Sunteți pe pagina 1din 1

Am să vă iau mai pe departe ca să ajung la critica literară.

O să plec ce la „O
istorie critică a literaturii române” a lui Manolescu. Nu am citit-o dar am auzit de lipsa ei
de unitate şi mă întreb de ce să o fi publicat oare? L. Piţu explică destul de clar acest
lucru (are o premoniţie) prin nostalgia după vremea cînd cronica era rege şi lege. Nu mă
înţelegeţi greşit, nu vreau să repet greşeala din prima zi de facultate cînd, bulucindu-mă
pe scări, era cît pe ce să-l răstorn pe (re)numitul critic. Remarc doar dependenţa sa de
anumite cercuri, în lunga tradiţie a coteriilor literare de pe la noi.
Care ar fi poziţia corectă pentru un critic ? Cea nondependentă. Este ca şi cum,
înconjurat de un cerc de cunoscuţi, aş încerca să ridic o greutate aflată în afara cercului.
Lectura se îngreunează dacă ieşim din centrul ei de greutate. Sigur că un critic poate
argumenta nevoia de instrumente pentru a „ridica” o anumită operă. Doar că fiecare operă
necesită instrumente specifice. Pe lîngă asta este clar că există (sau nu) afinităţi între
personalitatea criticului şi cea a autorului studiat. De aceea există critici specializaţi şi tot
de aceea unele persoane nevinovate ca elevii sau studenţii trebuie să recurgă la asemenea
autorităţi pentru a avea acces la autori mai îndepărtaţi ca personalitate, origine socială etc.
Tomurile de critică se aseamănă cu o gramadă de bălegar în care se mai află
cîteva seminţe fecunde laolaltă cu larve dăunătoare. În anumite situaţii criticul trebuie, ca
şi istoricul, să identifice seminţele şi să elimine larvele.
Dacă despănuşăm analizele lui L. Piţu de artificiile lexicale ele ne relevă aceste
seminţe fără prea multe adaosuri. Critica literară se poate face şi aşa.
Din perspectiva unei „esenţe” a operei fiecare text se poate propune ca un joc
intelectual, ca o enigmă de dezlegat. Aşa cum unii dezleagă cuvinte încrucişate criticul
dezleagă o carte. Calea regală a criticii este „recunoaşterea” modelului intenţionat de
autor. În acest proces de recunoaştere cel mai rafinat instrument de interpretare rămîne
cogniţia socială: capacitatea de anticipare a evoluţiei unei situaţii şi a reacţiilor
participanţilor. Fie că vorbim de „Luceafărul” sau de „Răscoala” fiecare text literar
propune o situaţie sau mai multe situaţii în evoluţie. În mod ideal fiecare cititor dispune
de instrumente de interpretare chiar dacă nu poate întotdeauna să le verbalizeze.
Principalul defect al analizei literare din şcoală este că foloseşte aceleaşi
instrumente pentru toate operele şi îşi face un titlu de glorie din asta. Uniformizarea
studiului literaturii este contraproductivă - ea oferă mijloace de evaluare obiectivă dar
inhibă exact ce vrea să dezvolte – capacitatea de exprimare a elevului. Aceasta îl obligă
să renunţe la exprimarea sa şi să adopte un limbaj pe care îl pot numi, fără teamă, de
lemn.
Nu exagerez prea tare cînd spun că studiul literaturii devine o sursă de alienare.
Se creează un sistem artificial de putere la care individul trebuie să consimtă şi prin care
criticul devine un fel de dictator. De fapt, pentru orice text, autorul determină doar
conţinutul, durata şi ritmul prelucrării informaţiei depind de individ. Iar dacă asimilarea
informaţiei este personalizată nu este normal ca şi reproducerea ei să fie ? Spre deosebire
de testele grilă verificarea la literatură creează o grilă în chiar mintea elevului.
Propunerea mea constructivă este diagnosticul, fixarea unei opere prin cîteva
caracteristici centrale, şi ramificarea analizei plecînd din acest centru. Diagosticul acesta
este unul veritabil nu tautologic.