Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Contractul de Depozit
Contractul de Depozit
2012
Contractul de depozit
Notiune;
Delimitarea fata de alte contracte;
Caractere juridice;
Conditiile de validitate;
Efectele;
Varietati de depozit.
Notiune
Potrivit art. 2103, alin. 1 NCC, depozitul este contractul prin care depozitarul primeste de la
deponent un bun mobil, cu obligatia de a-l pastra pentru o perioada de timp si de a-l restitui in natura.
Desi, ca regula, o definitie trebuie sa cuprinda numai acele trasaturi fara de care contractul nu se
incadreaza in categoria definita, totusi definitia legala a depozitului nu este aplicabila tuturilor tipurilor
de depozit, ci numai contractului de depozit obisnuit.
Exista varietati de depozit care nu satisfac unele note de continut ale acestei definitii. Spre
exemplu, in cazul depozitului neregulat, obiectul contractului nu este un bun individual determinat, ci o
suma de bani si, mai rar, o cantitate de bunuri fungibile, care nu trebuie restituite in individualitatea lor, ci
numai prin predarea unei cantitati identice ale unor bunuri de acelasi gen.
Mai mult, contractul de sechestru conventional (o alta varietate de depozit) poate sa aiba ca
obiect nu numai bunuri mobile, ci si bunuri imobile.
Prin urmare, ceea ce este de fapt esential si definitoriu pentru contractul de depozit este obligatia
caracteristica asumata de una dintre parti si anume aceea de a pastra, de a conserva bunul remis de
cealalta parte pentru o anumita perioada de timp. Din modul in care au fost definite trasaturile
caracteristicie intiale ale contractului, rezulta ca depozitul este un contract esentialmente real si ca, de
asemenea, obligatia caracteristica presupune, in mod necesar, un termen extinctiv.
B. Obiectul contractului
Obiectul contractului de depozit este, in mod obisnuit, un bun mobil corporal, individual
determinat prin remitere.
Atunci cand partile au in vedere pastrarea unui bun necorporal, contractul nu va fi de depozit,
din doua motive:
bunurile necorporale nu sunt susceptibile de remitere;
pastrarea bunurilor necorporale nu se efectueaza prin acte materiale, ci prin acte juridice, astfel incat
contractul ce are ca scop ca o parte sa efectueze asemenea acte pe seama celeilalte parti va avea natura
unui mandat si nu a unui depozit.
Prin exceptie, depozitul poate fi un contract cu titlu oneros. Aceasta rezulta cel mai adesea din
faptul ca partile prevad in contract o remuneratie pentru depozitar. Totusi, caracterul oneros al
contractului se poate deduce si in absenta unei asemenea prevederi din uzante sau din imprejurari, cum
ar fi adesea profesia depozitarului.
In cazurile in care caracterul oneros al contractului se deduce fara ca partile sa fi prevazut
cuantumul remuneratiei, contractul nu este lovit de nulitate absoluta pentru obiect nedeterminat ( ! ),
ci instanta urmeaza ca la cererea oricareia dintre parti (de regula a depozitarului) sa stabileasca
remuneratia in functie de valoarea serviciilor prestate.
Prin exceptie, depozitarul raspunde pentru culpa levissima in raport cu standardul bunului
proprietar (al omului prudent si diligent) in oricare din urmatoarele cazuri:
daca depozitul este remunerat;
daca depozitarul este profesionist;
daca depozitarului i s-a permis sa foloseasca bunul depozitat.
Din aceasta ultima situatie de exceptie rezulta ca, de regula, depozitarul nu are dreptul de a
folosi bunul. Acest aspect rezulta expres si din art. 2108 NCC.
In principiu, partile sunt libere sa prevada in contract locul si felul pastrarii bunului. In cazul in
care exista o asemenea prevedere, depozitarul nu poate schimba acest loc ori acest fel (mod) decat daca
schimbarea este necesara pentru a feri bunul de pieire, pierdere, sustragere ori stricaciune si daca aceasta
necesitate este intr-atat de urgenta incat deponentul nu a putut fi informat despre schimbare spre a-si da
consimtamantul la ea (art. 2111 NCC). Prin ipoteza, necesitatea schimbarii locului sau felului pastrarii
trebuie sa fie cauzata de evenimente pe care partile nu le-ar fi putut prevedea la data incheierii
contractului pentru ca, in caz contrar, se prezuma ca ele au inlaturat de comun acord aceasta necesitate.
In cazul in care partile nu au stabilit contractual locul sau felul pastrarii, depozitarul este
liber sa le aleaga. Din art. 2112 NCC, rezulta ca depozitarul trebuie sa-si execute obligatia de pastrare, in
principiu, prin faptul sau personal. De la acest principiu exista doua exceptii:
situatia in care i s-a permis de catre deponent substituirea;
situatia in care imprejurari neprevazute la incheierea contractului il constrang pe depozitar sa incredinteze
bunul unei alte persoane.
sub aspectul prescriptiei: actiunea personala este prescriptibila in 3 ani de la data la care se datora
restituirea actiunea reala este imprescriptibila extinctiv;
sub aspect probator: actiunea personala presupune doar proba contractului din care rezulta obligatia de
restituire actiunea reala presupune dovada titlului de proprietate.
Locul restituirii
In principiu, obligatia de restituire se executa la locul stabilit in contract pentru pastrarea
bunului. In cazul in care contractul nu prevede nici un loc pentru pastrare, nici un loc pentru restituirea
insasi, atunci, potrivit art. 1494 NCC, obligatia de restituire se executa la locul in care bunul se afla la
data nasterii obligatiei, adica in acelasi loc in care bunul a fost remis la formarea contractului (conform
art. 1494, alin. 1, lit. b NCC).
In ceea ce priveste starea in care bunul trebuie restituit, legea se margineste sa ceara restituirea
bunului individual determinat, care a facut obiectul contractului, in orice stare s-ar gasi acesta. Prin
aceasta regula, legiuitorul implica necesitatea ca deponentul care sustine ca obligatia de conservare nu a
fost executata sa nu se margineasca la a dovedi ca bunul nu a fost restituit in starea in care a fost predat, ci
sa demonstreze in plus si care erau diligentele la care depozitarul era dator si pe care el nu le-a depus in
pastrarea bunului.
In ceea ce priveste debitorul obligatiei de restituire, desigur ca acest debitor este, in principiu,
depozitarul. Atunci cand obligatia de pastrare este solidara sau indivizibila, intre mai multi depozitari,
ceea ce rezulta de regula din natura bunului de a fi divizibil, atunci restituirea este datorata de depozitarul
care detine bunul.
In cazul in care depozitarul decedeaza inainte de restituire, in ciuda caracterului personal al
contractului, obligatia de restituire se transmite mostenitorilor depozitarului. Acestia au in plus si
obligatia de a pastra bunul pana la restituire, decesul depozitarului fiind asimilat unei imprejurari care il
impiedica sa execute obligatia de conservare prin faptul sau personal. In cazul in care deponentul nu ar
avea incredere in calitatile personale ale mostenitorilor, el ar avea oricand posibilitatea de a solicita
restituirea bunului, chiar mai inainte de termenul contractual stabilit pentru aceasta.
Daca mostenitorul depozitarului a vandut bunul cu buna-credinta, crezand ca a fost al
depozitarului si fara sa fi cunoscut existenta contractului de depozit, atunci el este tinut fata de deponent
sa inapoieze numai pretul primit sau, daca acesta nu a fost platit, sa ii cedeze creanta avand ca obiect acest
pret, impotriva cumparatorului (art. 2121 NCC)
In ceea ce priveste persoana fata de care se face restituirea, in principiu, restituirea se face catre
deponent sau catre persoana desemnata de acesta. Cu ocazia restituirii, de regula, depozitarul nu are
dreptul sa ii pretinda deponentului sa ii dovedeasca titlul sau de proprietate asupra bunului.
Totusi, in cazul in care depozitarul a aflat, din surse relativ demne de incredere, potrivit
imprejurarilor, ca bunul a fost sustras de catre deponent, ori pierdut de catre adevaratul sau proprietar sau
in fine, ca o alta persoana decat deponentul este proprietarul bunului, atunci el poate sa refuze restituirea,
dandu-i posibilului proprietar un termen rezonabil in care acesta sa introduca impotriva deponentului si a
depozitarului o actiune pentru recunoasterea sau executarea dreptului sau (art. 2120, alin. 3 NCC)
Pe durata termenului rezonabil acordat potentialului proprietar, situatia juridica a depozitarului
se defineste dupa cum urmeaza:
1. Obligatia depozitarului de a restitui bunul este suspendata;
2. Obligatia depozitarului de a pastra bunul este prelungita pe durata termenului rezonabil;
3. In schimbul acestei prelungiri, depozitarul are, in toate cazurile, un drept la remuneratie. Daca depozitul
era de la inceput remunerat, atunci remuneratia depozitarului in cursul prelungirii pastrarii bunului trebuie
sa fie cel putin egala cu remuneratia stabilita prin contract, raportat la unitatea de timp. Daca, dimpotriva,
daca depozitul era cu titlu gratuit, atunci depozitarul are dreptul la o remuneratie, stabilita la cererea sa
prin hotararea instantei judecatoresti.
Daca in cursul termenului rezonabil, pretinsul proprietar al bunului introduce impotriva
deponentului si a depozitarului actiunea in justitie menita sa conduca la recunoasterea sau satisfacerea
dreptului sau, atunci suspendarea obligatiei de restituire a depozitarului, obligatia sa de pastrare a bunului
si dreptul de a primi o remuneratie pentru aceasta continua pana la pronuntarea hotararii definitive cu
privire la calitatea de proprietar asupra bunului dat in depozit, urmand ca dupa aceasta hotarare, bunul sa
fie restituit celui desemnat ca proprietar prin hotarare.
In toate cazurile, remuneratia este datorata depozitarului de catre deponent, chiar daca acesta
castiga procesul cu tertul, el va ramane dator fata de depozitar sa-i plateasca remuneratia pentru pastrarea
bunului pe durata acestui proces, avand insa un drept de a fi despagubit de catre tertul care s-a pretins
fara temei proprietarul bunului.
Raspunderea tertului fata de depozitar va fi delictuala si va fi egala cel putin cu cuantumul
remuneratiei pe care deponentul a trebuit sa o plateasca pentru prelungirea obligatiei de pastrare a
depozitarului.
Cu acelasi titlu se pot recupera si prejudicii decurgand din lipsa de folosinta a bunului de catre
deponent, pe durata procesului cu tertul.
Daca exista mai multi deponenti, atunci depozitarul este liberat de obligatia de restituire prin
executarea sa fata de oricare dintre deponenti. In cazul decesului deponentului, bunul va trebui restituit
unuia dintre mostenitorii lui ( ! ), chiar daca prin contract fusese desemnata o alta persoana pentru a
primi bunul. Aceasta regula are ca scop sa previna eludarea dispozitiilor referitoare la rezerva succesorala,
printr-o liberalitate indirecta facuta tertului desemnat prin contract (art. 2117 NCC).
Daca exista mai multi mostenitori ai deponentului, atunci acela care primeste bunul face prin
aceasta singur un act de administrare care produce efecte si in beneficiul celorlalti mostenitori, astfel incat
cotele-parti ale mostenitorilor nu sufera nicio modificare, in urma primirii bunului de catre unul dintre ei.
in principiu, daca depozitul a fost incheiat pe un termen determinat, termenul de prescriptie curge de la
expirarea acelui termen. Prin exceptie, daca deponentul a cerut restituirea inainte de expirarea termenului
stabilit prin contract, termenul de prescriptie curge de la data cererii de restituire.
in fine, daca prin contract nu s-a prevazut un termen al depozitului, atunci termenul de prescriptie incepe
sa curga de la data incheierii contractului.
OBLIGATIILE DEPONENTULUI
Depozitul neregulat;
Depozitul hotelier;
Depozitul necesar;
Sechestrul conventional.
I. Depozitul neregulat
Aceasta varietate de depozit nu are o sectiune rezervata in Noul Cod civil, dar existenta sa se
deduce din doua texte din materia depozitului. Specificul acestei varietati de depozit este acela ca nu are
ca obiect unul sau mai multe bunuri individual determinate, care trebuie conservate si restituite in
individualitatea lor, ci are ca obiect bunuri fungibile, astfel incat contractul se formeaza prin remiterea
unor astfel de bunuri, iar obligatia de restituire poarta asupra unor bunuri de aceeasi natura, de aceeasi
calitate si in aceeasi cantitate.
Cel mai frecvent contract de depozit neregulat este acela care are ca obiect sume de bani, iar
varietatea sa cea mai des intalnita este depozitul bancar.
Potrivit art. 2105 NCC, atunci cand sunt remise fonduri banesti sau alte asemenea bunuri
fungibile si consumptibile prin natura lor, acestea devin proprietatea celui care le primeste si nu trebuie sa
fie restituite in individualitatea lor. De aici rezulta ca, intocmai ca si imprumutul de consumatie, depozitul
neregulat este translativ de proprietate ( ! ), in sensul ca depozitarul poate sa dispuna juridic si material
de bunurile pe care le-a primit, urmand sa restituie o cantitate de bunuri de aceeasi natura.
In principiu, atunci cand o parte ii remite celeilalte fonduri banesti sau alte bunuri fungibile, se
prezuma ca actul s-a facut in interesul celui care primeste bunul si ca deci are natura juridica a unui
imprumut de consumatie.
Partea care sustine ca acest contract are natura unui contract de depozit trebuie sa demonstreze ca
sumele sau bunurile fungibile au fost remise in interesul celui care le-a transmis. Asadar, potrivit
art. 2105, alin. 2, teza finala NCC, contractul se prezuma relativ ca fiind contract de depozit atunci cand
partile au convenit ca restituirea se poate cere si anterior expirarii termenului pentru care bunurile au fost
primite (la imprumut se poate cere restituirea doar la scadenta; la depozit se poate cere restituirea
oricand).
Desi, de regula, dobanzile moratorii pentru sumele banesti curg de la scadenta obligatiei, in
materie de depozit de sume de bani, deponentul poate pretinde dobanzi moratorii numai de la data la care
depozitarul a fost pus in intarziere pentru restituire.