinta prezentare a principiilor generale de drept prezentate n
jurisprudenta si literatura juridica comunitara ar fi urmatoarea: a) principiul
universal respectarea drepturilor fundamentale ale omului; b) principii
fundamentale impuse de Curtea de Justitie a CE: securitatea juridica,
neretroactivitatea, prescrierea si decaderea din drepturi, inopozabilitatea,
increderea legitima; dreptul la aparare cu respectarea caracterului
contradictoriu
al procedurii;
egalitatea si nediscriminarea;
proportionalitatea impunerii regulilor si normelor
comunitare n raport cu strictul necesar
c) principii supleative, aplicate n cazul vidului de norme:
retragerea retroactiva a actelor ilegale;
raspunderea extracontractuala;
distinctia impozitelor, a taxelor, tarifelor si redeventelor.
Asupra unora din aceste principii vom avea ocazia sa mai revenim pe
parcursul lucrarii noastre, n mod deosebit cel referitor la respectarea
drepturilor fundamentale ale omului.
INSTITUTII COMUNITARE I
Parlamentul European (PE)
Organizare
Parlamentul European, cunoscut si sub denumirea de Adunare Generala de
catre Tratatele institutive este alcatuit din reprezentanti ai popoarelor
statelor membre ale Comunitatilor Europene. Parlamentul European, ca
institutie comunitara, reprezinta popoarele statelor membre privite n mod
colectiv. Ca reprezentanti ai popoarelor, membrii Parlamentului European nu
sunt subordonati guvernelor tarilor lor sau parlamentelor nationale.
Europarlamentarii, asa cum mai sunt ei cunoscuti au calitatea de
reprezentanti ai popoarelor tarilor lor si exercita ndatoririle ce le revin, fara a
putea fi obligati sa asculte de nici o alta instructiune extrinseca calitatii pe
care o au. Facem precizarea ca expresia reprezentanti ai popoarelor,
ncorporata n Tratate (art. 190 din TCE), are acelasi nteles ca n orice drept
constitutional national, inclusiv cel din Romnia.
Acesti reprezentanti formeaza un organism care, el nsusi, reprezinta nu
numai un popor, ci o pluralitate de popoare -toti cetatenii Comunitatii
Europene/Uniunii Europeane, priviti n sens colectiv. Asa cum am aratat,
Tratatele institutive denumeau aceasta institutie comunitara Adunare.
Consiliul CE s-a opus, la vremea respectiva, schimbarii acestei denumiri. Cu
toate acestea membrii Adunarii au decis n 1962 folosirea titulaturii de
Parlament European. De atunci, aceasta denumire a fost adoptata si folosita
n toate actele comunitare.
Schimbarea de denumire a fost legiferata prin Actul Unic European, crendu-
se n acest fel iluzia schimbarii nsesi a functiunii acestei institutii si
a existentei unui control mai democratic n cadrul sistemului de institutii
comunitare.
Parlamentul European nu este o prelungire comunitara a ideii de parlament
national. Tratatele nu atribuie acestei institutii puteri care, de regula, sunt
caracteristice parlamentelor nationale, cum ar fi puterea legislativa sau
puterea de a impune taxe, chiar daca Actul Unic European si Tratatele
comunitare subsecvente au largit rolul Parlamentului European n procesul
legislativ comunitar.
Prezentnd organizarea Parlamentului European ne vom referi n continuare
la doua importante componente: membrii si compozitia Parlamentului
European.
Parlamentul European are sediile n Strasbourg, Bruxelles si Luxemburg si
era format pna la extinderea din anul 2004, din 626 membri dupa cum
urmeaza: Germania 99, Franta, Italia si Marea Britanie, cte 87 fiecare,
Spania 64, Olanda 31, Belgia, Grecia si Portugalia cte 25 fiecare, Suedia 22,
Austria 21, Irlanda 15, Danemarca si Finlanda cte 16 fiecare, Luxemburg 6.
Noua redactare a art. 137 TCE (art. 189 TUE Amsterdam) extinde numarul
maxim al membrilor Parlamentului European la 700, iar prin Tratatul de la
Nisa la 732. Conform Tratatului de la Nisa distributia locurilor n
Parlamentul European era: Germania 99; Franta, Marea Britanie si Italia 72;
Spania si Polonia 50; Romnia 33; Olanda 25; Grecia, Belgia, Portugalia 22;
Cehia, Ungaria 20; Suedia 18; Bulgaria, Austria 17; Slovacia, Danemarca,
Finlanda 13; Irlanda, Lituania 12; Letonia 8; Slovenia 7; Estonia, Cipru,
Luxemburg 6, Malta 5.
Numarul de europarlamentari a fost modificat din nou prin decizie a
Consiliului European la sfrsitul anului 2002 cnd se stia ca Romnia si
Bulgaria nu vor adera n anul 2004, la ora actuala avnd 785 de membri.
Modificarea numarului de membri s-a datorat nemultunirilor pe care le-a
provocat repartizarea de la Nisa nca din momentul realizarii sale. Plecnd
de la diferendumul ntre Belgia si Olanda, treptat mai toate statele membre,
noi si vechi, au dorit suplimentarea locurilor din Parlamentul European.
Astfel. s-a ajuns la un Parlament European cu 732 de deputati pentru
legislatura 2004-2009 (din 736 maximul stabilit) repartizate astfel: Germania
99; Franta, Marea Britanie si Italia 78; Spania si Polonia 54; Olanda 27;
Grecia, Belgia, Cehia, Ungaria, Portugalia 24; Suedia 19; Austria 18;
Slovacia, Danemarca, Finlanda 14; Irlanda, Lituania 13; Letonia 9; Slovenia
7; Estonia, Cipru, Luxemburg 6, Malta 5.
n acest fel, Romnia a primit 35 de locuri, iar Bulgaria 18 si a fost adoptata
decizia potrivit careia n legislatura 2004-2005 se poate depasi pragul de 736
de locuri daca Romnia si Bulgaria acced formal n uniunea Europeana, ceea
ce s-a si ntmplat la ora actuala, asa cum am aratat, existnd 785 de
europarlamentari.
Membri Parlamentului European sunt alesi de catre corpul electoral al
fiecarui stat prin sufragiu universal. n Tratate se vorbeste despre norme
electorale unice (art. 138 TCE) dar n realitate alegerile directe se fac
conform legilor electorale din fiecare tara, cel mai recent exemplu este
scrutinul electoral din 25 noiembrie 2007, desfasurat n Romnia.
Organizarea Parlamentului European este reglementata prin Regulament
Intern
31
si se bazeaza pe existenta unui Presedinte ales dintre candidatii
diferitelor grupuri politice sau grupuri de 10 deputati nenscrisi n grupurile
politice. Daca nici un candidat nu are majoritate absoluta n primele trei
tururi, n cel de-al patrulea ramn primii doi clasati, iar alegerea se face prin
majoritate simpla. Presedintele raspunde de activitatile Parlamentului
European, n fata altor institutii comunitare, dar relatia internationala a
Parlamentului European ct si de transparenta Rezolutiilor Parlamentului
European. n practica ultimelor legislaturi, functia de Presedinte a fost
mpartita egal de catre primele doua grupuri politice rezultate din alegeri
Partidul Popular si cel Socialist astfel nct fiecare
31
DOCE, L 49 / 19.02.1997
dintre acestea sa exercite Presedintia dio ani si jumatate indiferent de
rezultatul alegerilor. De organizarea administrativa si financiara raspunde
organul de conducere colectiva al Parlamentului European format din
Presedinte, vicepresedinte, chestor si, eventual, presedintii grupurilor
politice.
Europarlamentarii se reunesc pe grupuri politice si nu n functie de
nationalitate, formula logica daca avem n vedere ca s-a dorit sa se dea
Parlamentului European o autentica dimensiune comunitara. Asa s-ar explica
si faptul ca numarul de deputati necesar formarii unui grup politic este mai
redus atunci cnd este compus din reprezentantii mai multor state si mai mare
daca este vorba despre reprezentantii unuia singur.
Parlamentul European are Comisii parlamentare specializate (agricultura,
politica, buget, transporturi etc.) care elaboreaza Propuneri de Rezolutii ce
apoi se voteaza n plen. Comisiile trebuie sa cuprinda membrii grupurilor
politice n proportia existenta n plen, iar conducerea lor este asigurata de doi
vicepresedinti si presedintele Parlamentului European.
Europarlamentarii au aceleasi drepturi ca si cei ai unui parlament national:
imunitate, salariu, fond de cheltuieli pentru activitatea desfasurata,
inviolabilitate pentru opiniile exprimate n activitatea parlamentara etc.
Compozitia politica a Parlamentului European este urmatoarea:
Grupul Crestin Democrat si Democratiile Europene (Partidul Popular
European, PP-ED);
Grupul Socialist (Partidul Socialist European, PES);
Grupul Liberal, Democratic si Reformist (ALDE);
Grupul Verzilor (Green/EFA);
Grupul Europa Democratiilor;
Grupul Stngii Unite Europene;
Grupul uniunea pentru Europa natiunilor;
Grupul Mixt;

Altele.
Comisiile Parlamentului European sunt:
Comisia de Afaceri Externe si de
Securitate;
Comisia de Agricultura si Dezvoltare
Rurala;
Comisia de Buget;
Comisia Economica si Monetara;
Comisia de Industrie, Comert Exterior,
Energie;
Comisia Juridica si Piata Interna;
Comisia de Afaceri Sociale si Munca;
Comisia de Politica Regionala
Transporturi, Turism;
Comisia de Mediu, Sanatate si
Consumatori;
Comisia de Tineret, Cultura, Educatie,
Mass-media si Sport;
Comisia de Dezvoltare si Cooperare;
Comisia de Libertati Publice si Afaceri
Interne;
Comisia de Control Bugetar;
Comisia Afaceri Constitutionale;
Comisia de Regulament, Verificare a
Puterilor si Imunitatii;
Comisia Drepturilor Femeii;
Comisia de Petitii;
Comisia de Pescuit.
n privinta comitetelor parlamentare precizam ca n conformitate cu art. 36
din Regulile de procedura si cu noul art. 193 TCE, Parlamentul poate
nfiinta comitete temporare sau permanente, generale sau speciale si poate,
determina atributiile lor.
Pentru rezolvarea multiplelor probleme exista comitete diferite pentru:
probleme politice, agricultura, buget, probleme economice si monetare,
politica industriala, cercetare si tehnologie, relatii economice externe,
probleme juridice si drepturile cetatenilor, transport si turism, mediu,
planificarea regionala si a fortei de munca, sanatatea publica si protectia
consumatorului, probleme institutionale, verificarea imunitatilor, drepturile
femeii etc. Comitetele pregatesc rezolutiile care vor fi adoptate de catre
Parlament n sesiunile plenare.
Conform art. 251 si 252 din TCE, cnd Tratatele comunitare cer consultarea
Parlamentului, n cadrul procesului de luare a deciziilor la nivel comunitar,
Consiliul Uniunii Europene, la propunerea Comisiei, cere Parlamentului o
opinie (aviz) asupra problemei aflate n discutie. Actul adoptat de Consiliu
este astfel examinat de comitetul parlamentar respectiv, care va ntocmi un
raport ce va fi naintat plenului Parlamentului. n baza raportului comitetului
si a dezbaterilor ce au loc n cadrul sesiunii, parlamentul si va exprima
propria opinie sub forma unei rezolutii, ce va fi trimisa Consiliului Uniunii
Europene.
Referitor la numarul minim de membri necesar pentru formarea unui grup
parlamentar acesta este, conform art. 29 din Regulamentul intern al
Parlamentului European, de 23 de persoane, daca ei provin din doua tari
membre, 18, daca provin din trei tari ori 14, daca apartin la patru sau mai
multe state membre. Tot acest articol mai precizeaza ca grupurile politice nu
pot fi compuse pe baze exclusiv nationale, ci trebuie sa cuprinda deputati ce
apartin la cel putin doua state membre. Aceasta nseamna ca fiecare grup
parlamentar este format din parlamentari care au orientari politice comune,
fara a avea importanta din ce tara provin si ca nu este obligatoriu ca un
deputat sa apartina unui grup politic. Conditiile pentru recunoasterea oficiala
a grupurilor si activitatilor Parlamentului European sunt stabilite n Regulile
de procedura ale Parlamentului.
Am aratat ca Parlamentul este condus de un presedinte desemnat de membrii
sai si un organ colectiv de conducere. n plus, mai facem si alta precizare.
Astfel, Secretariatul General al Parlamentului European este la Luxembourg.
Parlamentul se ntlneste n mod normal n sesiuni plenare la Strasbourg, dar
cele 21 de comitete parlamentare, care pregatesc materialele pentru sesiunile
plenare si grupurile politice/parlamentare au sediul la Bruxelles.
Presedintele si vicepresedintii sunt alesi de catre membrii Parlamentului
European pentru o perioada de doi ani si jumatate. Presedintele
Parlamentului European mpreuna cu vicepresedintii si cinci chestori
formeaza un birou", care este un organ executiv al Parlamentului
European.
n conformitate cu art. 5, 7, 12 si 50 din regulile de procedura ale
Parlamentului European, biroul propune agenda sesiunilor parlamentare,
decide n probleme de competenta sa si ntocmeste proiectul preliminar al
bugetului Parlamentului.
Evaluarea calitatilor necesare unei persoane de a fi ales membru al
Parlamentului European si ocuparea locurilor devenite vacante n cursul
mandatului parlamentar sunt supuse normelor nationale proprii fiecarui stat,
asa cum s-a ntmplat si n Romnia la 25 noiembrie 2007.
Art. 190 CE, introdus prin Tratatul de la Amsterdam, permite Parlamentului
de a fixa statutul membrilor sai cu conditia aprobarii lui cu unanimitate de
voturi n Consiliul Uniunii Europene. Aceasta prevedere a fost modificata
prin Tratatul de la Nisa, n sensul ca art. 191 TCE prevede acum votul cu
majoritate calificata n Consiliul Uniunii Europene pentru adoptarea
statutului membrilor Parlamentului European, mai putin dispozitiile
referitoare la regimul fiscal.
Tot referitor la statut, mai mentionam faptul ca n conformitate cu Tratatul de
la Nisa, art. 191 TCE, acesta devine baza juridica ce permite Consiliului si
Parlamentului sa adopte prin procedura codeciziei statutul partidelor politice
europene si regulile privind finantarea lor.
Art. 8-10 din Actul privind alegerile directe ale membrilor Parlamentului
European si Protocolul asupra privilegiilor si imunitatilor Comunitatilor
Europene (anexat Tratatului de fuziune) prevad privilegiile si imunitatile
membrilor Parlamentului European n timpul mandatului lor executat n
interesul comunitatilor Europene/Uniunii Europene
De precizat ca indemnizatia parlamentara este stabilita prin dispozitii
nationalele. Am aratat ca organizarea interna a Parlamentului European este
bazata pe existenta partidelor politice la nivel european si a comisiilor
prezentate. Expresia la nivel european a fost introdusa n art. 191, alin. 1 a
CE prin Tratatul de la Maastricht pentru a sublinia, pe de o parte, vointa
politica a cetatenilor europeni n formarea unei constiinte europene si pe de
alta parte, faptul ca Parlamentul European este singurul organ la nivel
international ales prin sufragiu universal direct.
ncheiem prezentarea organizarii Parlamentului European cu unele precizari
privind organele de conducere, astfel:
-Presedintele reprezinta Parlamentul n situatii oficiale si n relatiile
internationale; prezideaza sedintele plenare, ntlnirile Biroului si lucrarile
Conferintei Presedintilor;
-Biroul reprezinta organul regulator, responsabil cu bugetul Parlamentului si
raspunde de probleme administrative, organizare si personal; el este format
din Presedinte, 14 vicepresedinti si 5 chestori, care au rol consultativ n
probleme administrative si financiare; membri Biroului sunt alesi cu un
mandat de doi ani si jumatate;
-Conferinta Presedintilor este formata din Presedintele Parlamentului si
presedintii grupurilor politice; este organismul politic conducator al
Parlamentului European; principalele atributii ale Conferintei sunt legate de
stabilirea agendei sarcinilor parlamentare si activitatilor organismelor
parlamentare; Conferinta stabileste termenii de referinta, dimensiunea
comisiilor si delegatiilor permanente;
-Secretariatul organizeaza activitatea Parlamentului European; el este condus
de un Secretar General si este format dintr-un personal, relativ numeros, de
circa 3500 de persoane, pe lnga care mai functioneaza si personalul
grupurilor politice, precum si asistentii membrilor; datorita multilingvismului
din uniunea Europeana, o treime din personalul Secretariatului Parlamentului
European lucreaza n domeniul lingvistic
(traduceri si interpretari).
Tratatele au transformat treptat Parlamentul European dintr-un organism pur
consultativ, ntr-un parlament legislativ, care tinde sa semene din ce n ce mai
mult cu parlamentele nationale ale statelor membre. Parlamentul European
este singura institutie comunitara care si tine lucrarile n public. Dezbaterile,
opiniile si rezolutiile Parlamentului European se publica n Monitorul Oficial
al Uniunii Europene.
Atributiile si puterile (competentele) Parlamentului European
Conform art. 192 TCE, Parlamentul exercita puteri consultative si de
supraveghere. El are puterea generala de a discuta orice problema
referitoare la Comunitati/Uniune, de a adopta rezolutii fata de aceste
probleme si de a invita guvernele statelor membre sa actioneze.
Actul Unic European a introdus o procedura de cooperare institutionala -
ntre Consiliu, Comisie si Parlament -n care acesta din urma participa la
adoptarea anumitor acte normative comunitare.
Tratatul asupra Uniunii Europene a largit puterile Parlamentului, prin aceea
ca i recunoaste n anumite domenii o putere de codecizie (sau de decizie
comuna) mpreuna cu Consiliul Uniunii Europene. Acest act a modificat si
procedura de cooperare institutionala care este nlocuita prin Tratatul de la
Amsterdam (cu exceptia domeniului uniunii economice si monetare) cu
procedura de codecizie.
Tratatul de la Nisa extinde domeniile de aplicare a procedurii de codecizie si
a avizului conform la initierea cooperarii ntarite sau la situatiile cnd
Consiliul Uniunii Europene trebuie sa constate existenta unui risc evident de
violare grava a drepturilor fundamentale recunoscute de Uniunea Europeana.
De asemenea, Tratatul din 22 aprilie 1970 privind amendarea anumitor
prevederi bugetare ale Tratatelor institutive si ale Tratatului de
fuziune a conferit Parlamentului anumite puteri bugetare, care au fost ulterior
largite prin Tratatele de la Maastricht si Amsterdam.
Avnd n vedere aspectele mentionate mai sus rezulta ca Parlamentul
European nu exercita nca principalele atributii ale unui parlament national,
cum ar fi cele de adoptare a legilor si de impunere a taxelor, dar este o
institutie comunitara foarte importanta, a carei activitate da continut
sistemului institutional de la nivelul Uniunii Europene.
Parlamentul European are n esenta urmatoarele atributii:
-participa la procedura legislativa;
-pune ntrebari Consiliului Uniunii Europene si Comisiei Europene;
-adopta motiuni de cenzura, atunci cnd dezaproba actiunile Comisiei;
-discuta raportul general anual prezentat de Comisia Europeana;
-participa la procedura bugetara;
-initiaza procedurile judiciare n fata Curtii de Justitie mpotriva Consiliului
Uniunii Europene sau Comisiei Europene, atunci cnd aceste institutii omit
sa actioneze sau pentru a proteja propriile sale drepturi;
-participa la activitati ale Comunitatilor/Uniunii;
-ia decizii de administrare interna ce nu afecteaza alte institutii comunitare.
Ca orice parlament, Parlamentul European are trei puteri fundamentale:
puterea legislativa;
puterea administrativ-financiara (bugetara);
puterea de supraveghere a executivului (de control
democratic).
a) Puterea legislativa, numita de unii autori si competenta normativa este
redusa fata de cea a unui Parlament national, dar n acelasi timp, n evidenta
crestere. Pe scurt, puterea legislativa a Parlamentului European consta n
aceea ca mpreuna cu Consiliul Uniunii Europene adopta legislatia
comunitara, respectiv directive, ordonante sau decizii. Adoptarea codeciziilor
normative asigura legitimitate democratica a textelor de lege adoptate.
Pna n momentul de fata, Parlamentul European nu are drept de initiativa
legislativa, adica nu poate nainta proiecte proprii de legi. Acest drept l are
numai Comisia Europeana dupa cum vom putea vedea n cursul urmator. Am
aratat la momentul potrivit modificarile n acest sens aduse de Tratatul de la
Lisabona. Pnala intrarea acestuia n vigoare, probabil 1 ianuarie 2009 ramn
valabile competentele actuale ale Parlamentului. Aceasta precizare este
valabila pentru tot ce va urma n lucrarea noastra.
Dupa semnarea Tratatului de la Nisa n majoritatea domeniilor politice,
deciziile se iau pe principiul coparticipativ, la care Parlamentul si Consiliul
au drepturi egale. Daca nu se poate ajunge la un consens, decizia se ia n cea
de-a treia sedinta, n cazul unei comisii de mediere. Procedura este nsa mai
complicata
32
.
Astfel, adoptarea n comun de acte normative de catre Parlamentul
European si Consiliu se face plecnd de la o propunere a Comisiei pe care
Consiliul -prin majoritate calificata si cu Avizul Parlamentului European -o
adopta ca pozitie comuna. Comisia emite opinii asupra sa, iar
Parlamentul European poate aproba, explicit sau implicit, respectiva pozitie
comuna. Exista posibilitatea ca -prin majoritate absoluta Parlamentul
European sa comunice Consiliului ca nu este de acord cu pozitia comuna si
sa propuna amendamente.
Daca Parlamentul European exprima intentia de a respinge pozitia comuna,
Consiliul -prin Comitetul de Conciliere -poate ncerca sa evite respingerea
acesteia explicnd Parlamentului motivele. Daca explicatiile conving,
Parlamentul European poate sa renunte la respingerea pozitiei comune si sa-
si prezinte doar amendamentele.
32
Iordan Gheorghe BARBULESCU, op. cit, pag.135
Dupa trei luni de la primirea amendamentelor, Consiliul, prin majoritate
calificata, le aproba si adopta actul n cauza. n cazul n care vis--vis de
amendamentele Parlamentului European, Comisia a elaborat un Aviz
negativ, atunci Consiliul le poate adopta, doar prin unanimitate.
n situatia n care Consiliul nu reuneste majoritatea calificata sau dupa caz,
unanimitatea se apeleaza la Comitetul de Conciliere, Consiliu
Parlamentului European pentru a cauta formula comuna cere sa se permita
aprobarea respectivului act. Comisia asista la aceste reuniuni. Daca n termen
de sase saptamni se ajunge la un text de compromis si daca acesta se aproba
n alte sase saptamni de catre Consiliu (prin majoritate calificata) si
Parlamentul European (prin majoritate absoluta), atunci respectivul text se
considera adoptat. Daca una dintre aceste institutii l respinge sau nu se
voteaza respectivul text n cele sase saptamni stabilite, acesta este respins.
Am prezentat acest proces complex de adoptare a unor acte normative pentru
a demonstra, ntre altele, dorinta Parlamentului European de a juca un rol
important, chiar daca nca nu functioneaza ca un parlament n adevaratul sens
al cuvntului.
Dupa intrarea n vigoare a Tratatului de la Amsterdam, respectiva procedura
de adoptare n comun -Parlament European/Consiliu -a diferitelor acte
normative s-a modificat prin art. 251 (cel care redacta ntr-o noua forma
vechiul art. 189B al TCE. Dar, faptul ca se adoptau norme n comun nu
nseamna ca se renunta la cooperare si nici ca aceste doua proceduri se
extindeau mai departe de Comunitatea Europeana. Singura prevedere care
apare la Amsterdam n acest sens este ca, ncepnd cu 1996, se pot extinde
temele asupra carora se pot adopta decizii n comun de catre Consiliu si
Parlamentul European (art. N2 TUE).
b) Puterea administrative-financiara (bugetara). Parlamentul European
mpreuna cu Consiliu sunt organe bugetare ale Uniunii Europene. Comisia
Europeana ntocmeste un proiect de buget. n faza de aprobare a bugetului,
Parlamentul si Consiliu au posibilitatea de a opera modificari. Ultimul cuvnt
la
capitolul venituri bugetare l are Consiliul, iar la cele de cheltuieli l are
Parlamentul. n domeniul cheltuielilor agricole interventia Parlamentului este
redusa.
De asemenea, mentionam ca Parlamentul European are ultimul cuvnt n
chestiuni ce privesc cheltuielile pe regiuni (Fondul European pentru
Dezvoltare Regionala), lupta mpotriva somajului (Fondul Social European)
si n probleme legate de programe culturale si educationale (Erasmus,
Socrates). Parlamentul poate mari bugetul de cheltuieli n limitele unui
plafon acceptat de Consiliu si Comisie. Retinem si faptulca Parlamentulpoate
mari fondurisle destinate ajutoarelor umanitare si cele destinate refugiatilor.
Bugetul Comunitatilor/Uniunii este stabilit nca din 1970 si este finantat din
resurse proprii acceptate de statele membre dupa consultarea Parlamentului
European. n prezent aceste resurse sunt limitate la 1,27% din PIB si cuprind:
ale Uniunii Europene;
-1 % din taxa pe valoarea adaugata (TVA) pe produse si servicii din cadrul
Uniunii Europene;
-o a patra sursa calculata pe baza prosperitatii relative a fiecarui stat
membru.
De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 si 1975 care au creat resursele
proprii ale Comunitatilor Europene, Parlamentul European si Consiliul
European au devenit cele doua forte ale autoritatii bugetare mpartind puterea
administrativ-financiara n Uniune.
Mai mentionam faptul ca dupa ce bugetul a fost adoptat n fiecare luna
decembrie, Parlamentul monitorizeaza utilizarea corespunzatoare a
fondurilor publice prin Comisia de Control Bugetar, exercitnd n acest mod
- taxele vamal
e
perceput
e
l
a
granitel
e
extern
e
al
e
Uniun
ii
Europene;
- taxele de produse agricole importate de statele terte, nemembre
controlul asupra utilizarii fondurilor comunitare. De asemenea, n cadrul
Uniunii Europene Monetare, Parlamentul European are atributul de
supraveghere democratica a Bancii Central Europene (BCE) a carei
independenta este garantata prin Tratate. La nominalizarea Presedintelui si
membrilor Comitetului executiv al bancii se consulta si Parlamentul
European.
c) Puterea de supraveghere a executivului (de control democratic).
Parlamentul European executa o supraveghere democratica asupra tuturor
activitatilor comunitare. Aceasta putere s-a extins de la supravegherea
Comisiei si asupra Comitetului de Ministrii, Consiliului European si a
organismelor de cooperare politica raspunzatoare n fata Parlamentului
European. Parlamentul European poate constitui comisii de ancheta pe
diferite probleme. De asemenea, Parlamentul European a creat Oficiul
European mpotriva Fraudei (OLAF) n probleme bugetare. Cteva explicatii
sunt necesare n cele ce urmeaza.
Astfel, conform Tratatelor constitutive si modificarilor introduse prin TUE,
Parlamentul European trebuie sa supravegheze n primul rnd activitatea
Comisiei Europene.
n acest sens, el are puterea de a elibera din functie, n bloc, pe membrii
Comisiei printr-o motiune de cenzura
33
. O astfel de motiune poate fi aprobata
doar prin votul unei majoritati de doua treimi din voturile exprimate, care n
acelasi timp trebuie sa reprezinte majoritatea numarului membrilor
Parlamentului. De asemenea, avnd n vedere caracterul grav al unei astfel de
motiuni, a fost prevazuta o perioada de reflectie de cel putin trei zile ntre
propunerea motiunii si votarea ei.
Adoptarea unei motiuni de cenzura are drept efect propunerea unei noi
Comisii. Aceasta situatie subliniaza de ce Comisia trebuie sa acorde atentie
parerilor Parlamentului, asa cum guvernele nationale sunt obligate fata de
parlamentele nationale.
33
Motiunea de cenzura este reglementata prin art. 201 din TCE.
Motiunea de cenzura ramne ca o ultima masura de actiune a Parlamentului
contra Comisiei, chiar daca existenta si folosirea ei pot influenta profund
relatiile dintre aceste doua institutii comunitare, evidentiind dependenta
politica a Comisiei fata de Parlament. Aceasta dependenta este prevazuta
ntr-o serie de prevederi ale Tratatelor si n procedurile dezvoltate de practica
parlamentara comunitara.
O alta modalitate de control asupra Comisiei este dialogul continuu ntre
Comisie si Parlament, n cadrul caruia, ntrebarile parlamentare scrise sau
orale reprezinta un mijloc special de supraveghere la ndemna
Parlamentului European.
Obligatia de a raspunde acestor ntrebari a fost prevazuta initial de Tratatele
institutive doar n sarcina Comisiei, dar cu timpul ea a fost extinsa
considerabil si la alte institutii comunitare, cum ar fi Consiliul Uniunii
Europene.
Conform art. 47 bis al regulilor de procedura, Parlamentul a introdus termenii
nauntrul carora Consiliul sau Comisia trebuie sa raspunda ntrebarilor
parlamentare ce le-au fost adresate. De asemenea, au fost prevazute si alte
modalitatile de dialog, cum ar fi:
-o data pe an au loc asa-numitele colocvii;
-de trei ori pe an Presedintele Consiliului Uniunii Europene trebuie sa faca
declaratii n fata Parlamentului, naintea viitoarei ntlniri a Consiliului
European;
-unprogram al presedintiei este prezentat de catre presedintele Consiliului
Uniunii Europene la nceputul si sfrsitul mandatului sau de sase luni;
-presedintele Consiliului Uniunii Europene trebuie sa informeze cu
regularitate Parlamentul asupra problemelor de politica externa ce au fost
examinate n cadrul cooperarii politice europene;
-dezbate anual progresele realizate de Uniune n punerea n aplicare a
politicii externe si de securitate comune sau n domeniul
cooperarii politienesti si judiciare n materie penala
34
.
Legatura dintre Comisie si Parlament se realizeaza prin intermediul
comitetelor parlamentare care trebuie sa pregateasca opiniile Parlamentului.
Comitetele audiaza n mod regulat, n timpul deliberarilor lor, membrii
Comisiei sau alti functionari comunitari pentru a putea redacta un raport ce
va reprezenta baza viitoarei rezolutii parlamentare. De asemenea, n
conformitate cu art. 18 din Tratatul de fuziune si art. 145 din TCE, n fiecare
an, nu mai trziu de o luna naintea deschiderii sesiunii parlamentare,
Comisia trebuie sa publice si sa prezinte Parlamentului un raport general
asupra activitatii Comunitatii. Raportul este discutat n deschiderea sesiunii
parlamentare.
n conformitate cu art. 21, alin. 1 si 39, pct. 2 din TUE, Comisia trebuie sa
informeze cu regularitate Parlamentul European si independent de informarea
facuta de presedintia Consiliului Uniunii Europene sau de Consiliul
European asupra evolutiei politicii externe si de securitate a Uniunii, precum
si asupra lucrarilor desfasurate la nivel comunitar n cadrul cooperarii
politienesti si judiciare n materie penala.
Pe aceeasi linie se nscrie si obligatia Consiliului European prevazuta de art.
4, alin. final din TUE (asa cum a fost el modificat prin Tratatul de la Nisa),
de a prezenta anual Parlamentului, dar si dupa fiecare dintre reuniunile sale,
un raport privind progresele realizate de Uniune. Consemnam si faptul ca
Parlamentul European are abilitatea de a dezbate orice problema de politica
generala sau orice chestiune de actualitate care intereseaza tarile membre.
Rezultatul acestor dezbateri se publica n JOUE.
Asa cum am mai mentionat, Parlamentul European poate constitui comisii
temporare de ancheta
35
n cazul n care se constata aplicari gresite
34
TUE, art. 39, pct.3
35
nfiintarea comisiilor temporare de ancheta este prevazuta de art. 193 TCE la cererea unui sfert dintre
membrii Parlamentului European. De asemenea, prin acordul comun al Parlamentului European, Consiliului
Uniunii Europene si Comisiei, sunt determinate modalitatile de exercitiu al dreptului de ancheta.
ale dreptului comunitar sau se comit infractiuni de catre membrii institutiilor
comunitare, cu conditia sa nu se fi pornit o procedura jurisdictionala
mpotriva acestora, iar plngerile sa nu vizeze CJCE si nici Tribunalul de
Prima Instanta.
Consiliul Uniunii Europene
Precizari prealabile
Denumit si Consiliu de Ministrii, Consiliul Uniunii Europene reprezinta
mpreuna cu Parlamentul European organele legislative ale Uniunii
Europene, fiind principalul organ legislativ al Uniunii.
Pentru a nu exista confuzii facem de la nceput precizarea potrivit careia
Consiliul Uniunii Europene nu este acelasi lucru cu Consiliul Europei, care
este o organizatie internationala complet independenta de Uniunea
Europeana. De asemenea, el nu se confunda cu Consiliul European, care este
o alta institutie diferita a Uniunii Europene. Unii specialisti considera cele
doua institutii ca fiind institutii paracomunitare. Cteva explicatii sunt
necesare.
Consiliului Europei a fost creat la 5 mai 1949 n urma semnarii Tratatului de
la Londra referitor la Statutul Consiliului Europei. El regrupeaza n prezent
peste 40 de state europene care au convenit sa respecte si sa aplice drepturile
si libertatile fundamentale ale omului.
n Preambulul Tratatului de la Londra se mentioneaza ... atasamentul
membrilor consiliului la valorile spirituale si morale care sunt patrimoniul
comun al popoarelor lor si originea principiilor libertatii individuale, ale
libertatii politice si ale existentei dreptului. Toate tarile membre ale Uniunii
Europene sunt si membre n Consiliul Europei, inclusiv Bulgaria si Romnia,
ca state membre cu drepturi depline. Din rndul membrilor n Consiliul
Europei mai fac parte Ucraina si Rusia din 1996, fostele republici
musulmane ale URSS care nu sunt nsa eligibile, membri asociati (SUA) si
invitati speciali (Belarus).
Aceasta constructie europeana se instituie ca un mijloc de realizare a
integrarii politice a statelor europene pe cale parlamentara si pentru
constituirea Marii Europe Federale. Consiliul Europei este doar un centru
de dialog politic al statelor membre si o tribuna politica internationala.
Organele Consiliului Europei sunt: Adunarea Parlamentara a Consiliului
Europei si Comitetul de Ministri al Consiliului Europei.
n ce priveste Consiliul European, el este forul politic suprem al Uniunii
Europene. Aceasta institutie de tip paracomunitar a promovat n mod decisiv
procesul de integrare europeana. ntemeierea Consiliului European a fost
decisa la sammit-ul de la Paris din decembrie 1974, unde a fost conceput ca
un organism de cooperare politica la cel mai nalt nivel al statelor
comunitare. Aceasta institutie nu a dobndit nici pna n prezent statutul de
institutie comunitara si nici organ comunitar, n ntelesul pe care l-am
prezentat si noi n prezenta lucrare.
Consiliul European este format din sefii de state si de guverne, Presedintele,
un alt membru al Comisiei Europene si ministrii de externe. Ministrii de
externe si membrul Comisiei Europene au rol consultativ.
Rolul Consiliului European este prevazut n art. 4 din TUE. Astfel, el
stabileste liniile si obiectivele politice fundamentale ale Uniunii Europene. El
nu poate nsa sa ia decizii cu efect juridic, dar are un drept directiv. Se
ntruneste de cel putin doua ori pe an. n afara de acestea mai are loc o
ntlnire speciala la nivel nalt n care sunt discutate temele cele mai
importante. Sedintele Consiliului nu sunt publice, dar rezultatele si
concluziile lor sunt raportate n scris Parlamentului European.
Presedintia Consiliului European se asigura din sase n sase luni de catre sefii
de state si de guverne din cadrul Uniunii Europene, conform unei proceduri
destul de sofisticate. De remarcat este faptul ca statul care detine
presedintia n Consiliul de Ministrii o preia automat si pe cea a Consiliului
European. Acest stat devine pentru sase luni gazda Consiliului European.
Mai facem precizarea nca o data ca Actul Unic European (AUE) a instituit
Consiliul European ca institutie. Dar, aceasta institutie nu este o institutie
comunitara, cum sunt Comisia, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul
Uniunii Europene, Curtea de Justitie si Curtea de Conturi. De asemenea,
Consiliul European nu este nici un organ comunitar cu activitate permanenta
sau deliberata, cum sunt de pilda Comitetul Reprezentantilor Permanenta
(COREPER), Comitetul Regiunilor (CR) etc.
Asadar, Consiliul European nu detine putere politica la nivel Uniune
Europeana. Influenta sa se manifesta la nivel informal, deoarece sefii de state
si de guverne sunt cei care stabilesc liniile directoare n politica Uniunii
Europene, urmnd ca institutiile comunitare, n special Consiliul si Comisia,
sa puna n aplicare, prin acte comunitare, deciziile luate
36
.
Structura organizatorica si functionala a Cnsiliului Uniunii Europene
Art. 203 al Tratatului de la Nisa prevede: Consiliul este format din cte un
reprezentant al fiecarui stat membru la nivel ministerial, mputernicit sa
angajeze guvernul respectivului stat. Asadar, fiecare stat membru delega
cte un reprezentat dintre membrii sai n Consiliul Uniunii Europene. Acesti
reprezentanta actioneaza dupa instructiunile primite de la autoritatea
nationala, deci ei nu actioneaza n nume propriu.
Din formularile de mai sus se desprinde dubla natura a Consiliului:
36
Dacian C. Dragos Managementul Afacerilor Publice Europene, curs universitar, Universitatea Babes-
Bolyai Cluj-Napoca, 2005
- parte a sistemului institutional comun, regularizat prin dreptul
comunita
r;
- institutie de reprezentare a guvernelor statelor membre.
Consiliul Uniunii Europene poarta actuala denumire dupa intrarea n vigoare
a Tratatului de la Maastricht n 1993 si a nlocuit vechea denumire de
Consiliul Comunitatilor Europene nfiintat n 1965 prin Tratatul de la
Bruxelles.
Rolul Consiliului Uniunii Europene asa cum este dat el de Tratatele si actele
comunitare este acela de a fi pe de o parte structura legislativa si executiva,
iar pe de alta parte, organ reprezentativ al statelor membre, precum si
institutie comuna.
O privire n ansamblu asupra componentei Consiliului Uniunii Europene ar
putea fi redata de schema de mai jos:
Fiecare guvern national are deplina libertate de a decide membrii sai care
participa la lucrarile Consiliului, si chiar daca Tratatul se refera la un
membru, n mod uzual, doi sau mai multi membri din acelasi guvern sunt
prezenti la aceeasi sesiune a Consiliului, dar numai unul dintre ei are drept de
vot.
Ministrii de externe ai fiecarui stat membru al Uniunii Europene au calitatea
de membrii ai Consiliului. mpreuna ei formeaza asa numitul
Consiliu general. Acesti ministri pot fi nlocuiti sau acompaniati de acei
colegi ai lor (ministri sau secretari de stat) care au competente nationale
particulare n domeniile prevazute a fi discutate n sedintele Consiliului.
Atunci cnd Consiliul este format din ministrii responsabili cu un anumit
domeniu (agricultura, transport, finante etc.), atunci ei formeaza asa-numitele
Consilii specializate sau sectoriale. De fapt fiecare stat membru are o
multipla reprezentare n cadrul Consiliului Uniunii Europene. Consiliile
generale se ntlnesc o data pe luna si, conform rezolutiei adoptate de
ntlnirea la nivel nalt de la Paris, din decembrie 1974, sunt mputernicite
sa actioneze ca initiator si coordonator al activitatilor comunitare si sa
asigure continuitatea muncii.
Consiliile specializate se pot ntlni fie simultan, fie ntre sesiunile
Consiliilor generale. Acestea sunt abilitate sa dezbata probleme punctuale,
cum ar fi: probleme economice si financiare, bugetare, politica pescuitului,
politica mediului, politica sociala, politica de dezvoltare, educatie si
cercetare, transport, agricultura etc.
Presedintia Consiliului este detinuta, conform art. 203 TCE, prin rotatie,
succesiv de catre fiecare stat membru pentru o perioada de sase luni.
Succesiunea la presedintie se stabileste, conform art. 203, alin. 2 TCE, de
Consiliu cu unanimitate de voturi. n practica, presedintia se stabileste n
ordinea alfabetica a primei litere cu care ncepe numele tarii, n limba
nationala respectiva.
Presedintia ncepe la data de 1 ianuarie a fiecarui an, dar dupa un ciclu de
sase luni, aceasta ordine se schimba, si urmatorul mandat ncepe la 1 iulie.
Aceeasi rotatie se aplica si tuturor organelor subordonate Consiliului, cum ar
fi COREPER, grupurile de lucru si alte conferinte/ntlniri ale ministrilor.
Sedintele Consiliului Uniunii Europene sunt stabilite de catre Presedinte, din
proprie initiativa, la cererea unuia sau mai multora dintre
membrii sai ori la cererea Comisiei. Stabilirea ntlnirilor nu face obiectul
aprobarii celorlalti membri ai Consiliului sau a altor autoritati comunitare.
Conform Regulilor de procedura ale Consiliului Uniunii Europene, cnd unul
sau mai multi membri ai acestuia nu pot participa la ntlnire, ei pot fi
reprezentati de cte un mandatar/delegat sau un alt nalt functionar trimis de
guvernul statului respectiv.
Acesti delegati nefiind membrii ai guvernului national, ei nu pot fi nici
membri ai Consiliului, si deci, nu pot exprima un vot valabil. Votul valabil
poate fi exprimat numai de catre membrii Consiliului, si de aceea regulile de
procedura prevad posibilitatea ca, n cazul de mai sus, votul sa fie exprimat
prin procura obtinuta de la cel n drept.
Presedintia Consiliului se preia la 1 ianuarie si, respectiv, 1 iulie chiar daca
exista posibilitatea continuarii exercitarii acesteia peste limitele prevazute. O
asemenea eventualitate, ridica, nsa, probleme de legalitatea deciziilor si a
actelor normative emise de catre o Presedintie.
Schimbarea Presedintiei Consiliului nu nseamna ca toate sesiunile se
desfasoara n tara care exercita Presedintia deoarece art. 2 al Tratatului de
fuziune stabilea ca sesiunile din aprilie, iunie si octombrie se desfasoara la
Luxembourg, celelalte avnd loc la Bruxelles, cu exceptia situatiei n care se
decide altfel. Problema sediului Consiliului a fost reglementata, n aceiasi
termeni, prin art. 1.3 al Regulamentului Interior al Consiliului, aprobat de
catre acesta prin Decizia 93/662/CE.
Presedintia Consiliului convoaca reuniunile ordinare si extraordinare ale
acestuia, urmare a unei initiative proprii sau la cererea Comisiei sau a unui
stat membru. Presedintia stabileste, de asemenea, Ordinea de zi a Consiliilor,
pe care o face cunoscuta Comisiei si celorlalti membri ai Consiliului cu cel
putin zece zile nainte. Presedintia elaboreaza -cu 7 luni nainte - Calendarul
semestrial al Consiliilor.
Mentionam ca exista si practica troicii comunitare, formata din cei trei
presedinti ai Consiliului (anterior, prezent si viitor), conform
paragrafului 3 al art. 5 TUE, n care se arata ca: Presedintia Consiliului si
asuma reprezentarea Uniunii si ca, n aceasta activitate, daca este necesar, va
fi secondata de catre statul membru care a exercitat Presedintia n semestrul
anterior si de catre cel ce o va exercita n semestrul urmator.
Tot Presedintelui Consiliului i revine sarcina stabilirii contactelor oficiale cu
Presedintele Comisiei, alti membri ai acesteia, ct si cu ceilalti membri ai
Consiliului.
Comitetul reprezentantilor permanenti
37
(COREPER)
Chiar daca formal Consiliul nu se reuneste si nici nu se dizolva n functie de
sesiuni, n practica respectivii ministri nu ramn reuniti n Consiliu, fiecare
desfasurndu-si activitatea n tara sa. Aceasta lipsa de permanenta a
Consiliului -fata de permanenta Comisiei -putea provoca disfunctionalitati n
functionarea coerenta a Consiliului, ceea ce a obligat la gasirea unei solutii,
numita COREPER (Comitetul Reprezentantilor Permanenti). De la nceput a
fost evidenta necesitatea unui organ auxiliar permanent nsarcinat cu:
-pregatirea sesiunilor Consiliului;
-asigurarea activitatii sale ntre Sesiuni;
-asigurarea permanentei de facto a acestei institutii, care, altfel, s-ar fi
redus la ntlniri periodice interguvernamentale.
Putem afirma chiar ca, daca nu ar fi existat COREPER ar fi trebuit
nsarcinata Comisia sau administratiile nationale cu munca de pregatire a
sesiunilor si de aplicare a acordurilor Consiliilor.
Crearea unui organ format din reprezentantii permanenti ai statelor membre a
fost stabilita prin art. 151 si 121 ale TCE si TCEEA n timp ce TCECA
stabilea un organ auxiliar al Consiliului CECO/CECA numit Comisia de
Coordonare (COCOR). Tratatul de fuziune, n art. 4, se refera
37
Iordan Gheorghe BARBULESCU op. cit. pag. 145-146
la COREPER ca la organul nsarcinat cu pregatirea sesiunilor Consiliului si
realizarea activitatilor pe care acesta i le atribuie.
COREPER este comun celor doua Comunitati Europene. Articolele 30,151 si
121 TCECA, TCE si TCEEA, stabilesc ca: un comitet compus din
reprezentantii permanenti ai statelor membre va avea responsabilitatea
pregatirii sesiunilor Consiliului si cea a urmaririi ndeplinirii acordurilor
acestuia.
COREPER este format din functionari sau tehnicieni ai statelor membre n
fruntea carora se gaseste Reprezentantul Permanent al acestora n fata
Comunitatilor Europene. La fel ca si n cazul Consiliului, membrii
COREPER au o dubla apartenenta:
-pe de o parte, sunt numiti si platiti de catre statele membre;
-pe de alta, fac parte dintr-un organ comunitar auxiliar avnd functii proprii
reglementate prin dreptul comunitar.
Numarul membrilor COREPER difera de la un stat la altul, singurele
constante reprezentndu-le prezenta, din partea fiecarui stat, a unui
Reprezentant Permanent si a unui Reprezentant Permanent Adjunct.
n practica de la nceputul anilor '70 s-au creat Comitete sau Grupuri de
Lucru specifice pentru diferitele sectoare abordate, conduse de
Reprezentantii Permanenti (COREPER I) sau Reprezentanti Permanenti
Adjuncti (COREPER II). ntre aceste doua diviziuni nu s-a stabilit o relatie
de ierarhie, ci de competente. Aceasta diviziune a muncii si coborre spre
baza, au ca obiectiv o ct mai buna pregatire a Consiliilor si o buna
cooperare a acestora cu Comisia, participanta activa la COREPER I si II.
Cooperarea Consiliu-Comisie n COREPER este normativizata prin art. 15 al
Tratatului de Fuziune unde se arata ca, cele doua, Consiliul si Comisia, se
vor consulta reciproc si-si vor determina, prin acord, modalitatile de
colaborare. Articolele 162, 131 ale TCE si TCEEA, asa cum apar acestea
redactate n TUE, reitereaza ideea acestei cooperari n aceiasi termeni.
ntruct, n general, Consiliul se pronunta asupra propunerilor Comisiei -fie
ca este vorba despre propuneri de Regulament sau Directive implicarea
acesteia n activitatea COREPER devine, astfel, primul nivel de contact al
Comisiei cu statele membre, momentul n care cele doua parti si dau seama
daca o propunere sau alta ar putea (sau nu) fi aprobata n Consiliu.
Presedintele COREPER este Reprezentantul Permanent n fata Comunitatilor
Europene al statului care exercita Presedintia Consiliului. Acesta elaboreaza
ordinea de zi a Sesiunilor Consiliului n functie de rezultatul activitatii
COREPER. Astfel, subiectele asupra carora exista un acord n COREPER
devin punctele A din ordinea de zi, acestea nemaifiind dezbatute, ci doar
votate. Cele asupra carora nu s-a ajuns la acorduri prealabile n COREPER se
dezbat si voteaza n Consiliu ca puncte B pe ordinea de zi.
COREPER are, deci, un rol important att n privinta comunicarii ct si a
colaborarii dintre Consiliu si Comisie, ct si n eficientizarea activitatii
Consiliului.
n cazuln care, o propunere discutata n COREPER nu ajunge sa fie votata n
Consiliu -sau este votata, dar respinsa -respectiva chestiune se rentoarce n
COREPER urmnd a fi retrimisa Consiliului dupa ce a fost din nou studiata
si reanalizata conform indicatiilor acestuia. n concluzie, putem spune ca
acest organ numit COREPER apare ca fiind garantul continuitatii si
permanentei Consiliului.
Secretariatul General. Art. 30.3, 151,3, 121,3 ale TCECA, TCE si TCEEA,
asa cum sunt acestea redactate n TUE, stabilesc existenta unui Secretariat
General al Consiliului, condus de un Secretar General fara a se face, nsa,
referiri la competentele acestora.
Secretarul General se numeste de catre Consiliu prin unanimitate. Acelasi
Consiliu trebuie sa stabileasca, prin norme interne, organizarea
Secretariatului General si sa emita Regulamentul Interior.
Daca, pentru prima oara, se vorbeste n dreptul primar despre Secretariatul
General si despre Secretarul General al Consiliului, faptul ca acesta este
numit prin unanimitate de catre Consiliu si faptul ca se stabileste dreptul
Consiliului de a redacta si a aproba propriul Regulament Interior, pot
nsemna ca asistam la o tentativa a statelor membre de a ntari rolul
Secretariatului General si al Secretarului General ale Consiliului n dauna
COREPER.
Atributiile si puterile (competentele) Consiliului Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene are urmatoarele atributii:
a) Conform Tratatului de constituire a Comunitatii Europene
-este organismul legislativ al Comunitatilor/Uniunii n realizarea unei palete
largi de probleme comunitare, atributiile normative ndeplinindule mpreuna
cu Parlamentul European;
-asigura coordonarea politicilor economice generale a statelor comunitare;
-ncheie n numele Comunitatilor acordurile internationale cu terte state sau
cu organizatii internationale, altele dect cele comunitare; aproba acordurile
negociate de Comisie, dupa ce a dat mandat acesteia de a negocia si de a
ncheia astfel de acorduri;
-adopta bugetul Comunitatii mpreuna cu Parlamentul European conform
celor aratate la subcapitolul anterior.
b) Conform Tratatului privind Uniunea Europeana (TUE):
-adopta deciziile necesare definirii si punerii n practica a Politicii Externe si
de Securitate Comuna (PESC) pe baza orientarilor generale trasate de
Consiliul European;
-asigura masurile de cooperare politieneasca si juridica n materie penala.
Din atributiile descrise mai sus se pot deduce si principalele puteri
(competente) ale Consiliului Uniunii Europene care ar putea fi grupate astfel:
-puterea (competenta) legislativa;
-coordonarea politicilor economice generale a statelor membre;
-puteri (competente) bugetare;
-puteri (competente) internationale; -coordonarea cooperarii n
domeniile pilonilor doi si trei ai Uniunii Europene. n continuare
prezentam cteva explicatii n legatura cu puterile
(competentele) Consiliului Uniunii Europene:
a) Puterea (competenta) legislativa.
Conform cu prevederile Tratatelor (art. 13, 14, 23, pct. 1, 34, pct. 2 si 42
TUE, art. 202 TCE), Consiliul este institutia comunitara care are puterea de a
adopta acte normative (regulamente, directive, decizii) cu forta juridica
obligatorie. Consiliul poate exercita nsa aceasta competenta n conformitate
cu prevederile tratatului. Fiecare institutie comunitara trebuie sa actioneze
n limitele puterilor conferite lor de prezentul tratat. Acestea sunt limitele n
care se realizeaza transferul de suveranitate de la statele membre la
institutiile comunitare.
De aceea, Consiliul nu are competente legislative generale de a lua orice
decizie, ci numai pe cele care i sunt explicit prevazute de Tratat. Aceasta
nseamna ca el are doar puteri conferite (puteri atribuite) de Tratate.
ntr-adevar, n cele mai multe cazuri Consiliul adopta regulamente, emite
directive sau ia decizii numai pe baza unei propuneri a Comisiei, cu avizul
Parlamentului European si sub controlul judiciar al Curtii de Justitie. De
aceea, procedura de vot n cadrul Consiliului garanteaza ca interesele
Comunitatilor/Uniunii si ale statelor membre sunt respectate.
n cazul amendamentelor facute la propunerea Comisiei, Consiliul poate lua
decizii doar cu unanimitate de voturi si nu poate sa adopte nici un act care nu
se aseamana cu propunerea originala. n acest din urma caz consultarea
Parlamentului este obligatorie.
De aceea, orice modificare a propunerii Comisiei fara a fi fost examinata de
catre Parlament face ca decizia Consiliului sa fie anulabila de catre CJCE, pe
motivul ncalcarii unei cerinte procedurale esentiale.
n sistemul TCE, conform art. 308 se impune adoptarea oricarei decizii
necesare atingerii obiectivelor comunitare, fara a se preciza care dintre
institutiile comunitare este mputernicita sa o adopte.
n practica dreptului comunitar se considera ca institutia comunitara ce poate
adopta respectiva decizie este doar Consiliul, dar numai prin votul unanim al
membrilor sai, avnd n vedere propunerea Comisiei si dupa ce a consultat
Parlamentul European.
b) Coordonarea politicilor economice generale a statelor membre.
n conformitate cu art. 202 TCE, Consiliul este mputernicit sa asigure
coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre. Politicile
comunitare nglobeaza actiunile conduse direct de institutiile comunitare,
precum si actiunile statelor membre coordonate si armonizate la nivel
comunitar.
Consiliul Uniunii Europene actioneaza pe doua niveluri deosebite n cadrul
politicilor comunitare, n functie de extensiunea si interventia competentelor
comunitare:
-politicile comune;
-politicile de armonizare.
Coordonarea acestor politici reprezinta un complement necesar realizarii si
functionarii pietei comune. Aceasta atributie a Consiliului este importanta,
deoarece Tratatul nu putea sa prevada un program precis pentru functionarea
pietei comune si nici care sunt politicile comune necesare asociate ei.
Printre domeniile de coordonare ale Uniunii Europene sunt: politica
conjuncturala, balanta de plati, politica comerciala, politica monetara,
politica sociala, cercetarea si dezvoltarea tehnologica sau coeziunea
economica si sociala.
Fundamentul juridic n elaborarea politicilor comunitare l reprezinta
dispozitiile Tratatelor comunitare si ale actelor adoptate de institutiile
comunitare, n aplicarea lor, tinndu-se cont de:
-interesul comun dintre cele trei Comunitati (cazul politicii energetice);
-interactiunea dintre politica interna si cea externa (cazul politicii agricole);
-relatiile dintre politicile sectoriale (cazul politicii transporturilor, ce nu poate
fi separata de concurenta sau de politica fiscala);
-complementaritatea segmentelor aceleiasi politici (cazul politicilor
regionale, care implica o pluralitate de actiuni la nivel regional).
Tratatele institutive si Tratatele comunitare subsecvente nu fac referire la
institutiile sau organele comunitare implicate n definirea acestor politici sau
la forma actului normativ care trebuie adoptat. De aceea exista o mare
varietate a actelor folosite, cum ar fi: declaratii ale Consiliului, rezolutii ale
Consiliului si ale reprezentantilor guvernelor statelor membre, programe de
lucru, Carta alba etc. n cazul n care dispozitiile Tratatelor sunt insuficiente
pentru definirea politicilor comunitare sau a formei actelor ce trebuie
adoptate, institutiile comunitare pot folosi, cu titlu complementar art. 235
CEE.
Tratatul asupra Uniunii Europene a reclasificat politicile comunitare n 20 de
titluri (referitoare la libera circulatie, agricultura, politica economica si
monetara etc.) si a introdus noi competente. Prin coordonarea acestor politici,
Consiliul nu are puterea politica de a impune statelor membre o anumita
forma de cooperare, deoarece aceasta ar reprezenta o inadmisibila extindere a
atributiilor sale prevazute de Tratate. Acesta este motivul pentru
care la nivel comunitar, se observa n ultima perioada doua tendinte majore.
Mai nti Consiliul Uniunii Europene mpreuna cu Comisia Europeana
elaboreaza propuneri de politica economica cu caracter programatic, de
viitor, ce sunt supuse analizei si dezbaterilor n statele membre. Pe de alta
partea s-au recunoscut influenta Consiliului European (ca organism de
cooperare politica ntre statele membre) si abilitatea lui de a discuta si a
propune noi domenii de politici comunitare sau mbunatatirea celor existente.
c) Puteri (competente) bugetare
Aceste competente nscriu Consiliul Uniunii Europene ca autoritate bugetara
a Comunitatii. Conform art. 203 TCE, Consiliul este institutia ce are ultimul
cuvnt n privinta cheltuielilor ce se fac n scopul aplicarii puterilor dreptului
comunitar, ceea ce nseamna aproximativ 80% din total.
Cu toate acestea competentele bugetare ale Consiliului sunt limitate. Astfel,
Parlamentul are dreptul de a respinge proiectul de buget al Consiliului
obligndu-l sa procedeze la elaborarea altui proiect diferit de primul,
neacceptat, asa cum am vazut la subcapitolul precedent.
d) Puteri (competente) internationale
Consiliul are competenta de a semna acorduri cu terte state, grupari de state
sau organizatii internationale. Deciziile n domeniul international se iau cu
majoritate calificata sau n unanimitate. Amintim ca n aceste cazuri deciziile
trebuie sa primeasca avizul Parlamentului care, pot fi att consultative, ct si
obligatorii.
Competentele internationale nu sunt nici ele absolute. Acordurile trebuie sa
aiba n prealabil recomandarea Comisiei pentru deschiderea negocierilor cu
alte state sau organizatii. Dupa ce se obtine autorizarea negocierilor, acestea
se realizeaza n baza mandatului Consiliului, de catre Comisie mpreuna cu
Comitetele Speciale ale Consiliului.
n toate cazurile, conform art. 228 TCE, dupa ncheierea acordului, acesta se
aproba, prin majoritate calificata, de catre Consiliu, cu avizul prealabil al
Parlamentului Uniunii Europene.
n cursul 2 am prezentat inovatiile Tratatului de la Lisabona n care am aratat
si importanta prevederii de creare a postului de ministru european al
afacerilor externe, care sa fie sprijinit de un serviciu european de politica
externa. Acest lucru va aduce schimbari importante n ce priveste
competentele institutiilor comunitare din domeniu.
e) Coordonarea cooperarii n domeniile pilonilor doi si trei ai Uniunii
Europene
Cooperarea statelor membre n domeniul pilonului al doilea si al treilea ai
Uniunii este reglementata, conform Tratatului de la Nisa de titlurile V si VI
ale Tratatului asupra Uniunii Europene (TUE). Aceste activitati de cooperare
se desfasoara pe doua niveluri: comunitar si bi/multiiateral prin procedura
cooperarii ntarite.
n domeniul pilonului al doilea al Uniunii, Consiliul este institutia
comunitara abilitata de prevederile dispozitiilor legale evocate mai sus de a
coordona si de a pune n practica actiuni, pozitii sau masuri concrete de
politica externa si de securitate comuna la nivelul Uniunii. Astfel, conform
art. 13, pct. 3 din TUE, Consiliul recomanda Consiliului European
strategiile comune n domeniul PESC si adopta actiunile si pozitiile
comune.
De asemenea, conform art. 14, pct. 5 din TUE, Consiliul trebuie informat
de ndata despre orice actiune nationala luata n aplicarea unei actiuni
comune a Uniunii. Mai mult chiar, pentru a se asigura eficacitatea maxima si
convergenta actiunilor comunitare, statele membre sunt obligate, conform
art. 16 din TUE, sa se informeze reciproc si sa dezbata n cadrul Consiliului
orice problema de politica externa si de securitate comuna care prezinta un
interes general.
Politica Externa si de Securitate comuna include la nivel comunitar, conform
art. 17, pct. 1 din TUE, ansamblul chestiunilor referitoare la securitatea
Uniunii, inclusiv definirea progresiva a unei politici de aparare comune.
Se constata ca prevederile art. 17, pct. 1 din TUE reiau formula deja avansata
prin Tratatul de la Maastricht de definire a PESC, dar o dezvolta substantial
prin adaugarea asa-numitei clauze evolutive referitoare la definirea politicii
de aparare comune. Dar, conform art. 17, pct. 1, alin. 2 din TUE, politica
externa, de securitate si aparare comuna a Uniunii nu poate afecta politicile
proprii ale statelor membre n aceste domenii si nici obligatiile ce acestea le
au ca membre ale NATO.
Cooperarea statelor membre n cadrul Uniunii n domeniul politicii externe,
de securitate si aparare comune nu poate include dect aspecte legate de
misiuni umanitare si de evacuare, misiuni de mentinere a pacii si interventii
ale fortelor combatante necesare gestionarii situatiilor de criza, inclusiv
misiuni de restabilire a pacii. Totodata, conform art. 23, pct. 2, alin. final
din TUE, Consiliul Uniunii Europene nu are competenta de a adopta n PESC
decizii ce au implicatii militare sau legate de domeniul apararii. Toate aceste
probleme le vom relua si explica ntr-un curs distinct al prezentului volum.
De asemenea, privind cooperare n pilonul al treilea, mentionam ca si aceste
probleme vor fi tratate n lucrarea noastra, ntr-un curs separat.
INSTITUTII COMUNITARE II
Comisia Europeana
Organizare
Comisia Europeana cu sediul la Berlaymont Bruxelles este considerata
organul executiv comunitar, avnd rolul de a ntocmi proiecte de legi si de a
monitoriza aplicarea acestora. Ea pune n valoare interesele comunitare
dincolo de interesele statelor membre, exprimnd interesele fiecarei
comunitati. Comisia Europeana este asadar, un organ al Comunitatilor /
Uniunii, independent de statele membre, avnd un caracter supranational.
Membrii acestui organ comunitar (comisarii) actioneaza exclusiv la
dispozitia Uniunii Europene si nu a tarilor de origine.
Organizarea Comisiei Europene este data de dreptul comunitar primar.
mpreuna cu Consiliul, PE, Curtea de Justitie si Curtea de Conturi este una
dintre institutiile pe care Tratatele institutive le fac responsabile cu
ndeplinirea obiectivelor comunitare. Prin competente, compozitie si mod
de activitate, Comisia exprima cel mai bine diferenta dintre Comunitatile
Europene si o organizatie internationala clasica.
La fel ca n cazul celorlalte institutii de baza, Comisia este comuna celor trei
(actualmente, doua) Comunitati, Tratatul de fuziune din 1965 transformnd
cele trei Comisii ntr-o Comisie unica: nalta Autoritate (CECO / CECA),
Comisia CEE si Comisia CEEA. n cazul Comisiei, fuziunea a fost ceva mai
dificila dect n cazul Consiliului, dat fiind faptul ca cele trei Comisii aveau
infrastructuri administrative diferite si independente.
Comuniunea celor trei Comisii, apare n art. 8 19, 155 163 si 124 135
TCECA, TCEE si TCEEA.
Tratatul de Fuziune nu realizeaza schimbari pe fond ale Comisiei,
ceea ce nu putem spune si n cazul Tratatului Uniunii Europene care modifica
numarul vicepresedintilor, mandatul comisarilor, rolul PE n alegerea si
numirea comisarilor.
Comisia Europeana nu este un Secretariat, dar nici o Comisie Permanenta
a Consiliului, ci o institutie supranationala, avnd competente proprii si
distincte de cele ale Consiliului. Comisia nu pregateste sesiunile Consiliului,
nu este organ executiv al acestuia si nici nu-l reprezinta cnd acesta nu este
reunit, respectivele atributii fiind ale Secretariatului General al Consiliului si
ale COREPER-ului.
Comisia, asa cum prevedea art. 9, 157 si 126 ale TCECA, TCE si TCEEA,
era compusa din 20 de membri. Initial, numarul membrilor Comisiei era de
noua, apoi a trecut la 13(odata cu integrarea Marii Britanii, Irlandei si
Danemarcei), la 14 (odata cu integrarea Greciei) si la 17 (odata cu integrarea
Spaniei si Portugaliei).
La ora actuala, Comisia este compusa din 27 de membri, cte unul din fiecare
stat membru, inclusiv din Romnia si Bulgaria.
Noua redactare a art. 10, 158 si 127 ale TCECA, TCE si TCEEA (realizata
cu ocazia aprobarii TUE) fara sa se schimbe mult metodologia alegerii
Comisiei, a facut, totusi, posibila cresterea rolului PE si chiar a Presedintelui
Comisiei n alegerea membrilor acesteia. Guvernele statelor membre
desemneaza, de comun acord, Presedintele Comisiei, dupa consultarea
prealabila a PE. n continuare, consultndu-se Presedintele desemnat,
guvernele desemneaza membrii Comisiei. Comisia astfel desemnata, se
supune aprobarii PE si, odata obtinuta aprobarea colectiva a acesteia de catre
PE, numirea Comisiei va fi formalizata de catre guvernele statelor membre.
Comisia Europeana este raspunzatoare de modul n care interesul comunitar
prevaleaza atunci cnd un stat membru sau Consiliul UE ia o decizie
referitoare la realizarea obiectivelor comunitare. Prin prezenta sa
nentrerupta, prin competenta personalului sau si prin relatiile sale mondiale,
Comisia joaca un rol major n integrarea europeana.
Atributiile si responsabilitatile Comisiei prevazute de art. 211 din TCE, i
confera atributul de organ executiv al Comunitatilor / UE, si n aceasta
calitate ea constituie motorul ce antreneaza activitatile comunitare.
Conform art. 213 din TCE, Comisia Europeana este compusa din membrii
alesi pe baza competentei lor generale si care ofera toate garantiile de
independenta.
Mai departe, acelasi art. 213 TCE (fost art. 157 CEE) prevede ca membrii
Comisiei trebuie sa fie nationali ai statelor membre si, nu mai mult de doi pot
avea aceeasi nationalitate.
Comisarii sunt membrii cu drepturi egale ai Comisiei reprezentnd deciziile
luate pe principiul colegial. Durata unui mandat este de 5 ani, nceputul si
sfrsitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativa a PE. Limbile de lucru
ale Comisiei sunt: engleza, franceza si germana.
De-a lungul timpului Comisia Europeana a suferit n organizarea sa mai
multe transformari. Actuala Comisie a fost aleasa de Parlamentul European
pe 18 noiembrie 2004, mandatul acesteia a nceput pe 22 noiembrie 2004 si
dureaza 5 ani. Consiliul European nominalizeaza pentru fiecare noua
Comisie pe Presedintele acesteia dupa care se solicita acordul PE. Dupa
intrarea n vigoare a Tratatului de la Nisa de la 1 februarie 2003, fiecare stat
membru al Uniunii Europene si deleaga cte un comisar, caruia i se aloca
sfera de competenta, care dupa posibilitati trebuie sa corespunda cu
autoritatea detinuta de statul membru n acel domeniu. Consiliul European
numeste comisarii, dupa ce fiecare guvern national a propus trei candidati.
Dupa numirea acestora se solicita acordul Parlamentului.
Comisia europeana are un Presedinte, 26 comisari, dintre care 5 ndeplinesc
functia de vicepresedinti. Actualul presedinte pe durata mandatului 2004
2009 este Jose Manuel BARROSO.
Romnia are si ea un reprezentant n Comisie de la 1 ianuarie 2007, Leonard
ORBAN care se ocupa de portofoliul multilingvismului. Alaturi de
calitatea de a fi cetatean al unui stat membru, singura exigenta suplimentara
pentru functia de comisar este cea a competentei profesionale. Statele trimit
n Comisie oameni cu experienta n administratie, buni manageri (n mod
deosebit fosti ministri) nu numai specialisti.
Asa cum am mai spus, comisarii sunt independenti fata de statele care i-au
propus. Independenta de drept si de fapt se manifesta n principal prin:
-nu primesc si nu executa nici un fel de instructiuni de la autoritatile
nationale;
-le este interzis sa ndeplineasca alte activitati remunerate sau nu n timpul
exercitarii mandatului de comisar european.
n ce priveste structura de organizare, Comisia si desfasoara activitatea prin
Directii Generale si Servicii Auxiliare, Directii si Divizii
38
. Comisia dispune
de o retea complexa de organe si organisme cu care si exercita functiile si
competentele si are personalitate juridica. Membrii Comisiei functioneaza
ca un colegiu de comisari. n mod traditional, Directiile Generale ale
Comisiei Europene si celelalte organe ale acesteia au fost:
a) Directii Generale
Politici:
Agricultura Concurenta
Economie si finante Educatie si
cultura Munca si afaceri sociale
Societati, energie si
transporturi Fiscalitate si
Uniune vamala Cercetare
Justitie si Afaceri interne
38
Regulamentul Interior, n JOCE / DOCE nr. 147 / 11. VII. 1967, JOCE / DOCE, L 230 / 11. IX
Mediu Piata interna Pescuit Politica
regionala Sanatate si protectia
consumatorilor Societatea
informationala
Relatii externe:
Extindere
Comert
Dezvoltare
Relatii
externe Odata cu aderarea Romniei si Bulgariei, au aparut Protectia consumatorilor
si multilingvismul ca si Directii Generale de sine statatoare desprinse din cele
anterior existente.
b) Alte organisme
Secretariatul General al Comisiei Buget
Serviciul juridic Presa Serviciul Comun de
Interpreti si Conferinte Oficiul statistic
(EUROSTAT) Serviciul de traducatori
Oficiul de Publicatii Oficiale ale CE
Control financiar
Atributiile si puterile (competentele) Comisiei Europene
Comisia Europeana este cea mai importanta institutie executionala tehnica,
dar si o autentica institutie supranationala. Comisia este motorul sistemului
institutional al Comunitatilor / Uniunii. Dupa cum am mai aratat,
Tratatul de Fuziune a transformat cele trei Comisii (nalta Autoritate n cazul
CECO / CECA, Comisia CEE si Comisia CEEA) ntr-o Comisie unica, cea a
Comunitatilor Europene. Competentele Comisiei sunt similare n cazul CEE
si CEEA, fiind mult mai ample si diferite n cazul CECO / CECA.
Am facut aceasta precizare pentru a arata ca noi ne ocupam de competentele
generale ale Comunitatilor / Uniunii Europene, reglementate prin art. 155
TCE. Acest document face urmatoarea precizare: Comisia vegheaza la
aplicarea corecta a Tratatelor si a dreptului comunitar, participa la elaborarea
actelor normative ale Consiliului, adopta Recomandari si Avize.
n acelasi timp, art. 189 din acelasi Tratat stabileste competenta Comisiei n
adoptarea de regulamente si directive, n luarea de decizii, ct si n
formularea de recomandari si emiterea de avize. Asadar, Comisia are
competente, att n privinta actelor formale (regulamente, directive, decizii),
ct si informale (recomandari si avize). n sinteza Comisia Europeana are
urmatoarele atributii si puteri (competente):
-ndeplinirea Tratatelor comunitare si a dreptului comunitar;
atributii si puteri n domeniul legislativ;
atributii si puteri executive;
atributii si puteri n sfera relatiilor internationale;
atributii si puteri bugetare.
a) ndeplinirea Tratatelor comunitare si a dreptului comunitar. Tratatele au
mputernicit Comisia Europeana sa asigure respectarea dreptului comunitar,
att de catre statele membre, ct si de catre partile interesate.
Atunci cnd considera ca un stat membru a omis sa-si ndeplineasca o
obligatie ce-i revine n baza Tratatelor, Comisia poate sa ia masurile necesare
pentru a asigura conformitatea actiunii statului cu dreptul comunitar. Potrivit
art. 226 228 din TCE, Comisia poate sa reaminteasca guvernului n
discutie, care-i sunt ndatoririle si sa-l invite sa ia masurile necesare sau sa-si
prezinte observatiile ntr-un anumit termen. Daca statul
respectiv nu ia nici o masura sau nu prezinta nici un fel de comentarii,
Comisia poate sa emita o opinie motivata care are efectul de a stabili o
perioada n care acel stat trebuie sa-si ndeplineasca ndatoririle.
n situatia n care statul membru nu satisface aceasta cerere, Comisia poate sa
sesizeze Curtea de Justitie, pentru ca aceasta din urma sa constate ca statul
membru a omis sa-si ndeplineasca obligatiile. n baza acestei sesizari Curtea
poate cere acelui stat sa ndeplineasca cererea Comisiei.
Daca statul membru nu respecta decizia Curtii si nu ndeplineste cererea
Comisiei, aceasta din urma poate, n baza ncalcarii unei obligatii prevazute
de tratate sa actioneze respectivul stat n fata Curtii de Justitie.
De cele mai multe ori, ncalcarile obligatiilor prevazute de Tratate se refera la
restrictiile cantitative legate de libera circulatie a bunurilor si la masurile
avnd efect echivalent. Comisia poate actiona n fata Curtii de Justitie, chiar
a Consiliului UE, daca constata ca acesta din urma a ncalcat o prevedere a
Tratatelor sau actele sale sunt contrare acestora.
De asemenea, Comisia poate asigura respectarea de catre particulari a
obligatiilor ce le revin n baza Tratatelor si este chiar mputernicita sa impuna
amenzi sau penalitati periodice pentru ncalcarea regulilor comunitare ori sa
oblige ntreprinderile sa puna capat actiunilor lor ilicite. Trebuie subliniat ca
astfel de amenzi ori penalitati sunt executorii n statele membre.
Pentru a asigura respectarea dreptului comunitar, Comisia este mputernicita
nu numai sa porneasca procedurile jurisdictionale mpotriva celor ce omit sa-
si ndeplineasca obligatiile ce le revin n baza Tratatelor, ci si sa obtina
informatii despre modul n care institutiile comunitare, statele membre sau
particularii respecta prevederile comunitare. Tratatele i recunosc abilitatea
de a strnge orice informatie necesara pentru ndeplinirea atributiilor ce-i
revin.
n acelasi timp, n conformitate cu prevederile TCE, Comisia poate nu numai
sa obtina informatii prin intermediul plngerilor facute de statele
membre sau particulari ori prin ntrebarile adresate de membrii Parlamentului
European, ci si sa ceara statelor membre sa-i puna la dispozitie datele
necesare.
Statele membre sunt obligate sa respecte aceste cereri si sa furnizeze
informatiile cerute.
n domeniul implementarii directivelor Consiliului referitoare la armonizare,
statele membre sunt obligate sa informeze Comisia asupra modului n care au
realizat n practica aceste prevederi.
n sfrsit, Comisia are si dreptul de a investiga si de a verifica aplicarea
actelor comunitare de catre statele membre si n anumite cazuri particulare,
expres prevazute de Tratate si poate asuma gestiunea clauzelor de
salvgardare.
b) Atributii si puteri n domeniul legislativ. Comisia Europeana are
competente n sectorul legislativ, adica n adoptarea actelor normative de
caracter general regulamente si directive. Consiliul UE poate adopta acte
normative numai pe baza unei propuneri a Comisiei, ceea ce confera
Comisiei atributul de initiativa legislativa. Participarea Comisiei la puterea
legislativa a UE se realizeaza n principal prin urmatoarele trei cai:
-elaborarea propunerilor de acte normative care apoi sunt aprobate de catre
Consiliul European sau Consiliul mpreuna cu Parlamentul;
-adoptarea de regulamente sau directive avnd ca destinatari statele membre;
-adoptarea regulamentelor de aplicare, care dezvolta si concretizeaza dreptul
primar (este vorba de competenta prevazuta la art. 145 TCE prin care
Consiliul poate atribui Comisiei executarea actelor normative pe care acesta
le adopta; regulamentele de aplicare pot fi elaborate att direct de Consiliu,
ct si de Comisia Europeana)
39
.
39
Art. 189 B TCE n forma n care a fost redactat n TUE
c) Atributii si puteri executive. Comisia Europeana are competente n
adoptarea actelor administrative prin care se aplica dreptul primar si secundar
(derivat). Dupa cum am mai aratat, aplicarea dreptului comunitar corespunde
administratiilor statelor membre. Cu toate acestea, Comisia emite decizii
pentru CEE si CEEA (art. 189 TCE si 161 TCEEA) sau decizii particulare.
Subliniem ca n emiterea unor astfel de acte, Comisia are competenta n
situatia n care exista referiri explicite n acest sens sau n cazul n care
Consiliul deleaga Comisiei aceasta competenta (art. 145 TCE).
Aplicarea administrativa a actelor normative comunitare se face cu un aparat
administrativ adecvat, superior Consiliului si se datoreaza caracterului
permanent al acestei institutii. Cu alte cuvinte, Comisia Europeana poseda
competente executive datorita caracterului sau permanent si a resurselor
materiale si umane de care dispune.
d) Atributii si puteri n sfera relatiilor internationale. Aceste atributii si
competente se refera la propunerile pe care le face Comisia, care ulterior pot
deveni acte normative. De asemenea, Comisia Europeana are rolul de
reprezentare a Comunitatilor Europene n fata statelor membre, state terte sau
organizatii internationale de orice forma.
n afara rolului de reprezentare externa, Comisia Europeana conform art. 228
TCE, recomanda Consiliului ncheierea de acorduri cu state terte sau
organizatii internationale si, dupa nceperea negocierilor, le continua si le
finalizeaza.
Conform art. 14, pct. 4 si art. 42 din TUE, Comisia trebuie sa propuna
Consiliului masurile necesare punerii n aplicare a actiunilor comune n
domeniul PESC si CPJP. De asemenea, conform art. 34, pct.2 din TUE, ea
face propunerile pentru deciziile cadru, deciziile si masurile de executare ce
vor fi adoptate de Consiliu n domeniul cooperarii politienesti si judiciare
penale a statelor membre. De asemenea, tot Comisia trebuie, conform art. 40
A, pct. 1 si 2 din TUE, sa prezinte Consiliului propunerea de instituire a
cooperarii ntarite n domeniul CPJP la cererea statelor membre implicate.
n acelasi timp, Consiliul poate cere Comisiei, conform art. 208 din TCE, sa
faca propuneri pentru realizarea unui anumit obiectiv comunitar sau, conform
art. 14, pct. 4 din TUE, sa prezinte masurile necesare punerii n practica a
actiunilor comune adoptate n domeniul PESC.
n sistemul tratatelor CE si Euratom, ori de cte ori Consiliul actioneaza pe
baza propunerilor Comisiei, se considera ca aceasta are un drept exclusiv de
initiativa legislativa.
Subliniem faptul ca Tratatele de la Maastricht si Nisa au ntarit si au
conservat dreptul de initiativa al Comisiei, mputernicind chiar PE sa-i
solicite prezentarea unor propuneri legislative.
Comisia trebuie adesea sa gaseasca compromisul necesar, chiar daca
negocierile sunt dificile n Consiliu sau Parlament, pentru ca interesul
comunitar sa prevaleze fata de interesele nationale.
Comisia apare ca un intermediar neutru ntre statele membre, pe de o parte, si
ntre acestea si Comunitate, pe de alta parte. Aceasta institutie comunitara are
posibilitatea si detine mijloacele necesare pentru a realiza echilibrul dintre
interesele nationale divergente si a face dreptate interesului comunitar. n
acelasi timp, Comisia trebuie sa tina cont de interesele vitale ale statelor
membre, si astfel ea nu poate permite niciodata ca un stat membru sa fie
prejudiciat printr-o decizie a Consiliului.
n conformitate cu art. 302 din TCE, Comisia raspunde de mentinerea unor
relatii corespunzatoare si utile cu organele Natiunilor Unite, cu agentiile sale
specializate, precum si cu orice alte organizatii internationale. Prin Comisie
se exprima vointa statelor membre de a coopera ntr-un cadru institutional pe
plan mondial cu alte tari si de a asigura progresul economic si social al
statelor membre.
n conformitate cu art. 24, pct. 1 din TUE si art. 300 CE (fost art. 228 CEE),
Comisia este mputernicita sa negocieze ntelegerile sau acordurile dintre
Uniune si unul sau mai multe state ori organizatii internationale.
Pentru a-si ndeplini aceasta atributie, Comisia trebuie sa fie mputernicita de
Consiliu printr-o decizie de negociere. Adoptarea de catre Consiliu a
deciziei de negociere cu majoritate calificata de voturi este supusa avizului
Parlamentului si avizului Curtii de Justitie. Referitor la Curtea de Justitie,
conform art. 300, alin. 6 TCE, Comisia Europeana trebuie consultata asupra
valabilitatii formale sau substantiale a proiectului viitorului acord cu
prevederile Tratatelor comunitare, iar un eventual aviz negativ va determina:
fie nceperea procedurii de revizuire a Tratatelor comunitare;
fie modificarea proiectului de
acord;
fie respingerea proiectului de
acord.
e) Atributii si puteri bugetare. Pe lnga competentele formale (adoptarea de
acte normative, propuneri de acte normative etc), Comisia Europeana are si
puteri (competente) materiale n categoria carora intra si cele financiare.
Conform art. 78, 203 si 177 TCECA, TCE si TCEEA, Comisia Europeana
prezinta spre aprobare Consiliului pna la 1 septembrie al fiecarui an, un
proiect de buget, pe baza propunerilor primite de la fiecare institutie
comunitara. Proiectul de buget este nsotit ntotdeauna de o propunere a
Comisiei cu privire la cuantumul ratei cheltuielilor neobligatorii, dupa
consultarea Comitetului de politica economica.
Consiliul, mpreuna cu Parlamentul European adopta bugetul conform
procedurii, iar Comisia are obligatia de a-l implementa conform art. 274
TCE. Aceasta competenta i confera Comisiei posibilitatea de a transfera, n
anumite limite, pozitii bugetare dintr-un capitol n altul, obligatia de a veghea
ca statele comunitare sa-si ndeplineasca sarcinile lor bugetare, de a pune la
dispozitia celor implicati fondurile ce stau la baza proiectelor comunitare si
de a administra cu maxima diligenta toate fondurile comunitare.
Totodata, Comisia da socoteala Comunitatilor / Uniunii despre modul n care
s-au efectuat cheltuielile comunitare. Astfel conform art. 78.5, 205 si 179 bis
TCECA, TCE si TCEEA, Comisia Europeana prezinta anual Consiliului si
Parlamentului European Darea de seama asupra exercitiului financiar
anual, ct si o Balanta de venituri si cheltuieli pe anul financiar ncheiat.
La propunerea Consiliului, dupa examinarea conturilor anuale, a declaratiei
financiare, a raportului Curtii de Conturi si a observatiilor fiecarei institutii
comunitare la auditul Curtii de Conturi, Parlamentul European emite asa
numita descarcare de gestiune a Comisiei (art. 276 TCE).
Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE) si Tribunalul
de Prima Instanta (TPI)
Organizare
Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE) numita pe scurt si
Curtea Europeana de Justitie (CEJ) este organul juridic al Comunitatilor
Europene. Ea nu se confunda cu Curtea Europeana a Drepturilor Omului
(CEDO) cu sediul la Strasbourg, deschisa spre semnare la 4 noiembrie 1950
si care a intrat n vigoare la 3 septembrie 1953 (De aceasta institutie a
Consiliului Europei ne vom ocupa ntr-un alt curs al lucrarii noastre).
Fiecare Tratat constitutiv al celor trei Comunitati prevedea crearea unei Curti
de Justitie, textul acestora fiind, cu exceptia partiala a unor prevederi din
Tratatul CECO, identic.
Mai trziu, prin Conventia privind institutiile comune din 1957, Curtea de
Justitie a Comunitatilor Europene devine o institutie comuna celor trei
comunitati.
n 1988, prin decizia nr. 88 / 591 din octombrie 1988 a Consiliului, a fost
creat Tribunalul de Prima Instanta (TPI), pentru a usura activitatea
CJCE, crendu-se astfel un sistem cu doua grade de jurisdictie. Unele cazuri
sunt examinate doar de catre Curte n prima si ultima instanta, n timp ce
autonomia TPI a crescut.
n conformitate cu art. 220 (164) din Tratatul CE, modificat prin Tratatul de
la Nisa, Curtea de Justitie si Tribunalul asigura respectarea dreptului n
interpretarea si aplicarea Tratatelor. Jurisprudenta CJCE face parte din
acquis-ul comunitar, ea avnd un rol deosebit n dezvoltarea dreptului
comunitar. Se vorbeste, n acest sens, despre rolul pretorian al
jurisprudentei CJCE.
Cu toate acestea, n practica se considera ca judecatorul principal al dreptului
comunitar este judecatorul national, Curtea avnd rolul de a asigura
functionarea uniforma a ntregului sistem; numarul de cazuri aduse n fata
CJCE si TPI a crescut considerabil, ceea ce a determinat o marire a timpului
n care o speta este solutionata (peste 1 an).
Sediul CJCE si TPI este la Luxemburg.
Din punct de vedere organizatoric, CJCE este compusa din cte un judecator
pentru fiecare stat membru (n prezent 27 de judecatori) si 8 avocati generali
(art. 221 TCE, modificat de Tratatul de la Nisa).
Judecatorii si avocatii generali sunt selectati dintre persoanele a caror
independenta este dincolo de orice ndoiala si care poseda calificarile
necesare pentru a ocupa cele mai nalte functii judiciare n statele lor sau sunt
juristi cu competenta recunoscuta (art. 223 TCE, modificat de Tratatul de la
Nisa).
Judecatorii si avocatii generali sunt numiti pe un mandat de 6 ani, reeligibil,
de catre toate statele membre UE, de comun acord. La fiecare trei ani se
produce o nnoire partiala a personalului.
Rolul avocatilor generali este acela de a emite, n deplina independenta si
impartialitate, opinii argumentate, n cazurile aflate pe rolul CJCE, care
servesc Curtii la gasirea solutiilor (art. 222 TCE, modificat de Tratatul de la
Nisa), fara a participa nsa la deliberare si adoptarea
hotarrii. Conform art. 222 TCE, Consiliul poate, la solicitarea Curtii, sa
decida n unanimitate marirea numarului avocatilor generali.
Judecatorii aleg Presedintele CJCE, pe un mandat de 3 ani, reeligibil si, de
asemenea, primul avocat general, cu mandat de 1 an, cu rolul de a repartiza
cazurile celorlalti avocati generali.
Curtea poate sa functioneze n Camere sau n Marea Camera, precum si n
Plenul Curtii (modificat de Tratatul de la Nisa). Camerele sunt de 3 si de 5
judecatori. Marea Camera are 11 judecatori si functioneaza daca o cere un
stat membru sau o institutie comunitara, parte la procedura. Plenul CJCE este
reunit daca speta prezinta o importanta deosebita si daca se cere CJCE sa se
pronunte asupra demiterii mediatorului public, a comisarilor sau a membrilor
Curtii de Conturi.
Tratatul de la Nisa prevede si posibilitatea Consiliului de a decide n
unanimitate crearea de camere jurisdictionale pentru anumite categorii de
spete n materii specifice (de exemplu, contenciosul functiei publice,
contenciosul n materie de marci). Deciziile acestor camere vor putea fi
atacate la TPI, iar Curtea va putea reexamina deciziile TPI daca exista riscul
serios al afectarii unitatii sau coerentei dreptului comunitar.
Aceste prevederi au fost retinute si n Tratatul Constitutional pentru Europa
(art. III 353 III 355). Acesta introduce un Comitet consultativ care emite un
aviz cu privire la adecvarea candidatilor la exercitarea functiilor de judecator
si avocat general, nainte de luarea deciziei ntre statele membre. Comitetul
este format din 7 personalitati, fosti membrii ai CJCE si TPI si juristi cu
competente recunoscute, dintre care unul este propus de Parlamentul
European (PE) (art. III-357).
Tratatele prevad posibilitatea numirii de raportori adjuncti pentru a asista
Curtea si mai ales pe judecatorul-raportor n instrumentarea spetelor (art. 3
din Statutul CJCE).
Pentru TPI, regulile de mai sus sunt aplicabile n aceeasi masura. n prezent,
TPI are un numar de judecatori cel putin egal cu numarul statelor
membre. Conform prevederilor Tratatului de la Nisa, preluate si de
Constitutia Europeana, numarul de judecatori al TPI se va fixa prin Statutul
CJCE, care poate sa prevada si asistarea TPI de catre avocati generali. n
prezent, nu exista avocati generali la TPI, membrii TPI putnd fi solicitati sa
exercite atributiile acestora. Conform Statutului, modificat dupa Tratatul de
la Nisa, daca Tribunalul functioneaza n plen, el trebuie asistat de un avocat
general, prezenta sa n fata Camerelor fiind facultativa.
n practica si, mai ales n ultimul timp, TPI a dobndit posibilitatea
functionarii cu un judecator unic, daca speta nu ridica dificultati de fapt si de
drept si daca este de importanta mai redusa. Regula este valabila n
contenciosul functiei publice si poate fi extinsa la contenciosul de legalitate
sau la actiuni n carenta legiuitorului daca reclamantul este o persoana fizica
sau juridica si daca problema a fost deja clarificata n jurisprudenta
anterioara.
Regula de mai sus nu poate fi folosita daca speta este de natura sa se refere la
verificarea legalitatii unui act de importanta generala, n spetele ce vizeaza
materia dreptului comunitar al afacerilor, a ajutoarelor de stat s.a.
La fel ca celelalte institutii, CJCE este comun celor trei Comunitati, conform
Conventiei din 25 martie 1957 care stabilea ca va exista o Curte unica pentru
CEE si CEEA si ca, n plus, aceasta se va unifica cu cea a CECO / CECA.
Competentele Curtii sunt diferite n functie de Tratatul n cadrul caruia
functioneaza. Avem, asadar, de a face practic cu trei instante diferite.
n mod asemanator cu celelalte institutii, nici Tratatul de Fuziune din 8
aprilie 1965 nu a schimbat prea mult lucrurile, nepermitndu-se unificarea
competentelor, chiar daca au fost unificate institutiile.
Conform art. 31, 164 si 136 TCECA, TCE si TCEEA, Curtea are rolul de a fi
garantul respectarii Tratatelor n aplicarea si interpretarea dreptului primar
si derivat. Nu trebuie sa ntelegem de aici atributul Curtii de a fi singura
institutie care vegheaza actiunile n deplin acord cu ceea ce prevede
dreptul comunitar. Comisia Uniunii Europene este, dupa cum am vazut, si ea
competenta n supravegherea abaterilor de la aplicarea dreptului comunitar.
n cazul n care Comisia depisteaza o violare a dreptului comunitar, numai
Curtea este aceea care are competenta n a declara formal daca este sau nu
vorba despre o abatere sau numai de un eveniment fara efecte juridice.
Competentele CJCE si TPI
Competentele Curtii n cadrul UE sunt: a) Garantarea dreptului n
interpretarea si aplicarea articolelor prin care se modifica Tratatele
constitutive ale CECO / CECA, CE si CEEA; b) Interpretarea si aplicarea
Conventiilor la care se refera art. K 3
40
, paragraful 2, litera c si art. L-S
41
n
ndeplinirea competentelor de mai sus CJCE actioneaza ca o:
-curte constitutionala cnd interpreteaza Tratatele sau cnd
judeca recursurile Consiliului / Comisiei sau ale statelor membre
pentru nerespectarea obligatiilor;
-curte administrativa, atunci cnd supravegheaza legalitatea
deciziilor individuale ale institutiilor comunitare ori a deciziilor-
cadru adoptate de Consiliu n domeniul politienesc si n materie
penala;
-curte civila sau de munca, atunci cnd judeca recursurile n
daune interese sau cele ale functionarilor comunitari privind
relatiile lor de munca.
n plus, CJCE are si o competenta consultativa conform art. 300 din TCEE
care mputerniceste Curtea sa emita avize asupra propunerilor referitoare la
revizuirea Tratatelor si la corespondenta dintre acordurile
40
art. K 3 se refera la teme ca: imigrari, azil, trafic de droguri, fraude internationale s.a.
41
art. L-S se refera la revizuirea Tratatelor constitutive, admiterea de noi membri s.a.
externe ncheiate si Tratate. n textul de mai sus ne-am referit si la Tribunalul
de Prima Instanta (TPI), dar consideram ca trebuie sa facem cteva
completari si precizari, n scopul evitarii confuziilor. Astfel, TPI nu este o
institutie comunitara n sensul n care am tratat institutiile comunitare n
aceasta lucrare. Tribunalul este atasat Curtii avnd o competenta materiala
bine delimitata. TPI are 27 de judecatori, dintre care se alege un presedinte;
functioneaza n plen si are 5 Complete de Judecata de 3 sau 5 judecatori; a
fost nfiintat prin art. 11 din AUE si Decizia Consiliului UE din 24 octombrie
1988. Conform art. 224, alin. 5 din TCE, TPI si stabileste propriile reguli de
procedura pe baza acordului Curtii, care sunt supuse aprobarii Consiliului UE
si adoptate cu majoritate calificata. TPI judeca n Camere, asa cum am mai
spus, de trei sau cinci judecatori sau o cauza poate fi atribuita unui singur
judecator. De asemenea, TPI se poate ntruni n Marea Camera (13
judecatori) sau n Sedinta Plenului atunci cnd complexitatea juridica sau
importanta cauzei o justifica. Marea majoritate a cauzelor (aproximativ trei
sferturi) aflate pe rolul TPI sunt solutionate de catre o camera compusa din
trei judecatori. Spre deosebire de CJCE, TPI nu are avocati generali
permanenti. n mod exceptional aceasta functie poate fi ncredintata unui
judecator. Prin urmare, TPI nu este o noua institutie, ci o componenta a
CJCE. Cu toate acestea, el este un organism autonom, separat de CJCE din
punct de vedere organizatoric. TPI are propriul grefier si reguli de procedura.
Competentele CJCE si a TPI se materializeaza n doua mari categorii de
cauze:
recursul n interpretare (art. 234 TCE), care este initiat de instantele
nationale, care pot cere CJCE sa interpreteze Tratatul CE, actele Comunitatii,
sa determine validitatea actelor Comunitatii sau sa decida daca
o prevedere din Tratat sau dintr-un act al Comunitatii este de directa
aplicare. La aceasta categorie de spete instantele nationale ale caror decizii
sunt definitive au obligatia sa ceara interpretarea. Scopul recursului n
interpretare este de a asigura corecta si conforma aplicare a dreptului
comunitar n toate statele membre;
actiunile directe care sunt ndreptate mpotriva statelor membre sau
mpotriva institutiilor Comunitatii; acestea pot mbraca urmatoarele aspecte:
a) statele membre sau Comisia pot introduce actiuni mpotriva unui
stat membru (art. 226 si 228 TCE) care ncalca dreptul comunitar
(recursul n nendeplinirea obligatiilor);
b) actiunile contra Comisiei sau Consiliului pot fi actiuni n
anularea unui act sau actiuni n carenta [pentru a determina Comisia
sau Consiliul sa adopte un act (art. 230 si 231 TCE)].
Din punct de vedere al competentei, ntre CJCE si TPI se stabilesc
urmatoarele tipuri de relatii:
-TPI este competent pentru recursuri n anulare, n carenta, n
responsabilitate, n contenciosul functiei publice si n cel decurgnd din
clauze compromisorii din contracte ncheiate de Comunitate sau n numele
sau;
-Curtea este competenta pentru recursurile introduse de institutii, statele
membre si Banca Centrala Europeana. De asemenea, CJCE are competenta
unica pentru recursurile n interpretare;
-Hotarrile TPI pot fi atacate n fata CJCE, dar numai pentru ncalcarea
regulilor de drept, neputnd fi pusa n discutie aprecierea TPI asupra
faptelor. Recursul acesta nu este suspensiv. CJCE poate sa examineze ea
nsasi cauza sau o poate retrimite TPI. TPI nsusi poate trimite cauza la CJCE
daca apreciaza ca aceasta conduce la o decizie de principiu susceptibila sa
afecteze unitatea sau coerenta dreptului comunitar (art. 225 TCE).
Proceduri
Elementele de procedura a CJCE si TPI le putem sintetiza astfel:
-Procedura este scrisa si orala (obligatorie n fata TPI si facultativa n fata
CJCE); este, totodata, contradictorie.
-Reprezentarea obligatorie este un principiu de baza al procedurii la CJCE.
Statele membre sunt reprezentate de agenti; comisia este reprezentata de un
membru al Serviciului juridic; exista si posibilitatea acordarii, n anumite
conditii, de asistenta judiciara gratuita.
-Cererea trebuie sa ndeplineasca o serie de conditii stricte de forma si de
continut, n caz contrar putnd fi respinsa.
-n cazul fazei scrise are loc un schimb de memorii ntre parti, cu
argumentatie; faza scrisa nu este publica.
-n cazul fazei orale, avocatii au la dispozitie un timp limitat (cte 15 minute
pentru fiecare parte) si raspund la ntrebarile puse de judecatori.
Judecatorul-raportor, chiar nainte de faza orala, poate demara investigatii,
aprobate de camera, ce pot cuprinde audierea partilor (mai rar), a martorilor,
cereri de informatii si documente.
-CJCE si TPI pot decide si masuri conservatorii.
-Dupa nchiderea procedurii orale, avocatul general si prezinta concluziile si
propune o solutie; concluziile sale contin o evaluare detaliata si stabilirea
bazei juridice, inclusiv invocarea altor hotarri ale instantei comunitare;
opinia avocatului general este deseori invocata de juristi n alte spete.
-Hotarrea este adoptata cu majoritate de voturi, fara indicarea modului de
vot; desi posibila, n practica nu se ntlneste emiterea de opinii separate sau
dizidente; hotarrea se pronunta n sedinta publica, n prezenta partilor;
hotarrea are forta obligatorie si este executorie.
Curtea de Conturi a Uniunii Europene
Curtea de Conturi a UE a fost nfiintata ca organ comunitar de specialitate n
urma Tratatului de la Bruxelles, semnat la 22 iulie 1975 si intrat n vigoare la
1 iunie 1977. Pna la intrarea n vigoare a TUE, Curtea de Conturi a UE a
fost un organ auxiliar al Comunitatilor Europene creat prin Tratatul de mai
sus, a carui denumire completa era: Tratatul de modificare a unor dispozitii
financiare a Tratatelor de instituire a Comunitatilor Europene si a Tratatului
care a instituit un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor
Europene.
Asadar, pna la intrarea n vigoare a TUE, Curtea de Conturi era un organ
auxiliar, cu misiunea de a exercita controlul extern asupra tuturor veniturilor
si cheltuielilor Comunitatilor Europene ca si asupra oricarui organism creat
de catre acestea, cu exceptia celor excluse, eventual, n mod expres, de la
acest control. Ca organ auxiliar, membrii Curtii de Conturi nu erau desemnati
de catre reprezentantii guvernelor statelor comunitare, ci de catre Consiliu, ca
institutie comunitara.
naintea intrarii n vigoare a TUE, Curtea de Conturi a UE nu era prevazuta
n niciunul din articolele ce descriau institutiile care urmau sa realizeze
obiectivele Comunitatilor, respectiv art. 7 TCECA, art. 4 TCE sau art. 3
TCEEA. Curtea de Conturi a UE a fost inclusa n art. H1, G6, I1 ale TUE,
articole care au dat o noua redactare art.4 si 3 din TCECA,TCE si TCEEA.
Aici se gaseste sediul materiei care consacra Curtea de Conturi a UE ca
institutie comunitara competenta n realizarea functiilor fiecarei Comunitati.
n ce priveste membrii Curtii de Conturi, TUE stabileste ca acestia vor fi n
continuare numiti de catre Consiliu.
42
Acest lucru face din Curtea de Conturi o
institutie comunitara care nu poseda, formal, o deplina
42
Art. 45 B, 188 B, 160 B ale TCECA, TCE si TCEEA, la fel cum era nainte prevazut n art. 78 E, 206 si
180 ale TCECA, TCE si TCEEA.
independenta, viciu care din fericire, nu s-a reflectat negativ pna n prezent,
neputndu-se pune la ndoiala actiunea Curtii de Conturi ca o institutie
independenta.
Conform art. 246 din TCE, asa cum a fost el modificat prin Tratatul de la
Nisa, Curtea de Conturi a UE este institutie comunitara care asigura
controlul conturilor bugetului comunitar din punctul de vedere al legalitatii,
regularitatii si fiabilitatii lor.
n prezent Curtea de Conturi a UE are 27 de membri, numarul acestora
crescnd pe masura extinderii Uniunii. Asa cum aratam, membrii Curtii de
Conturi sunt numiti de catre Consiliu, n unanimitate de voturi, dupa
consultarea prealabila a Parlamentului European. Mandatul este limitat la 6
ani, cu posibilitatea de a se prelungi cu nca un mandat.
Conform art. 247 TCE (asa cum a fost modificat de Tratatul de la Nisa)
membrii Curtii de Conturi sunt supusi unor conditii de validare ca si membrii
Curtii de Justitie att n ce priveste exigentele profesionale, ct si n ce
priveste interzicerea desfasurarii, n paralel, a altor activitati publice sau
private. Potrivit articolului de mai sus si art. 180 (3) EURATOM, membri
Curtii de Conturi sunt alesi dintre persoanele care au apartinut sau apartin,
n tarile lor de origine, corpurilor de control contabil extern sau care sunt
special calificate pentru aceasta munca. Independenta lor trebuie sa fie n
afara oricarui dubiu.
De asemenea, membrii Curtii de Conturi trebuie sa posede calificarea
particulara ceruta de aceasta functie sau sa fi apartinut n tara lor de origine
unor institutii de control extern si sa ofere toate garantiile de independenta.
n acelasi timp acestia si executa functiile n interesul general al
Comunitatii. De aceea, ei nu pot solicita sau primi nici o instructiune de la
nici un guvern sau alt organism si trebuie sa se abtina de la orice act
incompatibil cu caracterul functiei de membru al Curtii de Conturi.
Asa cum mentionam, membrii Curtii de Conturi, pe durata mandatului lor, nu
pot exercita nici un fel de activitati profesionale, remunerate sau nu,
publice sau private. La instalarea n functie, membrii Curtii de Conturi
semneaza un angajament solemn de respectare cu diligenta, pe durata
mandatului si dupa ncetarea acestuia, a tuturor obligatiilor ce decurg din
aceasta calitate, inclusiv confidentialitatea.
Curtea de Conturi a UE este condusa de un Presedinte ales de catre membrii
Curtii pe o perioada de trei ani, mandat care poate fi rennoit. Membrii Curtii
de Conturi se bucura, pe durata mandatului, de privilegiile si imunitatile
aplicabile pentru judecatorii Curtii de Justitie. Acestea sunt prevazute n
Protocolul asupra privilegiilor si imunitatilor Comunitatilor Europene si
agentiile lor. Indemnizatiile pentru functiile ndeplinite, drepturile de pensie
si alte drepturi sociale sau banesti sunt stabilite de Consiliul UE si adoptate
cu majoritate calificata de voturi de catre aceasta institutie comunitara.
Pentru ndeplinirea competentei sale, aceea de a examina conturile de
venituri si cheltuieli ale Comunitatii / Uniunii si ale oricarui organism creat
de acestea, Curtea de Conturi a fost mputernicita sa verifice daca toate
veniturile comunitare au fost primite si toate cheltuielile au fost efectuate n
mod legal si corect si, sa verifice, de asemenea, managementul financiar la
nivel comunitar.
n afara celor de mai sus, Curtea de Conturi verifica documentele scrise
provenite sau cerute de la institutiile comunitare sau de la statele membre. De
asemenea, Curtea de Conturi poate face verificari pe terenul statelor membre,
lucrnd mpreuna cu organele de control nationale competente. Pe aceasta
linie, precizam ca Tratatul de la Amsterdam a largit competentele de control
ale Curtii de Conturi, abilitnd-o sa controleze orice organism public sau
privat care a beneficiat de fonduri comunitare.
La ncheierea fiecarui an, rezultatele activitatii Curtii de Conturi se regasesc
ntr-un Raport anual care se prezinta nainte de 30 noiembrie urmator
ncheierii fiecarui exercitiu financiar. n acest scop, pna la 1 iunie urmator
Comisia elaboreaza un Raport asupra gestiunii financiare si o balanta pe baza
datelor pe care, pna la 1 aprilie le-a primit de la celelalte institutii
comunitare. Raportul mai sus mentionat se transmite Consiliului,
Parlamentului si Curtii de Conturi.
Raportul final al Curtii de Conturi, n care sunt materializate rezultatele
activitatii acestei institutii, este transmis tuturor institutiilor comunitare si
este publicat n Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene (JOCE)
mpreuna cu raspunsurile acestor institutii la observatiile facute de Curte. Pe
baza acestui raport, Parlamentul European voteaza descarcarea Comisiei de
gestiunea anului financiar anterior.
Curtea de Conturi nu este un organ jurisdictional, n pofida denumirii sale.
Ea poate nsa sesiza CJCE daca salvgardarea intereselor Uniunii o impune.
n sfrsit, mai mentionam faptul ca pe lnga competentele sale de verificari si
control, Curtea de Conturi are si competente consultative conform art. 45 C,
188 C si 169 C din TCECA, TCE si TCEEA. Astfel, Curtea poate sa prezinte
rapoarte si avize la cererea oricarei institutii comunitare. De asemenea,
Curtea poate asista Parlamentul European si Consiliul n activitatea de
control a executiei bugetare.
n acest sens, Consiliul este obligat sa ceara avizul Curtii nainte de a adopta
regulamentele financiare, de a fixa modalitatile si procedurile de punere la
dispozitia Comisiei a veniturilor bugetare din rezerve proprii, de a defini
masurile de aplicare si a determina normele de organizare a controlului
ordonatorilor de credite si plati principali.
43
43
Art. 78 H, 209 si 183 din TCECA, TCE si TCEEA.
Organele comunitare auxiliare
Banca Centrala Europeana (BCE)
44
Mai nti sa facem o precizare necesara. n literatura de specialitate si n
doctrina exista n prezent dispute n legatura cu calitatea institutionala a
Bancii Centrale Europene. Astfel, TCE considera Banca Centrala Europeana
(BCE) o institutie care, fara sa poata fi caracterizata drept comunitara, se
aseamana cu cele comunitare. Acest paradox se sustine prin absenta ei din
art. 4 TCE (unde sunt enumerate institutiile comunitare), dar pe prezenta sa
n art. 4A, n care se spune ca se va crea un Sistem European de Banci
Centrale (SEBC) si o Banca Centrala Europeana (BCE), nsarcinata cu
implementarea acordurilor SEBC.
Membrii BCE nu sunt numiti de catre Consiliu, ci de catre guvernele statelor
membre. Asa cum se arata n art. 109A TCE, Comitetul Executiv al BCE este
format din Presedinte, Vicepresedinte si alti patru membri. Comitetul
Executiv al BCE trebuie sa fie format din profesionisti prestigiosi, prin
acordul guvernelor statelor membre exprimat la nivelul sefilor de stat sau
guvern si n baza unei Recomandari a Consiliului si cu consultarea prealabila
a PE si a Consiliului Guvernatorilor Bancilor Centrale.
BCE are personalitate juridica, asa cum se semnaleaza n art. 106.2 TCE,
ceea ce nu se ntmpla, conform art. 106.2 si 106.3 TCE, si cu SEBC care nu
are aceasta calitate.
n ceea ce priveste competentele, BCE coordoneaza SEBC conform art.
106.3 TCE.
Obiectivele SEBC sunt:
-mentinerea stabilitatii preturilor;
-sprijinirea politicilor economice generale ale Comunitatii Uniunii, n scopul
realizarii obiectivelor comunitare semnalate la art. 2 TCE.
44
Iordan Gheorghe Barbulescu Sistemul institutional, op. cit, pag. 189 -197
Obiectivele SEBC se pot realiza prin:
-definirea si executarea politicii monetare a Comunitatii Uniunii;
-realizarea de operatiuni bancare cu devize;
-gestionarea rezervelor oficiale de devize ale statelor membre; -promovarea
unei bune functionari a sistemului de plati (art. 10.5 TCE).
BCE autorizeaza exclusiv emiterea de moneda n Comunitate, moneda care
se poate emite direct de catre BCE sau de catre bancile centrale (art. 105
ATCE).
Caracterul comunitar al BCE se deduce si din faptul ca aceasta poate emite
acte de caracter general si angajant precum Regulamentele. Astfel, art. 108A
TCE, enuntnd actele ce pot fi emise de BCE, se remarca prin similitudinea
redactarii cu art. 189 TCE, care vorbeste despre actele normative ce pot fi
adoptate de Comunitate spre a-si atinge obiectivele. Mai mult dect att, n
art. 190 si 192 TCE, vorbindu-se despre motivarea actelor comunitare si
publicarea lor, se enumera si actele emise de BCE, ntre cele care trebuie sa
raspunda acestor exigente.
BCE este responsabila de stabilitatea monedei unice europene EURO. Ea
stabileste politica monetara a UE n functie de situatia zonei Euro. BCE
dispune de instrumente monetare preluate de la Institutul Monetar
European si ia decizii referitoare la politica monetara, instrumentele acestei
politici, fixarea ratei de schimb euro-celelalte valute internationale, etc.
Practic, BCE are atributiile unei Banci Centrale. Vom mai reveni asupra BCE
la un alt curs pe parcursul lucrarii noastre.
Particularitati comune ale organelor auxiliare comunitare
Alaturi de institutiile comunitare enuntate si BCE-ul, Tratatele constitutive
vorbesc despre trei organe auxiliare:
Comitetul Economic si Social (la care se refera TCE si TCEEA);
Comitetul Regiunilor (la care se refera TCE);
Comitetul Consultativ CECO / CECA (la care se refera TCECO / TCECA).
Aceste trei organe au n comun:
-numirea membrilor lor de catre Consiliu si nu de catre guvernele statelor
membre;
-caracterul consultativ.
Astfel:
-Comitetul Consultativ CECO / CECA asista Comisia; -Comitetul Economic
si Social si Comitetul Regiunilor asista Comisia si Consiliul.
De altfel, ele apar mentionate n Tratate la aceleasi articole unde apar
institutiile pe care le asista, adica art. 4.2 TCE, 3.2 TCEEA si 18/19
TCECO/TCECA.
Organele auxiliare nu au:
-personalitate juridica;
-buget propriu;
-independenta. Functia lor se limiteaza la emiterea de Rapoarte, Avize sau
Observatii la cererea institutiilor comunitare sau din proprie initiativa.
Ele se deosebesc si de alte organisme existente n dreptul primar sau derivat
precum Fondurile (FEOGA/FEGA, FSE si FED) care, de asemenea, nu
au personalitate juridica si a caror activitate se limiteaza la gestionarea
fondurilor atribuite lor.
Aceste organe nu puteau fi grupate nici mpreuna cu Banca Centrala de
Investitii (art. 129 si 130 TCE, 4.B, 198D si 198 TUE) care are ca finalitate
dezvoltarea echilibrata a regiunilor statelor membre prin mprumuturi, dar
nici cu Institutul Monetar European (art. 117 si 130 TCE) care avea ca
misiune ntarirea cooperarii ntre bancile centrale nationale si coordonarea
politicilor monetare a statelor membre.
Comitetul economic si social (CES)
Art. 193 -198 TCE si 165 170 TCEEA prevad existenta unui organ
comunitar consultativ numit Comitetul Economic si Social (CES). n baza
art.5 a Conventiei referitoare la unele institutii comune ale Comunitatilor
Europene, semnat la Roma la 25 martie 1957, Comitetul, prevazut la art. 193
198 TCE, este acelasi cu cel prevazut la art. 165 170 TCEEA ceea ce nu
nseamna ca nu exista o variatie a competentelor sale n functie de Tratatele
n cadrul carora actioneaza.
Din CES fac parte persoane apartinnd diferitelor sectoare profesionale:
industriasi, agricultori, transportatori, muncitori, comercianti, artizani etc.
CES s-a dorit o replica a Comitetelor Economico-Sociale existente n statele
membre (cu exceptia Germaniei) n care, fundamental, se pun de acord
patronii cu sindicatele, guvernul jucnd rolul de moderator. CES are
atributii exclusiv consultative, din doua temeri majore, astfel:
teama Germaniei, ca acest Comitet s-ar fi putut transforma ntr-un
instrument de lobby al grupurilor de presiune cu intentia de a influenta
Consiliul si Comisia;
teama PE, ca respectivul Comitet ar putea goli de continut unele
dintre propriile activitati.
CES nu este o institutie comunitara, n sensul ca nu apare ntre institutiile
prevazute ca atare de catre Tratatele constitutive, iar membri sai nu sunt
numiti de catre reprezentantii statelor membre.
Art. 194 si 166 ale TCE si TCEEA stabilesc compozitia si structura CES.
Membrii CES sunt alesi, n unanimitate, de catre Consiliu subliniinduse,
astfel, ca CES nu are caracter institutional. n practica, statele membre si
mentin influenta n numirea membrilor CES deoarece Consiliul voteaza o
lista de propuneri venita de la statele membre. Tehnic vorbind, aceasta lista
trebuie sa contina un numar dublu de propuneri, fata de numarul atribuit
fiecarui stat membru. De regula, Consiliul aproba prima jumatate a acestor
liste, adica acea parte pe care statele membre o doresc.
n prezent, numarul membrilor CES este de 344 din care 24 pentru fiecare
dintre statele mari (Germania, Franta, Italia si Marea Britanie), 21 pentru
Spania si Polonia, 15 pentru Romnia, 12 pentru fiecare stat din grupul
Austria, Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia, Cehia, Ungaria, Bulgaria si
Suedia, 9 pentru fiecare stat din grupul Danemarca, Lituania, Slovenia,
Finlanda si Irlanda, 6 pentru Luxemburg si Cipru, 5 pentru Malta. Membri
CES sunt alesi pentru 4 ani, Comisia ncercnd sa introduca o modificare
prin care sa se stabileasca ce se ntmpla n cazul n care statele membre nu
propun noi membri CES la sfrsitul patru ani de mandat. Noua redactare a
art. 194 si 166 TCE si TCEEA, facuta cu ocazia adoptarii TUE, nu cuprinde
nimic n acest sens, fapt aspru criticat de catre Comisie.
Tratatele nu vorbesc despre ncetarea mandatului membrilor CES, dar art. 48
si 55 ale Regulamentului Interior al CES stabilesc motivele acesteia ca
putnd fi: expirarea celor patru ani de mandat, demisia, moartea, demiterea,
forta majora, pierderea nationalitatii n baza careia s-a facut numirea, absenta
repetata de la sesiunile plenare, condamnarea pentru o cauza penala etc. Dat
fiind faptul ca este Consiliul cel ce numeste membrii CES, tot el este cel i
poate revoca.
Consiliul a considerat ca este incompatibila calitatea de membru CES cu cea
de membru al institutiilor comunitare sau a guvernelor statelor membre, desi
o asemenea prevedere nu apare n Tratate.
n cazul n care un membru este nlocuit, cel care l substituie o va face pna
la expirarea termenului pentru care fusese ales predecesorul (la fel ca n cazul
Comisiei).
Faptul ca art. 193 si 165 ale TCE si TCEEA vorbesc explicit despre
compunerea CES din reprezentanti ai sectoarelor vietii economice si sociale,
nu nseamna ca si membrii CES reprezinta respectivele sectoare, ci doar ca
provin din acestea. Membrii CES trebuie sa fie independenti, neputnd sa
primeasca instructiuni de la guverne, organisme profesionale, antreprenoriale
sau sindicate, indiferent de nivelul acestora. Apartenenta lor la diferitele
sectoare ale vietii economico-sociale trebuie nteleasa doar n sensul ca era
necesara alegerea unor oameni cu o anume cunoastere a acestor sectoare si
nu n sensul ca membrii CES reprezinta aceste sectoare.
Aceasta independenta nu functioneaza n mod absolut, un membru al CES
care nu mai face parte din sindicatul sau organizatia impresariala care a
recomandat numirea sa, obisnuind sa-si dea demisia.
Se poate spune ca membrii CES trebuie sa ndeplineasca obligatoriu
doar doua conditii:
? sa fie cetateni ai unei tari membre; ? sa provina dintr-o categorie socio-
economica a Comunitatilor. CES este organizat pe diferite sectiuni: patroni,
salariati si altii (mici agricultori, liber profesionisti).
Celelalte criterii dupa care statele membre propun listele de candidati la CES,
n afara celor doua mai generale deja prezentate, ramn la latitudinea fiecarui
stat membru.
Competentele CES sunt de consultanta, de catre Comisie si Consiliu n toate
cazurile prevazute n TCE si TCEEA, precum cele descrise la art. 43, 79, 100
TCE sau 9, 31, 40 TCEEA. n aceste cazuri, Avizul CES nu este angajant ci
consultativ, concluziile sale putnd fi ignorate de catre Consiliu sau Comisie
neputndu-se, nsa, ignora obligativitatea acestora de a solicita Avizul CES.
CES emite Rapoarte si Avize si din proprie initiativa, n legatura cu probleme
socio-economice la care se refera Tratatele Constitutive (art. 20.4 din
Regulamentul Interior). Sesiunile plenare ale CES, n care se aproba
asemenea Rapoarte sau Avize, se convoaca de catre presedintele CES din
proprie initiativa si nu la cererea Comisiei sau Consiliului, asa cum se
ntmpla cnd sunt convocate pentru aprobarea unor acte solicitate de catre
acestea.
CES trebuie sa prezinta actele solicitate de catre Consiliu sau Comisie, n
termen de 10 zile. Daca nu au fost prezentate n termenul prevazut, Consiliul
sau Comisia pot adopta respectivul act fara avizul CES. TUE a modificat
acest termen de la 10 la 45 de zile, prin noua redactare a art. 198 si 170 TCE
si TCEEA.
Art. 196 si 168 TCE si TCEEA vorbesc despre organizarea interna a CES si
autonomia sa administrativa. Acesta si desemneaza Presedintele si membrii
conducerii colective si si stabileste Regulamentul Interior. Convocarea se
face de catre Presedintele CES si nu de catre Consiliu sau Comisie, chiar
atunci cnd are la baza o solicitare a acestora. Mandatul Presedintelui si a
celorlalti membri ai conducerii colective este de doi ani. Art. 196 si 168 ale
TCE si TCEEA, n noua redactare data de TUE, demonstreaza ca
Presedintele poate convoca din proprie initiativa membri CES si nu numai la
solicitarea Consiliului sau Comisiei.
Membrii CES si desfasoara activitatea n mai multe sectiuni: agricultura,
transporturi, energie atomica, probleme economice si financiare, dezvoltare
regionala, afaceri externe etc. Fiecare membru CES apartine cel putin uneia
dintre aceste sectiuni si nu poate face parte din mai mult de trei, fiecare
sectiune avnd ntre 30 si 60 de membri.
Sectiunile CES nu pot fi consultate direct de catre Consiliu sau Comisie,
acestea trebuind sa se adreseze CES.
Se pot crea 5 comitete, care au aceeasi compozitie ca sectiunile fara a avea si
caracterul permanent al acestora. Constituirea acestora se aproba n vederea
analizarii unor chestiuni punctuale, dizolvndu-se odata cu elaborarea
Avizelor sau Rapoartelor solicitate.
Plenul CES este singurul care poate aproba hotarrile CES ct si pe cele din
sectiuni sau subcomitete, reuniunile sale avnd loc de 10 ori pe an.
Acordurile sunt valabile daca se obtine majoritatea voturilor emise, cu
mentiunea ca este obligatorie prezenta a jumatate plus unu din membrii CES.
Comitetul Regiunilor (CR), Comitetul CECO si Agentiile
A. Comitetul Regiunilor (CR)
Art. G4 TUE a adaugat la TCE articolele 198A, 198B si 198C, n care apare
Comitetul Regiunilor (CR), regulariznd succint compozitia si competentele
acestuia.
Compozitia, numarul de membri si distributia acestora ntre statele membre,
forma de numire a membrilor CR, termenul pentru emiterea Rapoartelor sau
Avizelor, sunt exact aceleasi prevazute la art. 193 198 TCE pentru CES.
Exista stabilite situatiile n care Consiliul sau Comisia trebuie sa consulte att
CES ct si CR, acestea fiind descrise n art. 130D.
Regulamentul Intern al CR a fost aprobat de catre Consiliul UE, la 25 mai
1994 si a fost publicat n JOCE / DOCE, L. 132 / 27.V.1994.
Membrii CR, chiar daca provin din anumite regiuni, nu le reprezinta pe
acestea, ci interesul general al UE, fiind, deci, independenti. Asa cum
membrii guvernelor centrale nu pot face parte din CES, cei ai guvernelor
regionale nu pot face parte din CR.
B. Comitetul CECO / CECA
Acest organ consultativ similar CES, apare n art. 18 si 19 TCECA. Tratatul
instituie ntre 62 si 96 de membri, numiti de catre Consiliu si propusi de catre
organizatiile antreprenoriale si sindicale, ceea ce asigura independenta
acestora fata de statele membre. La fel ca n cazul CES, lista propusa
continea dublul numarului atribuit fiecarui stat, fiind apoi desemnati, de catre
Consiliu, jumatate dintre acestia. Membrii Comitetului CECO / CECA erau
desemnati pe doi ani alegndu-se, dintre ei, un Presedinte si o conducere
colectiva.
Art. 19 TCECA arata ca nalta Autoritate este cea care consulta Comitetul
CECO / CECA. Acelasi articol asigura Comitetului CECO / CECA
capacitatea de a emite Rapoarte sau Observatii din proprie initiativa.
Termenul minim pentru elaborarea Rapoartelor, cnd se realizau la
solicitarea naltei Autoritati, era de zece zile.
Comitetul CECO / CECA si elabora Regulamentul Interior, acesta nefiind
aprobat de catre Consiliu. Regulamentul Interior stabilea existenta Comisiilor
specializate. Rapoartele elaborate de aceste Comisii se aprobau n plenul
Comitetului CECO / CECA.
C. Agentiile
Dintre Agentiile comunitare vom numi:
? EUROPOL, sau Politia Europeana avnd competente n lupta mpotriva
drogurilor si a crimei organizate, cu sediul la Haga, de care vom vorbi ntr-un
alt curs;
? OFICIUL DE MARCI, cu sediul n Alicante (Spania);
? AGENTIA EUROPEANA PENTRU MEDIU, cu sediul la Copenhaga si cu
competente n strngerea datelor necesare elaborarii normelor europene
specifice;
? AGENTIA EUROPEANA PENTRU EVALUAREA
MEDICAMENTELOR, cu sediul la Londra si cu rolul de a evalua si analiza
medicamentele care se comercializeaza n UE;
? OFICIUL DE INSPECTIE VETERINARA SI FITOSANITARA, cu sediul
la Dublin, care urmareste aplicarea uniforma a normelor fitosanitare si
veterinare comunitare n sectorul alimentar si agroalimentar;
? AGENTIA PENTRU SANATATE SI SECURITATE A MUNCII, cu
sediul la Bilbao (Spania), care se ocupa de mbunatatirea conditiilor igienico-
sanitare la locul de munca;
? OBSERVATORUL EUROPEAN AL DROGURILOR, stabilit la Lisabona,
care reuneste informatiile necesare n lupta mpotriva drogurilor;
? FUNDATIA EUROPEANA PENTRU FORMARE N EUROPA DE EST,
cu sediul la Torino, care se ocupa de formarea
specialistilor n problematica Europei de Est;
? CEDEFOP, cu sediul la Berlin / Salonic, care promoveaza formarea
profesionala si continua.
COMPONENTELE POLITICILOR COMUNITARE.
CETATENIA N UNIUNEA EUROPEANA SI
DREPTURILE CETATENILOR EUROPENI
Componentele politicilor comunitare
Uniunea Europeana (UE) numara n prezent 27 de state membre si aproape
500 de milioane locuitori. Referitor la populatie trebuie precizat ca n UE nu
exista majoritati, ci numai minoritati. Baza ntregii Comunitati Europene o
constituie vointa comuna a statelor europene membre de a lucra mpreuna si
de a-si armoniza interesele. n teorie, dar mai ales n practica s-a putut
demonstra ca n domeniile cele mai importante ale dezvoltarii, cum sunt cele
economice, sociale, tehnice, stiintifice, culturale, militare etc., cele mai bune
rezultate se obtin la nivel european, dect la nivel national.
Statele comunitare au ajuns la politici comune, elaborate si adoptate de
institutiile comunitare cu aplicabilitate pe ntregul teritoriu al UE. Politicile
comunitare raspund, nainte de toate, principiului fundamental al constructiei
europene, acela al solidaritatii si coeziunii, pe care l-am invocat si noi n
prima parte a prezentei lucrari. De asemenea, politicile comunitare confera
unicitate UE si demonstreaza acceptarea cedarii unei parti a suveranitatii
statelor membre catre institutiile europene.
Sistematizarea politicilor comunitare este diferita de la autor la autor. n ce
ne priveste, consideram important nu modul de prezentare, desi prezentarea
si are si ea efectele ei, ci mai degraba enumerarea politicilor sa fie astfel
facuta, nct sa nu fie lasat pe dinafara nici un domeniu de conlucrare
comunitara europeana. De aceea, desi am mai prezentat o
enumerare n prima parte a lucrarii noastre, prezentam si urmatoarea
clasificare a politicilor comunitare n 45 de puncte, dupa cum urmeaza, n
ordine alfabetica
45
:
1. Achizitiile publice
2. Agricultura
3. Ajutor umanitar
4. Audiovizual
5. Bugetul si controlul financiar
6. Cercetarea si tehnologia
7. Cetatenia Uniunii Europene
8. Coeziunea Economica si Sociala
9. Comertul 10.Concurenta 11.Cultura
12.Dezvoltarea 13.Dreptul societatilor
comerciale 14.Drepturile fundamentale
15.Educatia, formarea profesionala a tineretului
16.Energia 17.Extinderea Uniunii Europene
18.Impozitarea 19.Industria 20.ntreprinderile
21.Justitia si Afacerile Interne 22.Libera
circulatie a marfurilor 23.Libera circulatie a
capitalului 24.Libera circulatie a persoanelor
25.Libera circulatie a serviciilor 26.Mediul
nconjurator
45
Sursa contact@infoeuropa.ro
27.Noile tehnologii industriale
28.Ocuparea fortei de munca si politica sociala
29.Pescuitul
30.Piata interna
31.Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC)
32.Politica Regionala
33.Proprietatea intelectuala
34.Protectia consumatorului
35.Relatii externe
36.Retele transeuropene
37.Sanatate publica
38.Sanse egale
39.Servicii financiare
40.Societatea informationala
41.Spatiu al libertatii, securitatii si justitiei
42.Transporturile
43.Turismul
44.Uniunea Economica si Monetara (UEM)
45.Uniunea vamala.
La ntrebarea ce este Uniunea Europeana (UE) se poate raspunde ca aceasta
este rezultatul unui proces de cooperare care a nceput n anul 1951, ntre
sase tari europene. n cei 57 de ani de existenta au avut loc cinci valuri de
extindere, ultimul s-a ncheiat n 2006, iar de la 1 ianuarie 2007, Romnia,
alaturi de Bulgaria, a devenit membra a UE, marind numarul statelor
comunitare la 27.
Politicile comune europene si propun sa duca la ndeplinire obiectivele UE,
care n esenta sunt urmatoarele:
-promovarea progresului economic si social;
-afirmarea identitatii UE pe scena internationala;
-instituirea cetateniei europene;
-dezvoltarea unei zone de libertate, securitate si justitie; -existenta si
consolidarea relatiilor n baza dreptului comunitar. Politicile
comunitare se nfaptuiesc n baza aquis-ului comunitar.
Acesta reprezinta un compendium, un ansamblu nchegat de norme juridice
care se compun din tratate, decizii, regulamente, recomandari si alte acte
normative emise de institutiile decidente ale Comunitatilor / Uniunii. Toate
aceste lucruri le-am prezentat n prima parte a lucrarii si nu mai revenim.
Credem ca este n interesul studentilor si al cadrelor universitare sa redam
cteva din beneficiile, dar si costurile integrarii Romniei n UE, vis--vis de
politicile comunitare, cu scopul de a fi cunoscute si dezbatute mai ales la
seminarii.
Beneficiile integrarii Romniei n UE se pot studia cel putin pe trei
paliere, astfel: a) pentru cetateni: -oferte europene superioare; libera
circulatie pe teritoriul Comunitatii; -obtinerea si exercitarea drepturilor
fundamentale;
-protectia legislatiei europene etc.
b) pentru investitori:
-libera circulatie a capitalului, marfurilor, persoanelor si serviciilor; -
oportunitati de afaceri; -beneficiile aduse de spatiul financiar
comunitar; -libertatea de comunicare; -exercitarea dreptului
concurential; -beneficiile aduse de dreptul comunitar al afacerilor, n
general. c) pentru societate: -acces la fondurile structurale; -beneficiile
n educatie; politicile de mediu si infrastructura (n
perioada 2007-2013 Romnia urmeaza sa primeasca circa 28 miliarde de
euro); -participarea la acordurile comerciale preferentiale ale UE etc.
d) pe plan international:
-apartenenta la o comunitate puternica, ce poate face fata provocarilor
mpotriva terorismului, traficului de droguri, criminalitatii;
-beneficiile de sprijin economic, financiar, tehnologic etc.
Costurile integrarii Romniei n UE:
-costuri suplimentare pentru economia romneasca n vederea alinierii la
nivelul standardelor europene (tehnologice, informationale, ecologice etc.);
-contributia Romniei la bugetul comunitar;
-investitii de cel putin 7-8 miliarde de euro, de catre autoritatile romnesti,
pentru modernizarea infrastructurii europene, construirea de noi drumuri si
autostrazi;
-cheltuieli pentru securizarea frontierelor Romniei cu statele
extracomunitare;
-investitii mari, de cel putin 29 miliarde de euro pentru protectia mediului;
angajamentele prevad ca statul romn sa contribuie cu 20% din suma
mentionata, UE cu circa 30%, iar restul se va suporta de agentii economici si
marii producatori romni;
-disparitia de la 1 ianuarie 2011 a zonelor defavorizate, iar de la 1 ianuarie
2012 se vor desfiinta si zonele libere;
-eliminarea taxelor vamale pentru produsele din UE;
-reducerea nivelului de productie tarifara prin adoptarea tarifului exterior
comun etc.
Negocierile ncheiate de Romnie cu UE pentru aderare sunt favorabile tarii
noastre. Astfel, tara noastra a obtinut 50 de perioade de tranzitie si
aranjamente tranzitorii, cele mai multe dintre toate statele care au aderat n
ultimul timp (Polonia 48, Ungaria 35, Malta 47). Ce este mai important de
relevat se refera la faptul ca aceste perioade de tranzitie au permis Romniei
sa finalizeze reformele n anumite domenii si dupa data aderarii efective la
UE.
n continuare vom prezenta unele din politicile comunitare pe care le
consideram ca trebuie sa fie cunoscute de studentii ce urmeaza specializarile
n drept si administratie publica, precum si de la alte specialitati care studiaza
politicile comunitare. Alte politici comunitare vor fi studiate n cadrul
disciplinelor politice, economice, de stiinte sociale, tehnice etc. Aprofundarea
cunoasterii si aplicarii politicilor comunitare de catre specialistii n drept se
vor face pe domenii ale dreptului constitutional, civil, penal, administrativ,
muncii, intelectual, al mediului, sau la cursurile de masterat.
Notiunea de cetatenie europeana
Asa cum aratam n subcapitolul precedent, cetatenia este o institutie de drept
complexa, care presupune mentinerea unei integrari sociale, economice,
politice si juridice a persoanei. Cetatenia europeana se dobndeste prin
aderarea statului respectiv la Uniunea Europeana.
Sediul materiei cetateniei europene ncepe cu Tratatul asupra Uniunii
Europene (TUE), semnat n 1992 la Maastricht si include drepturi, obligatii
si participare la viata politica. Cetatenia europeana vizeaza consolidarea
imaginii si identitatii Uniunii Europene, precum si implicarea mai profunda a
cetateanului n procesul de integrare europeana.
Articolul 17 din TCE (fostul art. 8) prevede ca este cetatean al Uniunii
Europene orice persoana care are nationalitatea unuia din statele membre,
n conformitate cu legislatia statului din care face parte. n plus, trebuie
precizat ca cetatenia europeana nu nlocuieste cetatenia nationala; ea vine n
completarea acesteia, facnd posibila exercitarea unora dintre drepturile
cetateanului Uniunii pe teritoriul statului membru n care locuieste.
Cetatenia europeana are la baza principiile comune ale statelor membre,
incluse n Tratatul de la Amsterdam si anume:
fundamentale ale omului si drepturile specifice acordate cetateanului
european (drepturi de libera circulatie si drepturi civice) descrise n Tratat.
Revenind asupra art. 17 din TCE aratam ca acesta stipuleaza ca cetatenia
Uniunii completeaza cetatenia nationala si nu o nlocuieste. Aceasta
afirmatie formeaza continutul fundamental al notiunii de cetatenie europeana,
ntruct Tratatul institutionalizeaza un principiu, deja consacrat n Declaratia
Conferintei Interguvernamentale, anexata Tratatului de la Maastricht. Acest
principiu n esenta se refera la faptul ca cetatenia europeana este
inseparabila de cetatenia nationala, care ramne primara si originara. De
aceea se poate aprecia ca cetatenia europeana este una derivata (a se vedea
Cursul 3 si 4).
Dobndirea sau pierderea cetateniei europene este conditionata de
dobndirea sau pierderea cetateniei nationale. Aceasta pentru ca art. 17 al
TCE prevede imperativ faptul ca cetatean european este orice persoana care
are calitatea de cetatean al unui stat membru.
Cetatenia se poate dobndi pe doua cai principale: dobndirea de drept sau n
baza unui act juridic individual de acordare a cetateniei emis de organul
competent, la sesizarea celui interesat. Cetatenii Romniei sunt cetateni
europeni n virtutea aderarii Romniei la UE de la 1 ianuarie 2007.
n ce priveste prima modalitate de dobndire a cetateniei, un prim sistem, si
cel mai general, porneste de la faptul nasterii. Astfel, copilul dobndeste
cetatenia parintilor sai. Ceea ce este decisiv n acest sistem este legatura de
snge jus sanguinis.
-principiul libertatii;
-principiul democratiei;
-principiul respectarii drepturilor
omulu
i
si a
libertatil
or
fundamentale;
-principiul statului de drept.
De
asemenea,
cetateni
a europeana
decurge din
drepturil
e
ntr-un alt sistem, cetatenia copilului va fi cea a teritoriului statului unde s-a
nascut, chiar daca parintii au alta cetatenie. Ceea ce este decisiv n acest
sistem nu mai este cetatenia parintilor sau a unuia dintre ei, ci teritoriul unde
s-a nascut copilul jus loci.
Dobndirea cetateniei prin nastere mparte statele comunitare n cele doua
tabere. Romnia face parte din categoria statelor n care se aplica principiul
jus sanguinis. Acest principiu este consacrat si n Legea nr. 21 / 1991, art.
5. Conform acestei legi cu privire la cetatenia romna, este cetatean romn
persoana care s-a nascut n Romnia din parinti de cetatenie romna sau s-a
nascut n strainatate, dar ambii sau numai unul din parinti are cetatenia
romna.
Actul normativ mentionat prevede ca este cetatean romn copilul gasit pe
teritoriul statului romn, din parinti necunoscuti. De asemenea, cetatenia se
mai poate obtine prin nfiere sau repatriere.
Cetatenia prin naturalizare se obtine la cererea persoanei n cauza, n
conditiile stabilite de legile statului respectiv. Naturalizarea este efect al
casatoriei sau al sederii prelungite pe teritoriul unui stat, altul dect cel de
origine.
n ce priveste pierderea cetateniei sau retragerea acesteia, mentionam ca
acest fapt se prezinta ca o sanctiune si se aplica persoanelor care au comis
fapte grave mpotriva statului al caror cetateni sunt sau au obtinut cetatenia n
mod fraudulos.
Pentru Romnia, legea cetateniei mai sus mentionata prevede ca modalitatile
de pierdere a cetateniei romne sunt: prin retragerea ei, prin aprobarea
renuntarii la cetatenie si n alte cazuri prevazute si enumerate de lege.
Am spus toate acestea pentru ca TCE ne conduce, prin prevederile sale, la
situatia ca un individ sa posede doua cetatenii (cea a statului de origine si cea
europeana), ca n cazul n care o persoana are cetatenia a doua sau mai multe
state. Pierderea cetateniei unui stat membru determina, n mod
expres, pierderea de catre aceeasi persoana si a cetateniei europene. De
asemenea, se subntelege ca pierderea de catre un stat a calitatii de stat
membru al UE genereaza pierderea cetateniei pentru toti cetatenii acelui stat.
O alta noutate adusa de Tratatul de la Amsterdam se refera la art. 21 din
TCE, n care se prevede ca orice cetatean al Uniunii se poate adresa
institutiilor si poate primi raspuns ntr-una din limbile oficiale ale
Comunitatii.
Modificari importante aduce, de asemenea, TCE la art. 18, n care se
precizeaza cu privire la dreptul la libera circulatie si la dreptul de sejur, faptul
ca institutia Consiliului poate lua decizii care sa vizeze favorizarea exercitarii
acestor drepturi.
ntr-o alta ordine de idei, mentionam ca la art. 17-22 din TCE se definesc
limitele statutului de cetateni europeni, care implica o mai mare dinamica
situatiilor juridice de care se bucura cetatenii comunitari. Substanta
drepturilor conexe cetateniei europene este n mare masura o consacrare a
unui anumit aquis comunitar, care a consolidat drepturi deja prezente n
dreptul derivat sau n practica (de exemplu, dreptul la libera circulatie sau
dreptul la petitie catre Parlamentul European). O noutate absoluta consta n
aceea ca cetatenilor europeni li s-au recunoscut drepturi politice importante,
precum dreptul de vot si de a fi alesi n organismele europene
46
.
Mentionam faptul ca drepturile ce decurg din calitatea de cetatean european
nu completeaza patrimoniul juridic al individului n cadrul legislatiei statului
din care face parte, ci genereaza numai unele consecinte n cel putin trei
directii:
-n cadrul legislatiei altor state membre (dreptul la sejur, dreptul la libera
circulatie, drepturile electorale);
-n cadrul legislatiei comunitare (dreptul la petitie, de sesizare a Mediatorului
european etc.);
46
Augustin Fuerea Dreptul comunitar al afacerilor, op. cit., pg. 50.
-n cadrul legislatiei internationale (protectia victimelor sau legislatia
diplomatica).
Tratatul de la Amsterdam consacra si unele norme negative cu privire la
principiul nediscriminarii fata de religie, rasa, sex, nationalitate, convingeri
personale, handicap, vrsta sau orientari sexuale. n acest sens, Consiliul este
mputernicit ca, prin unanimitate de voturi, pe baza propunerilor Comisiei si
cu consultarea prealabila a Parlamentului European, sa ia deciziile necesare
cu privire la lupta mpotriva discriminarii.
Cetatenia Uniunii Europene este o realitate politico-juridica data de
drepturile pe care le instituie cetatenilor statelor membre si consolideaza
protectia acestora.
Drepturile cetatenilor europeni
Codificarea drepturilor fundamentale n vigoare din Uniunea Europeana,
astfel nct, acestora sa li se confere o mai mare vizibilitate si sa le marcheze
importanta de exceptie a fost materializata n documentul intitulat Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
nceputurile au fost facute cu prilejul celei de-a 50 aniversari a Declaratiei
Universale a Drepturilor Omului, cnd a fost lansata o dezbatere pe tema
oportunitatii de a crea un catalog al drepturilor fundamentale, inclusiv a
drepturilor economice si sociale ale cetatenilor europeni pe baza, ntre altele,
a jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg
47
.
ntre 3-4 iunie 1999, Consiliul European de la Kln a considerat utila
reunirea drepturilor fundamentale n vigoare la nivelul Uniunii, asigurndule
o mai mare transparenta. Elaborarea acestei Carte se baza pe Tratatele
Comunitatii, pe principiile Conventiei Consiliului Europei din 1950, pe
47
www.cic.cryo.ro/euroinfocic/UEdrepturi.pdf
drepturile recunoscute si instituite n Carta Sociala Europeana, ct si pe
principiile rezultnd din jurisprudenta Curtii Europene de Justitie si a Curtii
Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
n octombrie 1999, Consiliul European de la Tampere si-a dedicat lucrarile
n exclusivitate construirii unui spatiu de libertate, securitate si de justitie n
Uniunea Europeana. Aceasta reuniune la vrf a determinat, printre altele,
compozitia, metodele de lucru si modalitatile practice de elaborare a Cartei
Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.
Urmatoarele etape n realizarea Cartei au fost:
-17 decembrie 1999: se constituie comisia speciala de elaborare a Cartei sub
numele de Conventie;
-2 octombrie 2000: Proiectul Cartei este adoptat;
-13-14 octombrie 2000: Proiectul este aprobat n unanimitate de Consiliul
European de la Biarritz si este naintat Parlamentului European si Comisiei
Europene;
-14 noiembrie 2000: Parlamentul European si da acordul;
-6 decembrie 2000: Comisia Europeana si da acordul;
-7 decembrie 2000: presedintii Parlamentului European, Consiliului
European si Comisiei semneaza si proclama n mod solemn Carta la Nisa, n
numele celor trei institutii europene.
Secretariatul si coordonarea administrativa a fost asigurata de Secretariatul
General al Consiliului. Presedintele ales de membrii Conventiei, n persoana
lui Roman Herzog (fostul presedinte al Republicii Federale a Germaniei si
fost judecator al Curtii Constitutionale Federale) a fost nsarcinat cu stabilirea
programului de lucru si a lucrarilor pregatitoare. n principiu, dezbaterile
Conventiei si documentele prezentate n cursul dezbaterilor erau publice. Au
fost create grupuri de lucru si comitetul de redactare, compuse dintr-un
presedinte, 3 vicepresedinti si dintr-un reprezentant al Comisiei, care au
elaborat un prim proiect al Cartei n
colaborare cu ceilalti membri. Conventia si-a tinut reuniunile la Bruxelles si
a aplicat regimul lingvistic integral (11 limbi).
Asadar, n cadrul Conferintei Interguvernamentale de la Nisa, din 7
decembrie 2000, a fost adoptata Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii
Europene. Semnificatia deosebita a acestui document, dar si continutul
prevederilor sale i-a determinat pe unii specialisti sa vada n adoptarea sa un
pas pe calea elaborarii viitoarei Constitutii a Uniunii Europene.
Pentru prima data n istoria Europei, Carta Drepturilor Fundamentale ale
Uniunii Europene nsumeaza, n cadrul unui singur document, ntreaga arie a
drepturilor civile, politice, economice si sociale.
Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o
deosebire ntre cetateni si straini, ntrunind pentru prima data n cadrul unui
document unic, drepturile tuturor persoanelor care se gasesc n mod legal pe
teritoriul UE.
Prin acest important document, prin respectarea competentelor si ndatoririlor
Uniunii, precum si a principiului subsidiaritatii, au fost recunoscute,
reafirmate si dezvoltate norme juridice fundamentale privind drepturile
omului, drepturi care rezulta n special din traditiile constitutionale si din
obligatiile internationale comune statelor membre, din Conventia Europeana
privind apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, din cartele
sociale adoptate de Uniune si de catre Consiliul Europei, precum si din
jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene si a Curtii Europene a
Drepturilor Omului.
Conventia privind viitorul Europei, de la 1 martie 2002, a creat 11 grupuri de
lucru cu scopul de a analiza riguros subiectele de maxima importanta pentru
viitorul Europei, care nu puteau fi dezbatute n detaliu n cadrul sesiunilor
plenare. n cadrul acestora, Grupul II -Carta Drepturilor Fundamentale ale
UE s-a concentrat n special pe doua aspecte, respectiv modalitatile si
consecintele ncorporarii Cartei n Tratatul Constitutional,
precum si modalitatile si consecintele posibilei aderari a acesteia la
Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Chiar daca Tratatul
Constitutional al UE a esuat, Carta a ramas ca un document deosebit de
important si a fost ncorporata n Tratatul de la Lisabona, din decembrie
2007.
Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene are o structura
formata din Preambul si un numar de sapte capitole, numite Titluri. Astfel,
Carta este formata din Preambul si 54 articole, grupate n sapte Capitole:
-Preambulul dezvolta obiectivul Uniunii Europene de a promova o
dezvoltare echilibrata si durabila a Europei pe baza respectarii valorilor
indivizibile si universale ale demnitatii umane, libertatii, egalitatii si
solidaritatii, ntarind printr-o carta protectia drepturilor fundamentale n
spiritul evolutiei societatii, a progresului social si a dezvoltarilor stiintifice si
tehnologice;
-Titlul I: Demnitatea: contine 5 articole ce statueaza demnitatea umana (II-
1), dreptul la viata (II-2), dreptul la integritate al persoanei (II-3), interzicerea
torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (II-4),
interzicerea sclaviei si a muncii fortate (II-5).
-Titlul II: Libertatile: dreptul la libertate si la securitate (II-6), respectarea
vietii particulare si de familie (II-7), protectia datelor cu caracter personal (II-
8), dreptul de casatorie si dreptul de ntemeiere a unei familii (II-9), libertatea
de gndire, de constiinta si religioasa (II-10), libertatea de exprimare si de
informare (II-11), libertatea de ntrunire si de asociere (II12), libertatea
artelor si stiintelor (II-13), dreptul la educatie (II-14), libertatea profesionala
si dreptul la munca (II-15), libertatea de a desfasura o activitate comerciala
(II-16), dreptul de proprietate (II-17), dreptul la azil (II18) si protectia n caz
de evacuare, expulzare sau extradare (II-19).
-Titlul III: Egalitatea: egalitatea n drepturi (II-20), nediscriminarea (II-21),
diversitatea culturala, religioasa si lingvistica (II22), egalitatea ntre barbati si
femei (II-23), drepturile copilului (II-24),
drepturile persoanelor n vrsta (II-25), integrarea persoanelor cu handicap
(II-26).
-Titlul IV: Solidaritatea: dreptul lucratorilor la informare si la consultare n
cadrul ntreprinderii (II-27), dreptul la negociere si la actiuni colective (II-
28), dreptul de acces la serviciile de plasament (II-29), protectia n cazul
concedierii colective (II-30), conditii de lucru corecte si echitabile (II-31),
interzicerea muncii copiilor si protectia tinerilor la locul de munca (II-32),
viata de familie si viata profesionala (II-33), securitatea sociala si asistenta
sociala (II-34), asistenta medicala (II-35), accesul la serviciile de interes
economic general (II-36), protectia mediului (II-37), protectia consumatorilor
(II-38).
-Titlul V: Drepturile cetatenilor: dreptul de a alege si de a fi ales n
Parlamentul European (II-39), dreptul de a alege si de a fi ales n cadrul
alegerilor locale (II-40), dreptul la buna administrare (II-41), dreptul de acces
la documente (II-42), Mediatorul European (II-43), dreptul de petitie (II-44),
libertatea de circulatie si de sedere (II-45), protectia diplomatica si consulara
(II-46).
-Titlul VI: Justitie: dreptul de a apela efectiv si de acces la o instanta
impartiala (II-47), prezumtia de nevinovatie si dreptul la aparare (II48),
principiile legalitatii si proportionalitatii infractiunilor si pedepselor (II49),
dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit penal de doua ori pentru aceeasi
infractiune (II-50).
-Titlul VII: Dispozitii generale care reglementeaza interpretarea si
aplicarea Cartei: domeniul de aplicare (II-51), ntinderea si interpretarea
drepturilor si principiilor (II-52), nivelul de protectie (II-53), interdictia
abuzului de drept (II-54).
Redam n continuare ACQUIS-ul COMUNITAR n privinta Cartei
Drepturilor Fundamentale ale UE:
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (TUE) 1992
(intrat n vigoare n 1993) prevede:
-Art. 6 TUE: Uniunea respecta drepturile fundamentale asa cum sunt ele
garantate de Conventia Europeana de Aparare a Drepturilor Omului si
Libertatilor Fundamentale, semnata la Roma, la 4 noiembrie 1950 si asa cum
rezulta ele din traditiile constitutionale comune Statelor Membre, n calitate
de principii generale de drept comunitar;
-Art. 7 TUE: stabileste consecintele ncalcarii grave si persistente a
drepturilor fundamentale si un sistem de suspendare a aplicarii anumitor
drepturi extrase din Tratate (printre care dreptul la vot) statului membru n
cauza;
-Art. 49 TUE: stabileste ca respectarea drepturilor fundamentale este o
conditie pentru aderarea la UE.
Tratatul de la Nisa 2001 (intrat n vigoare n 2003) prevede:
-Consiliul, statund cu o majoritate de 4/5 din membrii sai, dupa avizul
Parlamentului European si dupa indicarea statului vizat, poate sa constate ca
exista un risc clar de violare grava de catre un stat membru a drepturilor sau a
libertatilor fundamentale pe care este fondata Uniunea. Comitetul poate sa-i
adreseze recomandari. Dreptul de initiativa pentru o asemenea decizie
apartine unui stat tert, Comisiei sau Parlamentului European;
-Art. 7: Comisia Europeana are obligatia de a monitoriza respectarea de catre
Statele Membre a valorilor comune ale Uniunii si de a actiona preventiv daca
identifica potentiale ncalcari ale acestor valori.
Masurile de prevenire a ncalcarii drepturilor fundamentale constau n: -
introducerea unei monitorizari regulate a respectarii drepturilor fundamentale
n Uniune; -actiuni comune concertate ale institutiilor europene si ale Statelor
Membre;
-dialogul cu societatea civila;
-cooperarea cu organismele relevante ale Consiliului Europei;
-informarea si educarea publicului.
Tratatul Reformator de la Lisabona, semnat de sefii de stat si de guverne
ale statelor comunitare la 13 decembrie 2007, urmeaza sa fie ratificat de
statele membre prin procedura parlamentara (n afara de Irlanda, care l va
ratifica prin referendum). Tratatul va intra n vigoare la 1 ianuarie 2009.
Carta se adreseaza institutiilor, organismelor si agentiilor Uniunii, cu
respectarea principiului subsidiaritatii, precum si statelor membre, atunci
cnd acestea pun n aplicare dreptul Uniunii. Fiecare dintre acesti actori
trebuie sa respecte drepturile si principiile promovnd aplicarea acestora n
conformitate cu competentele pe care le au n acest sens si prin respectarea
limitelor de competenta conferite Uniunii.
ACQUIS-ul comunitar n Romnia cu privire la cunoasterea si aplicarea
Cartei Drepturilor Fundamentale ale UE sunt:
a) Legea nr. 677 / 2001 pentru protectia persoanelor cu privire la prelucrarea
datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor date;
b) Legea nr. 682 / 2001 de ratificare a Conventiei europene privind protectia
persoanelor mpotriva prelucrarii automate a datelor personale;
c) Ordonanta Guvernului nr. 102 / 2000 privind statutul si regimul
refugiatilor, aprobata cu modificari prin Legea nr. 323 / 2001;
d) Hotarrea Guvernului nr. 622 / 2001 pentru aprobarea normelor
metodologice de aplicare a Ordonantei Guvernului nr. 102 / 2000;
e) Legea nr. 123 / 2001 privind regimul strainilor n Romnia;
f) Legea nr. 396 / 2002 pentru ratificarea Conventiei Europene asupra
cetateniei, adoptata la Strasbourg la 6 noiembrie 1997;
g) Legea nr. 74 / 1995 privind exercitarea profesiei de medic;
h) Legea nr. 81 / 1997 privind exercitarea profesiei de farmacist;
i) Legea nr. 489 / 2002 pentru organizarea si exercitarea profesiei de
avocat;
j) Legea nr. 184 / 2001 referitoare la organizarea si exercitarea profesiei de
arhitect;
k) Legea audiovizualului nr. 504 / 2002.
O sistematizare a drepturilor cetatenilor europeni comunitari ar putea fi
redata astfel:
-Dreptul la libera circulatie, dreptul de sejur si de stabilire;
-Dreptul la munca si la studiu n toate statele membre;
-Drepturile politice;
-Alte drepturi (dreptul de petitionare n fata PE, dreptul de a se adresa
Mediatorului, dreptul de protectie diplomatica si consulara).
n esenta, Carta reprezinta o lege deja stabilita adunnd ntr-un singur
document drepturile fundamentale recunoscute de catre Tratate de principiile
constitutionale comune ale statelor membre, de Conventia Europeana a
Drepturilor Omului (CEDO) si de Cartele Sociale Europene).
DREPTUL LA LIBERA CIRCULATIE A
PERSOANELOR SI DREPTUL LA MUNCA N TOATE
STATELE COMUNITARE
Dreptul la libera circulatie a persoanelor
Libera circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor n cadrul
Uniunii Europene sunt cele patru libertati stabilite prin Tratatul de la
Roma. Aceleasi principii au fost extinse conform regulilor pietei interne
introduse prin Actul Unic European.
Asadar libera circulatie a persoanelor este una din cele patru libertati stabilite
prin Tratate, un drept fundamental al indivizilor comunitari. Esenta
exercitarii acestui drept este eliminarea discriminarilor ntre cetatenii statului
membru pe teritoriul caruia se afla acestia sau si desfasoara activitatea si alti
cetateni care apartin altor state comunitare ce stau sau muncesc pe teritoriul
acelui stat.
Discriminarile se pot referi la conditiile de intrare, deplasare, munca,
angajare sau remuneratie (salarii). Prin asigurarea unui asemenea regim
(nediscriminatoriu) se realizeaza dreptul la libera circulatie a persoanelor n
spatiul comunitar.
Dreptul la libera circulatie a persoanelor si alinierea controalelor la
frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piata
interna, care nu poate fi realizata n conditiile existentei unei frontiere interne
si a restrictionarii circulatiei indivizilor.
Sensul termenului de libera circulatie a persoanelor n dreptul comunitar a
evoluat foarte mult de la momentul aparitiei sale. Primele prevederi legate de
acest domeniu considerau individul doar ca agent economic angajat sau
furnizor de servicii.
Extinderea conceptului initial s-a facut treptat pentru a cuprinde n sfera sa si
aspectele derivate din notiunea de cetatean european, indiferent de orice
dimensiune economica sau de alte diferente legate de nationalitate, de pilda.
Baza legala a liberei circulatii a persoanelor ca drept fundamental al
cetatenilor europeni o constituie: -Art. 14 (7A) din Tratatul de la Roma, ce
stabileste piata interna, aceasta incluznd libera circulatie a persoanelor;
-Art. 18 (8A) al aceluiasi Tratat care statueaza dreptul persoanelor,
cetateni ai Uniunii, de a circula si de a rezida n mod liber pe teritoriul
statelor membre;
-Art. 61 (73 I) tot din Tratatul de la Roma si urmatoarele cuprinse sub
Titlul IV (IIIA) intitulat Vize, azil, imigratie si alte politici legate de
libera circulatie a persoanelor;
-Art. 45 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene ce
face parte din Tratatul de Reforma a Uniunii Europene de la Lisabona
(semnat la 13 decembrie 2007).
Aspectele referitoare la: politica n domeniul vizelor, controlul frontierelor si
migratia, problemele legate de azil si protectia datelor cu caracter personal le
vom studia ntr-un alt curs unde vom analiza politica comunitara n domeniul
Justitiei si Afacerilor Interne (JAI). Dreptul la libera circulatie a persoanelor
se refera att la dreptul propriu-zis de miscare a cetatenilor europeni n
spatiul comunitar, ct si la dreptul de stabilire, dreptul de sejur, dreptul la
studiu si dreptul la munca, ultimul, dat fiind importanta sa deosebita, l vom
trata separat, el existnd de fapt mpreuna cu celelalte.
Reglementarile cu privire la dreptul la libera circulatie si-au gasit, datorita
interpretarii extensive facuta, att la legislatia comunitara, ct si de
jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene, o aplicare mult mai larga.
n practica, institutiile comunitare competente, n care Curtea de
Justitie are un rol determinant au asigurat dreptul la libera circulatie si
dreptul de sejur urmatoarelor persoane:
-celor care si cauta un loc de munca;
-pensionarilor;
-studentilor;
-celor care doresc sa urmeze cursuri de formare profesionala;
-turistilor;
-altor persoane care sa detina documente privind asigurarea de
sanatate si resurse suficiente pentru supravietuire.
Un aspect important al dreptului la libera circulatie a persoanelor l constituie
posibilitatea cetatenilor europeni de a-si exercita n mod privilegiat, un drept
de intrare n statele membre. Acest drept este diferit de cel de apartenenta la
un anumit stat comunitar. n plus, acest drept este rezervat tuturor cetatenilor
statelor care au semnat Acordul Schengen pentru crearea unui spatiu comun,
la care vom avea ocazia sa ne mai referim la cursul destinat Justitiei si
Afacerilor Interne.
Dreptul comunitar permite posibilitatea cetatenilor europeni de a se deplasa,
oricare ar fi motivul, dintr-o regiune n alta a Uniunii, numai pe baza unui
document de identitate sau a unui pasaport valabil. Curtea de Justitie a decis
recent, ca statele comunitare nu pot solicita, pentru admiterea pe teritoriul lor,
o alta formalitate dect simpla prezentare a unei carti de identitate sau a unui
pasaport valabil. Astfel, este mpotriva prevederilor dreptului comunitar
conditionarea intrarii pe teritoriul altui stat a oricarui cetatean european, de
obtinerea unei autorizatii sau alte conditii de control fata de cele obisnuite.
De cele mai multe ori aceste conditii suplimentare sunt arbitrare si inutile.
Dreptul la sejur ntr-un sat membru, altul dect cel de origine pentru un
cetatean european a nceput sa fie recunoscut ntr-un mod privilegiat fata de
alti cetateni, extracomunitari. Dreptul de sejur este legat de un altul, acela de
stabilire a unei resedinte pentru cetatenii comunitari. n aceste domenii,
reglementarile comunitare sunt centrate pe eliberarea unui document denumit
carte de sejur valabil cel mult 5 ani, dar care poate fi automat rennoit.
Cartea de sejur nu are valoare constitutiva de drepturi, ci numai una de
simpla recunoastere a dreptului de sedere mai ndelungata.
Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene prevede la art. 45, pe
care l-am mentionat deja referitor la dreptul de libera circulatie a persoanelor,
urmatoarele: Orice cetatean sau orice cetateana a Uniunii Europene are
dreptul de se deplasa si de a-si stabili resedinta n mod liber pe teritoriul
statelor membre. Si n continuare Libertatea de circulatie si de sedere
poate sa fie acordata, n conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea
Europeana, cetatenilor unor tari terte care domiciliaza legal pe teritoriul
unui stat membru.
n perspectiva crearii unui spatiu comunitar n care controalele la frontiere
vor dispare total, iar libera circulatie a persoanelor va fi deplina este nevoie
de crearea unei securitati a frontierelor externe si o solidaritate a statelor
Uniunii Europene. n acest sens, Romnia va juca un rol important, tinnd
cont de faptul ca ea se situeaza la granita de est a Uniunii.
Dreptul la munca a cetatenilor europeni n spatiul comunitar
Dreptul la munca n spatiul comunitar este una din preocuparile
fundamentale ale institutiilor europene. El este oglindit n obiectivele si
instrumentele politicilor sociale europene care au, n esenta, urmatorul
continut:
a) Asigurarea locurilor de munca:
Tratatul de la Amsterdam;
Fondul Social European.
b) Exercitarea libertatii de miscare:
recunoasterea diplomelor si perioadelor de studii;
securitatea deplasarii cetatenilor europei n spatiul comunitar;
Agentia Europeana a Locurilor de Munca.
c) Promovarea nvatamntului si pregatirii profesionale:
programul LEONARDO DA VINCI;
programul SOCRATES;
d) nlaturarea discriminarii muncii efectuate de femei:
Directiva referitoare la salarizare;
Directiva privind tratamentul nediferentiat;
tratamentul nediferentiat n domeniul social;
concediul de maternitate (paternitate);
contractul individual de munca.
e) mbunatatirea conditiilor de munca:
contractul individual de munca;
documente scrise privind relatiile la locul de munca;
Directiva privind excesul de personal;
Consiliul European al Muncii;
siguranta si protectia la locul de munca.
Declaratia Schuman din anul 1950 cu prilejul crearii CECO a promovat
ideea crearii pietei comune care avea la baza, printre altele, si armonizarea
securitatii sociale, alaturi de nlaturarea inegalitatii de plata a femeilor si
barbatilor.
Tratatul de la Roma (1957) a prevazut ca scopul economiei este acela de a
mbunatatii standardele de viata si de munca ale muncitorilor. n acest Tratat
se prevedea printre altele:
-libera circulatie a muncitorilor; -implementarea sistemelor de
securitate a muncii; -nlaturarea inegalitatii de plati a femeilor n
raport cu barbatii.
Regulamentul nr. 3 adoptat n ianuarie 1958 prevedea crearea unui Fond
Social European. Aceasta prevedere a fost reluata si completata de
Regulamentul nr. 49, adoptat n anul 1971.
Un pas mare n domeniul dreptului comunitar al muncii a fost facut odata cu
intrarea n vigoare a Actului Unic European (AUE) la 1 iulie 1987. Acest
document continea directive privind sanatatea si siguranta la locul de munca.
Astfel, Comunitatea a dobndit abilitatea de a acorda directive prin care sa
defineasca cerintele minime privind sanatatea si siguranta la locul de munca.
O alta noutate nfaptuita de AUE a constat n mentionarea unui nceput al
dialogului dintre partenerii sociali europeni respectiv, Confederatiile
Patronatelor si Sindicatele.
Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (1989), de care am
vorbit la nceputul acestui curs, a fost primul acord ce definea drepturile
muncitorilor, care au fost identificate ca fiind urmatoarele:
a) dreptul la libera circulatie si de a executa orice profesie n orice
tara comunitara n conditii egale cu cetatenii statului comunitar
respectiv;
b) dreptul la o remunerare echitabila potrivit muncii depuse;
c) dreptul la mbunatatirea conditiilor de viata si de munca;
d) dreptul la protectie sociala;
e) dreptul la asociere;
f) dreptul la formare profesionala;
g) dreptul la egalitate a femeii cu barbatul;
h) dreptul la informare, consultare si participare a lucratorilor;
i) dreptul la protectia securitatii si sanatatii;
j) dreptul la protectia copiilor si a adolescentilor;
k) dreptul la venitul minim garantat pentru persoanele n vrsta;
l) dreptul la integrare si readaptare profesionala si sociala pentru
persoanele cu handicap.
Tratatul de la Maastricht (1992) prevedea la art. 2 pentru statele comunitare
atingerea unui nivel ct mai nalt al protectiei sociale si ocuparea fortei de
munca, precum si semnarea unui Protocol Social.
Tratatul de la Amsterdam (1997) prevedea reintegrarea n contract a
Protocolului Social de la Maastricht, precum si integrarea unui nou articol ce
viza elaborarea unei strategii coordonate de promovare a ocuparii fortei de
munca.
n ce priveste asigurarea locurilor de munca, problema s-a aflat n centrul
dezbaterilor europene, statele comunitare angajndu-se sa creeze si sa
realizeze programe politice pe termen lung, n vederea combaterii acestui
flagel social.
n noiembrie 1997 a fost convocat un Consiliu European extraordinar pe
problema locurilor de munca, prilej cu care au fost elaborate Instructiunile
privind politica locurilor de munca pentru anul 1998. Acest document se
baza pe patru elemente: disponibilitatea pentru angajare, antreprenoriat,
adaptabilitate si egalitatea sanselor. Cteva comentarii se impun n continuare
despre aceste patru componente ale politicilor comunitare privind dreptul
muncii, ntruct acestea reprezinta fundamentul politic si normativ comunitar
n domeniu.
Disponibilitatea pentru angajare se refera la calitatile celor care cauta de
lucru, adica pregatirea, reconversia profesionala si perfectionarea pregatirii
acestora, care vizeaza:
-oferirea tuturor tinerilor a unei post-pregatiri sau a unei perioade de
practica, nainte de a ncepe cele 6 luni de somaj;
-oferirea unei pregatiri suplimentare pentru somerii adulti nainte de
a nregistra cele 12 luni de somaj;
-stabilirea unui plafon minim ca cel putin unul din 5 someri sa aiba
posibilitatea sa urmeze un program de perfectionare profesionala
sau de specializare ntr-o profesie;
-reducerea numarului persoanelor care renunta la scoala, crearea
unui nou sistem al scolilor profesionale sau mbunatatirea celui
existent.
Pentru categoria de antreprenoriat s-a prevazut asigurarea crearii de noi
locuri de munca prin usurarea situatiilor companiilor. Pentru aceasta,
normele europene se refera la simplificarea procedurilor de nfiintare de noi
afaceri si de sprijinire a celor care vor sa-si deschida propriile afaceri.
Adaptabilitatea politicilor privind asigurarea locurilor de munca se refera la
faptul ca att companiile, ct si angajatii trebuie sa accepte schimbarea, n
confruntarea cu noile tehnologii, precum si cu modificarea conditiilor pietii.
n acest scop trebuie sa se urmareasca:
- stimularea strategiilor de realizare a metodelor de lucru moderne;
- noi tipuri de contracte de angajare;
- stimularea pentru pregatirea individuala si pregatirea la locul de
munca de catre companie.
Cu privire la sansele egale, acestea se refera la obligatiile statelor comunitare
de a sigura oportunitati egale, de a face cariera, att pentru barbati, ct si
pentru femei, fara discriminari. Uniunea Europeana foloseste mijloacele de
finantare structurala n special Fondul Social European, pentru a asigura si
subventiona locurile de munca.
Pentru mbunatatirea conditiilor de munca, dreptul comunitar contine
o paleta de norme privind urmatoarele domenii de o importanta aparte att
pentru patroni, ct si pentru angajati: -timpul de lucru; timpul mediu
saptamnal este redus la 48 ore, iar durata minima a concediului platit este de
4 saptamni; -obligatiile patronilor de a informa angajatul cu privire la
conditiile
valabile pentru contractul de munca; -protectia angajatului n cazul
transferului de sarcini, ndatoriri sau
o parte a unei ndatoriri;
- armonizarea legislatiei n legatura cu protectia angajatilor n
cazul insolvabilitatii patronilor lor;
-armonizarea legislatiei cu privire la concedierile n masa; -crearea
Consiliului European al Muncii cu rol de a informa si consulta
angajatii; -integrarea lucratorilor nerezidenti n cadrul sistemului de
ocupare a fortei de munca;
-Directiva locurilor de munca fara norma ntreaga; aceasta directiva se
refera la nlaturarea discriminarilor celor care nu lucreaza cu norma
ntreaga, mbunatatirea calitatii slujbelor de aceasta natura, dezvoltarea
retelelor de slujbe fara norma ntreaga pe un fundament voluntar,
flexibilitatea timpului lucrat pentru a armoniza interesele patron-
angajat etc;
-mbunatatirea conditiilor de ngrijire a sanatatii lucratorilor.
Protectia sociala are calitate de sistem si joaca un rol important n politica
comunitara. Sistemul de protectie sociala ofera lucratorilor securitate si
contribuie la stabilitatea sociala, politica si economica. Beneficiile includ
tratamentul n cazul bolilor profesionale si al accidentelor de munca,
asigurarea unei pensii corespunzatoare dupa ncheierea perioadei active a
persoanelor, precum si acordarea ajutorului de somaj pentru persoanele
ndreptatite.
Sistemul de protectie sociala este astazi perturbat ca urmare a unor tendinte
demografice. Astfel, se constata din ce n ce mai profund fenomenul de
mbatrnire a populatiei, cresterea sperantei medii de viata, scaderea vrstei
de pensionare etc.
Organizarea sistemului de protectie sociala este atribuit fiecarui stat membru.
Institutiile europene au numai rolul de a elabora si aplica o strategie de
convergenta, menita sa uniformizeze si armonizeze, pe termen lung,
problemele si sistemele europene de protectie sociala.
n cadrul Uniunii Europene a fost creat Programul MISSOC (The Mutual
Infornmation System an Social Protection), un sistem care
analizeaza si publica date si informatii referitoare la politicile comunitare de
protectie sociala.
O importanta componenta a politicilor sociale viznd dreptul la munca n
Comunitate o reprezinta aspectele antidiscriminatorii. Se constata ca
principalele victime ale somajului si saraciei n Uniunea Europeana sunt
acele persoane care devin victime ale respingerii si discriminarii sociale.
Acestea sunt: femeile (despre care am vorbit), persoanele cu handicap si
vrstnicii.
Pe lnga acordarea de sanse egale pentru femei si barbati, nevoile
persoanelor cu handicap fac parte din politicile Uniunii Europene. Realitatea
europeana arata ca fiecare al zecelea cetatean comunitar are un handicap fizic
sau psihic. Fondul Social European si Strategia Europeana de Angajare
joaca rolul fundamental n realizarea politicilor de integrare a persoanelor cu
handicap.
ntr-o alta ordine de idei, nevoile si temerile persoanelor n vrsta devin din
ce n ce mai importante, pe masura ce numarul vrstnicilor sporeste, ca
urmare, asa cum spuneam, a procesului de mbatrnire a populatiei. Practica
demonstreaza ca pensionarea timpurie nu a generat o crestere importanta a
mediei gradului de angajare n statele comunitare.
Institutiile comunitare lucreaza pe proiecte avansate n acest domeniu, n
colaborare cu partenerii sociali si cu ONG, pentru o tranzitie treptata, de la
munca la pensionare, combinata cu programe realiste pentru vrsta a treia.
Persoanele n vrsta sunt ndreptatite sa nu sufere discriminari nejustificate.
Unul din scopurile politicilor comunitare este si acela de a preveni
discriminarea nejustificata ndreptata mpotriva angajatilor vrstnici.
Discriminarea are mai multe forme si se ntlneste inclusiv n spatiul
european comunitar. Xenofobia si antisemitismul, discriminari pe criterii
etnice, rasa, convingeri politice, viata sexuala etc. afecteaza drepturile
fundamentale ale persoanei, inclusiv drepturile din sfera muncii. Toate statele
comunitare au prevederi, n dreptul intern, privind combaterea
discriminarii. Uniunea Europeana a elaborat o strategie paneuropeana de
combatere a discriminarii, strategie a carei baza se gaseste n Tratatul de la
Amsterdam.
Prezentam n continuare pentru a se retine:
Factori implicati n politicile comunitare din domeniul dreptului comunitar
al muncii:
A. Institutii Comunitare
Parlamentul European;
Consiliul Uniunii Europene;
Comisia Europeana;
Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene.
B. Organe comunitare auxiliare:
a. Comitetul Economic si Social;
C. Agentii:
Fundatia Europeana pentru mbunatatirea Conditiilor de
Munca si Viata (Dublin);
Agentia Europeana pentru Sanatate si Securitate la Locul
de Munca (Bilbao);
Observatorul European pentru Rasism si Xenofobie
(Viena).
D. Organisme consultative:
Comitetul pentru Securitate Sociala a Muncitorilor
Imigranti;
Comitetul pentru Ocuparea Fortei de Munca si Piata
Muncii
E. Parteneri sociali:
Confederatia Europeana a Sindicatelor (1973)-Bruxelles;
Uniunea Angajatilor din Industrie si Comert (1958);
Centrul European pentru ntreprinderi Publice (1961);
Alte organizatii care actioneaza n diferite ramuri
industriale.
Anul 2006 a fost declarat Anul European al Mobilitatii Fortei de Munca.
Ultima extindere a Uniunii Europene a creat milioane de noi cetateni
europeni, iar piata europeana a fortei de munca, companiile din statele
membre si sistemele sociale sunt supuse la provocari majore. Aceste
provocari au devenit acute mai ales dupa ultima largire a Uniunii Europene,
ncepnd cu 1 ianuarie 2007, care a marit numarul cetatenilor europeni cu
cetatenii Bulgariei si Romniei.
Libera circulatie a fortei de munca este unul din drepturile fundamentale
garantate de legislatia europeana si cel mai important drept individual.
Dreptul la munca n Uniunea Europeana este unul din cele mai mari
beneficii ale aderarii Romniei si cu siguranta cel mai disputat si
controversat, la nivelul institutiilor, organelor si statelor comunitare, din
ultima perioada. Chiar daca, nca, acest drept continua sa fie considerat de
catre unii cetateni europeni occidentali drept o amenintare asupra propriilor
oportunitati de angajare, iar temerile au crescut n special pentru romni,
timpul va dovedi ca libertatea, interactiunea si mobilitatea aduc multe
beneficii economiei tarilor europene comunitare.
Contractul individual de munca n dreptul comunitar
Procedurile ncheierii contractului individual de munca nu sunt supuse
legislatiei statului membru. Nu au fost adoptate reglementari comunitare n
ceea ce priveste ncheierea contractului individual de munca pe durata
nedeterminata. Totusi, n acest domeniu trebuie avuta n vedere Directiva nr.
94/33/TCE din 22 iunie 1994 referitoare la protectia tinerilor n munca
48
, n
care se prevede n mod expres
49
ca statele membre iau masurile necesare
pentru interzicerea prestarii muncii de catre copii. Sunt considerati copii,
conform art. 3 al directivei, tinerii care nu au mplinit vrsta de 15 ani sau
care sunt nca supusi obligatiei scolare impusa de legislatia nationala.
48
Publicata n JOCE nr. L 216 din 20 august 1994
49
Art. 1
paragraful 1 al Directivei 94/33/CE din 22 iunie 1994
Contractul de munca pe timp redus (partial)
Acest tip de contract de munca a fost reglementat prin Directiva 97/81 CE a
Consiliului din 15 decembrie 1997, care a pus n aplicare Acordulcadru
ncheiat la 6 iunie 1997 ntre organizatiile interprofesionale cu vocatie
generala la nivel comunitar (UNICE, CEEP si CES). Acordul-cadru, anexa la
directiva, are ca obiect:
a) suprimarea discriminarilor cu privire la lucratorii pe timp redus;
b) facilitarea dezvoltarii muncii pe timp redus pe baze voluntare si
contributia la organizarea flexibila a timpului de munca, de o
maniera care sa tina cont de necesitatile angajatorilor si ale
lucratorilor.
n ceea ce priveste domeniul de aplicare, acordul se refera la lucratorii pe
timp redus care au un contract sau o relatie de munca definite de legislatie,
conventiile colective sau practicile n vigoare n fiecare stat membru.
Conform clauzei 3 din Acordul-cadru, prin lucrator pe timp redus se ntelege
salariatul a carui durata normala de lucru, calculata pe baza saptamnala sau
n medie pe o perioada de munca pna la un an este inferioara duratei muncii
prestate de lucratorul ncadrat pe timp integral. Prin lucrator pe timp integral
de munca comparabil se ntelege un salariat ncadrat pe timp normal de lucru
n aceeasi ntreprindere, avnd acelasi tip de contract sau de relatie de munca
si care presteaza o munca identica sau similara, tinnd cont si de alte
considerente cum sunt vechimea si calificarea. n situatia n care nu exista
nici un lucrator cu timp normal de lucru n aceeasi ntreprindere, comparatia
se face cu referire la conventia colectiva aplicabila sau, n absenta acesteia,
conform legislatiei, conventiilor colective sau practicilor nationale.
Statele membre, dupa consultarea partenerilor sociali pot, pentru motive
obiective, sa excluda total sau partial de la dispozitiile Acordului
cadru ncheiat la 6 iunie 1977 pe lucratorii pe timp redus care presteaza
munci ocazionale. Aplicarea principiului nediscriminarii ntre lucratorii pe
timp redus si
cei pe timp normal de munca, implica urmatoarele: a) n privinta conditiilor
de munca, lucratorii pe timp redus nu sunt tratati de o maniera mai putin
favorabila dect lucratorii pe timp integral comparabil, afara de situatia n
care un tratament diferentiat se justifica din motive obiective; b) cnd este
potrivit, principiul pro rata temporis se aplica (de pilda n domeniul
salarizarii) adica acordarea prestatiei proportional cu perioada de asigurare
realizata conform legislatiei fiecarui stat contractant; c) modalitatile de
aplicare a clauzei nediscriminarii sunt definite de statele membre si/sau de
partenerii sociali, tinnd cont de legislatia europeana si de legislatiile,
conventiile colective si practicile nationale; d) cnd motive obiective justifica
acest lucru, statele membre, dupa consultarea partenerilor sociali, pot
conditiona accesul la unele locuri de munca specifice de o anumita vechime;
criteriile de acces a lucratorilor pe timp redus la locurile de munca care cer
ndeplinirea unor conditii deosebite trebuie reexaminate periodic, tinnd cont
de principiul nediscriminarii. Posibilitatile de a lucra pe timp redus sunt
stabilite n clauza 5 a
Acordului-cadru, n care se afla att obligatii de rezultat, ct si obligatii de
mijloace
50
. Obligatiile de rezultat revin statelor membre si partenerilor sociali:
a) statele membre, dupa consultarea partenerilor sociali, conform legislatiilor
si practicilor nationale, trebuie sa identifice si sa examineze dispozitiile de
natura juridica sau administrativa care
50
Bernard Teyssie, Droit european du travail, Litec, 2001, pg. 181-182
pot limita posibilitatile de munca pe timp redus si, daca este cazul,
sa le elimine;
b) partenerii sociali, actionnd n domeniul lor de competenta si
folosind procedurile prevazute n conventiile colective, trebuie sa
identifice si sa examineze obstacolele care pot limita posibilitatile de
munca pe timp redus si, daca este cazul, sa le elimine. Obligatii de
mijloace revin angajatorilor, care trebuie sa ia n
considerare: a) cererile de transfer ale lucratorilor pe timp normal de lucru la
locuri de munca pe timp redus devenite disponibile n ntreprindere; b)
cererile de transfer ale lucratorilor pe timp redus de munca la locuri de
munca pe timp integral sau sa aiba n vedere cresterea timpului de munca,
daca exista aceasta posibilitate; c) furnizarea la timpul oportun a informatiilor
asupra posturilor pe timp partial si pe timp integral de munca din
ntreprindere, astfel nct sa faciliteze transferul salariatilor pe aceste posturi;
d) masuri care sa vizeze facilitarea accesului la munca pe timp redus la toate
nivelurile ntreprinderii, inclusiv la posturile care cer o munca calificata si la
cele de conducere si, n cazurile n care este posibil, masuri viznd accesul
lucratorilor pe timp redus la formare profesionala pentru a favoriza
dezvoltarea si mobilitatea lor profesionala; e) furnizarea, catre organele
reprezentative ale lucratorilor de informatii referitoare la posturile pe timp
redus de munca.
DREPTUL EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI.
OBIECTUL SI CARACTERUL SISTEMULUI EUROPEAN
AL DREPTURILOR OMULUI
Obiectul si caracterele Sistemului European de Protectie a
Drepturilor Omului (SEPDO) consacrate de Protocolul nr.11/1998
Protocolul nr. 11 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care a intrat
n vigoare la 1 noiembrie 1998 a modificat, dupa cum am mai aratat,
substantial sistemul jurisdictional european de protectie a drepturilor omului.
Cea mai importanta modificare consta n crearea n locul celor 3 organisme
care alcatuiau, pna la acea data, sistemul jurisdictional de aparare a
drepturilor omului prevazute n Conventie Comisia, Curtea si Comitetul de
Ministri a unui singur organism de protectie Curtea Europeana a
Drepturilor Omului (CEDO).
Asadar, principala modificare dorita si adusa prin Protocolul nr. 11 la
Conventia Europeana a Drepturilor Omului este crearea Curtii Unice si
Permanente a Drepturilor Omului, care nlocuieste cele doua organisme
initiale de protectie -Comisia si Curtea.
Prin urmare, potrivit art. 19 din Conventie astfel cum a fost modificat prin
Protocolul nr. 11, n scopul asigurarii respectarii angajamentelor ce rezulta
pentru naltele Parti Contractante la Conventie si a protocoalelor sale este
instituita Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Ea functioneaza
permanent. Sediul Curtii a fost stabilit la Strasbourg.
Prin aceasta modificare, se observa ca dispare Comisia Europeana a
Drepturilor Omului. n al doilea rnd, Comitetul de Ministri si pierde functia
sa jurisdictionala prevazuta n vechea redactare a art. 32 al Conventiei. El
ramne numai cu functia ce i-o conferea vechiul art. 54 al
Conventiei, cuprinsa n actualul art. 46, alin. 2, anume vegherea la executarea
hotarrilor Curtii.
Competenta Curtii este stabilita prin art. 32 al Conventiei si ea priveste toate
problemele referitoare la interpretarea si aplicarea dispozitiilor ei si ale
Protocoalelor Aditionale, fie ca este vorba despre litigii ntre statele membre,
fie ca este vorba despre asa-numitele plngeri individuale, adica cele
adresate ei de catre persoane fizice si juridice, organizatii neguvernamentale
sau grupuri de particulari care se considera victime ale unei ncalcari, de
catre una din naltele Parti Contractante, a drepturilor prevazute de Conventie
si de Protocoalele Aditionale (art. 33 si 34)
51
.
De asemenea, ca si n prezent, Curtea exercita o competenta consultativa
privitoare la problemele juridice de interpretare a Conventiei si a
Protocoalelor sale Aditionale la cererea Comitetului de Ministri (art. 47).
n privinta compunerii Curtii, art. 20 din Conventie dispune ca ea se
compune dintr-un numar de judecatori egal cu acela al partilor contractante si
nu ca n sistemul anterior, cnd era compusa dintr-un numar egal cu acela al
tarilor membre ale Consiliului Europei. Altfel spus, pentru a avea un
judecator national membru al Curtii nu este suficient ca un stat sa devina
membru al Consiliului Europei, ci trebuie sa semneze si sa ratifice Conventia
Europeana a Drepturilor Omului si Protocoalele sale Aditionale, evident cu
posibilitatea formularii de rezerve compatibile cu protectia internationala a
drepturilor omului.
Judecatorii trebuie sa se bucure de cea mai nalta consideratie morala si sa
ndeplineasca toate conditiile necesare exercitarii unor nalte functii judiciare.
Ei nu sunt reprezentanti ai statului pentru care au fost alesi, ci si desfasoara
activitatea cu titlu individual (art. 21,alin. l si 2 din Conventie).
Fiind vorba despre o activitate permanenta, pe durata mandatului lor
judecatorii nu pot sa exercite nici o activitate incompatibila cu exigentele de
51
Brevitatis causa, toate citarile textelor au n vedere textul n numerotarea actuala dupa intrarea n vigoare
a Protocolului nr. 11
independenta, de impartialitate si de disponibilitate necesare unei asemenea
activitati (art. 21, alin. 3).
Judecatorii sunt alesi de catre Adunarea Parlamentara, pentru fiecare Parte
contractanta, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o lista de 3 candidati
prezentata de fiecare Parte contractanta (art. 22). A fost suprimata dispozitia
din partea finala a fostului art. 39 al Conventiei, potrivit caruia un stat nu
poate avea ca judecator mai mult de un conational.
Durata mandatului judecatorilor a fost redusa de la 9 la 6 ani. Ei sunt
reeligibili. Pentru prima Curte mandatul a jumatate dintre judecatori,
desemnati prin tragere la sorti efectuata de catre Secretarul General al
Consiliului Europei, va fi numai de 3 ani, pentru a se asigura rennoirea
Curtii la fiecare 3 ani. Spre deosebire de situatia anterioara, chiar daca
judecatorii n functie sunt reeligibili, mandatul de judecator nceteaza la
mplinirea vrstei de 70 de ani.
Potrivit art. 24 al Conventiei, un judecator nu poate fi revocat din functia sa
dect cu votul a doua treimi din toti judecatorii Curtii, daca nceteaza a mai
corespunde conditiilor impuse de statutul de judecator.
Protocolul nr. 11 aduce inovatii interesante cu privire la organizarea Curtii
Unice. Astfel, mai nti este de observat ca potrivit art. 26 din Conventie sunt
cinci situatii n care Curtea se reuneste n plenul ei, si anume:
a) cnd alege, pe o durata de 3 ani, pe presedintele Curtii si unul
sau doi vicepresedinti
52
, ei sunt reeligibili;
b) cnd si constituie Camerele, pentru o perioada determinata;
c) cnd i alege pe presedintii Camerelor Curtii, care sunt
reeligibili;
d) cnd adopta regulamentul ei;
e) cnd alege grefierul si unul sau mai multi grefieri adjuncti.
52
Facem precizarea ca la reuniunea plenara a Curtii din 25 iulie 1998 au fost alesi doi vicepresedinti.
n al doilea rnd, pentru examinarea cauzelor cu care este sesizata Curtea
poate sa decida n Comitete de trei judecatori, n Camere de cte 7 judecatori
si ntr-o Mare Camera de 17 judecatori (art. 27, pct. 1).
Judecatorul ales pentru un stat este membru de drept al unei Camere sau al
Marii Camere n litigiul n care statul respectiv este parte. Observam ca nu
este aceeasi situatie pentru examinarea litigiului n Comitetul de 3 judecatori.
n cazul n care acel judecator este absent sau, dintr-un alt motiv, nu poate sa
participe la solutionarea cauzei, statul respectiv poate desemna o alta
persoana care va avea calitatea de judecator ad-hoc (art. 27. pct. 2).
n sfrsit, este de retinut ca potrivit art. 27, pct. 3 din Conventie fac parte de
drept din Marea Camera presedintele Curtii, vicepresedintii, presedintii de
Camera si alti judecatori desemnati potrivit regulamentului Curtii.
Consecinta acestei organizari a Curtii Unice si pune amprenta din plin
asupra modului n care Protocolul nr. 11 reglementeaza procedura de
examinare a cererilor cu care Curtea este sesizata.
ntr-adevar, conditiile de admisibilitate a unei cereri se poate spune ca au
ramas aceleasi: caile de atac interne sa fie epuizate si sa nu fi trecut mai mult
de 6 luni de la data ramnerii definitive a hotarrii judecatoresti interne, prin
care se pretinde ca a fost ncalcat un drept prevazut de Conventie si de
Protocoalele Aditionale; primul nivel la care este examinata admisibilitatea
cererii este Comitetul de 3 judecatori.
ntr-adevar, potrivit art. 28 din Conventie, un comitet poate, cu votul unanim
al judecatorilor care-l compun, sa declare inadmisibila sau sa radieze de pe
rolul Curtii o cerere individuala, atunci cnd o asemenea decizie poate fi
luata fara un examen suplimentar. Decizia este definitiva. Aceasta nseamna
ca n sistemul european actual de protectie a drepturilor omului, rolul de
filtrare al cererilor individuale, care pna la adoptarea Protocolului nr. 11 era
ndeplinit de Comisia Europeana a Drepturilor Omului, este preluat de
Comitetele de 3 judecatori.
Daca nu a fost adoptata o decizie de inadmisibilitate cu votul unanim al
membrilor acestui Comitet de 3 judecatori, se va trece la examinarea att a
admisibilitatii ct si a fondului cererii individuale de catre o Camera a Curtii.
De asemenea, o Camera a Curtii este competenta sa se pronunte asupra
admisibilitatii si asupra fondului unei actiuni a unui stat ndreptata mpotriva
unui alt stat semnatar al Conventiei. Este vorba despre asa-numitele cauze
interesate care pot avea si mai multe state reclamante, care formuleaza
plngeri privitoare la ncalcarea drepturilor omului prevazute de Conventie si
Protocoalele aditionale mpotriva mai multor state semnatare.
Precizam ca potrivit art. 29, pct. 3 din Conventie, n afara unor situatii
exceptionale, decizia de admisibilitate a cererii este adoptata separat de
decizia asupra fondului cauzei.
n sistemul Protocolului nr. 11 o Camera se poate desesiza de o cauza n
favoarea Marii Camere atunci cnd o cauza pendinte de rolul Camerei ridica
o problema grava privitoare la interpretarea Conventiei sau a Protocoalelor
sale aditionale, sau solutia ntr-o cauza poate conduce la o contradictie cu
solutia adoptata printr-o hotarre anterioara a Curtii, ntr-o asemenea situatie,
Camera poate, atta vreme ct nu a pronuntat hotarrea, sa se desesizeze n
favoarea Marii Camere, daca vreuna dintre partile n litigiu nu se opune la
aceasta. De asemenea, n anumite situatii, Marea Camera a Curtii apare si ca
o componenta a unui dublu grad de jurisdictie n sistemul de aparare a
drepturilor omului reglementat de modificarile aduse Conventiei Europene n
materie prin Protocolul nr. 11.
ntr-adevar, potrivit art. 43 din Conventie, n termen de 3 luni socotit de la
data hotarrii unei Camere, orice parte dintr-o cauza poate, n situatii
exceptionale, sa ceara trimiterea cauzei n fata Marii Camere (pct. 1). Pentru
a se mpiedica uzul abuziv al acestei posibilitati, un colegiu de 5 judecatori ai
Marii Camere filtreaza asemenea cereri si le primeste n masura n care se
pune o problema grava privitoare la interpretarea sau la aplicarea Conventiei
sau a Protocoalelor sale aditionale, sau o problema grava cu
caracter general (art. 43, pct. 2). Daca cererea este admisa, Marea Camera se
va pronunta asupra cauzei printr-o hotarre (art. 43, pct. 3).
n sfrsit, mentionam ca Marea Camera este competenta sa examineze
cererile de formulare a unor avize consultative, n conditiile prevazute de art.
47 din Conventie, adica la cererea Comitetului de Ministri.
Ca si n sistemul anterior, n masura n care Curtea declara o cerere
admisibila, ea trece la examinarea ei n contradictoriu mpreuna cu
reprezentantii partilor si, daca este cazul, poate proceda la o ancheta pentru a
carei desfasurare eficace statele implicate trebuie sa asigure toate facilitatile
necesare.
De asemenea, Curtea este la dispozitia partilor pentru a se ajunge la
reglementarea amiabila a litigiului, n spiritul respectarii drepturilor omului,
astfel cum acestea sunt recunoscute de Conventie si di Protocoalele
aditionale. Procedura reglementarii amiabile a litigiului este confidentiala si
se finalizeaza prin radierea cauzei de pe rolul Curtii printr-o decizie care se
limiteaza la o scurta descriere a faptelor si m solutiei adoptate (art. 38-39 din
Conventie).
Spre deosebire de redactarea anterioara, ca urmare a modificarilor aduse prin
Protocolul nr. 11, n prezent Conventia Europeana a Drepturilor Omului
contine dispozitii privitoare la modul de desfasurare a sedintelor de judecata
si cu privire la accesul la documentele dosarului. Astfel, inspirnduse din
fostul regulament al vechii Curti, art. 40, alin. l al Conventiei dispune ca
procedura de judecata, atunci cnd ajunge n faza sal orala este, n principiu,
publica, cu exceptia situatiilor speciale n care Curtea poate decide ca aceasta
sa fie secreta.
De asemenea, documentele depuse de parti la grefa sunt accesibile
publicului, afara de ipoteza n care presedintele Curtii decide altfel (art. 40,
alin. 2).
n noua redactare a Conventiei este mentinuta posibilitatea pentru Curte de a
acorda reclamantului o satisfactie echitabila. ntr-adevar,
simplificnd dispozitiile fostului art. 50 din Conventie, art. 40, ntr-o
redactare mai clara, dispune ca, n ipoteza n care Curtea declara ca n cauza
supusa judecatii exista o violare a unui drept aparat prin Conventie sau prin
unul din Protocoalele sale aditionale si daca dreptul intern al statului n cauza
nu permite nlaturarea completa a consecintelor unei asemenea violari,
Curtea poate acorda partii lezate, daca este cazul, o satisfactie echitabila.
Aceasta consta ntr-o suma de bani pe care statul n cauza este obligat s-o
plateasca reclamantului.
Tinem sa subliniem ca si n aceasta materie Conventia Europeana a
Drepturilor Omului pune din plin n lumina aplicarea principiului
subsidiaritatii. ntr-adevar, o asemenea satisfactie echitabila, poate fi
acordata numai n masura n care sistemul de drept intern al statului n cauza
nu contine dispozitii adecvate care sa conduca la nlaturarea consecintelor
ncalcarii, constatata de Curte, a dreptului prevazut de Conventie sau de unul
din Protocoalele sale aditionale.
O problema interesanta care se pune dupa intrarea n vigoare a Protocolului
nr. 11 este aceea a caracterului definitiv al hotarrilor Curtii. n redactarea
anterioara n materie, art. 50 din Conventie dispunea ca hotarrea Curtii avea
caracter definitiv.
n prezent, exista hotarri ale Camerelor care nsa am vazut ca n temeiul art.
43 din Conventie, n situatii exceptionale, pot fi atacate de parti cu recurs
n fata Marii Camere si hotarri ale acesteia din urma. Asa stnd lucrurile,
art. 44 al Conventiei care reglementeaza materia, contine dispozitii mult mai
nuantate. Astfel, n primul rnd sunt definitive hotarrile Marii Camere;
mpotriva acestora nu mai exista nici o cale de atac; ele nu mai pot nicicum fi
puse n discutie; eventual, ele pot fi criticate n doctrina.
n al doilea rnd, atunci cnd este vorba despre hotarri ale Camerelor Curtii
acestea devin definitive n urmatoarele situatii: a) atunci cnd partile declara
ca nu vor cere trimiterea cauzei n fata Marii Camere;
b) atunci cnd, n termen de 3 luni de la data hotarrii, trimiterea
cauzei n fata Marii Camere nu a fost ceruta de parti;
c) atunci cnd, desi una din parti a solicitat o asemenea trimitere n
termen de 3 luni de la data hotarrii Camerei, Colegiul Marii
Camere a respins aceasta cerere.
Observam ca art. 44 din Conventie vorbeste despre trimiterea cauzei n fata
Marii Camere, n realitate, din moment ce o asemenea trimitere se solicita
cu privire la o cauza n care una din Camerele Curtii a pronuntat o hotarre,
aceasta nseamna ca ne aflam n fata unei veritabile cai de atac ce se exercita
mpotriva unei hotarri a unei Camere n fata Marii Camere.
Iata ratiunea evidenta pentru care afirmam mai sus ca n situatiile
exceptionale de care vorbeste art. 43 din Conventie, prin care se deschide
posibilitatea unui asemenea recurs, suntem n prezenta unui dublu grad de
jurisdictie privitor la apararea drepturilor omului prevazute de Conventie si
de Protocoalele sale Aditionale. Hotarrile definitive se publica (art. 44, pct.
3).
De asemenea, att deciziile de admisibilitate ct si hotarrile sunt motivate.
Se publica si eventualele opinii separate ale unora dintre judecatorii care au
ramas n minoritate, n ipoteza n care hotarrea nu se pronunta n
unanimitate.
Protocolul nr. 11 contine o interesanta dispozitie tranzitorie privitoare la
cauzele care sunt n prezent pe rolul Comisiei Europene a Drepturilor
Omului. Astfel, potrivit art. 5, pct. l din Protocol, ncepnd de la data intrarii
sale n vigoare, mandatul judecatorilor fostei Curti, al membrilor Comisiei si
al grefierilor nceteaza. Cauzele care sunt pendinte pe rolul Comisiei si nu au
fost declarate admisibile la data intrarii n vigoare a Protocolului nr. 11,
noiembrie l998, urmeaza a fi examinate de noua Curte (art. 5, pct. 2). Deci
ele vor trece spre solutionare la noua Curte.
Cauzele care au fost declarate admisibile de catre Comisie pna la data de l
noiembrie 1998 vor continua sa fie examinate de catre: membrii
actualei Comisii timp de un an. Cele a caror examinare de fond nu se va
termina, vor fi examinate de noua Curte (art. 5, pct. 3).
n cele expuse mai sus am ncercat o prezentare a principalelor modificari pe
care Protocolul nr. 11 le aduce protectiei internationale a drepturilor omului
n sistemul Conventiei europene n materie. Practic, ele au condus la
instalarea, de la l noiembrie 1998, a noii Curti Europene a Drepturilor
Omului. ntrarea ei n functiune a presupus nsa o activitate prealabila
intensa.
De altfel, art. 4 din Protocolul nr. 11 a permis desfasurarea acestei activitati,
deoarece el dispune ca alegerea judecatorilor si orice masura necesara
organizarii noii Curti poate sa fie realizata ncepnd cu data la care toate
partile Conventiei l-au ratificat, deci, ncepnd cu data de l noiembrie 1998.
n sesiunea din ianuarie 1998, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei
a ales 31 de judecatori, iar cea din martie 1998 nca 8. Ultimul ales a fost
judecatorul Federatiei Ruse -sesiunea din septembrie 1998 -data fiind
mprejurarea ca aceasta tara a depus instrumentele de ratificare a Conventiei
Europene a Drepturilor Omului si a Protocoalelor sale aditionale n mai
1998.
Dupa alegerile din martie 1998, n zilele de 28 aprilie -2 mai 1998 a avut loc
prima reuniune plenara a judecatorilor alesi si s-a trecut la elaborarea
Regulamentului Curtii. S-au constituit comitete de lucru, formate din
judecatori alesi asistati de personalul calificat al grefei fostei Curti si al
Secretariatului fostei Comisii, care au discutat si redactat textele
Regulamentului.
Alte comitete de lucru s-au ocupat si de problemele administrative,
lingvistice si de logistica. Au fost alese organele de conducere ale Curtii, s-au
constituit Camerele si Marea Camera. Sesiunea adunarii plenare a
judecatorilor din 15-17 octombrie 1998 a adoptat Regulamentul Curtii. El a
avut de raspuns la numeroase probleme nerezolvate de Conventie, cum ar fi:
modul de nregistrare a plngerilor, precizari cu privire la desfasurarea
procedurii de judecata, existenta si rolul judecatorilor-raportori, acordarea de
asistenta juridica partilor si altele. Aceste probleme si vor gasi rezolvarea n
protocoalele urmatoare.
Modificari operate de Protocolul nr. 14/2004 privind Sistemul
European de Protectie a Drepturilor Omului
La numai zece ani de la elaborarea Protocolului nr. 11, necesitatea adaptarii
mecanismului european de protectie a drepturilor omului la noile modificari
impuse de cresterea numarului statelor membre ale Conventiei si de
garantarea eficientei Curtii Europene a Drepturilor Omului n timp, devine
imperativa pentru continuarea rolului pre-eminent al Consiliului Europei n
protejarea drepturilor omului la nivel regional. Ineficienta din ultimii ani a
procedurii de solutionare n timp util a cazurilor Curtii Europene a
Drepturilor Omului se datoreaza, n principal, procesarii unui numar foarte
mare de aplicatii individuale declarate inadmisibile, precum si procesarii
aplicatiilor individuale ce deriva din acelasi defect legislativ la nivel national.
Aceasta situatie impune o reforma a sistemului de control al Curtii Europene
a Drepturilor Omului n vederea pastrarii eficientei sale n timp.
n noiembrie 2000, la Roma, n cadrul Conferintei ministeriale si ceremoniei
celei de-a 50-a aniversare a Conventiei europene pentru apararea drepturilor
omului si libertatilor fundamentale a fost adoptata rezolutia care, printre
altele, cerea Comitetului Ministrilor sa ia masuri n vederea asigurarii pe
termen lung a eficientei activitatii Curtii Europene a Drepturilor Omului. n
acest sens, Comitetul a constituit un Grup de evaluare care a propus
elaborarea unui protocol ce permite Curtii respingerea acelor plngeri care nu
au ca obiect un dezavantaj semnificativ.
n noiembrie 2002, Comitetul Ministrilor a adoptat declaratia The Court of
Human Rights for Europe conform careia Statele si-au asumat
responsabilitatea prevenirii ncalcarii drepturilor garantate de
Conventie/Protocoalele aditionale si mbunatatirea remediilor la nivel
national, optimizarea eficientei filtrarii si procesarii aplicatiilor, precum si
mbunatatirea si accelerarea punerii n executare a hotarrilor Curtii.
n perioada 2000-2004 au fost propuse masuri care sa asigure eficienta pe
termen lung a sistemului de control stabilit prin Conventie si Protocoalele
aditionale, masuri de prevenire a violarii drepturilor omului la nivel national
si de mbunatatire a remediilor domestice, precum si masuri care sa
intensifice si sa urgenteze punerea n executare a hotarrilor Curtii Europene
a Drepturilor Omului. Doar un set amplu de astfel de masuri poate face
posibila depasirea suprancarcarii activitatii Curtii cu care aceasta se
confrunta n ultimii ani n conditiile n care se preconizaza o crestere
continua a numarului de aplicatii aflate n curs de procesare.
n mai 2004, Statele membre ale Consiliului Europei au admis necesitatea
realizarii rapide a reformei sistemului european de protectie a drepturilor
omului si s-au angajat sa ratifice Protocolul nr. 14 al Conventiei pna n mai
2006. Spre deosebire de Protocolul nr. 11, Protocolul nr. 14 nu aduce
schimbari radicale sistemului de control stabilit de Conventie, ci se refera
mai mult la modul de functionare al acestuia dect la structura sistemului n
sine. Protocolul nr. 14 aduce amendamente n trei domenii principale:
consolidarea capacitatii de filtrare a Curtii n ceea ce priveste aplicatiile
nefondate, instituirea unui nou criteriu de admisibilitatea a cazurilor n care
aplicantul nu a suferit un dezavantaj semnificativ si masuri de tratare a
cazurilor repetitive. Astfel, reforma are n vedere reducerea timpului alocat
de Curte aplicatiilor inadmisibile si celor repetitive, dnd posibilitatea
acesteia sa se concentreze asupra cazurilor care ridica probleme importante
de ncalcare a drepturilor omului.
Noul Protocol al Conventiei aduce urmatoarele modificari asupra eficientei
operativitatii Curtii si a punerii n executare a hotarrilor acesteia: a) cazurile
clar inadmisibile -deciziile de inadmisibilitate vor fi luate n aceste cazuri de
un singur judecator asistat de raportori;
b) cazurile repetitive -vor fi declarate admisibile si vor fi
judecate de un comitet de trei judecatori si nu de o Camera de sapte
judecatori asa cum se procedeaza n prezent;
c) noul criteriu de admisibilitate adauga conditiilor precedente
pe cel al existentei unui dezavantaj semnificativ;
d) Comitetul Ministrilor, n temeiul prevederilor Protocolului
nr. 14, este ndreptatit sa aduca n fata Curtii pe acele state care
refuza sa se supuna deciziilor Curtii Europene a Drepturilor Omului
si, de asemenea, poate cere Curtii interpretarea unei hotarri;
e) durata numirii n functie a judecatorilor Curtii Europene a
Drepturilor Omului va fi de noua ani, fara posibilitatea renoirii
mandatului;
f) Uniunea Europeana poate adera la Conventie.
Este clar ca drepturile si libertatile garantate de Conventie trebuie protejate n
primul rnd la nivel national. Autoritatile nationale trebuie sa-si reafirme
responsabilitatea n acest domeniu, iar capacitatea sistemelor legale nationale
de prevenire si compensare a ncalcarilor drepturilor omului trebuie sa fie
consolidata. Statele membre au obligatia de a veghea ca legislatia si
procedurile administrative sa fie n conformitate cu prevederile Conventiei si
ale jurisprudentei Curtii.
Daca aceste masuri vor fi aplicate integral la nivel national, atunci presiunea
exercitata asupra activitatii Curtii Europene a Drepturilor Omului se va
reduce. Desi sunt considerate cele mai eficiente, aceste masuri pot fi
implementate si pot produce efecte doar pe termen lung.
n plus, autoritatea Curtii si credibilitatea sistemului depind de masuri ce
privesc mbunatatirea si accelerarea procesului executional. Cu ct Statele
membre vor pune n executare mai repede hotarrile Curtii si vor implementa
prevederile Conventiei, cu att numarul aplicatiilor se va reduce. O masura
eficienta n acest sens este propunerea de amendare a Conventiei, facuta de
Protocolul nr. 14 ce permite Comitetului Ministrilor sa aduca n fata Curtii un
stat care refuza sa se conformeze hotarrilor acesteia.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO)
Principala sarcina a CEDO este de a veghea si asigura respectarea
angajamentelor statelor membre; CEDO poate fi sesizat de un stat parte sau
de un particular. Procedura este mai complexa si nu face obiectul demersului
nostru.
Curtea europeana creta prin Protocolul nr. 11 pastreaza, n mare parte,
caracteristicile celei vechi: este un organ jurisdictional creat prin intermediul
unui tratat international, menit s asigura respectarea angajamentelor care
decurg, n sarcina statelor-parti, din Conventia Europeana a drepturilor
Omului.
A. Competenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. Competenta
generala a CEDO este enuntata n art. 32 al Conventiei: ea acopera toate
problemele privind interpretarea si aplicarea Conventiei si a protocoalelor
sale care i sunt supuse n conditiile prevazute de art. 33, 34 si 47. Asadar,
ratione materiae, Curtea este competenta a solutiona litigiile care i sunt
supuse privind fapte concrete prin care se pretinde violarea unuia dintre
drepturile prevazute n Conventie. Tot sub aspect material, Curtea are si o
competenta consultativa.
Competenta ratione personae vizeaza, pentru cauzele interstatele, litigiile n
care ambele parti sunt state contractante, iar pentru cauzele
individuale, acele litigii n care ca reclamant figureaza o persoana aflata
sub jurisdictia unui stat-parte, iar ca prt, statul-parte respectiv.
Ratione temporis, Curtea judeca doar acele litigii mpotriva unor state care au
ratificat Conventia pna la data producerii cererii, pentru fapte ce au avut loc
dupa data ratificarii de catre statul prt. Ratione loci, Curtea este competenta
a controla sub aspectul conformitatii cu Conventia doar acele fapte petrecute
pe teritoriile statelor-parti, adica sub jurisdictia acestora (art. 1 al
conventiei).
Competenta materiala contencioasa a Curtii se manifesta sub doua aspecte:
solutionarea litigiilor interstatale si a cererilor individuale.
a) Litigiile interstatale sunt acelea n care un stat-parte la CEDO
sesizeaza curtea asupra oricarei ncalcari a CEDO de catre alt stat-
parte (art. 33 al Conventiei);
b) Cererile individuale provin de la orice persoana fizica, organizatie
neguvernamentala sau grup de particulari care se pretinde victima a
vreunei ncalcari a drepturilor sale recunoscute n CEDO de catre
unul din statele-parti (art. 34 al Conventiei).
Avizele consultative sunt date la cererea Comitetului de Ministri, asupra
problemelor juridice privind interpretarea CEDO, fara a se putea referi la
probleme legate de continutul sau de ntinderea drepturilor sau libertatilor
consacrate de CEDO, si nici la alte probleme de care Curtea sau Comitetul de
Ministri ar putea sa ia cunostinta ca urmare a introducerii unui recurs
prevazut n conventie (art. 47 al Conventiei). La 2 iunie 2004, Curtea a dat
prima sa decizie referitoare la o cerere de aviz consultativ, cerere ce a fost
respinsa pentru lipsa competentei.
B. Judecatorii Curtii Europene a Drepturilor Omului. Judecatorii sunt,
potrivit art. 20-24 ale Conventiei, n numar egal cu acela al statelorparti la
CEDO. Pentru a fi eligibil n aceasta functie, judecatorii trebuie sa se bucure
de cea mai nalta reputatie morala si sa ntruneasca conditiile cerute pentru
exercitarea unor nalte functii juridice sau sa fie juristi de o
competenta recunoscuta. Judecatorii si exercita mandatul cu titlu individual,
si nu n reprezentarea statelor n numele carora au fost alesi.
Judecatorii sunt alesi de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei n
numele fiecarui stat-parte la CEDO, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe
o lista de 3 candidati prezentata de statul respectiv. Ei sunt alesi pe o durata
de 6 ani si pot fi realesi. Pot fi alesi, n acelasi timp, doi judecatori avnd
aceeasi cetatenie.
Pe durata mandatului, judecatorii nu pot exercita nicio activitate politica sau
administrativa si nicio activitate profesionala incompatibila cu datoria lor de
independenta si impartialitate sau cu disponibilitatea ceruta de
o activitate permanenta.
Un judecator nu poate fi eliberat din functie doar daca ceilalti judecatori,
reuniti n sesiune plenara, decid, cu o majoritate de doua treimi din numarul
total al judecatorilor, ca acesta nu mai ndeplineste conditiile cerute pentru
aceasta functie. Judecatorul n cauza trebuie audiat n prealabil de catre
Adunarea Plenara a Curtii.
Functia de judecator al Curtii Europene mai poate nceta prin demisie.
Aceasta se nainteaza presedintelui Curtii, care o transmite secretarului
general al Consiliului Europei.
C. Organizarea Curtii Europene a Drepturilor Omului. Curtea Europeana a
Drepturilor Omului este organizata n doua categorii de formatiuni: cele
administrative si cele jurisdictionale. Formatiunile administrative sunt:
Adunarea Plenara a Curtii; presedintele; vicepresedintii; sectiunile, iar cele
jurisdictionale Comitetele; Camerele si Marea Camera. La acestea, dupa
intrarea n vigoare a Protocolului 14, se adauga formatiunea judecatorului
unic.
Adunarea Plenara a Curtii are un rol administrativ, cu urmatoarele
atributii: a) alege, pentru o durata de trei ani, pe presedintele sau si pe unul
sau doi vicepresedinti; ei pot fi realesi;
b) constituie Camere pentru o perioada determinata;
c) alege presedintii Camerelor Curtii;
d) adopta regulamentul Curtii;
e) alege grefierul si unul sau mai multi grefieri-adjuncti.
Curtea are si un birou, compus din presedinte, vicepresedinti si din
presedintii sectiunilor. Biroul are rolul de a-l asista pe presedintele Curtii n
ndeplinirea functiilor sale de conducere n cadrul Curtii. De asemenea,
biroul faciliteaza coordonarea ntre sectiunile Curtii.
Atributiile acestor organe sunt prevazute n detaliu de Regulamentul Curtii
Europene a Drepturilor Omului (art. 8-18)
53
.
Comitetele sunt formate din 3 judecatori. Ele sunt constituite de Camerele
Curtii, pentru o perioada determinata, de 12 luni. Fiecare comitet este
prezidat de judecatorul ce are precadere n cadrul sectiei (art. 27 paragraful 4
al Regulamentului Curtii). Protocolul nr. 14, odata cu introducerea
formatiunii jurisdictionale a judecatorului unic, va modifica si competenta
comitetelor. Astfel, pe lnga competenta actuala (mentinuta) de a declara
inadmisibilitatea unei cereri sau de a o radia de pe rol, comitetele cor putea
declara o cerere individuala ca admisibila si sa o solutioneze pe fond, atunci
cnd problema pusa de cererea examinata face obiectul unei jurisprudente
bine stabilite a Curtii. n acest caz, prin jurisprudenta bine stabilita se
ntelege o jurisprudenta constanta a Curtii, ntr-o materie data, privind
interpretarea sau aplicarea unor dispozitii ale Conventiei sau ale
protocoalelor sale.
Tot potrivit Protocolului nr. 14, pentru a se emite o hotarre, de catre un
comitet, ntr-o astfel de situatie, este necesara unanimitatea de voturi n
cadrul comitetului, cu privire la toate aspectele cauzei: admisibilitate, fond,
satisfactie echitabila
54
. n aceste cauze, desi judecatorul statului prt nu face
parte de drept din comitet, el poate, potrivit art. 28 paragraful 3 modificat, sa
53
C. Brsan, M. Eftimie, Conventia europeana a drepturilor omului (culegere de texte), Editura Hamangiu,
Bucuresti, 2006
54
C. Brsan, op. cit., vol. 2, pag. 92
fie invitat a lua parte la examinarea unei cereri ndreptate mpotriva
respectivului stat, n orice stadiu al procedurii, daca prezenta sa este utila
solutionarii cererii. n acest caz, judecatorul national va nlocui pe unul din
membrii comitetului.
Camerele sunt formate din 7 judecatori, ntre care, ca membru de drept,
judecatorul ales n numele unui stat-parte la litigiu (acesta mai poarta
denumirea de judecator national). Camerele sunt constituite n cadrul
sectiunilor Curtii, care la rndul lor sunt constituite de Adunarea Plenara a
curtii, pentru o perioada determinata de trei ani. n prezent, n practica
instantei europene s-a impus principiul (consacrat expres de Protocolul nr.
14) potrivit caruia o Camera se pronunta concomitent att asupra
admisibilitatii ct si asupra fondului cererii ce-i este supusa spre solutionare
(cu exceptia cauzelor interstatale).
Marea Camera este formata din 17 judecatori si 3 supleanti si anume:
presedintele Curtii, vicepresedintii, presedintii Camerelor si alti judecatori
desemnati conform regulamentului Curtii, precum si, ca membru de drept,
judecatorul ales n numele unui stat-parte la litigiu. Marea Camera se
constituie pentru o perioada de trei ani. Sunt incompatibili sa faca parte din
Marea Camera judecatorii care au facut parte din Camera care a emis
hotarrea atacata cu o cerere de retrimitere n fata Marii Camere, cu exceptia
presedintelui Camerei si a judecatorului ales n numele statului-parte
interesat. n cadrul Marii Camere functioneaza un colegiu de 5 judecatori,
care se pronunta asupra admisibilitatii cererii de retrimitere a unei cauze n
fata Marii Camere. Nu poate face parte din colegiul Marii Camere
judecatorul ales n numele unui stat-parte interesat sau cetatean al acestuia.
Judecatorii ad-hoc. Daca judecatorul ales n numele unuia din statele-parti
interesate este mpiedicat sa-si exercite functia, se abtine sau este dispensat
de exercitarea functiei, presedintele Camerei invita statul respectiv sa
comunice, n termen de 30 de zile, daca ntelege sa desemneze fie un alt
judecator ales, fie n calitate de judecator ad-hoc, o alta persoana ce
ndeplineste conditiile prevazute de CEDO si sa indice numele persoanei
desemnate. Statul-parte interesat este considerat a fi renuntat la dreptul sau de
desemnare daca nu raspunde n termenul indicat, de 30 de zile, sau la
expirarea unei eventuale prelungiri a termenului, acordata de presedintele
Camerei. Acelasi efect l are si desemnarea, de doua ori, a unei persoane ce
nu ndeplineste conditiile prevazute de Conventie.
Judecatorul unic va ncepe sa functioneze dupa intrarea n vigoare a
Protocolului nr. 14 (art. 7). n privinta judecatorului unic, s-a aratat ca va
opera o adevarata translatie de competenta
55
a actualelor atributii ale
comitetelor Curtii. Astfel, judecatorul unic va putea emite decizii de
inadmisibilitate sau de radiere de pe rol n privinta cererilor care nu impun o
examinare suplimentara (adica atunci cnd apare cu claritate nendeplinirea
uneia din conditiile de admisibilitate prevazute de Conventie).
55
C. Brsan, id., pag.90
MONEDA UNICA N SISTEMUL DREPTULUI
COMUNITAR EUROPEAN
Moneda Unica
Impactul monedei euro n Europa si la nivel global
Nasterea monedei europene este in mod cert evenimentul financiar mondial
cel mai important de la caderea sistemului Bretton Woods. Ea este o etapa
importanta a constructiei europene, care se inscrie intr-un proces inceput de
peste 40 de ani, o data cu crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si
Otelului (CECO), in 1951 si semnarea Tratatului de la Roma din 1957.
Primele proiecte de unificare economica si monetara au vazut lumina zilei
acum aproape 30 de ani; prin urmare ideea este departe de a fi noua. Euro-ul
este o evolutie si nu o revolutie. El incoroneaza o lunga pregatire a
economiilor europene,care consta n principal n:
Euro (EUR, sau ) este moneda unica a Uniunii Europene (UE). Moneda a
fost introdusa pe 1 ianuarie 1999, la miezul noptii, succednd vechea unitate
monetara europeana ECU (European Currency Unit). Monedele nationale ale
tarilor participante au ncetat sa existe legal, devenind simple subdiviziuni ale
monedei europene. Totusi, bacnotele si monedele nationale au continuat sa
fie folosite n tarile respective, pna la
- crearea unei piete comune (in anii 60);
- liberalizarea miscarii de capital (1990);
- realizarea pietei unice in 1993;
- convergenta economiilor inspre cele mai bune performante in
materie de inflatie, rata dobinzii si a deficitului, dupa semnarea
Tratatului de la Maastricht.
introducerea noilor bancnote si monede pe 1 ianuarie 2002. Vechile monede
si-au mai pastrat valoarea legala pna la data limita de 28 februarie 2002.
Un euro este divizat n 100 centi, sau centime (nu conteaza ce declinare este
folosita, centimos spanioli sau centesimi italieni).
Moneda EURO a intrat deja in circulatie la data de 1 ianuarie 2002. Ea se
prezinta sub forma de bancnote de 500, 200, 100, 50, 20, 10 si 5 EURO si
sunt identice in toate cele 12 state. Monedele sunt de 1 si 2 euro, 50, 20, 10,
5, 2 si 1 cent. Monedele sunt emise de fiecare stat si au fata identica, iar pe
verso sunt individualizate cu motive specifice fiecarui stat
Care va fi efectul asupra statelor din Europa de Est? Aceste state isi pastreaza
inca monedele nationale. Monedele lor nationale nu au o rata de schimb fixa
fata de moneda unica. Putem afirma ca trecerea la moneda unica aduce
beneficii nu numai intreprinzatorilor, marilor companii, prestatorilor de
servicii, dar si consumatorilor. Ele se refera in principal la:
-stabilitatea monetara (se elimina riscul ratei de schimb
pentru tarile din zona EURO);
-scaderea preturilor datorita cresterii transparentei in
domeniul costurilor, dar si al concurentei
-transferul fondurilor se va face mai usor si mai ieftin;
-reducerea inflatiei (politica monetara comuna va impiedica
inflatia dintr-o tara membra sa afecteze celalte state membre);
-schimburile comerciale intre statele membre vor fi
impulsionate, datorita eliminarii costurilor legate de schimbul
valutar;
EURO are potential de a deveni una dintre principalele valute de tranzactie
pe plan mondial, alaturi de yen, ducand, in acest mod, la cresterea stabilitatii
mediului economic international si la stimularea comertului international.
Recompense pentru cei silitori si atenti, penalizari pentru cei care nu si-au dat
suficient interes. Asa s-ar putea rezuma un bilant al primilor noua ani de
existenta a monedei euro.
Beneficiile aduse de existenta monedei unice europene au un pret, aceasta e
concluzia unui studiu realizat de Institutul Bruegel. Potrivit directorului Jean
Pisani-Ferry, "elevii silitori", cum ar fi Irlanda, au avut de castigat, in vreme
ce la polul opus se situeaza Italia si Portugalia. In conditiile in care noile state
membre ale Uniunii Europene bat deja la poarta zonei euro, "experienta
acumulata trebuie folosita la gestionarea situatiei actuale, dar si in vederea
ex-tinderii", spune Pisani-Ferry.
Economistul Alan Ahearne, coautor al studiului, este de parere ca diferentele
persistente de crestere economica inregistrate de la un stat membru la altul
pot duce la variatii semnificative ale cursurilor reale dintre economiile
private si instrumentul de evaluare.
In Portugalia, cresterea economica semnificativa a fost urmata de "o
dureroasa trezire la realitate" cauzata de unele "serioase greseli politice".
Potrivit studiului, Lisabona a uitat de disciplina bugetara o data ce a
indeplinit criteriile pentru trecerea la euro. "Exact de asta trebuia sa se
fereasca", a comentat Alan Ahearne. In schimb, Irlanda a stiut sa mentina un
ritm sustinut al productivitatii si competitivitatii. Cat despre Spania, autorii
studiului spun ca, in ciuda unei politici bugetare corecte, are de pierdut de pe
urma lipsei de competitivitate.
Astfel, estimeaza expertii Bruegel, primii sapte ani de euro au insemnat o
evolutie dezechilibrata intre statele care au adoptat moneda, din cauza
politicilor economice interne.
n prezent statele membre participante la euro sunt Austria, Belgia, Finlanda,
Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si
Spania. Aceste tari sunt numite frecvent "Zona euro" sau "Euroland". De la 1
ianuarie 2007 sa alaturat zonei euro si Slovenia, iar de la
1 ianuarie 2008, Cipru si Malta. Aceste state au mpreuna circa 320 milioane
de locuitori.
Andora, Monaco, San Marino si Vatican folosesc de asemenea euro, desi nu
sunt n mod oficial membri euro, nici macar mebri ai UE. (Au folosit nainte
monede care au fost nlocuite prin euro.) Din acestea, Monaco, San Marino si
Vatican si-au creat propriile monede, cu propriile simboluri nationale pe
spate. Andorra foloseste monede franceze si spaniole, de vreme ce au folosit
francul francez si peseta spaniola ca si monedele sale. Aceste tari folosesc
euro datorita unor ntelegeri cu statele membre UE (Italia n cazul
principatului San Marino si statului papal Vatican, Franta n cazul
principatului Monaco), aprobate de catre Consiliul Uniunii Europene.
Muntenegru si Kosovo, care au folosit marca germana ca si moneda a lor, au
adoptat de asemenea euro, desi, spre deosebire de cele trei state de mai sus,
nu au intrat n nici o ntelegere legala n mod explicit cu UE care sa le
permita acest lucru. Muntenegru s-a desprins de curnd de Serbia, iar Kosovo
urmeaza sa-si declare independenta de Serbia n urma unui controversat
proces international.
Tarile care au avut moneda nationala fixa n raport cu marca germana, ex.
Bulgaria si Estonia, si-au fixat si ele ratele de schimb n raport cu euro.
Danemarca si Regatul Unit nu sunt apte n mod legal pentru aderarea la euro,
pna cnd guvernele lor nu decid altfel. Suediei nu i-a fost aprobata
participarea de nici un act legal; totusi, Suedia a decis n 1997 sa nu se
alature zonei euro, asa ca nu a facut nici un efort spre a-si ndeplini criteriul
necesar, de a avea o rata stabila de schimb. Suedia a facut un referendum pe
tema monedei unice europene pe 14 septembrie, 2003, participantii votnd
mpotriva (Da 41.8%, Nu 56.1%). Aceasta a constituit o decizie pentru
minimum cinci ani.
n Danemarca un referendum pe tema aderarii la euro a avut loc pe 28
septembrie, 2000, rezultnd un procent de 53.2% mpotriva aderarii.
Ce a adus pna acum Euro-ul n Europa
si ce va aduce la nivel global?
a. mbunatatirea gestiunii finantelor publice realizata pentru a respecta
regulile tratatului, stimuleaza cresterea europeana din 2 motive:
1. Pentru ca echilibrarea finantelor publice, in mare parte realizata,
favorizeaza pe termen lung economiile. Deficitele depaseau 6% din PIB in
1993. Ele vor fi de mai putin de 1% in acest an. A reduce deficitele publice in
Europa inseamna a elibera 60 de miliarde euro pe an, care, in loc sa serveasca
finantarii acestora, pot sa fie folositi in mod util la investitii si consum, deci
acest lucru inseamna crestere economica. Din 1993, realocarea economiilor
din sectorul public inspre sectorul privat a depasit 400 miliarde de euro. Ca o
comparatie, aceasta suma reprezinta de aproape 10 ori PIB-ul Romaniei!
2. Pentru ca echilibrarea finantelor publice clarifica orizontul investitorilor.
In prozele sale, Goethe isi pune intrebarea: care este cel mai bun guvern? Si
tot el raspunde: Cel care ne obliga sa ne guvernam noi insine. Aici este
principiul pactului de stabilitate si de crestere care contine regulile
constringatoare din punct de vedere juridic pentru a preveni, corecta si, daca
este cazul, sanctiona deficitele excesive.
Directorii de intreprinderi nu sint naivi. Ei stiu ca deficitele publice se platesc
mai devreme sau mai tirziu sub forma impozitelor suplimentare. Un stat care
acumuleaza deficite si, prin urmare, datorii, face sa apese o sabie a lui
Damocles asupra investitorilor si antreneaza un cerc vicios: deficitele
frineaza investitiile si deci cresterea, provocind o scadere a intrarilor fiscale
care alimenteaza la rindul lor deficitele. Pe de alta parte, buna gestiune
creeaza un climat de incredere si faciliteaza deciziile de investitie, pentru ca
directorii de intreprinderi pot anticipa scaderea impozitelor.
Efectele pozitive ale acestei politici de gestiune sanatoasa incep sa se faca
simtite. In 1988, cresterea a atins 2,8% si 1,7 milioane de locuri de munca au
fost create. Cresterea a atins 2,2% in 1999 si trebuia sa se
accelereze cu mai mult de 3% in acest an. Un milion si jumatate de locuri de
munca ar fi trebuit sa se creeze n 2000: in Europa curba somajului incepe sa
se inverseze. Aceasta atingea in zona euro 11,5% in 1997, a cazut la 10% in
99; 9,4% n 2000 si ar trebui sa atinga in acest an 7,5% (2006)
Euro este o moneda buna, asezata pe finante publice durabile, datorita
(printre altele) pactului de crestere si stabilitate si girata de o banca centrala
independenta al carui obiectiv este stabilitatea preturilor. Prin urmare este o
moneda credibila, care inspira incredere operatorilor financiari.
b. Calitatea regulilor de gestiune a monedei euro contribuie la a-l face
atractiv pe pietele financiare
Aceasta incredere s-a manifestat chiar si inainte de crearea sa: din 1998, euro
a plasat Europa la adapost de instabilitatea monetara. Ne amintim ca exemplu
de criza pesosului mexican din 1995, care a antrenat, prin interpunerea
dolarului, o apreciere sensibila a marcii germane si un atac impotriva
monedelor mai slabe ale statelor membre europene. Si pentru ca relatiile
economice ale uniunii cu Mexicul erau foarte slabe, angrenajul negativ
antrenat de criza pesosului s-a masurat in Europa in doua puncte de crestere
economica si 1,5 milioane de locuri de munca pierdute sau necreate. Prin
comparatie, monedele europene au ramas perfect stabile in 1998, in ciuda
unei crize a devizelor asiatice de o amploare si de o gravitate fara precedent.
Deja euro face joc egal cu dolarul pe pietele internationale de obligatiuni.
Statisticile disponibile pe 1999 arata ca emisiunile in euro reprezinta cu putin
peste totalul de 44% din totalul emisiunilor mondiale de obligatiuni. Ca o
comparatie, partea de emisiuni in cele 11 monede din zona euro atingea 36%
din acest total in 1998 si 30% in 1997.
Euro este deci mai mult decit o simpla masa de monede pe care le
inlocuieste: el devine o mare deviza internationala. Au avut loc deja aproape
2500 emisiuni in euro, pentru un total mai mare de 1400 miliarde de euro.
Media emisiunilor a crescut puternic in raport cu 1998: partea de emisiuni
mai mare de un miliard de euro le-a dublat pe cele emise in moneda de catre
statele participante in primul trimestru din 1998, ceea ce contribuie la
asigurarea lichiditatii pietei. Volumul total al pietei a crescut de 4 ori in 1999.
Constituirea unei piete financiare europene vaste, profunde si lichide permite
intreprinderilor din Comunitate sa se finanteze mai usor, creind sau gasind un
produs adaptat nevoilor lor. De exemplu, piata obligatiunilor intreprinderilor
-acele "corporate bonds" -a cunoscut in 1999 o dezvoltare rapida: partea de
intreprinderi din totalul emisiunilor de obligatii in euro este de 3 ori mai mare
decit cea constatata in 1998 in monede europene. Ea depaseste 50%! Astfel
Europa incepe sa isi recupereze din intirzierea in raport cu Statele Unite in
materie de intermediere. Aceasta evolutie este benefica pentru toti:
intreprinderile cistiga un nou mijloc de finantare si investitorii un produs mai
bine remunerat decit obligatiile de stat.
Consecinte pe plan micro si macro economic
a. Pe plan microeconomic, statele nu pot in acelasi timp sa detina aceeasi
moneda si sa aiba politici economice dispersate, care sa mearga in toate
directiile. Coordonarea politicilor economice este esentiala credibilitatii
monedei, echilibrului si succesului uniunii economice si monetare. Marile
orientari ale politicii economice constituie un test al vointei statelor membre
de a-si coordona politicile, servindu-se de instrumente care au acest scop,
chiar daca este de dorit a ne gindi inca de azi la modalitatile de intarire a
acestei coordonari si a face mai constringatoare dispozitiile institutionale
existente.
Printre altele, crearea euroului duce la armonizarea fiscala in economiile si
impozitele intreprinderilor (nu exista un risc al persoanelor
particulare, pentru ca ele sint foarte putin mobile: mai putin de 1% dintre
europeni lucreaza intr-un stat membru, altul decit cel de nastere).
Subiectul a fost tabu pentru mult timp, insa azi lucrurile au evoluat: euro
aduce o transparenta totala a diferentelor de impozitare, care ar putea crea
unora din statele membre o tentatie a dumpingului fiscal. Iar acest lucru i-ar
prejudicia pe toti, pentru ca s-ar traduce fie printr-o scadere a incasarilor -
lucru ce ar putea pune in pericol finantele publice, fie printr-un transfer al
principiilor de impozitare inspre facturile cele mai putin mobile, adica inspre
salarii. Si nimeni nu doreste sa creasca costul muncii, din contra.
Unele progrese s-au realizat n acest sens. Astfel, s-a adoptat in decembrie
1997 un cod de conduita in ceea ce priveste fiscalitatea intreprinderilor. Au
fost examinate de catre un grup de lucru prezidat de catre dna Primarolo 250
de masuri; 40 au fost considerate ca derogatorii si ar fi trebuit suprimate pina
in 2002. Este un pas important, insa inca nu este vorba decit de un acord de
buna conduita. Este greu sa mergi azi mai departe pentru ca deciziile in
materie fiscala continua sa se ia in unanimitate. Trecerea la majoritate este in
prezent discutata de catre o conferinta interguvernamentala care ar trebui sa
se incheie in decembrie.
Trebuie sa se realizeze o armonizare sociala? Intrebarea s-a pus de mai multe
ori, ea acoperind in general doua lucruri diferite: armonizarea salariilor si
armonizarea legislatiilor.
-armonizarea salariilor este imposibila pentru ca diferentele salariale traduc
adesea diferente de productivitate. A impune aceleasi salarii minime peste tot
ar insemna sa se genereze somaj in tarile unde productivitatea muncii este
mai slaba.
-armonizarea legislatiilor este dificil de realizat pentru ca acest lucru se refera
direct la modelul de societate. Cine oare s-ar gindi serios la introducerea
congestiunii germane in Regatul Unit?
Trebuie oare realizata o politica salariala europeana? Inca nu este de dorit
acest lucru: economiile aflate in faza recuperarii (ex: Portugalia,
Grecia...) au progrese de productivitate mai importante si deci posibilitati de
cresteri salariale mai importante, ceea ce ar face nedorita o politica uniforma
dictata de Bruxelles.
Singura solutie viabila astazi este de a avea un numar minim de reguli
comune, de tipul "cartei sociale".
b. Pe plan macroeconomic, euro o sa accelereze fenomenul convergentei
preturilor. Diferente importante exista intr-adevar in UE. Variatiile de preturi
ramin, in medie, mai mari cu 30 % pentru produsele farmaceutice si cu 15 %
pentru industria chimica sau produsele alimentare. Studiul periodic al
Directiei generale a concurentei asupra preturilor automobilelor arata
existenta diferentelor de pret fara taxe, diferente care merg pina la 40 %
pentru acelasi model de automobil.
Transparenta adusa de euro, care face ca preturile sa fie mult mai simplu de
comparat, intareste concurenta pe toate pietele de bunuri si servicii pentru
intreprinderi, dar si pentru bunurile de consum, acolo unde marii distribuitori
incep sa traseze sistematic diferentele cele mai interesante. Cresterea rapida a
comertului electronic accentueaza si mai mult acest fenomen de convergenta
a preturilor, permitindu-i cumparatorului sa isi caute oportunitatile cele mai
atractive. Conform unui studiu publicat de KPMG, 86% din marile
intreprinderi europene cred ca diferentele de preturi se vor reduce dupa
introducerea monedei euro si 64% se asteapta la o scadere a preturilor.
Pentru a pregati aceasta concurenta acerba, intrprinderile tind sa se
regrupeze. Incep sa apara fenomene de concentrare in diferite sectoare cum
ar fi cel de distributie sau cel bancar, unde fuziunile de achizitii se desfasoara
intr-un ritm rapid. Volumul fuziunii de achizitii (1250 miliarde euro in 1999)
in Europa este mai mare decit in Statele Unite. Mai mult, el continua sa se
accelereze si atinge chiar si bursele.
De exemplu, bursele din Paris, Bruxelles si Amsterdam vor fuziona in
septembrie anul viitor pentru a forma Euronext, un vast spatiu care va grupa
1300 de intreprinderi cotate la bursa si 2380 miliarde de euro de capitalizare.
Ele vor fi de asemenea reunite de catre bursa din Luxemburg. Actiunile vor fi
cotate la Paris, produsele derivate la Amsterdam. Piata secundara va fi la
Bruxelles. De altfel, un acord leaga euronext, Londra, Frankfurt, Zrich,
Milano si Madrid pentru a dezvolta o interconexiune si a cota primele 300 de
societati europene. Europa este la inceputul unui proces de integrare
economica a carui dimensiune si efecte sint greu de masurat astazi.
In concluzie, Uniunea Economica si Monetara este un eveniment economic
bogat in invataminte. Succesul ei arata capacitatea europenilor si a
institutiilor de a duce la capat un proiect mare.
Pentru prima data de la caderea Imperiului Roman, majoritatea europenilor
au aceeasi moneda. Putini erau cei care credeau n 1995 n crearea euroului.
Pesimismul lor a fost dezmintit de fapte.
Adoptarea monedei unice de catre Romnia
Asa dupa cum am vazut, criteriile Tratatului de la Maastricht cunoscute si
sub denumirea de criterii de convergenta nominala, sunt cinci la numar:
-un deficit bugetar care sa se situeze sub 3% din PIB; -o datorie
publica mai mica de 60% din PIB n anul adoptarii monedei
unice;
-o rata a inflatiei care sanu depaseasca cu mai mult de 1,5 puncte
procentuale inflatia medie a celor mai performante trei state din
UE;
-o rata a dobnzii la titlurile pe zece ani care sanu depaseasca cu
mai mult de 2 procente dobnda medie a celor mai performante
trei state;
-mentinerea stabilitatii cursului de schimb ntr-o banda de
+2,25% timp de celputin doi ani.
Desi vecinii de la vest au intrat naintea noastra n Uniunea Europeana, n
baza progreselor economice nregistrate n ultimii ani, Romnia ar putea
adopta moneda euro chiar naintea Ungariei,care nregistreaza dificultati
economice n ndeplinirea standardelor necesare intrarii n zona euro. Aceasta
estimare a fost facuta de Agentia Internationala de Rating Standard & Poors
(S&P) care a prezentat n iulie 2005,la Londra, estimarile sale privind
adoptarea monedei unice europene de catre statele noi membre sau cele care
urmeaza sa se alature UE.
n opinia analistilor agentiei mai sus mentionata, Ungaria va trece la moneda
unica n 2014 din cauza deficitului bugetar foarte mare. Romnia si Bulgaria
sunt mai stabile fiscal dect Ungaria, care se confrunta cu mari provocari.
Expertii estimau ca Romnia nregistreaza progrese economice si ar putea
adopta moneda euro naintea tarii vecine.
Specialistii romni (exemplu: Bogdan Baltazar) apreciau n 2005 ca moneda
euro, utilizata atunci de 12 state va intra n circulatie n Romnia n anul
2014. se considera ca tara noastra nu trebuie sase grabeasca n adoptarea
monedei unice. Proiectul monedei unice nu este numai economic, ci mai mult
este un proiect politic. Cnd se intra ntr-un astfel de sistem monetar, tara
respectiva nu mai dispune de dobnda proprie ori curs de schimb. De aceea
grabirea artificiala de adoptarea monedei unice ar fi o gresala deneiertat.
Se aprecia ca cei mai usor pentru Romnia va fi proportia datoriei publice n
PIB, iar cel mai vulnerabil criteriu va fi mentinerea unei rate anuale a inflatiei
mai mare dect media nregistrata de cele mai performante trei economii ale
statelor din UE (sa nu depaseasca 1,5%).
n prezent, specialistii romni,n ntmpinarea celor straini (europeni),
apreciaza ca celmai probabil, Romnia va fi pregatita sa participe la sistemul
euro ntre anii 2010 2012, deoarece pnasa ajunga la acest stadiu avansat,
tara noastra va trebui sa ndeplineasca toate criteriile privind aderarea la zona
euro.
n afara celor cinci criterii enumerate si de noi,care fac aplicarea Tratatului
de la Maastricht,mai exista o serie decriterii care trebuie ndeplinite pentru ca
statul respectiv, n cazulnostru Romnia, sa poata fi admis si sa faca fata cu
brio n cadrul zonei euro.
Pentru a face fata criteriilor si cerintelor de aderare la moneda unica Romnia
trebuie sa accelereze agenda de reforme structurale. Prioritatile cele mai
importante sunt eficienta serviciilor publice, accelerarea planurilor de
privatizare a resurselor energetice, crearea de noi locuri de munca, reducerea
coruptiei so mbunatatirea mediului de afaceri.
Introducerea euro va fi un factor de stabilitate care va reduce mult pierderile
agentilor economici locali, cauzate de riscurile cursului valutar. Procesul
incumba att avantaje, ct si dezavantaje, cele mai importante le prezentam
n continuare.
Avantajele aderarii la moneda euro pentru Romnia:
- reducerea costurilor pe car
e
firmele romnesti le suporta c
a
urmare a cursului valutar;
- economisirea
timpulu
i

n
activitate
a
d
e
gestiune
,
disparn
d
necesitatea evaluarii riscului si
a
raportului cheltuieli

profit
pentru fiecare tranzactie a firmelor;
- simplificarea evaluarii rezultatelor comerciale efecuate
di
n
punctul de vedere al mtreprtiderii,
nemaitinndu-
se
seam
a
d
e
volatilitatea monedei;
- mai
mar
e
acce
s
a
l
exporturilo
r
p
e
pietel
e
statelo
r
membr
e,
permitndu-se fru liber exporturilor directe, fara intermediari;
- transparenta; posibilitatea
firmelo
r
romnest
i
d
e
a-
si
aleg
e
furnizorii care sale asigure cele mai mici cheltuieli si sa exporte
produsele n acele tari unde vor putea obtine profiturile cele mai
mari;
- cresterea rolului Bancii Centrale Europene (BCE) care a preluat
mai multe atributii ale Fondului Monetar International (FMI) n ce
priveste finantarea si urmarirea unor politici consecvente de
stabilitate a preturilor, care vor fi benefice si pentru Romnia; -
majorarea ratei de crestere economica a tarilor din zona euro.
Dezavantajele aderarii la moneda euro sunt putine si se exprima sub
forma unor riscuri, astfel:
Concluzionnd, putem afirma ca punnd n balanta avantajele si riscurile
adoptarii monedei unice europene, directia de dezvoltare a Romniei este cea
corecta, care pe termen mediu si lung va permite obtinerea unor avantaje
substantiale pentru ntreaga societate romneasca.
- riscul cresterii generalizate a preturilor datorate lipsei d
e
familiaritat
e
a populatie
i
c
u
noile preturi exprimate n moneda
unica; specularea unor erori de rotunjire;
- riscul dimensionarii pe termen scurt a lichiditatilor n euro la
nivelul
sistemulu
i
bancar
,
avn
d

n
veder
e
o cerere mare

n
numerar n moneda unica;
- pierderea posibilitatii alegerii ratei inflatiei si pierderea cursului
valutar ca instrument de nlaturare a
dezechilibrelo
r
macroeconomice;
- riscul pierderii controlului si a puterii de decizie cu privire la
problemel
e
monetare si
a
flexibilitatii luarii deciziilor,
car
e
s
a
permita protejarea economiei romnesti de socurile externe.
PILONUL DOI AL UNIUNII EUROPENE (PESC) N
SISTEMUL DREPTULUI COMUNITAR
Evolutia structurii institutionale a Uniunii Europene n pilonul doi
(PESC si PESA)
In forma sa fundamentala, structura institutionala a Uniunii Europene se
nfatiseaza sub forma de mai jos
Analiza cooperarii n domeniul Justitiei si al Politicii Interne o vom face n
cursul urmator.
n continuare, prezentam structura institutionala n pilonul doi cu urmatoarele
repere caracteristice:
nceputurile PCE;
PESC in Tratatul de la Maastricht;
Factori determinanti ai structurilor institutionale a PESC;
PESC in Tratatul de la Amsterdam;
PESC si PESA dupa Tratatul de la Nisa;
Noile institutii militare;
Structura institutionala din pilonul doi.
n ceea ce priveste nceputurile PCE putem afirma ca procesul de integrare a
adus cu sine, de-a lungul evolutiei sale, necesitatea unei coordonari si
ntelegeri mai bune n ceea ce priveste problemele de politica externa. Un
prim acord n acest sens a fost ncheiat n anul 1970. n acest acord a fost
stabilit cadrul institutional pentru asa numita Cooperare Politica Europeana
(CPE), dupa cum urmeaza:
n aceasta prima etapa de o importanta deosebita este faptul ca aici era vorba
despre o forma de cooperare pur interstatala a tarilor membre a CE,
delimitata nsa strict de CE, lucru cerut de unele state membre, si mai ales de
Danemarca si Marea Britanie, care aveau o pozitie fundamentala puternic
interguvernamentala fata de CE. Deciziile erau luate, la fel ca n cazul
cooperarii internationale traditionale, n unanimitate; n ceea ce privea
continutul, era vorba despre un schimb lejer de informatii si, n unele cazuri,
de verificarea pozitiilor adoptate.
Au urmat si alte etape, pietre de hotar fiind Actul Unic European, CE si
Cooperarea Politica Europeana (CPE), precum si Tratatul de la Maastricht,
prin care a fost instituit PESC ca al doilea pilon din structura Uniunii. n cele
ce urmeaza, vom vedea cum arata structura institutionala a acestui pilon.
Referitor la PESC n Tratatul de la Maastricht prezentam schema de mai jos
care ne arata, unele tendinte importante n dezvoltare.
Mentionam n primul rnd faptul ca strnsul angrenaj cu CE, demonstrat,
printre altele, si de implicarea Comisiei, precum si de faptul ca institutia
Comitetului Politic, parte a cooperarii interstatale PCE, nu si mai transmite
proiectele Consiliului de Ministri n mod direct, ci prin intermediul
Comitetului Reprezentantilor Permanenti -parte institutionala a pilonului CE.
n plus, paleta de activitati ce i sta la dispozitie (vezi partea dreapta a
schemei) a fost extinsa n mod considerabil; pentru a se putea folosi de ea
nsa, este nevoie de o unanimitate de voturi.
n continuare vorbind de factorii determinanti ai structurii institutionale a
PESC, ntrebarea care se pune este aceea de a sti care sunt factorii
determinanti principali ai procesului de integrare, mai precis, care sunt
factorii determinanti ai cooperarii din politica externa?
n prima jumatate a anilor 90 s-a facut simtita, n continuare, puterea enorma
a acelor factori care au nsotit si influentat nca de la nceput cooperarea din
domeniul politicii externe, si anume pozitiile fundamentale diferite fata de
suveranitatea nationala si, implicit, forma de alcatuire a cooperarii din
politica externa, precum si orientarile speciale din acest domeniu.
Acesti factori nu au putut mpiedica manifestarea altor determinanti precum
schimbarile din sfera internationala si, n strnsa legatura cu acestea, noile
provocari, sau practicile, vechi de decenii, din politica externa.
Situatia din fiecare stat membru, pozitiile acestora fata de UE si fata de
problema suveranitatii nationale, precum si diferentele dintre ele au facut ca
schimbarile sa nu se poata petrece dect n pasi mici. Toate acestea au
contribuit, totodata, si la faptul ca reglementarile erau deseori paradoxale,
punnd probleme la aplicare si trebuind sa fie tot mereu supuse revizuirilor.
Cu privire la Tratatul de la Amsterdam, intrat n vigoare la 1 mai 1999 se
remarca introducerea unui nalt Reprezentant pentru PESC (Javier Solana),
care, n sfrsit, reuseste sa contureze imaginea politicii externe europene,
dotnd-o cu o unitate de planificare strategica si de alarma imediata, care
asigura recunoasterea din timp a situatiilor internationale relevante pentru
PESC si, care astfel, urma sa schimbe caracterul reactiv al politicii externe
europene.
n plus, a fost nlesnita procedura decizionala, prin faptul ca abtinerile nu
aveau sa mai blocheze luarea hotarrilor; trecerea absolut necesara la
deciziile majoritare nu s-a nfaptuit nsa. Remarcabil a fost totusi faptul ca -
dupa ce acest subiect fusese epuizat decenii de-a rndul n cadrul cooperarii
externe a statelor membre CE -n sfrsit, desi, la nceput, destul de ezitant,
politica de securitate si de aparare a nceput sa joace un rol important.
Vorbind n continuare de dezvoltarea PESA n mod cu totul surprinzator,
tocmai acest sector a reusit sa se dezvolte cu o rapiditate uluitoare ntre anii
1998-2001 -si anume mai ales n afara marilor revizuiri aduse Tratatului de la
Amsterdam si Nisa. Acest lucru a dus la aparitia Politicii Europene de
Securitate si Aparare (PESA), crend asadar bratul militar al PESC. O
prezentare mai detaliata a acestei dezvoltari este greoaie
din pricina spatiului limitat. n plus, ea nu este nici necesara, pentru ca pe noi
ne intereseaza mai mult felul n care este structurat pilonul al doilea. Dupa
Tratatul de la Nisa, structura institutionala a celui de-al doilea pilon se
prezinta dupa cum urmeaza:
Remarcam transformarea Comitetului Politic al CPE odata cu Tratatul de la
Nisa (Articolul 25) n Comitetul Politic si de Securitate (CPS). Acest
organism nou creat se ocupa de toate aspectele PESC, urmnd sa functioneze
totodata si ca motor al PESC si PESA. CPS tine sub observatie cursul
evenimentelor internationale relevante pentru PESC/PESA (functie
analitica), pentru a putea oferi Consiliului pe Probleme Generale (Consiliul
Ministrilor de Externe), pe baza analizei sale, recomandari n ceea ce priveste
elaborarea politicilor de urmat (pregatirea deciziei).
De asemenea, CPS asigura implementarea politicilor, asupra carora sa ajuns
la un consens si constituie punctul de legatura n ceea ce priveste
schimbul de informatii dintre diversele institutii si actorii implicati n
structurile PESC/PESA inclusiv NATO (functie de legatura). Aceasta
institutie a cunoscut asadar, prin Tratatul de la Nisa, o crestere evidenta.
Este locul sa amintim aici de un alt organism nfiintat si anume Comitetul
pentru aspecte civile ale administrarii situatiilor de criza. Acest Comitet
functioneaza conform noului concept de securitate, ocupndu-se de aspecte
privind prevenirea crizelor si elabornd planuri de solutionare a situatiilor de
criza prin mijloace civile. Comitetul si nainteaza propunerile CPS-ului.
Comisia este reprezentata n acest Comitet crend astfel legatura cu pilonul
UE, unde exista deja potentiale de administrare civila a situatiilor de criza.
n ncheiere, ne vom ndrepta atentia asupra a doua institutii militare noi:
Comitetul Militar al UE (CMUE) si Statul Major al UE (SMUE).
probleme militare, oferind linii directoare Statului Major. CMUE este alcatuit
din sefii de state majore din statele membre. Presedintia Comitetului este
asigurata de un general sau amiral cu patru stele, numit de Consiliu pe termen
de trei ani.
Statul Major (SMUE) ndeplineste la fel ca CPS functii de analiza si
planificare. Mai concret, acesta se ocupa cu alerta timpurie, estimarea
situatiilor si planificarea strategica. Pentru a-si putea ndeplini n mod
eficient functiile, el ntretine relatii permanente cu statele majore nationale si
cu NATO SMUE este o directiune generala n cadrul Secretariatului
Consiliului si are circa 100 de angajati.
Dupa prezentarea si analizarea institutiilor din pilonul al doilea precum si a
legaturilor dintre ele, relevam structura institutionala deosebita a Uniunii
Europene care presupune n mod necesar si cel de al doilea pilon.
n acest sens, trebuie sa remarcam faptul ca n cazul PESC si PESA sa mers,
din punct de vedere institutional, pe o cu totul alta cale dect n cazul
primului pilon, caracterizat n mare masura de supranationalitate. Sa ne
gndim doar la numarul mare de domenii politice comunizate, de rolul activ
pe care l au Comisia si Parlamentul European n acel pilon, sau de sentintele
care vin sa stimuleze elementul supranational date de Curtea Europeana de
Justitie.
Aceste lucruri nu se regasesc n al doilea pilon. Astfel, de la CPE si pna la
Nisa, si chiar si dupa aceea, a existat o tendinta remarcabila de dezvoltare n
directia extinderii sarcinilor, precum si a unei institutionalizari si diferentieri
institutionale a cooperarii. A lipsit nsa si saltul calitativ care a existat, de
exemplu, n politica monetara. Aici a putut fi observat mai degraba un joc al
elementelor interstatale si supranationale, primele dintre acestea fiind n mod
cert predominante
Principalul motiv este nsusi domeniul de care vorbim, si anume politica
externa, care a fost, n fond, mereu n apanajul statului national suveran.
Aceasta situatie trebuie pusa n legatura cu atitudinile adnc
nradacinate n cultura politica a statelor membre n ceea ce priveste felul n
care trebuie sa decurga cooperarea n cadrul UE. Cu toate acestea nu s-a
putut evita faptul ca unele constrngeri functionale imense, vezi
evenimentele din fosta Iugoslavie, inclusiv razboiul din Kosovo, si-au lasat
amprenta vizibila, n sensul recurgerii la politica de aparare, dar a facut ca
acest lucru sa ia o forma institutionala complicata, si destul de greoaie, pe
care am prezentat-o n lucrarea noastra.
Evolutia structurilor de securitate europeana pna la caderea zidului
Berlinului
n urma celui de al doilea razboi mondial, situatia Europei era caracterizata
de vulnerabilitatea economica si militara a statelor occidentale. n fata unei
eventuale ofensive sovietice, nu se putea pune la acel moment problema
infiintarii unei organizatii eficiente europene capabila sa garanteze
securitatea statelor membre. Pe parcursul razboiului rece, statele Europei
Occidentale au fost in mod continuu dependente de sprijinul si garantiile de
securitate acordate de SUA pentru a face fata unui atac dinspre est.
Dupa terminarea razboiului rece, odata cu eliminarea (sau cel putin scaderea
drastica), pentru o perioada de timp previzibila, a posibilitatii declansarii unei
confruntari nucleare deschise intre SUA si Uniunea Sovietica, organizatiile
europene au fost chemate tot mai insistent sa isi reafirme identitatea, avand in
vedere faptul ca nu mai sunt in mod exclusiv dependente de ajutorul
american. Indiferent de modul in care va fi realizata aceasta autonomie
europeana in domeniul apararii -in cadrul NATO prin Initiativa Europeana de
Securitate si Aparare (ESDI European Security and Defence Innitiative)
sau in afara aliantei transatlantice prin intermediul UEO ca brat armat al
Uniunii Europene, devine evidenta necesitatea coordonarii si amplificarii
eforturilor politice si financiare ale statelor europene in acest domeniu.
De aceea, consideram necesara prezentarea in cadrul lucrarii noastre a unei
succinte analize a procesului de integrare europeana, atat a organizatiilor de
securitate europene (EDC, UEO), cat si a organizatiei care pe parcursul
razboiului rece a asigurat in mod efectiv securitatea statelor europene
NATO
SUA au realizat odata cu inceputul razboiului din Korea ca efortul pe care ar
trebui sa il faca de una singura in cazul unui conflict cu Uniunea Sovietica,
cat si in cadrul aplicarii strategiei de containment, ar consuma o mare parte
din resursele sale. O importanta deosebita din punct de vedere strategic a fost
acordata de catre guvernul american asigurarii unor linii de transport maritim
si aerian sigure intre continentul american si Europa, care sa permita
dislocarea rapida a fortelor sale in caz de necesitate.
Considerentele de mai sus au determinat Statele Unite sa ceara aliatilor sai
occidentali o revitalizare si reorganizare a sistemelor defensive europene, de
la productia sistemelor de armament pana la crearea unei identitati europene
distincte (dar sub comanda NATO) in materie de securitate. Aceste planuri
au fost concretizate in tentativele europene de creare a unui sistem de
securitate colectiv, initial sub forma Comunitatii Defensive Europene (EDC
European Defence Community) iar mai tarziu in cadrul UEO (WEU
Western European Union).
Eficienta acestor organizatii de securitate europene a fost limitata ca urmare a
diferentelor de opinie dintre principalele state europene cu privire la
delegarea unei importante parti din suveranitatea nationala la un nivel
superior, european. Mai mult eficienta potentiala a acestor organizatii a fost
pusa sub semnul intrebarii atat timp cat toate statele europene depindeau
efectiv de garantiile de securitate americane in ceea ce priveste apararea
impotriva unui atac al fortelor Pactului de la Varsovia.
NATO nu a prescris natura organizatiei ce avea sa indeplineasca
obligatiile statelor semnatare. Tratatul stipula numai faptul ca statele
membre trebuie sa infiinteze un consiliu care la randul sau va crea un
comitet de aparare precum si alte eventuale organisme subordonate
acestuia. Inceputul razboiului din Coreea (25 iunie 1950) a accelerat in
mod semnificativ evolutia organizatiei. Generalul Dwight D. Eisenhower
a fost numit in 1951 comandant aliat suprem al fortelor aliantei in Europa
(SAC Supreme Allied Commander). In cadrul unei intalniri a
Consiliului Nord-Atlantic (NAC North Atlantic Council) in 1952 au fost
intensificate eforturile de intarire a aliantei pe multiple planuri,
prevazandu-se atat extinderea aliantei catre alte state, cat si stipularea
unor obiective concrete in domeniul apararii, ce vizau constituirea unei
forte aliate in Europa compuse din 50 divizii, 4000 de avioane de lupta si
o componenta navala puternic intarita. Articolul prin care Tratatul
Atlanticului de Nord prevedea faptul ca inainte de acceptarea unor noi tari
in cadrul organizatiei era necesara negocierea unui protocol de asociere cu
fiecare tara in parte, a determinat in faza initiala o serie de tensiuni intre
unele state: Grecia si Turcia au considerat ca au fost intr-un anume sens
abandonate in momentul in care aceste doua tari nu au fost invitate sa
semneze Tratatul originial in 1949, odata cu Italia (care din punct de
vedere geografic nu este o tara Atlantica). Ulterior, in momentul in care
SUA considerau formarea unui Comandament al Orientului Mijlociu
(Middle East Command) in 1951, Grecia si Turcia au insistat asupra
includerii lor direct in schemele de securitate colectiva prin apartenenta la
NATO si nu indirect prin intermediul unei organizatii regionale. Turcia a
amenintat ca nu va coopera cu nici o organizatie ce reprezenta interesele
aliantei in Orientului Mijlociu inainte de acceptarea acesteia in cadrul
aliantei. Ca urmare, in octombrie 1951 ministrii de resort ai tarilor
membre NATO au semnat un protocol ce prevedea
admiterea in alianta a Greciei si Turciei. Cele doua tari au devenit
membre NATO in februarie 1952 in urma depunerii instrumentelor de
aderare si a ratificarii acordului de asociere de catre senatul american si
forurile legislative ale partenerilor europeni.
Dupa inceputul razboiului din Coreea, SUA, Franta si Marea Britanie au
cerut o implicare activa in problemele de securitate din partea
R.F. Germania. Avand in vedere ingrijorarea cu care in special Franta (dar
si celelalte tari europene) priveau o eventuala reinarmare a Germaniei, au
fost elaborate planuri de plasare a efectivelor militare germane sub
controlul unei Comunitati Defensive Europene, in cadrul NATO (EDC
European Defence Community). Aceasta tentativa de creare a unei
identitati europene in domeniul politicii de securitate a esuat ca urmare a
respingerii acesteia de catre parlamentul francez (in urma ratificarii de
catre toate celelalte state). EDC prevedea formarea unei adevarate forte
armate federale intre cele 6 state ce erau membre si in CECO, avand in
acest scop o serie de obiective politice ce au fost considerate inacceptabile
de catre parlamentul francez: planificata armata europeana avea sa fie
subordonata unui for ales in mod democratic la nivelul intregii comunitati,
ce urma sa fie responsabil de elaborarea unei constitutii federative.
Ca urmare a esecului EDC, politica statelor europene a fost de creare a
WEU (Western European Union) ca organizatie defensiva cu obiective
mult limitate fata de EDC, in timp ce SUA a militat pentru crearea unei
forte militare vest-germane independente si includerea R.F. Germania in
cadrul NATO Bundestag-ul german a aprobat includerea acesteia atat in
NATO cat si in UEO in februarie 1955, iar in mai 1955
R.F. Germania a devenit membra in amandoua organizatiile, in ciuda
protestelor Uniunii Sovietice.
Consecinta directa a includerii R.F. Germania in NATO a fost crearea de
catre Uniunea Sovietica si statele din Europa Central-Rasariteana aflate
sub influenta acesteia a Pactului de la Varsovia. Aceasta a fost o alianta
militara multilaterala, creata de Tratatul de la
Varsovia semnat la 14 mai 1955 de catre Uniunea Sovietica, Bulgaria,
Cehoslovacia, R.D. Germania, Ungaria, Polonia si Romania. In cadrul
aliantei militare rolul dominant revenea Uniunii Sovietice, care asigura si
cea mai mare parte a armamentului aflat la dispozitia aliantei. Motivatiile
teoretice ale crearii pactului sunt legate n primul rnd de accederea
Germaniei federale in structurile NATO
Evenimentul cunoscut sub denumirea de Caderea zidului Berlinului a
marcat in mare masura inclinarea balantei de securitate in favoarea
aliantei nord-atlantice, in timp ce relatiile politice dintre est si vest
cunosteau o serie de evolutii imprevizibile generate de evenimentele
critice ce se derulau pe tot cuprinsul Europei rasaritene. Un summit al
Pactului de la Varsovia tinut la Moscova in 1990, urmat de un summit
NATO in Londra au marcat in mod clar sfarsitul razboiului rece.
Declaratia summitului NATO de la Londra contine, pe langa celebra we
are no longer enemies, si prevederi cu privire la o schimbare a strategiei
militare, de la conceptul de defensiva avansata (forward defense), ce
presupunea dislocarea unei mari cantitati de trupe la frontiera dintre est si
vest, catre formarea unor unitati mai mici, mobile, situate relativ departe
de linia frontului. Declaratia prevedea deasemenea o mentiune conform
careia Germania unificata va ramane membru deplin al aliantei. Aceasta
mentiune a fost contestata de catre Uniunea Sovietica dar in final a fost
acceptata ca parte a Tratatului Germania Uniunea Sovietica, semnat in
iulie 1990.
UEO a fost infiintata prin Tratatul de Colaborare Economica, Sociala si
Culturala si Aparare Colectiva, semnat la Bruxelles pe data de 17 martie
1948, modificat prin Protocolul semnat la Paris pe data de 23 octombrie
1954. In urma esecului inregistrat de Comunitatea Defensiva Europeana
(EDC European Defense Community), UEO a devenit principala
organizatie de securitate europeana, chiar daca in perioada razboiului rece
eficienta sa a fost redusa.
Concomitent cu trecerea de la o lume bipolara spre o lume multipolara
(provocata de prabusirea sistemului comunist si a Uniunii Sovietice),
importanta UEO a crescut avand in vedere obiectivul Uniunii Europene
de a isi extinde activitatea in alte zone decat cele economice catre
obtinerea de competente in materie de securitate si politica externa.
Tratatul de la Bruxelles a fost semnat in martie 1948 de catre Belgia,
Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie. Conceput ca o masura de
raspuns impotriva actiunilor Uniunii Sovietice de impunere a
comunismului in Europa rasariteana, Tratatul a reprezentat una dintre
primele incercari de punere in practica a unora dintre idealurile miscarilor
ce militau pentru o Europa unita. Caracteristica principala a tratatului a
fost angajarea semnatarului in sensul unei aparari mutuale in cazul in care
una dintre tarile semnatare ar fi subiectul unui atac armat pe teritoriul
Europei.
In septembrie 1948 a fost initiata cooperarea militara, prin intermediul
Organizatiei Tratatului de la Bruxelles. A fost creat un plan de aparare
colectiva, ce implica integrarea capacitatilor de defensiva aeriana ale
membrilor si instituirea unei organizatii de comanda integrata a fortelor
disponibile.
Demonstrand hotararea lor de a lucra impreuna, statele semnatare ale
Tratatului de la Bruxelles au invins retinerea existenta in Statele Unite
fata de implicarea in noile organizatii de securitate europene. Negocierile
dintre statele membre ale Organizatiei Tratatului de la Bruxelles si SUA
plus Canada au inceput la scurt timp dupa semnarea tratatului, rezultatul
final fiind constituit de semnarea Tratatului Atlanticului de Nord la
Washington pe data de 4 aprilie 1949. Danemarca, Islanda, Norvegia si
Portugalia au fost invitate sa devina membre ale tratatului si au acceptat.
Prin intermediul NATO s-a formalizat angajamentul SUA si al Canadei in
vederea asigurarii securitatii Europei Occidentale. Articolul 5
al tratatului specifica ca un atac armat impotriva unuia dintre membri va fi
considerat ca un atac impotriva tuturor, fiecare parte luand in acel
moment toate masurile pe care le considera necesare pentru restabilirea si
mentinerea unui climat de securitate in zona Atlanticului de Nord.
Necesitatea asigurarii acestor angajamente cu structuri politice si militare
corespunzatoare a condus la formarea Organizatiei Atlanticului de Nord
(NATO). In decembrie 1950, statele semnatare ale Tratatului de la
Bruxelles au decis inglobarea propriei lor organizatii militare (Organizatia
Tratatului de la Bruxelles) in NATO, care a devenit astfel, principalul
element de securitate a zonei ce cuprinde vestul Europei si Oceanul
Atlantic.
Dorinta Frantei de a include R.F. Germana in noile structuri de securitate
europene a motivat decizia acesteia de a propune, in octombrie 1950,
crearea unei armate europene, care sa opereze in structurile aliantei.
Aceasta actiune din partea Frantei a fost motivata de considerente
strategice: Germania nu trebuia lasata in afara sistemelor de securitate ale
Europei Occidentale (fapt motivat istoric de cate ori Germania a fost
ignorata sau izolata, au izbucnit razboaie intre Germania si Franta), iar
potentialul economic si militar al acesteia era necesar realizarii unei
pozitii puternice de descurajare a unei eventuale ofensive sovietice.
Prin integrarea Germaniei intr-o structura supranationala se putea
beneficia de forta economiei germane (care deja la nivelul anilor 1950
inregistra ritmuri de crestere deosebit de mari) fara a crea noi amenintari
la securitatea Frantei. Aceasta propunere a condus la semnarea, in august
1952 a tratatului de infiintare a Comunitatii Defensive Europene (EDC),
in care urmau sa participe cele 6 state membre ale CECO: Belgia, Olanda,
Luxemburg, Italia, Franta, Germania. Din nefericire, in august 1954
Adunarea Nationala Franceza a refuzat semnarea tratatului, ceea ce
a marcat esecul planurilor de realizare a unei comunitati europene in
domeniul apararii.
Ca urmare a esecului EDC a fost relansata problema integrarii Germaniei
si Italiei (ambele puteri invinse in cel de-al doilea razboi mondial) in
structurile de securitate occidentale. La o conferinta speciala tinuta la
Londra in septembrie 1954 la care au participat statele membre ale
Tratatului de la Bruxelles, SUA, Canada, Italia si Germania, s-a decis
invitarea Italiei si a Germaniei sa adere la aceasta conventie. Concluziile
conferintei au fost formalizate prin Acordurile de la Paris, semnate in
octombrie 1954, care prevedeau modificarea Tratatului de la Bruxelles,
infiintarea UEO ca o noua organizatie internationala si acceptarea
Germaniei federale si a Italiei ca membre ale acesteia.
Statele semnatare ale Protocolului de la Paris au stipulat obiectivele lor
esentiale in preambulul Tratatului de la Bruxelles modificat, astfel:
crearea unei baze stabile pentru relansarea economica in Europa
Occidentala; acordarea de asistenta reciproca in apararea contra unei
eventuale politici de agresiune; incurajarea unitatii si incurajarea integrarii
progresive a
Europei. Intre anii 1954 si 1973 UEO a avut un rol axat mai mult pe
promovarea dezvoltarii mecanismelor de consultare si cooperare intre statele
membre, atenuand o serie dintre tensiunile existente intre state (avand in
vedere faptul ca trecusera numai 10 ani de la sfarsitul celui deal doilea razboi
mondial). In domeniul politicii de securitate competentele UEO au fost in
mare parte preluate de catre NATO, care continua sa fie singura organizatie
capabila sa asigure securitatea Europei Occidentale in eventualitatea unei
ofensive sovietice. Cu toate acestea, prin intermediul UEO au fost posibile:
integrarea Republicii Federale Germane in NATO; restabilirea
increderii intre puterile europene prin asumarea de
responsabilitati in domeniul controlului armamentelor; rezolvarea
definitiva a problemei Saar-ului
56
; initierea de consultari intre statele
fondatoare ale Comunitatii
Europene (CEE 1957) si Marea Britanie. In perioada urmatoare realizarii
Comunitatii Economice Europene de catre cele 6 state europene (Germania,
Franta, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg), Marea Britanie a refuzat initial
sa participe la aceasta comunitate iar ulterior intrarea acesteia in CEE a fost
blocata de veto-ul Frantei (sub conducerea presedintelui Charles de Gaulle
care vedea Marea Britanie atat ca o amenintare la suprematia politica a
Frantei in interiorul comunitatii cat si ca un instrument al politicilor
americane pe continentul european). In aceasta perioada, UEO a reprezentat
singurul mediu de contact permanent intre Marea Britanie si CEE Odata cu
intrarea Marii Britanii in Comunitatea Europeana (1973), acest rol al UEO de
instrument de legatura a luat sfarsit.
Perioada dintre 1973 si 1984 a fost caracterizata de o diminuare gradata a
rolului jucat de UEO in functia sa de organizatie internationala de
securitate. Singurele elemente ale organizatiei care si-au continuat in mare
parte programul inceput au fost Agentia pentru Controlul Armamentelor
(ACA Agency for the Control of Armaments) si Comitetul Permanent
pentru Armamente (SAC Standing Armaments Comitee).
Atributiile UEO in domeniul colaborarii culturale, sociale si economice in
Europa au fost preluate de Consiliul Europei (majoritatea
56
Anul 1956 aduce cu sine solutionarea diferendului Saar si realipirea acestuia la Germania. Chiar daca au
existat si divergente, mai ales n privinta rolului SUA si NATO, devenite evidente dupa ntlnirea de la
Rambouillet (1960), relatiile franco-germane s-au amplificat de la an la an si s-au concretizat n semnarea
Tratatului de prietenie ntre cele doua state n anul1963.
problemelor sociale si culturale) si organismele economice europene
OEEC si CEE in ceea ce priveste colaborarea economica. Activitatile
politice ale Consiliului si-au pierdut o mare parte din relevanta lor odata
cu infiintarea Cooperarii Politice Europene (EPC European Political
Cooperation). Acest organism a asigurat un cadru european de colaborare
la nivel politic intre tarile membre ale Comunitatii Europene, pana in anul
1993 cand a devenit parte a Politicii Comune Externe si de Securitate,
prin includerea in Tratatul de la Maastricht.
Inceputul anilor 1980 a adus o redeschidere a discutiilor pe marginea
problemelor de securitate ale Europei. A devenit clar in acest moment
faptul ca prin Cooperarea Politica Europeana nu se puteau face progrese
decat in aspectele economice ale problemelor de securitate. Esecul
initiativei Genscher-Colombo din noiembrie 1981, care a propus
extinderea competentelor CPE asupra problemelor de securitate si aparare
au determinat statele europene sa caute o alta organizatie care sa prezinte
un cadru de consultari evindent, a fost aleasa UEO
In perioada 26 -27 octombrie 1984 a fost organizata la Roma, din
initiativa guvernelor francez si belgian, o intalnire comuna preliminara a
ministrilor apararii ai statelor membre UEO In cadrul acestei reuniuni au
fost adoptate o serie de hotarari importante ce vizau reactivarea UEO,
inglobate in cadrul declaratiei de la Roma.
Obiectivele stipulate in aceasta declaratie includeau eforturi sporite catre
crearea unei identitati europene in domeniul securitatii precum si
coordonarea politicilor de aparare si externe ale statelor membre.
Declaratia ministrilor apararii din statele membre a subliniat necesitatea
de imbunatatire continua a securitatii occidentale, avand in vedere faptul
ca potentarea UEO va contribui nu numai la imbunatatirea climatului de
securitate in Europa Occidentala, dar va crea si un mediu stabil de
securitate pentru toate statele membre ale Aliantei Atlantice (vezi
Declaratia de la Roma).
Declaratia de la Roma a reafirmat decizia conform careia Consiliul
UEO, in perspectiva art. VIII din Tratatul de la Bruxelles modificat, este
abilitat sa examineze implicatiile asupra sistemului de securitate european
provocate de crize ce se desfasoara in alte parti ale lumii. Ca urmare a
deciziilor luate la conferinta de la Roma, Consiliul UEO urma sa
organizeze de doua ori pe an intalniri la nivel de ministri in cadrul carora
ministrii de externe si cei de aparare urmau sa discute aceleasi probleme,
in comun.
Negocierile tot mai stranse intre SUA si Uniunea Sovietica in vederea
retragerii rachetelor cu raza medie de actiune (INF Intermediate Nuclear
Forces) din Europa a evidentiat necesitatea unei colaborari mai stranse
intre statele europene in domeniul apararii. Consiliul UEO si un Grup
Special de Lucru (S.W.G. Special Working Group) mandatat de acesta
au elaborat un raport asupra conditiilor si criteriilor de securitate
europeana, ce includea responsabilitatile specifice apararii ale statelor
europene in cadrul Aliantei Atlantice. Pe aceasta baza, in octombrie 1987
Consiliul Ministerial al UEO a adoptat la Haga o Platforma asupra
Intereselor de Securitate Europene.
Evidentiind faptul ca securitatea Aliantei Atlantice este indivizibila,
ministrii apararii din statele UEO au afirmat convingerea cu privire la
necesitatea intaririi pilonului european al Aliantei. Tot in cadrul
intalnirii de la Haga s-a decis deschiderea negocierilor de primire a
Spaniei si Portugaliei in cadrul Tratatului de la Bruxelles modificat
(acestea au devenit membrii deplini ai UEO pe data de 27 martie 1990).
In anul urmator, alte doua state au afirmat dorinta lor de a deveni membrii
UEO: Turcia si Grecia.
In perioada 1987 1988, ca urmare a minarii apelor internationale de
catre partile implicate in razboiul dintre Iran si Irak, statele membre ale
UEO au reactionat in comun la aceasta amenintare asupra dreptului de
libera circulatie in apele internationale. Actiunile comune ale UEO au
fost luate in concordanta cu prevederile Art. VIII al Tratatului de la
Bruxelles modificat.
Navele speciale trimise in Golful Persic de catre UEO au ajutat la
curatarea apelor internationale de pericolul minelor. Operatiunea
Cleansweep a vizat deminarea unei fisii de apa cu o latime de 300 de
mile maritime plecand de la stramtoarea Hormuz. Operatiunea
Cleansweep a reprezentat prima interventie comuna a UEO in
problemele internationale, marcand astfel o schimbare de perceptie a
problemelor de securitate la nivelul Europei. Astfel se putea admite ca
securitatea europeana poate fi afectata de evolutii si crize ce se petrec in
alte zone ale lumii.
In timpul razboiului din Golf ce a debutat prin ocuparea de catre Irak a
Kuweitului, ministrii UEO au decis sa isi coordoneze politicile in vederea
impunerii si mentinerii prevederilor Rezolutiei 661 a ONU In urma
intalnirii din august 1990 s-a decis cresterea gradului de colaborare intre
statele membre UEO care sa fie insotita de o coordonare activa a
actiunilor proprii cu cele ale unor alte state ce detin forte in zona (vizate
fiind SUA).
Mecanismele de coordonare aprobate de catre Consiliul UEO in 1987
(prin Platforma de la Haga) au fost reactivate si extinse. Un grup de
reprezentanti nationali ai ministrilor de externe si aparare ai statelor
membre a fost infiintat cu scopul de a imbunatati coordonarea actiunilor
atat in capitalele statelor membre cat si in zona de operatii (Golful Persic).
Dar cum a evoluat ncontinuare UE? In urma Declaratiei de la Maastricht
(1991), UEO a creat un cadrul prin intermediul caruia un numar tot mai
mare de state au devenit asociate la alianta. In prezent alianta este
compusa din 28 de state, grupate in functie de statutul lor in 4 categorii:
state membre, state asociate, observatori si parteneri asociati.
* evolutia componentei Aliantei n perioada 1954-1996
In 1954 sapte tari au semnat Protocolul de la Paris prin care se modifica
Tratatul de la Bruxelles (1948): Germania, Italia, Franta, Belgia, Olanda,
Luxemburg si Marea Britanie. Portugalia si Spania au devenit membre ale
UEO in 1990, in urma depunerii de catre acestea a cererilor de acceptare
in 1988. Toate aceste tari sunt membre si in Uniunea Europeana si NATO
State membre State asociate State cu statut de State cu statut
Tratatul Roma 1992
observator de parteneri
de la Bruxelles Roma 1992
asociati Kirchberg
1994
modificat 1954
Belgia Franta
Germania Grecia
(1995) Italia
Luxemburg Olanda
Portugalia (1990)
Spania (1990) Marea
Britanie
Republica Ceha
Ungaria Islanda
Norvegia Polonia
Turcia
Austria (1995)
Danemarca Finlanda
Irlanda Suedia (1995)
Bulgaria Estonia
Letonia Lituania
Romania Slovacia
Slovenia (1996)
La Maastricht in 1991 statele membre ale UEO au invitat celelalte state
ale Uniunii Europene sa devina membre ale UEO, in conditiile impuse de
Art. XI al Tratatului de la Bruxelles modificat, sau sa devina state cu
statut de observator in cazul in care nu doresc o implicare in activitatile
aliantei. In consecinta, Grecia a devenit al zecelea stat membru, Irlanda si
ulterior Austria, Finlanda si Suedia (odata cu intrarea in Uniunea
Europeana) au devenit membrii cu statut de observator. Danemarca a ales
deasemenea statutul de observator. In acelasi timp, alte state membre ale
NATO au fost invitate sa devina membre ale UEO, astfel incat sa poata
participa pe deplin in activitatile organizatiei: Islanda, Norvegia si Turcia
au devenit in acest fel membre cu statut de asociat.
Statutul de Partener Asociat a fost creat la Kirchberg in mai 1994 pentru a
incorpora in alianta tarile din Europa Centrala si de Est care au semnat un
Acord European cu Uniunea Europeana. Incepand cu 1994 in UEO au
fost primite cu statut de partener asociat 10 state central si esteuropene:
Bulgaria, Republica Ceha, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Ungaria,
Romania, Slovacia si Slovenia. Ulterior, pe data de 23 martie 1999,
Republica Ceha, Ungaria si Polonia au primit statutul de membru asociat,
odata cu integrarea acestora in structurile NATO
In ceea ce priveste distribuirea puterii de decizie in cadrul aliantei, numai
cele 10 state cu statut de membru deplin sunt semnatare ale Tratatului de
la Bruxelles modificat si deci au puteri depline in definirea procesului
decizional al UEO Celelalte 18 state asociate nu au putere de decizie dar
sunt tot mai mult implicate in activitatile aliantei.
In perioada ulterioara razboiului rece, UEO a devenit o organizatie mult
mai activa ca urmare a eforturilor europene de creare a unei identitati de
securitate comune pentru intreaga Uniune Europeana. Astfel, pe langa
desemnarea de catre autoritatile nationale ale statelor membre a unor
unitati militare si capacitati de comanda si control ce pot fi folosite
de catre UEO, au fost intensificate eforturile de prognoza si cercetare in
domeniul strategic prin intermediul Institutului pentru Studii Strategice
(I.S.S.) ce functioneaza in cadrul aliantei. Se poate remarca o tendinta de
crestere in ultimul timp atat a bugetului alocat UEO, precum si a
personalului folosit de catre alianta.
Schimbari intervenite n structurile de securitate europeana dupa sfrsitul
razboiului rece
Dupa caderea zidului Berlinului, structurile de securitate europeana au
cunoscut evolutii structurale importante n raport cu schimbarile majore
care au intervenit n viata politica, sociala, economica si militara a
comunitatii internationale si europene. Astfel sfarsitul razboiului rece a
produs o serie de modificari majore in ceea ce priveste conditiile de
securitate prezente in Europa (si in general in lume).
Cauza principala a acestor modificari a fost generata de diminuarea
semnificativa a amenintarii Pactului de la Varsovia: pactul a fost anulat in
1991, iar fortele militare ale Uniunii Sovietice au fost retrase de pe
teritoriile statelor central si est europene, in interiorul Federatiei Ruse.
Posibilitatea unui atac sovietic/rus surpriza asupra Europei Occidentale a
fost astfel eliminata, fortele rusesti capabile de a realiza un astfel de atac
aflandu-se la cateva mii de kilometri distanta.
Un alt factor important a fost schimbarea structurilor politice in intreaga
Europa Orientala si adoptarea de catre noile structuri a unor politici de
deschidere si cooperare cu occidentul. Cu toate ca aceste schimbari relativ
rapide au intr-o oarecare masura un caracter imprevizibil, cuplandu-le cu
retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul acestor state s-a realizat in
fapt o eliminare a posibilitatilor de realizare a
unui conflict armat in Europa capabil sa ameninte statele membre ale
Uniunii Europene.
La summitul NATO de la Roma din noiembrie 1991 alianta a introdus un
nou concept strategic ce prevede crearea unor structuri capabile de a
raspunde eficient noilor probleme de securitate aparute: managementul si
prevenirea crizelor, operatiuni de mentinere a pacii. Desigur obiectivul
principal al aliantei ramanea asigurarea securitatii statelor membre. Odata
cu sfarsitul razboiului rece insa, inamicul principal al NATO a fost in
mare masura neutralizat, fapt ce da nastere la
o serie de probleme pentru alianta: dimensiunile si capacitatile sale nu se
mai pot justifica in virtutea ideii de aparare contra unui atac masiv, avand
in vedere diminuarea riscului unui conflict deschis cu Federatia Rusa.
In decembrie 1991 a fost creat Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic, ca
finalitate a eforturilor multor membri ai aliantei de reformare a
conceptelor de securitae in lumina schimbarilor aparute in Europa
Orientala. CCNA (NACC North Atlantic Cooperation Council)
reprezinta un forum deschis dialogului intre fostii adversari din perioada
razboiului rece. Prima intalnire a NA.C.C. a avut loc pe data de 20
decembrie 1991, intre 25 de membri. In prezent, consiliul contine 39 de
membri: statele membre NATO, plus tarile din estul Europei, inclusiv
fostele republici sovietice. Consiliul este compus din ministrii de externe
sau reprezentantii acestora si se intalneste cel putin odata pe an, functie de
imprejurari.
Cu toate ca liderii NATO au insistat asupra implicarii organizatiilor de
securitate europene (OSCE si UEO) in probleme ce se afla in afara ariei
stricte a Europei, merita mentionat faptul ca liderii NATO au insistat
deasemenea ca fortele militare pan-europene propuse de unele state sa
aiba un rol complementar cu NATO si nu de inlocuitor al acestuia. La
intalnirea ministrilor de externe ai NATO in mai 1992 s-a stabilit ca
fortele NATO sa poata fi folosite in functie de necesitati in
scopul eliminarii unor eventuale probleme etnice sau conflicte interstatale
pe teritoriul continentului european. In acelasi an insa, Canada a anuntat
ca isi va retrage toate fortele militare desfasurate pe teritoriul Europei ca
urmare a reducerilor bugetare.
In ceea ce priveste Yugoslavia, NATO a fost de acord sa isi foloseasca
vasele de lupta pentru impunerea sanctiunilor decise de ONU in
noiembrie 1992. In aprilie 1993 alianta a fost mandatata de catre ONU sa
asigure respectarea interdictiilor de zbor asupra unor puncte din Bosnia.
Trebuie evidentiat faptul ca implicarea NATO in problemele din Bosnia
in perioada 1992-1993 a fost efectuata sub mandatele specifice primite de
la ONU, NATO actionand in vederea aplicarii unor rezolutii decise de
catre Consiliul de Securitate.
Summitul NATO de la Bruxelles din perioada 10-11 ianuarie 1994 a
marcat lansarea Programului Parteneriat pentru Pace (P.f.P. Partnership
for Peace). Acest program reprezinta in fapt un compromis intre
extinderea NATO si extinderea cooperarii militare dar fara acordarea
garantiilor de securitate pentru statele care nu sunt membre NATO
Scopurile Parteneriatului pentru Pace au fost urmatoarele:
-facilitarea transparentei in ceea ce priveste planificarile defensive
nationale si procesele legate de bugetul apararii; -asigurarea controlului
democratic asupra fortelor militare; -mentinerea capacitatii si dispozitiei de a
participa in cadrul
operatiunilor mandatate de catre ONU si/sau OSCE; -dezvoltarea de relatii
militare de cooperare cu NATO, in scopul
planificarii si efectuarii de exercitii comune, in vederea imbunatatirii
capactitatii acestor state de a se implica in misiuni de mentinere a pacii,
operatiuni umanitare, etc.; -dezvoltarea, pe termen lung, a unor forte ce au o
capacitate mai
buna de a colabora cu cele ale aliantei;
-efectuarea de exercitii comune precum si cooperarea intre NATO
si statele membre ale parteneriatului in operatiuni efectuate sub mandatul
ONU. Pozitia Federatiei Ruse in raport cu extinderea NATO a fost negativa,
aceasta subliniind faptul ca o eventuala extindere a NATO in estul Europei
poate regenerea o situatie conflictuala in zona, iar prezenta fortelor militare
ale aliantei la fostele granite ale Uniunii Sovietice va genera o crestere a
tensiunilor in ambele tabere. In urma unor indelungi negocieri intre Federatia
Rusa si NATO s-a stabilit ca pe teritoriul noilor state membre ale aliantei sa
nu fie dislocate sisteme de armament strategic.
Odata cu desfasurarea conflictului din Kosovo se poate spune ca a avut
loc o schimbare majora a conditiilor de securitate, cu efecte nu numai in
Europa dar si in intreaga lume. Dezacordul dintre SUA pe de o parte si
Federatia Rusa si China a devenit un fapt evident. Deasemenea, in
interiorul NATO, cu toate ca prin Tratatul de la Amsterdam nu s-au
produs modificari majore in ceea ce priveste directiile crearii unei politici
comune si de securitate la nivel european (din acest punct de vedere
tratatul a fost considerat un semiesec), statele europene erau tot mai mult
inclinate spre crearea unei identitati europene in ceea ce priveste politica
externa si de securitate, indiferent daca aceasta noua identitate va
functiona in interiorul NATO sau in afara acestuia. Alianta nord-atlantica
era din ce in ce mai mult perceputa ca un instrument american de
influentare a politicii europene.
Dupa cum se stie la 2 aprilie 2004, Romnia si Bulgaria au devenit state
membre cu drepturi depline n NATO Pentru tara noastra acest moment a
fost unul cu adevarat crucial, un moment istoric, care s-a ncadrat n
procesul general ce a schimbat fata lumii. Pentru noi a nsemnat
finalizarea unuia dintre cele doua obiective majore ale politicii externe,
integrarea n structurile NATO Cel de al doilea oiectiv, respectiv
integrarea n organismele Uniunii Europene a fost nfaptuit la 1 ianuarie
2007. Admiterea Romniei si Bulgariei n NATO a nsemnat printre altele
si eliminarea discontinuitatii teritoriale, militaro-strategice dintre Ungaria
si Grecia, ceea ce a nsemnat, desigur, o crestere a stabilitatii si securitatii
n Europa si n lume.
Asadar, sfarsitul razboiului rece a produs schimbari majore in ceea ce
priveste conditiile de securitate in Europa, alianta nord-atlantica
impunandu-se ca cea mai puternica grupare militara mondiala. In acelasi
timp insa trebuie avuta in vedere schimbarea naturii problemelor cu care
se confrunta alianta: problema extinderii NATO, implicarea in misiuni de
mentinere a pacii, noul rol asumat de NATO in urma summitului de la
Washington ce prevede capacitatea aliantei de a interveni in afara ariei
sale de responsabilitate in vederea impunerii respectarii drepturilor
omului, multiplicarea conflictelor interetnice, proliferarea sistemelor de
armament de distrugere in masa, etc.
JUSTITIE SI AFACERI INTERNE IN DREPTUL
COMUNITAR EUROPEAN
Acordarea de azil in Uniunea Europeana.
In general, prin azil se intelege
57
acordarea de catre un stat a dreptului de
intrare si de sedere pe teritoriul sau a unei persoane straine, persecutata in
tara sa. Azilul poate fi abordat atat din punct de vedere al statului caruia i se
cere, cat si din punct de vedere al individului care este indreptatit sa ceara
azil.
Statul isi poate exercita prerogativele sale suverane cu privire la admiterea si
nerespingerea la frontiere. De principiul nereturnarii trebuie sa beneficieze
orice refugiat, adica persoana care, in sensul art. 1 al Conventiei de la Geneva
din 1951, are o temere justificata de persecutie datorita rasei, religiei,
nationalitatii, apartenentei la un grup social sau convingerilor politice.
Recunoasterea statutului de refugiat nu trebuie sa conditioneze aplicarea
principiului nereturnarii. Din punctul de vedere al individului, solicitarea de
azil este un drept al sau fundamental. Acest drept a fost inscris in Declaratia
Universala a Drepturilor Omului (art. 14) in urmatorii termeni: Oricine are
dreptul de a cauta si de a se bucura de azil contra persecutiei in alte tari.
Acest drept nu poate fi invocat in cazul unei urmariri pentru infractiuni fara
caracter politic sau pentru acte contrare scopurilor si principiilor Natiunilor
Unite.
Cu toate ca exista referiri la azil in Actul final al Conferintei
Plenipotentiarilor, cat si in preambulul Conventiei, acordarea azilului nu este
tratata nici in Conventia din 1951 si nici in Protocolul din 1967. Inaltul
Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati (ICNUR) a pledat insa
intotdeauna in favoarea unei politici generoase in materie de azil, in spiritul
57
Eugen Popescu, Drept international public, op.cit, pag. 198
Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si a Declaratiei asupra azilului
teritorial adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 10 decembrie
1948, respectiv la 14 decembrie 1967.
In ultimul document mai sus mentionat se prevede ca statele trebuie sa
respecte acordarea de azil de catre alte state in virtutea suveranitatii lor. Nu
se acorda azil persoanelor cu privire la care exista dovezi serioase ca au
comis o crima impotriva pacii, o crima de razboi sau o crima impotriva
umanitatii.
Invocand normele si instrumentele dreptului international care prevad ca
persoanele care solicita azil nu vor fi supuse unor masuri de respingere la
granita si nu vor fi expulzate sau silite sa se intoarca in statul de origine,
opinam ca statul are o obligatie de a raspunde favorabil cererii de azil. Nu
putem fi de acord cu unii autori care considera ca dreptul de a acorda azilul si
de a-l respinge este un drept absolut, discretionar al statului. Dreptul de azil
este un drept al individului, al oricarei persoane care este indreptatita sal
ceara. Statul are obligatia de a-l acorda. Refuzul de a acorda azilul teritorial
poate fi socotit in ultima instanta ca o exceptie, care se poate concepe numai
in cazurile restranse prevazute de normele internationale de drept.
De asemenea, statul mai are obligatia de a respecta optiunea cetatenilor sai de
a avea azil, oriunde doresc si nu trebuie sa se opuna folosindu-si mijloacele
de constrangere. Se cunosc in aceasta materie o multitudine de mecanisme
directe sau obscure utilizate de fostele tari socialiste pentru a se opune
emigrarilor propriilor cetateni spre Europa Occidentala. Interzicerea
exercitarii dreptului de a parasi tara de origine in vederea obtinerii azilului
echivaleaza cu incalcarea celor mai elementare drepturi ale omului. Statele
trebuie sa uziteze de exceptiile de la dreptul individului la azil cu cea mai
mare prudenta, intelegere si toleranta.
In materie de azil, legislatia comunitatilor europene se afla in prezent intr-o
schimbare de esenta. Acquis-ul comunitar relevant in domeniul azilului
cuprinde, in primul rand, Conventia de la Dublin semnata l
decembrie 1997, care a definit tara responsabila pentru analizarea cererilor de
azil inaintate intr-un stat comunitar. De asemenea, mentionam aici si
Regulamentul Consiliului Europei privind crearea sistemului EURODAC
pentru compararea amprentelor .
In materie de azil, legislatia comunitara europeana
58
se afla in prezent intr-o
schimbare de esenta. Pornind de la nevoia de stabilire a unei comunicari
viabile si permanente intre ele, statele membre ale Uniunii Europene au
adoptat politici comune in materie de azil.
Aceasta intrucat institutia azilului este un instrument important al controlului
migratiei in spatiul comunitar. Totdata, azilul este si un argument forte de
respectare a drepturilor fundamentale ale omului si protectiei fiintei umane
aflate in situatia de a avea nevoie de acestea.
Odata cu realizarea pietei comune europene a aparut si cresterea numarului
de persoane din terte state de a patrunde in spatiul European, profitand de
larghetea legislatiei formalitatilor vamale, cat si a numeroaselor facilitati de
calatorie.
Acest lucru a determinat crearea posibilitatilor de a cere azil in mai multe
state membre, in mod simultan. Pe de alta parte, conform legislatiei
comunitare, nici un stat nu se considera responsabil sa analizeze procedura de
azil, lasand problemele refugiatilor nerezolvate.
Din acest motiv au fost realizate mecanismele cunoscute sub denumirile de
DUBLIN II si EURODAC. Prin cele doua mecanisme se garanteaza
solicitantilor de azil examinarea cererilor lor si se impiedica in mare masura
deschiderea mai multor proceduri de azil in Europa.
In ce consta de fapt mecanismul DUBLIN II? Acesta stabileste care este
statul competent sa analizeze cererea de azil depusa pe teritoriul Uniunii
Europene. Mecanismul stabileste criterii clare privind transferarea
responsabilitatii solicitantilor de azil. La mecanismul DUBLIN II s-au mai
alaturat Islanda si Norvegia, alaturi de statele membre.
58
Eugen Popescu, Drept international public, op.cit. , pag. 200-205
Obiectiv similar l-au avut si prevederile Acordului Schengen care a fost pus
in aplicare incepand cu 26 martie 1995 de Portugalia, Spania, Franta, Belgia,
Olanda, Luxemburg si Germania. Conventia de la Dublin, semnata la 1
septembrie 1997 a inlocuit prevederile referitoare la azil din Acordul
Schengen. Incepand cu data mentionata, Conventia de la Dublin a fost pusa
in aplicare de catre statele semnatare si in plus Danemarca, Irlanda, Marea
Britanie, Italia, Grecia, Austria si Suedia (de la 1 octombrie 1997) si Finlanda
(de la 1 ianuarie 1998). La 15 martie 2001 printr-un Acord special, Conventia
de la Dublin se aplica si in Islanda si Norvegia.
Statele semnatare ale Conventiei de la Dublin au adoptat o legislatie unitara
in materie de azil prin Regulamentul C.E. nr. 343/2003 denumit
Regulamentul DUBLIN II, la care au subscris toate tarile membre cu exceptia
Danemarcei, pentru care ramane in continuare valabila Conventia de la
Dublin.
Regulamentul adoptat se refera la relatiile dintre statele membre privind
stabilirea obligatiilor reciproce referitoare la azilanti; el nu modifica
prevederile stabilite de state asupra analizarii cererilor de azil si statutului
juridic al refugiatilor. In mod deosebit, Regulamentul stabileste cheltuielile
suportate de statul care raspunde cererii de azil. Cheltuielile necesare cu
cazarea, hranirea, asistenta material-juridica, sanitara etc. au fost calculate
pentru Olanda si apoi au fost generalizate si aproximate la 50.000 euro pentru
un solicitant de azil in medie pe an. Regulamentul DUBLIN II stabileste
statul membru responsabil cu aceste cheltuieli. De asemenea, el a inlocuit
prevederile Conventiei DUBLIN din 1990 cu o legislatie europeana care sa
permita o cat mai rapida identificare a statului membru responsabil pentru
inceperea procedurii de azil, cu termene rezonabile pentru fiecare din fazele
acestui proces. Regulamentul isi propune ca obiectiv principal prevenirea
abuzurilor impotriva procedurilor de azil sub forma solicitarilor multiple ale
acelorasi azilanti catre mai multe state semnatare.
Sistemul Dublin identifica statul membru responsabil pentru
examinarea unei solicitari de azil ca fiind statul cel mai mult responsabil
pentru intrarea solicitantului de azil, in spatiul DUBLIN. Facem precizarea ca
spatiul DUBLIN nu se confunda cu spatiul Schengen, termenii nu sunt
sinonimi. Spatiul DUBLIN este acel teritoriu care se afla sub autoritatea
statelor, care implementeaza DUBLIN II, adica statele semnatare mai putin
Danemarca, la care s-au alaturat Norvegia si Islanda.
Regulamentul DUBLIN stabileste atat criteriile si metodologia in vederea
determinarii statului responsabil cu examinarea cererii de azil, cat si
obligatiile acestuia ce decurg din aceasta imprejurare.
Subiectele pasive in cadrul mecanismului DUBLIN sunt cetatenii tertelor tari
care solicita azil in spatiul statelor membre, straini cu sedere ilegala retinuti
sau banuiti ca ar fi depus o cerere de azil intr-un alt stat membru. Statul
responsabil pentru examinarea cererii de azil conform Regulamentului
DUBLIN este obligat:
a. sa se ocupe de orice solicitant de azil care a depus o cerere intrun alt stat
membru;
b. sa finalizeze procedura de determinare a statutului de refugiat.
Aderand de la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeana, Romania a intrat in
spatiul comunitar, devenind frontiera externa a Uniunii. Romania sa alaturat
luptei comune impotriva migratiei ilegale si, in acelasi timp, ea insasi este
acum implicata pentru a acorda protectie persoanelor care au nevoie.
Facand abstractie de spatiul Schengen, Romania a devenit cu teritoriul sau
parte din spatiul Dublin si aplica mecanismul Dublin II. Pozitia geografica a
Romaniei in spatiul Europei Centrale si de Est si fluxurile de imigranti care
strabat teritoriul Europei de la est la vest au crescut considerabil numarul
cererilor de azil depuse in Romania.
Pe de alta parte, avand in vedere diferentele de asistenta materiala, sociala
sau medicala, cei mai multi solicitanti de azil din Romania incearca
sa ajunga in tarile occidentale depunand noi cereri de azil pentru alte scopuri
de natura personala. Acest lucru a atras responsabilizarea tarii noastre in
preluarea sau readmisia acestora si finalizarea procedurilor de azil.
In cadrul eforturilor de aderare la Uniunea Europeana, Romania si-a asumat
in cadrul capitolului negociere (24), Justitie si Afaceri Interne, obligatia de a
pregati tara pentru aderarea la mecanismul DUBLIN si a instrumentului sau
tehnic EURODAC incepand cu data aderarii. In prezent, eforturile
guvernului roman se concentreaza in armonizarea legislatiei interne in
materie de azil, straini si controlul frontierei, cu prevederile legislatiei
comunitare. Efortul este de asemenea indreptat si spre crearea institutiilor
necesare sustinerii acestor activitati si pregatirea personalului calificat in
domeniu, care sa poata coopera cu cel similar din Europa Occidentala.
Reluand o afirmatie anterioara, mentionam ca mecanismul comunitar
denumit EURODAC este suportul tehnic necesar implementarii
Regulamentului DUBLIN II de catre statele membre. Mecanismul
EURODAC este Sistemul European de Identificare a Amprentelor (termenul
EURODAC este alcatuit prin reunirea termenului European cu cel de
Dactyloskopie).
EURODAC a fost lansat pe 15 ianuarie 2003 in statele membre ale Uniunii
Europene (mai putin Danemarca), precum si in Norvegia si in Islanda. Acest
sistem permite compararea amprentelor solicitantilor de azil si ale unor
anumite grupuri de solicitanti ilegali, in vederea stabilirii statului responsabil
de procesarea cererii de azil. EURODAC este un instrument important pe
calea dezvoltarii unui sistem european comun in domeniul azilului, a celei
de-a doua generatii a Sistemului de Informatii Schengen, precum si a
Sistemului de Identificare a Vizelor.
EURODAC consta intr-o Unitate Centrala la Comisia Europeana, echipata cu
o baza de date complet automatizata pentru compararea
amprentelor si transmiterea electronica a informatiilor intre statele membre
si aceasta Uniune Centrala.
Sistemul EURODAC functioneaza in baza:
-Regulamentului Consiliului European (CE) nr. 2725/2000 privind infiintarea
sistemului EURODAC pentru compararea amprentelor in vederea punerii
efective in aplicare a Conventiei de la Dublin;
-Regulamentul (CE) nr. 407/2002 privind stabilirea dispozitiilor de aplicare a
Reg. EURODAC.
Grupurile tinta de persoane care pot fi inregistrate, respectiv numai cautate in
EURODAC sunt urmatoarele:
-solicitantii de azil care au implinit 14 ani, potrivit art. 4 din Regulamentul
EURODAC, categorie de care raspunde Oficiul National pentru Refugiati;
-cetatenii straini care au implinit 14 ani, retinuti pentru trecere ilegala a unei
frontiere externe, dar nu pot fi trimisi inapoi (expulzati) in baza acordurilor,
categorie de care raspunde Inspectoratul General al Politiei de Frontiera;
-cetatenii straini care au implinit 14 ani si se afla ilegal intr-un stat membru,
categorie de a carui implementare raspunde Autoritatea pentru Straini.
Regulamentul DUBLIN si aplicarea sistemului EURODAC constituie un
segment important in constructia unui sistem european comun de azil.
Unitatea Centrala EURODAC este nu numai un instrument esential pentru
aplicarea mai rapida si mai eficienta a Regulamentului DUBLIN II, dar si un
bun indicator pentru fenomenul solicitarilor multiple de azil. Impactul sau ar
trebui sa fie descurajarea acelora care sunt tentati sa faca selectia azilului in
Uniunea Europeana.
Noua legislatie si procedurile in vigoare din Romania sunt in deplina
concordanta cu acquis-ul Uniunii Europene, inclusiv cu Conventia de la
Dublin impreuna cu rezolutiile de aplicare a acesteia. Astfel, odata cu
aderarea la UE incepand cu 1 ianuarie 2007, Romania a ratificat Conventia
de la Dublin si transpune in legislatia nationala aspectele ce decurg din acest
important document, precum si masurile ce decurg din acquis-ul comunitar
in materie, pe care il redam mai jos pentru informarea cititorilor nostri
59
.
Mentionam ca in cadrul Oficiului National pentru Refugiati sa creat un compartiment responsabil cu aplicarea
procedurilor Dublin.
Acquis-ul comunitar relevant in domeniul azilului este dat de:
-Regulamentul nr. 1560/2003 (CE) al Comisiei din 2 septembrie 2003, pentru
stabilirea normelor de aplicare a Regulamentului nr. 343/2003 (CE) privind
criteriile si mecanismele de determinare a statelor membre responsabile
pentru examinarea cererii de azil depusa intr-unul din statele membre de
catre cetateanul unui stat tert;
-Regulamentul nr. 343/2003 (CE) al Consiliului din 18 februarie 2003
privind stabilirea criteriilor si mecanismelor de determinare a statelor
membre responsabile pentru examinarea cererii de azil depusa intr-unul din
statele membre de catre cetateanul unui stat tert;
-Directiva nr. 86/2003/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind
dreptul la reunificarea familiei;
-Decizia nr. 1/2000 din 31 octombrie 2000, a Comitetului reglementat de art.
18 din Conventia de la Dublin, referitoare la transferul responsabilitatii
examinarii cererilor de azil formulate de membrii familiei, conform art. 3(4)
si art. 9 din aceasta Conventie;
-Decizia nr. 1/98 din 30 iunie 1998 a Comitetului reglementat de art. 18 din
Conventia de la Dublin din 15 iunie 1990 referitoare la prevederile de
implementare a Conventiei;
-Directiva nr. 9/2003/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 ce stabileste
standardele minime pentru primirea solicitantilor de azil;
-Decizia nr. 596/2000 CE a Cosiliului din 28 septembrie 2000 privind
stabilirea Fondului European pentru Refugiati.
59
Sursa:http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/asylum/specific_clauses/_en.htm.
Trecerea frontierelor statelor comunitare.
Politica UE in domeniul frontierelor are in vedere:
a) crearea unei zone europene de libertate, securitate si justitie in care nu mai
este nevoie de controlul obisnuit al persoanelor la frontierele interne;
b) elaborarea si aplicarea unor standarde comune in ce priveste controlul la
frontierele externe ale Uniunii;
c) politicile de vize, azil si imigratie.
Reamintim faptul ca Marea Britanie si Irlanda nu au acceptat Titlul IV al
Tratatului de la Roma, iar Danemarca participa doar la masurile referitoare la
politicile de vize.
Cea mai importanta realizare a politicii comunitare in domeniul trecerii
frontierelor il constituie realizarea Spatiului Schengen, dupa cum am mai
aratat. Acesta s-a constituit in afara dreptului comunitar, ca urmare a
initiativei celor cinci state fondatoare: Germania, Franta si tarile Beneluxului
(Belgia, Olanda si Luxemburg). Scopul statelor fondatoare a fost acela de a
avansa mai mult in ce priveste libera circulatie a persoanelor.
Atingerea acestui scop s-a dovedit destul de dificila; tensiunile aparute vizau
raportul dintre suveranitate si comunitarizare. Ameliorarea situatiei a fost
ingreunata de intarzierea participarii depline a Italiei la Spatiul Schengen
pana in anul 1997 si a Greciei, pana in anul 2000.
Acquis-ul comunitar din domeniul Schengen cuprinde:
controalelor frontierelor interne, concomitent cu intarzierea controalelor la
frontierele externe;
-Realizarea Sistemului de Informatii Schengen.
- Acordul Schengen (1985);
- Conventia de Implementare Schengen (1990);
- Decizii si Regulamente prin care se reglementeaza eliminarea
Pentru trecerea frontierelor interne ale Uniunii Europene, acquis-ul
comunitar cuprinde urmatoarele acte normative:
-Conventia de Implementare a Acordului Schengen, art. 2;
-SCH/Com-ex (94) 1 rev. 2 -26.04.94 Adoptarea masurilor de indepartare
a obstacolelor si restrictiilor la traficul prin punctele rutiere de trecere a
frontierelor interne;
-SCH/Com-ex (95) 40 rev. 6 privind procedura de aplicare a articolului 2(2)
al Conventiei de Implementare a Acordului Schengen.
Pentru trecerea frontierelor externe, la nivelul Uniunii Europene au fost
elaborate o multitudine de acte normative care formeaza un pachet legislativ
format, in principal, din:
-Conventia de Implementare a Acordului Schengen art. 3, 5 si 6;
-Instructiuni din Manualul Comun privind controlul traficului la frontiera, cu
toate modificarile ulterioare;
-Decizii si regulamente referitoare, in principal, la: stampile comune, regimul
minorilor, indicatiile minime folosite pe indicatoarele din punctele de trecere
a frontierelor externe; infiintarea Agentiei Europene pentru Managementul
Cooperarii Operationale la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale
Uniunii Europene; modul de aplicare a stampilelor pentru cetatenii statelor
terte la frontierele externe etc.
Mentionam faptul ca aderarea noilor state membre ale UE la Spatiul
Schengen se produce in urma unei decizii unanime a Consiliului UE si este
rezultatul unui proces de evaluare a gradului de adecvare legislativa si a
nivelului capacitatii administrative a statului in discutie.
Acest proces este unul in doua etape. Aderarea la UE nu implica pur si
simplu aderarea la Spatiul Schengen, dar constituie o prima etapa in acest
sens. De aceea, aderarea la UE este numai un prim pas, aceasta neaducand
imediat si eliminarea controalelor la granitele interne dintre statele vechi si
cele noi. Implementarea la standardele comune este un proces complex de
pregatire a noilor state si face obiectul unei decizii distincte a Consiliului, la
o anumita perioada ulterioara de la data aderarii la UE. Instrumentul cheie in
perioada de preaderare in domeniul controlului frontierelor il constituie
Planul de actiune pentru Implementarea Acordului Schengen, prin care
statele candidate trebuie sa demonstreze intelegerea implicatiilor acquis-ului
Schengen si periodizarea actiunilor care urmeaza sa fie adoptate in cadrul
unui calendar de aderare.
UE a definitivat caderea Cortinei de fier extinzand incepand cu 21
decembrie 2007 Spatiul Schengen la tarile din Europa Centrala, permitand
astfel cetatenilor sai sa se deplaseze in 24 de tari fara a fi supusi controalelor
la frontiera. In total, 9 tari care au aderat la UE in 2004 ( cele trei tari baltice,
Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia si Malta) au intrat in Spatiul
Schengen, format pana atunci din 13 tari ale Uniunii, plus Norvegia si
Islanda. Marea Britanie si Irlanda nu fac parte din Spatiul Schengen.
In ce priveste Romania care a semnat acordul de intrare in zona Schengen pe
1 ianuarie 2007, Guvernul nostru si-a propus aderarea la Spatiul Schengen in
2011, cu un an mai devreme decat este stabilitit prin Planul de actiune
Schengen. Revizuirea termenului, operata in 2007, a fost determinata de
evolutia acquis-ului la nivel European, de programele legislative,
institutionale si operative in domeniile descrise de Plan. Inainte de a intra in
spatiul Schengen, fiecare stat este evaluat in patru domenii majore:
frontierele aeriene, regimul vizelor, capacitatea de cooperare a politiei si
protectia datelor personale.
Noua zona Schengen, numita astfel dupa un mic orasel din Luxemburg unde
a fost semnat primul acord in 1985, are in prezent 3,6 milioane de kilometri
patrati si reprezinta circa o treime din suprafata SUA. Ea se intinde de la
punctul de frontiera Narva (dintre Estonia si Rusia) pana la Narbonne (in
centrul Frantei). Din martie 2008, zona Schengen cuprinde si aeroporturile
din totalul de 24 de tari europene membre, in care locuiesc peste 400
milioane de oameni.
Renuntarea la granite nu inseamna si renuntarea la controlul efectiv al celor
care traverseaza granitele. Din contra, vamesii din tarile membre au acces la
baza de date Schengen privind traficantii, infractorii si chiar suspectii de
terorism.
Pentru informarea cititorilor nostri redam mai jos cateva aspecte importante
care trebuie avute in vedere atunci cand ne referim la Spatiul Schengen:
a) Cronologia aderarii la Acordul Schengen, a celor 24 de state:
1985 Belgia, Olanda, Luxemburg, Germnaia, Franta;
1990 Italia;
1991 Spania si Portugalia;
1992 Grecia;
1995 Austria;
1996 Danemarca, Suedia, Finlanda;
2001 Islanda si Norvegia;
2007 Letonia, Estonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria,
Slovenia si Malta (9 state).
b) Participarea Danemarcei
-Danemarca a semnat Acordul Schengen si poate alege sa aplice sau nu orice
decizii noi adoptate in cadrul Titlului IV, chiar si cele care constituie o
dezvoltare a acquis-ului Schengen;
-este membra a Uniunii Nordice a Pasapoartelor alaturi de Suedia, Finlanda,
Islanda si Norvegia
c) Participarea Marii Britanii si a Irlandei
-conform Protocolului anexat Acordului Schengen, cele doua state pot
participa in totalitate sau in anumite domenii ale acquis-ului Schengen daca
celelalte 24 de state decid astfel in unanimitate, in cadrul Cosiliului UE;
-Marea Britanie a solicitat (martie 1999) sa participe la unele domenii ale
Acordului Schengen cum ar fi: cooperarea politieneasca si judiciara,
combaterea drogurilor si Sistemul Informatic Schengen.
d) Participarea Islandei si Norvegiei
-Norvegia si Islanda iau parte la Uniunea Nordica a Pasapoartelor, alaturi de
Suedia, Finlanda si Danemarca;
-in cadrul Uniunii mentionate mai sus au fost eliminate controalele la
frontierele interne;
-Islanda si Norvegia au semnat un Acord cu UE (mai 1999) care le da dreptul
sa participe, daca doresc, la elaborarea noilor instrumente legislative ale
acquis-ului Schengen; actele sunt adoptate de statele membre, dar pot fi
aplicate prin vointa comuna si celor doua state;
-aceasta asociere este materializata intr-un Comitet mixt in afara cadrului
UE, format din reprezentantii celor doua state, Consiliul UE si Comisia
Europeana.
e) Participarea Elvetiei
-negocierile Comisiei Europene cu Elvetia au inceput in anul 2002;
finalitatea acestor negocieri a avut ca urmare semnarea de catre cele doua
parti (UE si Elvetia) a unui acord de asociere a Elvetiei la implementarea,
aplicarea si dezvoltarea acquis-ului Schengen.
f) Definitii si termeni:
Frontiere interne: frontierele comune terestre ale statelor membre,
aeroporturile pentru zborurile interne si porturile maritime pentru liniile
regulate de pasageri, care au punct de plecare sau de destinatie alte porturi de
pe teritoriul statelor membre, fara escale in porturi din afara acestor teritorii.
Frontiere externe: frontierele terestre si maritime, precum si aeroporturile si
porturile maritime ale statelor membre, daca nu sunt frontiere interne.
Stat tert: orice alt stat decat partile contractante.
Strain: orice alta persoana decat cetatenii statelor membre ale Comunitatilor
Europene.
Controlul de frontiera: controlul la frontiera care se intemeiaza doar pe
intentia de a trece frontiera, indiferent de motiv.
Punct de trecere a frontierei: orice punct de trecere autorizat de catre
autoritatile competente pentru trecerea frontierelor externe.
Cu privire la cooperarea vamala, acquis-ul comunitar are ca scop crearea
unui spatiu comun economic, social si politic care sa abordeze o noua
conceptie cu privire la granitele nationale. Treptat, se urmareste sa se renunte
complet la izolationismul national si sa se dea curs principiului convergentei
teritoriale.
UE adopta norme care sa duca la relaxarea treptata a atributiilor statelor in ce
priveste controlul fluxurilor de marfuri si persoane, concomitent cu atributiile
noi sub titulatura de cooperare vamala. Aceste noi atributii au drept scop
asigurarea respectarii normelor europene de libera circulatie si de prevenire a
faptelor ilicite.
Cooperarea vamala se trateaza intotdeauna impreuna cu combaterea
terorismului, traficul transfrontalier de arme, produse contrafacute, substante
nucleare si droguri. Cele mai importante acte normative ale acquis-ului
comunitar in domeniu sunt:
-Rezolutia Consiliului UE din 2 octombrie 2003 privind strategia de
cooperare vamala (OJC 247/2003);
-Decizia nr. 253/2003/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 11
februarie 2003 privind adoptarea programului de actiune in domeniul vamilor
la nivel comunitar (Customs 2007), (OJL 036/2003);
-Conventia cu privire la cooperarea si asistenta mutuala intre administratiile
vamale (OJC 024/1998) adoptata in temeiul art K3 din Tratatul asupra UE.
In Romania acquis-ul comunitar european referitor la cooperarea vamala a
fost implementat in urmatoarele acte normative:
-Legea nr. 141/1997 care a adoptat Codul Vamal;
-H.G. nr. 1114/2001 care a adoptat Regulamentul Vamal;
-Legea nr. 202/2000 privind unele masuri pentru asigurarea respectarii
drepturilor de proprietate intelectuala in cadrul procesului de vamuire;
-OUG nr. 86/2002 privind infiintarea Ghiseului Unic in punctele de trecere a
frontierei de stat a Romaniei, cu modificarile aduse de Legea nr. 408/2005;
-Codul de conduita si disciplina pentru personalul vamal, adoptat in 2002;
-Codul de conduita al functionarului public din cadrul Autoritatii Nationale a
Vamilor (ANV), aprobat prin ordin al Agentiei Nationale de Administratie
Fiscala (ANAF) si intrat in vigoare incepand cu 5 septembrie 2005;
-Planul de actiune al ANV din cadrul Strategiei de Lupta impotriva Coruptiei
a autoritatii vamale, pe perioada 2005-2007.
Mentionam si faptul ca Autoritatea Nationala a Vamilor a semnat acordul de
asistenta reciproca cu agentii vamale similare din Bulgaria, Serbia, Republica
Moldova si Ucraina.
Politica in domeniul migratiei.
Migratia populatiei reprezinta un fenomen demografic complex cu
importante complicatii juridice, sociale, economice si politice, fenomen care
trebuie cunoscut, masurat si analizat.
Procesul de mobilitate a populatiei a insotit umanitatea pe toate treptele de
civilizatie pe care le-a parcurs cunoscand forme, tipuri si directii variate.
Studiul migratiei necesita raspunsuri la intrebari de felul: cine poate fi numit
migrant, de ce migreaza oamenii, unde migreaza populatia, ce
impact are populatia migratoare asupra tarii de origine si a celei de destinatie,
trebuie oprita sau stimulata migratia?
In literatura de specialitate nu gasim o definitie unanim acceptata a migratiei,
deoarece nu exista o cale unica de masura a ei, independenta de procesul de
masurare. In practica se utilizeaza definitiile migratiilor formulate in
programele de recensamant, in registrele populatiei sau in anchetele sociale.
Cel mai mult este acceptata definitia potrivit careia migratia este schimbarea
domiciliului permanent pentru cel putin un an in cadrul comunitatii de
destinatie.
Migratia populatiei se poate imparti in trei categorii (in ce ne priveste):
-migratia interna, care are loc in interiorul granitelor unei tari si este supusa
legislatiei acelei tari;
-migratia internationala care se desfasoara intre tari si este guvernata de legi
nationale si internationale;
-migratia comunitara care are loc intre terte state si statele membre ale UE si
este guvernata de legislatia europeana, cea a statelor membre si, in unele
privinte, de conventiile internationale in materie.
Zona din care pleaca o persoana poarta denumirea de loc (zona) de origine,
care poate sa fie locul de domiciliu la inceputul perioadei de migratie sau
locul ultimului domiciliu de unde s-a migrat.
Zona (locul) in care se incheie procesul de migrare a unei persoane poarta
denumirea de zona de destinatie sau de sosire. Pentru un migrant, zona de
destinatie este locul domiciliului sau, la sfarsitul intervalului de migratie.
Asadar, migratia unei persoane este o miscare in spatiu care implica
schimbarea de domiciliu. Persoana care isi schimba domiciliul intr-un
interval de timp determinat poarta numele de persoana migranta sau, mai
simplu, migrant.
Facem precizarea ca in literatura engleza de specialitate se face o distinctie
terminologica intre imigranti si emigranti. Aceasta distinctie este facuta si de
unii specialisti din tara noastra, care folosesc termeni diferiti pentru plecati si
sositi in interiorul unei tari si in exteriorul ei sau in migratia interna si
externa;
-pentru migratia interna imigrant;
-pentru migratia externa emigrant.
In cele mai multe cazuri se adopta schema simplificatoare, vorbinduse doar
de un singur eveniment migratia si obiectul sau migrantul.
Dintre cele trei categorii de migrari, ne vom ocupa in continuare conform
demersului nostru de migrarea comunitara. Acquis-ul comunitar relevant in
domeniul de care ne ocupam este reglementat de Rezolutia Consiliului
Uniunii Europene privind limitarea admisiei cetatenilor tarilor din afara UE
pe teritoriul statelor membre in scopul angajarii sau exercitarii unei activitati
profesionale independente, precum si de directivele care definesc
infractiunea de intrare ilegala si infractiunile conexe acesteia, inclusiv
sanctionarea transportatorului. In lumina celor analizate pana acum, migratia
intre statele membre ale UE este o migratie de ordin comunitar (intern), cu
toate consecintele ce decurg de aici.
In afara celor aratate mai sus, acquis-ul comunitar privind migratia mai
include si obligatiile in domeniu stipulate de conventiile internationale.
Analizand cauzele reale ale migratiei in UE (economice, umanitare, sociale,
religioase si juridice etc.), Comisia Europeana a facut o serie de recomandari
generale intre care mentionam:
-dezvoltarea unei strategii nationale privind controlul migratiei in statele
membre;
-promovarea unor servicii informationale in statele terte pentru a se stimula
cooperarea intre serviciile diplomatice si autoritatile locale;
-elaborarea si aplicarea unei politici de atentie sporita la granitele UE, iar in
cazul migratiei ilegale, a transportului ilegal de persoane sa fie instituite
sanctiuni corespunzatoare;
-promovarea unei politici adecvate de atragere de forta de munca;
-elaborarea si aplicarea unei politici simple si transparente de eliberare a
permiselor de munca, de combatere a muncii la negru si imbunatatire a
statutului femeii imigrante s.a.m.d.;
-acordarea unei atentii deosebite minorilor neinsotiti care migreaza din terte
state in UE;
-aplicarea reglementarii mariajului de convenienta al unei persoane dintr-un
stat membru cu o persoana dintr-un stat tert, reglementat in 1997 printr-o
rezolutie a Consiliului, in scopul tinerii sub control a acestui fenomen social.
O forma externa a migratiei ilegale este traficul de fiinte umane. Traficul de
fiinte umane reprezinta o forma moderna de sclavie, care este legata de alte
segmente ale criminalitatii organizate (traficul de droguri, traficul de
armament, spalarea de bani etc).
In cadrul UE, problematica traficului de fiinte umane se situeaza din punct de
vedere tematic in domeniul de care ne ocupam, adica cel al Justitiei si
Afacerilor Interne. In mod deosebit, traficul de fiinte umane cel mai periculos
se refera la cel de femei si copii.
In Raportul Comisiei Europene pe anul 2004, de exemplu, se cita Romania ca
fiind o tara de origine, tranzit si destinatie pentru victimele traficului de
fiinte umane. Cu toate ca incepand de la 1 ianuarie 2007 Romania a devenit
membra cu drepturi depline a UE, ea continua sa fie o placa turnanta pentru
traficul de femei dinspre Republica Moldova, Ucraina, Rusia si alte state est-
europene.
Dar nu numai femeile sunt victime alte traficului cu fiinte umane, ci si copiii
si chiar persoanele adulte. Potrivit practicilor actuale, copiii sunt
traficati pentru a munci fortat sau a se prostitua, iar adultii pentru munca
murdara, dificila si periculoasa.
Implementarea acquis-ului comunitar in Romania a fost o actiune care este
aproape de final. Legislatia privind regimul strainilor in Romania a fost
aliniata la prevederile comunitare, cadrul legal este dat de OUG nr. 194/2002
cu privire la regimul strainilor in Romania, intrata in vigoare la 26 ianuarie
2003, aprobata cu modificarile si completarile operate de Legea nr. 357/2003
si republicata in 2004. Au fost reglementate juridic probleme cum sunt:
-procedurile returnarii in tarile de origine;
-admiterea cetatenilor tertelor state in scopul angajarii si al desfasurarii de
activitati economice independente;
-probleme legate de tranzitul aeroportuar;
-protectia minorilor;
-responsabilitatile cu privire la transporturi;
-procedurile speciale cu privire la obtinerea vizelor pentru cetatenii care
apartin statelor aflate pe lista tarilor cu un potential migrator ridicat, pentru
intrare pe baza de invitatie si constituire de garantii bancare.
De asemenea, Romania a incheiat acorduri privind procedura readmisiei cu
toate statele membre (cu exceptia Marii Britanii si Portugaliei), precum si cu:
Elvetia, India, Croatia, Republica Moldova, Macedonia, Turcia, Estonia,
Lituania s.a. In acelasi timp, a fost intocmit un Acord cadru cu privire la
readmisia cetatenilor proprii si a strainilor aliniat la prevederile Conventiei
privind protectia drepturilor omului si libertatilor fundamentale, Conventia
asupra statutului refugiatilor si Protocolul privind statutul refugiatilor.
Legislatia romana a reglementat expulzarea, care este altceva decat
returnarea. Astfel, expulzarea este dispusa de instantele de judecata, ca
urmare a comiterii unor fapte penale si este pusa in aplicare de catre organele
de politie. Returnarea este o masura administrativa dispusa de
Ministerul Internelor si Reformei Administrative in scopul combaterii
migratiei ilegale.
In urma procedurilor de expulzare si returnare se elibereaza un document
tipizat in deplin acord cu cel utilizat de statele membre ale UE.
Romania a elaborat si aprobat in aprilie 2004 documentul intitulat Strategia
Nationala privind Migratia si Planul de Actiune. Cu privire la cooperarea
intre state, pentru realizarea unor frontiere sigure si combaterea migratiei
ilegale, au fost elaborate doua programe:
-Programul Europa care vizeaza cooperarea intre administratiile vamale
ale statelor membre sau intre politiile nationale;
-Programul Grotius care prevede masuri de cooperare in domeniul judiciar.