Game over. Restart. Lumea dupa sfarsitul lumii.

-perspective asupra sfarsitului lumii-

Sfarsitul lumii a avut loc deja, chiar de mai multe ori. Omenirea periodic trece prin
febra apocalipsei. In trecutul indepartat prin sfarsitul lumii(deseori reprezentat sub forma unui
potop) nu se intelegea un sfarsit total, ci mai degraba o purificare. Ramanea intotdeauna o
poarta spre viitor, spre o omenire noua, mai buna. O catastrofa pozitiva. Retorica sfarsitului
urmat de un nou inceput reprezinta un arhetip extrem de durabil, milenar chiar. Regresia catre
sanul martern, refuzul de a constientiza trecutul in mod rational, acestea sunt dorintele
permanente care explica perenitatea sfarsitului lumii ca moarte si renastere.
Orice enumerare a sfarsiturilor lumii trebuie sa inceapa cu tema potopului. Biblia ne
povesteste cum omenirea a fost aproape nimicita de un potop si s-a crezut ca este unic in
istoria umanitatii. Insa, in 1872, tabletele cuneiforme din biblioteca de la Ninive a lui
Assurbanipal au oferit o revelatie uriasa, o povestire asemanatoare potopului biblic alcatuia
Cantul al XI-lea din epopeea babiloniana a lui Ghilgames, epopee ce precede Biblia.
S-a mai descoperit ulterior un text babilonian, redactat in jurul anului 1700 i.e.n:
Poemul Marelui Intelept(Atrahass) este de fapt prima relatare scrisa a potopului. Catre 1300
i.e.n, acest text, modificat si dezvoltat, si-a gasit locul in faimoasa Epopee a lui Ghilgamesh.
Se poate spune ca noi perspective asupra potopului, o noua versiune, revizuita si adaugita a
fost strecurata si in Biblie. Originea mesopotamiana a potopului biblic in prezent este clara.
Sumerienii si babilionienii nu au avut decat sa amplifice revarsarile obisnuite ale Tigrului si
Eufratului in proximitatea lor si le-au transformat in inundatii universale. Pana la urma, o
buna parte din lumea cunoscuta lor era inundata. Primul Noe a fost Atrahasis, cel de-al doilea,
Utanapishtim, iar adevaratul Noe a fost nevoit sa se multumeasca cu locul al treilea, dar macar
a prins podiumul.
Conform scrierilor babiloniene, potopul a fost provocat de un moft al zeului Enlil.
Ceilalti zei i s-au asociat, devenind parteneri in crime, contaminati fiind de ura irationala si
distructiva. Totusi, dintre zeii mai putin prietenosi, rasare zeul Ea, care se impotriveste singur
nimicirii speciei umane. El l-a informat pe Atrahasis-Utanapishtim de complotul zeilor
impotriva oamenilor, oferindu-i in acelasi timp solutia: construiirea unui vas de mari
dimensiuni, destinat salvarii catorva membri ai omenirii si al speciilor animale. Potopul se
dezlantuie, ploi torentiale urmate de o inundatie majora care a durat sapte zile. Omenirea fiind
transformata in mocirla. La sfarsitul zilelor de potop arca esueaza pe o fasie de pamant, varful
muntelui Nirsir(Kurdistan). Apele se retrag, iar furia zeului Enlil se transforma in mila, lasand
omeniriea sa-si vada de treaba ei.
Istoria lui Noe si a potopului biblic este extrem de asemanatoare cu povestirile
mesopotamiene. Stim cu totii povestea lui Noe, potopul a durat 40 de zile, acoperind
pamantul, varful celor mai inalti munti cu 15 coti(7,5 metri), apoi apele scad treptat timp de
150 de zile. Arca a esuat pe muntele Ararat, Armenia. Descendentii celor trei fii ai lui Noe,

Sem, Ham si Iafet au repopulat pamantul. Totusi, diferenta majora dintre potopul biblic si
potopul mesopotamian era nivelul moral al zeitatii. Zeul unic si abstract al evreilor era din alt
material decat tiranii capriciosi din panteonul mesopotamian. El pedepsea pentru a da o lectie
memorabila omenirii corupte.
Gasim membri ai familiei lui Noe aproape peste tot in lume. Africanii se indoiesc de
potop, insa amerindienii il adora. Povestile amerindiene despre un potop incantau urechile
misionarilor sositi dupa descoperirea lumii noi. In India exista numeroase variante despre un
potop, insa constanta este Manu, personaj central in toate si parintele neamului omenesc.
Manu este un pic mai diferit de Noe. Astazi am putea spune ca Noe avea un spirit nemtesc,
pregatind meticulos arca, imbarcarea pe arca etc. Manu se incadreaza intr-un spatiu mai newage. Incest, copii din incest, lumea animala ia nastere din incestul lui Manu cu fiica-sa
transformata in capra. Sexualitatea debordanta a povestirii indiene reprezinta antiteza absoluta
a mortii(sfarsitul lumii) cu viata insasi. Chiar daca povestirea difera tema potopului este
prezenta si in India, cum de altfel este prezenta si in mitologia greco-romana. Deucalion si cu
sotia sa Pyrhha au gasit un mijloc chiar original de a face omenirea in urma potopului.
Aruncau fiecare cu pietre in urma lor, pietre aruncate de Deucalion se transformau in barbati,
cele aruncate de Pyrhha in femei.
Mitologia greco-romana abunda in povesti apocaliptice. Accidentul lui Phaeton(fiul lui
Helios) care parjolea pamantul cu soarele, povestile Titanilor si Gigantilor, care i-au
constestat lui Zeus stapanirea. Gigantii, fiinte monstruoase, au fost invinsi si ingropati sub
munti. Cel mai al dracului dintre ei se numea Typhon, cel cu o suta de capete. La apropierea
lui zeii olimpieni au fugit, ascunzandu-se in Egipt, luand infatisarea unor animale. Condus in
prima repriza, Zeus revine in a doua repriza si castiga cu un gol la vinclu in prelungirile
partidei, trasnindu-si adversarul si ingropandu-l sub muntele Etna.
Sensibilitatile morale si simplitatea Bibliei, capriciile zeilor mesopotamieni si greci nu
corespund cu setea romantica de fantastic a vikingilor. Preferintele lor se indreapta spre marea
fresca supraincarcata de personaje fabuloase si scene macabre. Ragnarok sau Crepuscul al
zeilor a fost un spectacol grandios, din care nu lipsea nimic. Lupi care fura Luna si Soarele,
giganti ai frigului, zeitati nordice, morti vii, inundatii, sarpe gigantic, un adevarat razboi
escatologic. Insa, precum si in celelalte povestiri, este sfarsitul, dar nu. Omenirea va renaste
din nou, vor veni noi zei, inceputul unui nou ciclu. Avand in vedere ca povestirea nordica este
o profetie, inca asteptam haosul apocaliptic.
In nota profetiilor, se inregimenteaza si teoriile legate de anul 2012. Mai exact spus
calendarul maya intepretat de omul modern. Multe grupuri antice i moderne maya cred c
universul a fost rennoit de patru ori pn astzi. Prima dat a fost pentru a se realiza viaa
uman din cea animal; a dou rennoire a produs un popor din lut care s-a transformat n cele
din urm n insecte (cum ar fi furnicile i albinele); a treia rennoire ar fi dat natere la
maimue, iar a patra oar au fost creai oamenii porumbului (din snge i mlai). Fiecare
ncercare prealabil de creare a omului ar fi fost ncheiat de diferite catastrofe care au
regenerat universul. Aceste poveti variaz n funcie de ce grup maya povestete: animalele
au fost aproape distruse de un potop, oamenii din lut au fost aproape distrui de o inundaie i

apoi de un incendiu la scar mondial, n timp ce oamenii maimu au fost distrui de

propriile lor unelte i atacai de animalele lor. Conform acestei mitologii n prezent triesc pe
Pmnt oamenii de porumb denumii oameni adevrai, dar maiaii credeau c zeii nu sunt
mulumii nici de aceast creaie i c plnuiau o nou rennoire. Calendarul maia, bazat pe
calcule astronomice, arat c sfritul unui mare ciclu de 5.200 ani ar fi fost la 21
decembrie 2012. Dei nu exist dovezi substaniale c maiaii antici considerau data ca fiind
una semnificativ, muli oameni au postulat c aceast dat ar fi sfritul lumii i al
universului din perspectiva maia, alii cred c data simboliza pentru maiai doar venirea
unor mari schimbri. Bolboroseala intretinuta in preajma anului 2012 nu a fost altceva, cu
mici exceptii, decat o afacere facuta pe spinarea eternei deficiente intelectuale de care sufera
specia umana. Gargara cu teme apocaliptice mayase a pornit de la interpretarile mai mult sau
mai putin stiintifice ale diversilor fani science-fiction.
Timpul anticilor era elastic, nu ducea nicaieri, dar Evul Mediu a descoperit rigorile
cronologiei. In viziunea crestina privirile ramaneau atintite asupra sfarsitului timpurilor,
acesta se anunta teribil si spectaculos. Fericirea vesnica se infatisa intr-o lumina
splendida(celor drepti), dar in calea acestei fericiri se interpune un moment greu de trecut,
care evident provoca teama. Evangheliile si Apocalipsa deja creionate dadeau fara indoiala
amanunte. Sfantul Ieronim a descoperit si precizat cele 15 semne(15 zile) ce caracterizeaza
sfarsitul. Marea se va ridica deasupra muntilor, marea va cobora atat de jos incat nu va mai
putea fi vazuta, monstrii marini vor scoate ragete cumplite, apele marii vor arde, copacii vor
emana o roua insangerata, cladirile se vor prabusi, pietrele se vor sfarama, cutremure de
pamant universale, pamantul se va nivela muntii si dealurile se vor transforma in pulbere,
oamenii vor iesi din pesteri si vor rataci iesiti din minti, mortii isi vor parasi mormintele, vor
cadea stelele, toate fapturile vor muri pentru ca apoi sa reinvie, cerul si pamantul vor arde, va
fi un nou cer si un nou pamant si toti vor reinvia. Biserica intretinand aceasta isterie, apela la
apocalipsa pentru a intari si a-i apropia pe credinciosi si chiar pentru a atrage noi credinciosi.
Spaima anului 1000 reprezinta unul din cele mai celebre si fascinante episoade din
istoria omului. Momentul cand lumea a crezut ca asista la implinirea Scripturilor. Oamenii
credeau ca cei 1000 de ani despre care vorbea Sf. Ioan in Revelatii au trecut si ca urma sa vina
sfarsitul lumii. Multi au renuntat la bunurile lor, isi abandoneaza familiile si prietenii si la pas
alergator se indreapta spre Tara Sfanta, unde urma sa apara Iisus Christos pentru a-i judeca pe
oameni. Istoricii, in special cei iluministi, dar si cei ce i-au urmat, au fost deosebit de bucurosi
sa denunte tenebroasa afacere a anului 1000, dar au fost si istorici si mai ales cei renascentisti
care au exagerat teribil temerile existente.
De mii de ani, sfarsiturile lumii se succeda fara incetare. Potop sau incendiu universal,
Apocalipsa urmata de Judecata de Apoi, comete devastatoare, prabusiri ale scoartei terestre,
invazii extraterestre, razboi nuclear, dezastru ecologic, dereglari climatice. Din fericire, cel
putin pana in prezent, s-au petrecut doar in imaginar si mai degraba sub forma unor sfarsituri
incomplete, oferind de fiecare data omenirii o noua sansa. Moartea este urmata astfel de
renastere, intr-o istorie care tinde sa se desfasoare ciclic.