Sunteți pe pagina 1din 4

Psihologia limbajului

14.10.2010
Doua sectiuni majore:
I. Comunicarea
1. Aspecte ale teoriei generale a comunicarii. Modelul logico-formal al comunicarii,
dimensiunile si proprietatile ei.
2. Principalele orientari in abordarea comunicarii in perioada actuala.
3. Comunicarea la nivel uman formele si tipurile ei (non-verbala si verbala, intrapersonala,
interpersonala si intragrupala). Factorii si variabilele psihologice care actioneaza si
influenteaza dinamica procesului comunicarii la nivel uman. Cerintele unei comunicari
adecvate si eficiente (o comunicare buna si o comunicare proasta). Slaba comunicare, ca sursa
a neintelegrilor, contradictiilor si conflictelor interumane.
II. Limbajul
1. Limbajul verbal. Dimensiunile acestuia (formala, fizica, calitativa-semantica, pragmatica),
functiile sale, formele sale, mecanismele neurofiziologice ale limbajului, verigile care stau la
baza receptiei, intelegerii si producerii limbajului articulat.
2. Principalele deviatii sau tulburari ale limbajului verbal.
Conceptul de comunicare
Termenul cotidian de comunicare desemneaza un proces extrem de complex si
diversificat, care face ca ea sa constituie in prezent un domeniu de interes si de studiu
multidisciplinar. Daca pana la sfarsitul primei jumatati a sec. XX termenul era, ca si
domeniul, un monopol unidisciplinar (al lingvisticii), dupa aceasta perioada, ca urmare a
constituirii unor noi directii ale cunoasterii stiintifice reprezentate prin teoria generala a
sistemelor, cibernetica teoretica sau generala si teoria informatiei, comunicarea dobandeste
deodata o semnificatie si o importanta mult mai generala, aproape universala, ea fiind preluata
in cadrul tuturor disciplinelor particulare stiintifice.
Elementele necesare existentei comunicarii
La ora actuala se poate vorbi de doua niveluri de structurare a teoriei comunicarii: un
nivel general formal si un nivel substantial, calitativ sau particular. Primul nivel se intemeiaza
si ia in considerare pentru circumscrierea si definirea sensului conceptului de comunicare
niste criterii de ordin logico-formal nonsubstantial, care sa fie aplicabile oricarui domeniu
particular in care avem de-a face cu un proces concret de comunicare. Astfel, teoria generala a
comunicarii va constitui reperul si etalonul de la care pornesc si la care se raporteaza toate
teoriile particulare care se constituie si se elaboreaza in interiorul disciplinelor care studiaza
fenomene concrete ale comunicarii diferentiate din punct de vedere substantial-calitativ.
Potrivit teoriei generale al carei fondator este recunoscut a fi matematicianul american
Claude Shannon, pentru a exista o comunicare este necesara existenta urmatoarelor elemente:
1. Elemente de structura. Trebuie sa existe trei astfel de elemente cu legatura intre ele:
- elementul sursa sau emiterent: trebuie sa posede un minimum de litere sau un alfabet minim
necesar pentru a putea alcatui un numar suficient de mesaje. Alfabetul minim pentru
alcatuirea unui mesaj e format din cel putin 2 litere (alfebetul Morse, alfabetul numeric); de
asemenea, trebuie sa emita mesajele in concordanta cu caracteristicile si particularitatile

reeptorului sau destinatarului; mesajele sa fie elaborate pe baza unui anumit set de reguli
logice care sa posede anumite invariante sau constante; sa intreprinda masuri preventive sau
corective pentru asigurarea ajungerii la destinatar a mesajului;
- destinatar sau receptor: trebuie sa posede o anume capacitate de receptie si de rezolutie a
semnalelor sau literelor in care este emis mesajul; sa posede un minimum de elemente interne,
de comparatie si identificare; sa posede acelasi set de reguli logico-gramaticale pe care il
poseda emitatorul, astfel incat continutul mesajului sa poata fi identificat;
- canal: trebuie sa fie suficient de sensibil pentru a transmite elemente substantial-energetice
proprii alfebetului in care este compus mesajul; sa posede o rezistenta suficienta la perturbatii
astfel incat sa nu denatureze caracteristicile literelor initiale. Legat de aceasta ultima cerinta,
se introduce o variabila in acest model, denumita zgomot rezulta ca nu exista canale de
comunicare ideale, perfecte, orice canad concret fiind supus influentei unor perturbatii, fie
generate de structura lui interna, fie din exterior.
In modelul E-C-R, apare raportul semnal-zgomot. Ea poate lua trei forme sau valori:
zgomotul domina asupra semnelului (canalul devine inpropriu pentru asigurarea transmiterii
mesajului); zgomotul este egal cu semnalul (situatie de maxima incertitudine); semnalul
domina asupra zgomotului (singura situatie care poate permite desfasurarea unei comunicari).
Legatura dintre emitator si receptor poate fi unidirectionata si se vorbeste de pseudocomunicare sau comunicare deschisa, sau bidirectionata (comunicare propriu-zisa, care
presupune schimb reciproc).
2. Elemente de continut. Acestea definesc propriu-zis comunicarea. Prin comunicare se
intelegea orice fel de schimb care are loc intre indivizi, grupuri etc. Foarte sugestiva era
considerata definitia data de Levy-Strauss: schimburi de idei si de bunuri intre grupuri
datorate legilor si regulilor de rudenie; schimburi de bunuri materiale datorate si bazate pe
legile economice; schimburi de idei, de impresii si de opinii intre indivizi sau grupuri.
Teoria generala a comunicarii afirma ca esentiala pentru definirea termenului este
informatia si ca atare, comunicarea reprezinta in sine schimb de informatii. Informatia este
elementul care determina modificari specifice, potrivit principiilor reglarii atat la nivelul
receptorului cat si la nivelul emitatorului. Avem astfel informatii, concretizate in mesaje.
Teoria informatiei cuprinde trei componente mari: o componenta formala, una semantica
si una utilitara sau pragmatica. Desi termenul de informatie este vechi, conceptul de
informatia este printre cele mai noi concepte, fiind elaborat in cadrul ciberneticii generale si
teoriei generale a informatiei in a doua jumatate a sec. XX. Norbert Wiener face constatarea
revolutionara ca universul nu poseda doar cele doua dimensiuni stabilite de fizica clasica
(substanta si energie), ci inca una, el adaugand dimensiunea informatiei. El da si prima
definitie a acestui concept: Informatia este informatie, ea nu este nici substanta, nici energie.
Ea poseda o relativa autonomie atat in raport cu substanta, cat si in raport cu energia.
Evidentierea informatiei nu se poate face decat intr-o relatie de comunicare. In afara relatiei
de comunicare, informatia nu exista decat in stare latenta. Pentru punerea in miscare a
informatie, este necesar un suport substantial energetic, dar nu exista o legatura
predeterminata si invarianta intre un anumit suport energetic si un continut informational.
Intre unul si acelasi suport substantial energetic pot fi transmise mai multe tipuri de mesaje si
informatii, dupa cum unul si acelasi mesaj sau informatie poate fi transmisa cu ajutorul mai
multor tipuri de suporturi substantial-energetice.
Intrucat aceasta definitie nu lamureste suficient de bine specificul si natura informatiei,
Wiener merge mai departe si concretizeaza sau particularizeaza din punct de vedere calitativ
informatia, spunand ca este opusul entropiei si, intrucat entropia este masura gradului de
dezorganizare la nivelul unui sistem, informatia trebuie considerata masura a gradului de
organizare. Informatia, deci, apare ca factor de organizare si de reglare la nivelul sistemelor,

opunandu-se dezorganizarii sau entropiei. Pornind de aici, Claude Shannon a formalizat si a


elaborat componenta statistico-matematica a teoriei informatiei si a legat in acest caz
informatia de asa-numita stare de nedeterminare si de incertidudine in legatura cu producerea
sau neproducerea unui eveniment intr-o situatie data sau la un sistem dat.
Shannon considera ca informatia este factorul care duce la diminuarea sau inlaturarea
unei stari initiale de incertitudine. Pe aceasta baza, a ajuns sa formuleze dimensiunea
cantitativa sau obiectiva a informatiei:
H (informatia) = - pi log/2 in baza 2 din pi.
Pi probabilitatea de aparitie, de prezenta a unui factor intr-o situatie data. Cea mai mare
cantitate de informatie se contine in multimile de evenimente echiprobabile. Cu cat diferenta
de probabilitati intre elementele multumii considerate este mai mare, cu atat cantitatea de
informatie va fi mai mica.
Bitul reprezinta unitate binara, reprezentand cantitatea de informatie pe care o primim
dintr-un experiment cu doua rezultate egal probabile. Alegerile care furnizeaza cea mai mare
canitate de informatie sunt cele de tip binar.
Componenta semantica a teoriei informatiei: potrivit ei, informatia nu se identifica cu
litera prin care se obiectiveaza, ea definind o relatie cu un anumit referential sau obiect
exterior ei. Acest obiect reprezinta elementul esential care leaga din punct de vedere calitativ
termenii unui sistem de comunicare, emitatorul si receptorul. Dimensiunea semantica a
informatiei presupune stabilirea unei legaturi de ordin designativ intre un anumit alfabet, intre
un anume sistem de semne si o anumita realitate specifice, substantiala sau ideala. La modul
formal, latura semantica apare ca o corespondenta intre doua sisteme de semne sau de
simboluri. De exemplu, la cuvantul mama corespund semne precum femeie care are
copii. Semnul luat separat exprima o legatura intre o entitate obiectiva, mama, si imaginea
interna mentala a noastra despre aceasta fiinta. Spre deosebire de latura cantitativa, latura
semantica nu este predeterminata si invarianta. Ea devine o variabila dependenta de exercitiu
si experienta comunicatorilor. Cu cat comunicatorii poseda in raport cu tema comunicarii un
exercitiu si o experienta mai mare, cu atat cantitatea semantic de informatie este mai mare si
viceversa.
Componenta utilitara inseamna efectul pe care il are informatia receptionata asupra
destinatarului. Apare un raport de probabilitati Pa : pe (Pa probabilitatea inainte ca
destinatarul sa fi primit mesajul, Pe starea lui dupa ce a primit mesajul). O informatie este
utila daca ea permite destinatarului sa isi rezolve o anumita problema specifica de reglare. Cu
cat rezolvarea este mai completa, cu atat functia sau gradul de utilitate al informatiei e mai
mare si invers.
3. Elemente de obiectivare a continutului. Aici includem semnale, simboluri si semne
=> alfabet. Semnalul este o cantitate energetica ce transmite o informatie contextualconjuncturala, semnificatia lui fiind stabilita printr-o legatura temporara intre el si un
eveniment. Semnalele sunt suporturile cele mai raspandite in aria de comunicare, fiind
preponderent proprii speciilor animale si la nivelul omului in cadrul diferitelor contexte si
situatii. Semnificatia lui este circumscrisa unei situatii concrete.
Simbolul este un suport substantial-energetic de tip imagistic sau obiectual care reflecta si
desemneaza anumite stari, anumite calitati, roluri si statusuri caracteristice diferitelor
comunitati socio-umane. Sunt produse culturale si semnificatia lor este determinata istoriceste
si valabila pentru intreaga comunitate. Pentru simbol e specific caracterul intuitiv, se bazeaza
pe impresionarea directa a receptorului si pe evidentierea accentuata a situatiei sau a starii pe

care o reprezinta. Sfera de aplicare comunicationala a simbolurilor este relativ limitata la


nivelul comunitatii, al natiunii etc.
Semnul este constructie formal-abstracta, cu aplicabilitate universala. In aceasta calitate
avem cuvantul, limbaul articulat in forma lui orala sau scrisa. Cuvantul este un suport
informational elaborat in cursul evolutiei istorice a comunicarii prin grai articulat si a carui
valoare designativa devine relativ constanta si invarianta, obligatorie pentru toti indivizii care
alcatuiesc comunitatea si vorbesc in limba data. Capacitatea de comunicare a omului
depaseste ca arie de cuprindere capacitatea de comunicare a tuturor celorlalte sistem concrete.
4. Un set de operatii principale si secundare. Acestea se circumscriu sistemului de
comunicare. Operatiile principale sunt codarea, recodarea si decodarea. Operatiile secundare
sunt operatiile de redundare.
Codarea este operatia de transpunere la nivelul emitatorului sau al sursei a continutului
informational sau a mesajului pe un anumit suport substantial-energetic. Codarea trebuie
facuta in concordanta cu situatia de comunicare si cu caracteristicile destinatarului. Exista
doua tipuri de coduri folosite in comunicarea umana: coduri analogice si coduri discrete.
Comunicarea non-verbala se bazeaza pe codurile analogice, in vreme ce comunicarea verbala
se bazeaza pe cele discrete. Dupa lungimea cuvintelor, sunt coduri uniforme si coduri
variabile. Cele uniforme se folosesc in sistemele informatizate. Lungimea cuvantului este
aceeasi. Ele sunt mai eficiente in transmiterea informatiilor in retelele de comunicare.
Codurile variabile sunt cele pe care le folosim in limbajul natural, dar si aici se constata
prezenta unei legi, potrivit careia cuvintele cu prezenta cea mai mare au lungimea cea mai
mica.
Recodarea este operatia aplicata asupra codului intial, la nivelul canalului (spre ex. la
nivelul telefonului impusl electric). Avem o recodare la nivelul canalului si una la nivelul
receptorului.
Decodarea este operatia finala care are loc la nivelul destinatarului si consta in
identificarea si scoaterea la suprafata a continutului informatiei. Inseamna, in sens larg,
intelegera celor receptionate.
Redundarea are rolul de a conserva si proteja suportul sau codul prin care se transmite
informatia de influenta perturbatoare a zgomotului la nivelul canalului. Exista doua tipuri de
redundanta: una externa si una interna. Prin redundare externa se intelege utilizarea unui
numar mai mare de elemente in cod sau in suporturi de obiectivare decat cel necesar, astfel
incat sa se diminueze probabilitatea alterarii codului integrat. Folosim in comunicarea verbala
repetarea mesajului sau in cazul unei transmiteri pe un canal electric, multiplicarea literelor
din care alcatuim cuvantul. Redundarea interna tine de structura si natura instrumentului de
comunicare, de legaturile interne ce exista intre elementele unui vocabular. Acesta este si
cazul limbilor naturale, care nu ni se prezinta din punctul de vedere al relatiei de comunicare
ca niste multimi dezordonate de cuvinte, ci ca structuri organizate intre elementele
vocabularului, stabilindu-se anumite legaturi de conditionare si determinare. Toate limbile
naturale, ca instrumente esentiale de comunicare, poseda un coeficient ridicat de redundanta.