In anii Razboiului Rece, Africa era controlata in mare masura de regimuri etatiste

apropiate de URSS, Libia Socialista, Cuba, China, puterile anglo-saxone si de Franta.

Parisul a reusit prin abilitate diplomatica si relatii speciale cu URSS si cu R.P. Chineza sa
fructifice cu succes economic relatiile cu fostele sale colonii. Dupa incetarea Razboiului
Rece, Parisul s-a lansat intr-o ofensiva de umplere a vidului strategic rezultat din
retragerea cubanezo-sovoietica de pe continent. Actiunea sa, pusa uneori in legatura cu
interesele UE in Africa- a inceput sa fie contracarata la sfarsitul secolului XX de SUA.
Inca din 2002, Robert B. Zoellick, inalt responsabil economic american a contestat
monopolul francez in fostele colonii administrate odinioara de Paris. SUA si-a sporit
importurile din Africa, de la 14 miliarde de $ in 1999, la 21 miliarde $ in 2001.
Aproximativ 20% din importurile americane de petrol vin din Africa. Coasta de Fildes
pare sa evolueze spre Washington. Misonarii, ofiterii de informatii, politicienii si oamenii
de afaceri nord-americani au invadat Mali. Ajutoarele si investitiile din SUA tind sa
depaseasca fondurile alocate de Franta. Cele mai pesimiste opinii sugereaza ca noua
politica africana a SUA (demarata de Bill Clinton si dezvoltata de G. Bush) se explica
prin : atractivitatea pietelor petroliere regionale; contracararea islamismului militant;
concurarea Frantei chiar in propria zona traditionala de influenta si reducerea implicita
a prestigiului ei in UE. Chiar si in Senegal, centrul zonei franceze influenta SUA creste
vertiginos. Presedintele Wade s-a raliat razboiului impotriva terorismului international, cu
toate ca tara sa este majoritar musulmana.
In anii din urma, UE si-a conturat o anumita politica africana. Tarile din bazinul
Mediteranei fac parte dintr-o retea de parteneriat cu UE, Franta si Italia sunt foarte active
in regiune. De asemenea, UE tinde sa se implice si in stabilizarea unei zone din Africa de
Est Centrala ( Sudan) sau de Vest Centrala (Congo), fara insa a face o adevarat
concurenta SUA. Recent, Marea Britanie a inceput sa promoveze un ajutor international
centrat pe Africa (2004-2005).
In zile de 5-6 decembrie 2003, s-a desfasurat la Tunis, Summitul Euro-Maghrebian la
nivel inalt la care au participat: Franta, Spania, Italia, Portugalia, Malta, Mauritania,
Marocul, Algeria, Tunisia si Libia. S-au discutat aspecte ale luptei anti-teroriste, migratiei
persoanelor si spatiului solidaritatii euro-mediteranene.
Atentia presedintelui Jack Chirac s-a concetrat asupra spatiilor petroliere din Algeria,
Camerun si Gabon. Franta a incercat si in problemele africane sa imprime in cadrul UE o
directie de contestare a initiativelor anglo-saxone. Astfel, Parisul a sprijinit regimul
presedintelui Robert Mugabe (Summitul franco-african din 20-21 februarie 2003), exclus
din Common Wealth pentru violari la adresa Drepturilor Omului. Totodata l-a ajutat pe
presedintele Kabila in cursul crizelor congoleze, fiind acuzat si de participarea la
masacrarea populatiei tutsi din Rwanda, in 1993-1994. La fel, o interventie militara
pripita in Coasta de Fildes urmarea sa impiedice implicarea in criza a ONU si SUA( in
primavara anului 2003). Totusi o politica de prestigiu in Africa nu poate fi promovata cu
resursele materiale limitate ale Frantei.

UE a urmarit sporirea ajutoarelor de dezvoltare in Africa, dar nu a renuntat la

subventionarea proprilor agricultori, aceste politic vin in contradictie cu interesele
exportatorilor agricoli de pe continent. Initiativele europene vizeaza si regmentarea
imigratiei masive spre vechiul continent. O atentie deosebita a UE se concentreaza asupra
cooperarii energetice cu statele din bazinul Mediteranei ( Algeria si Libia). Si tema
combaterii terorismului islamic intereseaza Bruxelles-ul in deosebi a bazelor din Maroc si
Algeria. Recenta Uniune pentru Mediterana subliniaza implicare tot mai masiva a UE in
Africa. Daca in 2008 s-a creat la initiativa Frantei Uniunea pentru Mediterana (UE si
statele arabe din regiune), in 2011-2012 Bruxelles-ul a fos total surprins de revolutiile
arabe. Acestea au afectat in deosebi negocierile si initiativele de aderare a statelor
respective la piata interna europeana. Mai nou, China si-a reluat ofensiva in Africa,
interesul ei se concetreaza pe spatiul cu resurse petroliere si cu alte materii prime
industriale. Au avut loc mai multe reuniuni China- Africa, comertul bilateral depasind
deja cifrele atinse de UE. China este direct implicata in Angola, Congo, Sudan. Peste
750.0000 de chinezi lucreaza in statele africane. Un parteneriat special s-a incheiat intre
UA( Uniunea Africana) si China. India, la randul ei a perfectat un parteneria cu UA
( Uniunea Africana). Pentru China, acest continent reprezinta atat o imensa piata de
materii prime, cat si un spatiu de expansiune comercial. Oamenii de afaceri, specialisti,
lucratori chinezi se instaleaza in cateva puncte strategice, cu precadere porturi si zone
bogate in hidrocarburi. Se acorda imprumuturi financiare neconditionate politic, se
construiesc infrastructuri, rafinarii, conducte.
Tenacitatea si disciplina caracterizeaza expansiunea chinezilor pe continent, si poate mai
putin generozitatea ( au aparaut numeroase critici locale la adresa orientarilor lor
necolonialiste); textilele chineze ameninta sa inchida fabricile locale. Uneori, chinezii
si occidentalii coopereaza foarte bine ( in Sudan, Angola, Ciad, Nigeria).
Acum cativa ani s-a intrunit Summitul China- Africa in noiembrie 2006 la care au
participat 50 de state. Bejingul va acorda ajutoare (credite si imprumuturi) de 5 miliarde
de $, isi va anula datoriile celor mai sarace tari. Anterior, presedintele Hu Jintao si
premeriul Wen Jiabao au efectuat ample turnee africane (exemplu preluat si de Vladimir
Putin). Guvernul chinez ofera sprijin sfidand FMI si Banca Mondiala. China a devenit
poate cel mai important partener comercial al Africii. Expertii americani atrag atentia ca
Washington-ul va trebui sa adopte o noua strategie africana in colaborare cu UE in
ipoteza amplificarii ofensive Chinei pe continentul negru.