In ianuarie, intr-o dimineata, pe la 4 a sunat telefonul.

Ne-am speriat,
bineinteles, si mama a ridicat receptorul cu destula frica.
Vreau sa va anunt o bucurie, a spus o voce. Nu se auzea prea bine,
se telefona dintr-un loc populat, cu un puternic zgomot de fond.
Vreau sa va anunt o bucurie. Sotul dumneavoastra va veni curand
acasa.
- Doamne! a inceput mama sa planga. Adevarat? Curand? Cand?
- Foarte curand! Sunteti bine? Sanatoase amandoua?
- Da, da, suntem bine. ()
Necunoscutul a inchis si noi n-am stiut ce sa credem. Sa fi fost o gluma
proasta? Cineva care vrea sa-si bata joc de noi? Nu, nu se putea
asta. Nu, trebuia sa fie un recent eliberat din inchisoare asa, ca
tanarul care venise cu cateva luni inainte la noi. N-am mai putut
dormi. Eram prea emotionate
Dupa vreun sfert de ora, telefonul a sunat iarasi. Era din nou necunoscutul:
- Voiam sa va spun ca sotul dumneavoastra va veni foarte, foarte curand.
- Curand?, a intrebat mama plina de speranta. Doamne, cat de curand?
- Marioara, nu ma recunosti? Eu sunt...
Mama a inceput din nou sa planga:
- Dumitre, Dumitre, tu esti? ()
In sfarsit, timpul s-a hotarat sa treaca si, chiar mai repede decat speram, am
vazut intrand pe poarta silueta inalta a tatei, cu palaria lui cu boruri
late. Ducea in mana o bocceluta. Ne-am repezit afara si ne-am

imbratisat plangand. Era frig si zapada scartaia sub pasii nostri. Doamne,
ce fericire! Ce dimineata minunata!
- De ce n-ai spus dintr-o data la telefon ca ai venit?, l-am intrebat.
- Mi-a fost teama sa nu va emotionati prea tare. Sa n-ai un soc,
Marioara, un atac de inima
Sosise pe la miezul noptii si asteptase cuminte in gara, pana in zori,
ca sa nu ne sperie, sa nu ne emotioneze. Apoi a pregatit-o pe mama
Doamne, ce fel de om era!
Da, asta era tata. Ceilalti erau mai importanti si nu se gandea decat la
ei.
Zambea intotdeauna cand ne povestea despre anii de puscarie. Cum
spuneam, suferinta extrema prin care trecuse a fost o experienta
care l-a apropiat si mai mult de Dumnezeu. Suportase totul cu acea
rabdare exemplara cu care a suportat atatea alte necazuri. N-a purtat
pica celor care l-au facut sa sufere si nici celor care, desi ii datorau
atat de mult, i-au intors spatele. A ramas ferm in convingerile sale, na pierdut nici o clipa nadejdea in Dumnezeu si a trecut prin acel iad
cu zambetul luminos pe buze si cu certitudinea ca incercarile ni le da
Dumnezeu pentru a ne purifica, pentru a dobandi viata viitoare.