Titu Maiorescu

(1840-1917)
Titu Liviu Maiorescu s-a nscut la Craiova , la 15 februarie 1840. Acesta a fost
academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician i
scriitor romn, prim-ministru al Romniei ntre 1912 i 1914 , ministru de interne,
membru fondator al Academiei Romne , personalitate remarcabil a Romniei
sfritului secolului al XIX-lea i nceputului secolului XX . Maiorescu este autorul
celebrei teorii sociologice a formelor fr fond , baza Junimismului politic piatra de
fundamenta pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu , Ion Luca Caragiale i
Ioan Slavici. S-a stins din via la 18 iunie 1917 , fiind nmormntat la cimitirul Bellu
din Bucureti.

Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu n cadrul societii Junimea

impunndu-se ca adevratul lui conductor, iar n cadrul epocii drept
ndrumtorul cultural i literar.

Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase: limba

romn, literatura, cultura, estetica, filozofia. Studiile sale sunt de o
importan major pentru literatura romn:

O cercetare critic asupra prozei romne de la 1867 ;

Comediile domnului I.L. Caragiale ( 1885 ) ;

Direcia nou n poezia i proza romn ( 1872 ) ;

Asupra poeziei noastre populare

Poei i critici ;

Eminescu i poeziile lui.

nsemntatea contributiei lui Titu Maiorescu in ordinea artei literare nu

este cu nimic mai prejos de aceea pe care el a obtinut-o in atatea alte domenii
ale culturii nationale. Sunt cateva orientari stilistice care devin imposibile

indata ce, dupa 1867, Maiorescu publica primele sale studii critice. Este
adevrat c aceste studii privesc in primul rand poezia lirica, njosit n mai
multe opere contemporane i a crei ndrumare i se prea criticului mai urgent.
Cercettorul de azi este totui bucuros s afle, n primul volum al Criticelor,
unele reflecii asupra prozei literare, analoage pn la un punct acelora pe care
Maiorescu le consacra liricii timpului su. Nu ne gndim att la consideraiile
nchinate prozei n Direcia nou, ca se menin n generalitai i se opresc , cu
unele probleme de limb, n vestibulul creaiei literare. Mai mult ofer
Maiorescu in Beia de cuvinte, unde ne este indicat cu toat sigurana neajunsul
pe care unii din scriitorii timpului, motenindu-l de la retorismul nainta, l
perpetuau n ignorarea noilor cerine ale momentului. Beia de cuvinte este
forma epigonic si degenerat a retoricii. Ocupndu-se astfel de elucubraiile
stilistice ale unui Pantazi Ghica, Maiorescu are ocazia s noteze : n fantezia

d-sale cea invpiat adjectivele noat grmad, i d-sa pescuiete cnd pe

unul, cnd pe altul i-l arunca fr alegere n braele vreunui substantiv. Folosul
acestei procedri este c poi petrece timpul cu variaii asupra aceleiai teme,
cu combinri si permutri n marginea numrului de cuvinte date. ntelesul
rmne acelai i uneori fraza ctig (Betia de cuvinte, 1873, Critice, I,
p.235). Procedeul semnalat este renumita amplificare, punctul principal in
tehnica stilistica a retoricei. Altadata, mai tarziu, cand in Oratori, retori si

limbuti (1902), criticul carcterizeaza pe unul din vorbitorii vremii, el isi da

seama ca are de-a face cu o prelungire degenerata a retoricei clasice: Giorgio

Bratianu isi tinea discursurile dupa regulile lui Quintilian cu exordium, narratio
proposito, probatio, refutatio, peroratio, si la glasul sau puternic se adauga o
frazeologie bogata si cea mai solemna gesticulare, parca ar fi rostit o predica
de pe amvon. (Critice, III, p.191). in locul acestor manevre oratorice,
Maiorescu ar fi preferat exactitatea si sinceritatea discursului (ibid, p.191).
Aceste critice, oarecum intamplatoare, definesc bine rolul luiMaiorescu in
dezvoltarea prozei literare. Prin el si dupa el retorismul pasoptist devine o categorie
stilistica imposibla. In rasturnarea de criterii pe care Maiorescu o provoaca se
ingroapa reputatia literara a lui Heliade. Dar pentru a ne spune tot gandul nostru,
Maiorescu nu este, judecat dupa toata arta lui literara, atat de opus spiritului
retoricei clasice. Scriitorul sobru si demn, care a fost si unul dintre cei mai insemnati

vorbitori ai timpului sau, nu se ridica atat impotriva retoricei, cat impotriva

degenerarii ei caricaturale, facuta din ostentatie si intemperanta verbala. In articolul
citat, el se arata plin de admiratie pentru figura estetica a oratorului antic, pe care il
defineste impreuna cu Cicero: vir bonus discendi peritus. Astfel, unele din
procedeele clasice ale retoricei si, in primul rand, amplificarea observata in forma ei
corupta la un Pantazi Ghica, apare cu maiestrie sub pana sa. Iata, de pilda, in Progresul
adevarului (1883), amplificarea despre caracterele vorbei pronuntate in contrast cu
vorba scrisa: Scriem, pentru a ne raspandi gandirea mai departe decat o duce vorba.

Vorba nu poate trai mult nici in timp, nici in spatiu. Rostita acum, ea amuteste apoi;
auzita aici, ea se pierde acolo. Uneori o prinde cel ce o aude si isi aduce aminte de ea,
o poarta chiar din loc in loc. Dar tot nu mai este vorba dintai; aducerea aminte e
necredincioasa; vorba purtata de altul nu e gandul vorbitorului, ci graiul purtatorulu.
De aceea sunetul trecator cauta a se transforma in litera statornica... (Critice, II,
p.245). Constructia acestui pasaj este tipic retorica, cu dezvoltarile, cu periodizarea
ei in termeni duali si contrastanti. Exemplul nu este unic. In acelasi articol, aflam si o
alta dezvoltare retorica, sustinuta de comparatii si innobilata de un patos sever. Este
momentul in care, urmarind chipul in care se raspandeste o idee noua si fecunda,
Maiorescu ajunge a evoca stadiul in care ganditorul, intrecand primele deziluzii, se
pregateste pentru noi avanturi.(.....). Pasajul intervine intr-un studiu a carei tema
este evolutiunea psihologica in judecatile literare. Dupa cum se poate insa lesne
constata, tema nu este tratata cu uscaciune stiintifica, ci in maniera somptuoasa si
patetica a retoricei, dar cu masura si cu demnitate.
In atelierul retoricei gaseste Maiorescu mijloacele sale stilistice de capetenie.
Desigur, Maiorescu nu este un scriitor cu imaginatia vie, cu paleta incarcata de
culoare , desi pe alocuri, comparatiile si metaforele joaca un oarecare ol in scrisul sau.
Farmecul literar al operelor lui Maiorescu provine din scurtimea sugestiva, din
pregnanta formularilor sale. Maiorescu este in proza romaneasca descoperitorul
conciziunii lapidare. Scriitorul trecuse prin buna scoala a literaturii si limbii latine, in
care va lauda mai tarziu brevietatea lapidara, vigoarea si energia stilului cioplit
parca in granit (Critice, I, p.282). caracterul sententios al prozei maioresciene este
incontestabil. Expunerea sa se opreste din cand in cand pentru a lua forma maximei si
si apoftegmei. Dar maxime, sentite, apoftegme nu sunt oare manifestari ale stilului
oratoric, momente de concentrare si tensiune ale debitului retoric? Azvarla o sentinta

un orator de pe tribuna in momentul culminant al expunerii sale si pronunta o

apoftegma un barbat de stat sau un general in clipa suprema si reprezentativa a
inscenarilor sale publice. Maxima este, la randul ei, un fruct, al conversatiei intre
oameni spirituali si comunicativi. Istoriceste vorbind, maxima ca gen literar nu este
oare, prin moralistii francezi, un produs al culturii modenre in Franta vechiului regim,
al incomparabilei arte de a conversa, care a inflorit in secolul al XVII-lea si al XVIIIlea francez? Apoftegma, sentinta, maxima tintesc catre efect; ele nu doresc numai sa
comunice, dar sa convinga si sa seduca, si dovedesc prin aceasta finalitate a lor
netagaduita lor origine retorica.
Comparatiile si imaginile lui Maiorescu nu se ivesc cu o finalitate proprie, adica
pentru placerea scriitorului de a zugravi prin cuvinte si de a evoca realitatea sensibila.
Imaginile maioresciene au todeauna o functiune practica si retorica; ele sunt mijloace
in serviciul lucrarii de comunicare a ideilor. Ele intervin in anumite momente
caracteristice ale vorbirii, pentru a sprijini pe cale intuitiva rationamentul si pentru a
a smulge aprobarea acelora pe care expunerea abstracta de pana atunci nu i-ar fi
convins inca. Astfel, cand scriitorul vrea sa ne descrie retragerea in sine insusi a
ganditorului care a cunoscut primele deceptii legate de soarta operei sale prin oameni,
o imagine vine sa intareasca observatia sa: Nu cu panzele desfasurate ii pluteste

vasul spre mare senina, ci pe o luntre de scapare reintra dinaintea furtunii in vechiul
port al meditatiunilor singuratice (II, p.252). ingustimeaconstiintei este pricina
faptului ca ca multi oameni de cultura nu ajung niciodata sa se exprime deplin.
In planul imaginatie maioresciene, trebuiesc amintite si acele cateva portrete in
care trasatura fizica sprijina caracterizarea morala.
Oricat ar fi functionat pe-alocuri fantezia lui Maiorescu, daruruile lui
scriitoricesti trebuiesc cautate cu precadere pe alte taramuri decat ale imaginii. Una
din uneltele artisticepe care le-a manuit mai bine Maiorescu si aceea care i-a asigurat
mai multe succese este, fara indoiala, ironia lui. Sa spunem indata ca ironia
maioresciana este altceva decat amarnicul sarcasm al lui Heliade, altceva decat umorul
mai degraba bland al lui C. Negruzzi si Ion Ghica. Rasul lui Maiorescu este taios, dar
demn. Este reactia unui om care priveste de sus pe adversari, inveselindu-se pe seama
lor, dar fara sa depaseasca vreodata nivelul acelei urbanitati in care se ghiceste
preocuparea omului de a se respecta mai intai pe sine. Cum procedeaza ironia

maioresciana? Speculand mai intai comicul reducerii la absurd, ca atunci cand in Poezia

romana transorma in proza unele din versurile contemporanilor sai, pentru a evidentia
mai bine absurditatea hilarianta a imaginilor cuprinse in ele. Alteori, ironia
maioresciana procedeaza prin micsorare, prin bagatelizare. Criticul observa in proza
unui gazetar accente amintind pe ale teroristilor de altadata.
Alteori intampinam simularea tonului grav si pendant sub care se dezvaluie
curand rasul celui ce se inveseleste pe seama adversarului.