Doar o fată cu un pahar

Doamne şi acum îmi amintesc vorbele tatălui meu "Nu eşti decât o beţivă!", "N-ai
făcut nimic până la vârsta asta", "Eşti cea mai mare dezamăgire din viaţa mea". Nu
mă pot opri din plâns... cuvintele astea şi acum mă urmăresc şi ... probabil mă vor
urmări toată viaţa.
Am 35 de ani şi nu mai beau alcool de 6 luni. Parcă ieri eram pe masa de
operaţie...numai reţin decât frigul şi lumina puternică şi gândul..." Doamne ...
unde am ajuns ... eu nu am vrut decât să beau un păhărel".
Un păhărel care mi-a adus numai nenorociri. Trebuia să mă mărit de mult , dar din
cauza prieteniei mele cu paharul, logodnicul meu de 10 ani a ales o altă variantă...
mai trează. Trebuia să am o carieră destul de promiţătoare, tocmai de aceea am
făcut psihologia şi am terminat printre primii, dar tot prietenia mea cu paharul mi-
a ales viitorul - casnică ... mai mult timp pentru băut.
Acum, privind în urmă îmi dau seama că aveam în dicţionarul meu zilnic prea
mulţi de "Trebuie" şi aveam nevoie doar de unul - trebuie să fiu fericită.
Ca să fiu fericită, acum ştiu că e necesar să fiu sănătoasă şi pentru asta e bine să
nu mai beau.
Dumnezeu m-a scăpat de moarte de multe ori, iar într-o bună zi a făcut un miracol
- atunci când am cunoscut AA-ul. Dacă la început nu l-am tratat cu seriozitate şi ca
urmare am avut un an plin de beţii crunte, internări, decepţii, plânsete, căzături
...multe căzături. În noaptea în care m-am operat, lumina aceea care mi-a rămas
întipărită în minte... era pentru mine "luminiţa de la capătul tunelului", speranţa
mea...acela a fost momentul în care am decis cu tot sufletul că nu mai vreau să
beau şi că vreau să trăiesc. Şi trăiesc şi am învăţat în astea 6 luni să mă bucur de
fiecare lucru, de fiecare rază de soare, de cafeaua de dimineaţă , de zâmbetul
oamenilor din jurul meu ...de viaţă.
E greu, simt uneori că am obosit. Mă mai cuprinde, uneori, disperarea că nu voi
reuşi nimic fiind doar eu, că singurul meu "prieten" care îmi dădea curaj, care mă
calma, care mă alina când plângeam, are acum interdicţie...dată chiar de mine.
Cu toate astea e ceva în mine, care nu mă lasă să renunţ. E ceva în mine care îmi
zice că pot... că am încă timp şi că Dumnezeu mă iubeşte. Oare sunt mai puternică
decât am crezut?
Încă nu ştiu, încă învăţ ... dar ce ştiu cu siguranţă este că sunt pe drumul cel bun şi
cu oameni potriviţi.
Merg de 4 ori pe săptămâna la grup, încerc să-mi ţin mintea ocupată, cât mai mult
timp cu şi despre AA, citesc cât pot de mult şi vorbesc zilnic la telefon cu oameni
care sunt aproape de sufletul meu. Nu mă mai izolez, încerc să nu-mi mai fac
scenarii şi încep să accept lucrurile aşa cum sunt... nu mai schimb eu pe nimeni şi
nimic încerc doar să-mi schimb atitudinea. Nu mai sunt visătoarea de odinioară,
care vroia să schimbe lumea... şi cum nu reuşea se pedepsea întorcându-se în
permanenţă la pahar... acum mă lupt doar cu mine şi cu dorinţa mea de a bea.
Lucrurile sunt aşa cum sunt... oamenii sunt diferiţi... dar în fiecare există o parte
de bunătate, blândeţe şi iubire.
Dumnezeu mi-a dăruit incă o familie şi doar faptul că sunt în mijlocul lor mă ajută
să înţeleg că viaţa asta nouă este minunată, că merită trăită ...şi că orice zi, oricât
de rea ar fi, nu se compară cu o zi de băut.
Trăiesc doar azi...şi nu mă mai mă confrunt cu toate problemele mele deodată şi
mai ales cred acum mai mult ca oricând în Dumnezeu. Îi văd puterea şi iubirea Lui
în toate lucrurile, în tot ce mi se întâmplă, mie şi celor din jur.
Dumnezeu lucrează prin oameni şi datorită acestui lucru sunt ceea ce sunt astăzi...
şi asta e doar începutul.
Acum ştiu că nu sunt "doar o beţivă"... sunt o alcoolică în recuperare şi accept
acest lucru ca punct de plecare într-o nouă viaţă.
Cu recunoştinţă, Elena alcoolică