Stresul si modele de abordare a stresului

in organizatia militara
Lt.col.drd. Alexandru RIZESCU
Mr. Ioan FARCAS
Interactiunea dintre organism si mediu apare drept un
element esential al vietii si impune o continua adaptare a
organismului at t pe linie filogenetica c t si ontogenetica.
I. STRESUL. DELIMITARI CONCEPTUALE
Primele observatii privind adaptarea organismului la mediu
dateaza din antichitate. Hipocrate, in Vis medicatrix naturae
considera ca boala nu e numai suferinta si leziune (pathos) ci si
efortul organismului de a-si restabili echilibrul (ponos).
Mult mai recent, c nd progresele stiintei au permis cercetari
mai riguroase, biologii si fiziologii secolului al XIX-lea au
semnalat un grad inalt de organizare a lumii vii care faciliteaza o
adaptare activa. In 1878, fiziologul francez Claude Bernard
demonstra capacitatea organismului de a-si mentine constant
mediul intern in raport cu stimulii externi. Procesul de adaptare
activa a organismului la mediul extern aflat in continua
transformare, este posibil datorita unor mecanisme dinamice,
compensatorii de neutralizare si corectare a disfunctiilor
survenite.
Oxford English Dictionary explica etimologia cuv ntului
stres ca provenind din abrevierea cuv ntului distres, folosit in
engleza medievala cu intelesul de dificultate, necaz, durere,
provocate de factori exteriori organismului. In secolul al XIXlea, sfera notiunii se largeste, stresul desemn nd presiuni si
influente ce se exercita din exterior asupra organismului.
Termenul este folosit si in inginerie, desemn nd acea forta sau
presiune care deformeaza corpurile. Modificarea structurii sub
influenta acelei forte, este desemnata prin notiunea de strain.
Persistenta acestei interpretari o regasim la autorii contemporani
care asimileaza stresul cu cerintele externe care exercita presiuni
asupra organismului. Abia in secolul al XIX-lea, conceptul de
PDF created with FinePrint pdfFactory Pro trial version http://www.fineprint.com

stres este preluat de stiintele biologice si este utilizat initial cu

sensul de boala mintala.
La inceputul secolului al XX-lea, fiziologul american
Walter Canon (1929), utilizeaza termenul de stres pentru a
demonstra existenta unor mecanisme homeostatice specifice de
protejare organismului impotriva unor agenti perturbatori.
Canon, foloseste termenul de stres in legatura cu reactia
autonoma a organismului, denumita reactie de urgenta,
cunoscuta in literatura de specialitate sub numele de fuga sau
lupta (fight or flight).Desi fiziologul american a studiat
adaptarea de scurta durata la situatii acute si nu a detaliat alte
posibile reactii, prin cercetarile sale, W. Canon este considerat
cel mai important precursor al teoriei stresului.
Contributii la problematica adaptarii si, implicit a stresului,
aduce si teoria invatarii bazata pe descoperirea mecanismelor de
aparare prin reflexe conditionate, cu functie anticipativa, de
catre scoala nervista fondata de fiziologul rus Pavlov.
Teoria lui Freud despre nevroza defensiva si despre
mecanismele inconstiente de aparare (reprimarea, sublimarea,
proiectia etc.) abordeaza dintr-un punct de vedere complet nou
problematica adaptarii individului la situatiile conflictuale.
Faptul ca in limba engleza curenta notiunea de stres este
utilizata pentru a desemna incordarea nervoasa a creat o serie de
confuzii, termenul fiind tradus in limba franceza prin
stimulare sau agresiune (stimulation, agresion), in germana
prin fort sau leziune (Anstrengung, Betastung) iar in
spaniola prin suferinta (sufrimienta). Nici unul din acesti
termeni nu dau sensul notiunii de stres, ceea ce a facut ca
acestea sa fie preluat ca atare in majoritatea limbilor iar sensul
exact sa fie determinat prin asumarea de catre cercetatori a unei
teorii asupra stresului. In acest sens se impun o serie de precizari
(Derevenco, p. 25):
- o prima distinctie este necesara intre stress, ca factor
stresant, incarcare, efecte stimulante, adaptative, de
antrenament, mentinere a echilibrului, reactie acuta, incarcare
fizica si strain, ca raspuns la stres, supraincarcare, solicitare
intensa prelungita, raspunsuri ce depasesc posibilitatile

PDF created with FinePrint pdfFactory Pro trial version http://www.fineprint.com

personale, provocare de modificari fiziologice si fiziopatologice,

incarcare functionala;
- pentru a circumscrie mai exact stresul, Selye opereaza
distinctia intre eustres si distres. Eustresul desemneaza nivelul
unei stimulari psihoneuroendocrine moderate, optime, care
mentine echilibrul si tonusul fizic si psihic al persoanei, starea
de sanatate si induce o adaptare pozitiva la mediu. Eustresul sau
stresul stimulant este indispensabil pentru viata si pentru
mentinerea functiilor mentale si fizice necesare desfasurarii
activitatii umane. Stresul ce depaseste o intensitate critica, a
carei valori variaza in limite largi de la individ la individ, este
desemnat prin termenul de distres. Distresul este provocat de
supraincarcari, suprastimulari, intense si prelungite, care
depasesc resursele fiziologice si psihologice personale,
rezult nd scaderea performantei, insatisfactie, dereglari
psihosomatice si fizice. Distresul poate fi, deci, echivalat cu
strainul.
Aparitia conceptului de stres in limbajul psihologic este
relativ noua; notiunea este folosita pentru prima data in anul
1944, in Index Psihological Abstract. Topica de studiu a
stresului era raportata de psihologi, p na la acea data, la alte
fenomene psihice cum sunt: emotia, frustrarea, conflictul,
anxietatea, adaptarea, apararea.
Se afirma ca notiunea de stres este un termen ambiguu, ce
tinde sa-si estompeze conturul, largindu-si genul proxim si
ignor nd diferenta specifica. Caracterul imprecis ar deriva si din
comutarile sensului notiunii de la imaginea destructiva si
dezechilibranta a actiunii stresante, la cea integratoare si
echilibranta spre care organismul tinde in virtutea efortului sau
adaptativ.
Faptul ca dupa mai bine de 50 de ani notiunea de stres
ram ne operanta, este dovedit de impactul acestui concept
asupra dezvoltarii stiintei, concretizat in volumul impresionant
de date si studii, in cele mai diverse discipline. De-a lungul
acestei perioade s-au conturat mai multe moduri de a defini si
intelege stresul. Acestea pot fi incadrate in trei teorii de baza:
a) abordarea fiziologica (variabila raspuns intern);

PDF created with FinePrint pdfFactory Pro trial version http://www.fineprint.com

b) abordarea inginereasca (variabila stimul extern);

c) abordarea tranzactionala (variabila interactiune);
II. MODELUL FIZIOLOGIC AL STRESULUI
Modelul fiziologic al stresului, numit si model biologic isi
are originea in cercetarile lui Hans Selye si pune accent pe
raspunsul organismului la stimulii nocivi din mediu.
In deceniul al IV-lea, endocrinologul Hans Selye marcheaza
inceputul cercetarilor sistematice asupra stresului, impun nd
conceptul de stres biologic in stiinta. Stresul este definit de
Selye ca o stare a organismului manifestata prin reactii
nespecifice ca raspuns la agentii perturbanti. Stresul biologic,
initial descris sub numele de sindrom general de adaptare
(SGA), comporta trei faze:
- reactia de alarma;
- stadiul de rezistenta;
- stadiul de epuizare;
In faza acuta a reactiei de alarma, rezistenta organismului
scade sub cea medie si are loc o mobilizare generala a fortelor
de aparare a organismului. Organismul nu se poate afla multa
vreme in starea de alarma si, daca agentul nociv este foarte
intens si incompatibil cu viata, survine moartea. Daca
organismul supravietuieste, se instaleaza starea de rezistenta, cu
caracter adaptativ, in care are loc concentrarea si circumscrierea
in spatiu a starii de stres. In aceasta faza, capacitatea de
rezistenta a organismului creste peste medie. Daca stresorul
continua sa actioneze urmeaza faza a treia, starea de epuizare.
Adaptarea nu mai poate fi mentinuta si simptomele seamana cu
cele caracteristice reactiei de alarma. Rezistenta scade din nou
sub medie, si daca resursele se epuizeaza, viata inceteaza.
Modelul fiziologic pune in evidenta mobilizarea resurselor
de aparare ale organismului pentru a se opune perturbarilor.
Evaluarile nivelului prezumtiv al stresului se face pe baza
caracterului si amplitudinii reactiilor psihofiziologice si
comportamentale.
H. Wolff defineste stresul ca fiind reactia individului la
diversi agenti nocivi si amenintatori. Totodata, el considera

PDF created with FinePrint pdfFactory Pro trial version http://www.fineprint.com

stresul ca o stare dinamica a organismului; natura reactiei de

adaptare pe care o evoca stimulii este dependenta de programul
genetic ti de experienta individului. Afirmatia ulterioara a lui
Wolff privind lipsa unei relatii directe, liniare si proportionale
intre stimul si raspuns si sublinierea rolului individului in
configuratia reactiei, prefigureaza teoria interactionala a
stresului. Wolff considera reactiile psihosomatice la stres, cu
ecou patologic, ca forme improprii si ineficiente de adaptare.
Dupa Merson (apud Derevenco, p. 26), numai faza I, de
alarma, corespunde reactiei propriu-zise de stres, pe care o si
denumeste stress-sindrom. Aceasta faza ar fi precedata de un
scurt stadiu de adaptare initiala, caracterizat prin fenomene
catabolice, cu hiperfunctie endocrina. Fazele urmatoare ar
reprezenta adaptarea propriu-zisa, de achizitie a rezistentei de
durata, care, in caz de solicitare functionala, determina
epuizarea, corespunzatoare fazei a III-a a schemei lui Selye.
Altfel exprimat, reactia la stres se transforma dintr-o veriga a
adaptarii intr-o veriga patogenetica.
Criticile aduse acestei teorii vizeaza urmatoarele aspecte:
- accentul exagerat pus pe notiunea de nespecificitate a
raspunsului organismului, si neglijarea aspectelor specifice la
stres; astazi se stie ca raspunsul este modulat at t de factori
personali c t si de cei situationali;
- utilizarea unor procedee experimentale neadecvate,
simpliste, descriptive, extrapolarea si transpunerea necritica a
datelor de la animal la om;
- indreptarea demersului metodologic mai ales spre
aspectele morfologice si mai putin spre cele biochimice sau
moleculare;
- extrapolarea schemei SGA bazata pe experimente pe
animale, prin utilizarea doar a stresorilor fizici si chimici, la
subiectii umani confruntati mai ales cu stresori psihici este un
demers stiintific, ce trebuie privit cu rezerve.
III. MODELUL CAUZAL SI TEORIA STIMULILOR

PDF created with FinePrint pdfFactory Pro trial version http://www.fineprint.com

Potrivit teoriei stimulilor, stresul este o conditie a mediului,

(Holmes si David, 1989, Perkins, l992). Stresul este identificat
cu factorii de stres, numiti stresori, stimuli sau agenti stresanti.
Modelul cauzal, denumit si model ingineresc, considera
persoana, prin analogie cu modelele tehnice, ca av nd o
capacitate innascuta (coeficient de toleranta) de a face fata unor
factori potential daunatori din mediu. Acest model
conceptualizeaza stresul drept o functie a stimulilor, exprimabila
prin formula S=f(s). Relatia dintre stimuli si reactii este
unilaterala si unidirectionala, de tipul S->R.
Teoria stimulilor ignora complexitatea relatiei dintre fiinta
umana si mediul sau si existenta diferentelor interindividuale in
reactiile la stres.
Stresorii sau factorii de stres sunt evenimente sau conditii
ale mediului, suficient de intense sau frecvente inc t sa solicite
reactii fiziologice si psihosociale din partea individului (Elliot si
Eisdorfer, l982). Stresorii sunt divizati in trei mari categorii:
fizici, psihici si sociali. Stresorii psihosociali sunt deosebit de
importanti si isi pot avea originea la nivel individual, familial,
profesional, si de societate.
a) Evenimente critice de viata (stresul acut)
Holmes si Rahe (1967), definesc evenimentele de viata
drept schimbari obiective in structurile si relatiile psihosociale
ce determina reorganizari ale circumstantelor uzuale si impun
organismului un efort de reajustare psihica si sociala. Autorii au
incercat sa elaboreze metode standardizate de evaluare a
evenimentelor de viata, insa au fost criticati ca au ignorat
evaluarea subiectiva si specificitatea raspunsului, in functie de
calitatea evenimentului si individualitatea persoanei.
b) Tracasari cotidiene (stresul cronic)
Daca evenimentele critice de viata sunt asimilate cu stresul
acut, tracasarile zilnice (daily hasles), numite si nonevenimente
sunt identificate cu stresul cronic (Kessler, Price, Wortman,
1985). Lazarus si colaboratorii, definesc tracasarile zilnice, drept
experiente si conditii ale vietii zilnice care sunt percepute de
individ ca frustrante, iritante sau amenintatoare pentru starea
sa de confort fizic si psihic. Tracasarile sunt generate de

PDF created with FinePrint pdfFactory Pro trial version http://www.fineprint.com

diverse domenii ale vietii cotidiene: profesional (supraincarcare,

termene fixe), financiar (insuficienta banilor), familial (certuri),
viata personala, sanatate, responsabilitati casnice, relatii sociale,
mediul ambiental, int mplari ghinioniste. In contrast cu
tracasarile cotidiene, DeLongis si colaboratorii, descriu asanumitele imbolduri zilnice (daily uplifts),care constau in
experiente si conditii ale vietii zilnice, percepute ca pozitive si
placute cu efecte favorabile asupra starii de confort fizic si
psihic.
c) Experientele traumatice si catastrofale (stresul posttraumatic)
Cercetarile sistematice asupra acestor stresori au inceput
dupa terminarea razboiului americano-vietnamez. Similitudini
ale reactiilor post-razboi, cu cele datorate catastrofelor,
dezastrelor naturale sau dezastrelor provocate de om, au
determinat aparitia unei noi entitati clinice: sindromul de stres
post-traumatic(PTSD). PTSD este definit ca un sindrom
caracterizat prin dezvoltarea unor simptome psihice,
comportamentale si somatice ce apar dupa evenimente
traumatizante iesite din r ndul experientelor umane considerate
normale Definirea stresului ca raspuns sau ca stimul a suscitat
rezerve si critici deoarece aceste modele apar ca unilaterale, nu
explica dec t in parte problematica vasta a stresului si ignora
diferentele interindividuale.
IV. MODELUL INTERACTIONAL AL STRESULUI
SI TEORIA TRANZACTIONALA
A treia perspectiva, cu caracter psihologic, include in
definitia stresului conceptul de interactiune intre individ si
mediu. Conform acestei definitii, tributara teoriei cognitive
elaborata de autorii americani Lazarus, Mc Grath, Kaplan si
Kasl, stresul este considerat drept un dezechilibru intens,
perceput subiectiv, dintre cerintele impuse organismului ti
capacitatea sa de raspuns.
Teoria interactionista accentueaza proprietatea organismului
de a reprezenta mediatorul intre stimul si reactiile pe care le
provoaca. Modelul interactional inglobeaza rolul proceselor

PDF created with FinePrint pdfFactory Pro trial version http://www.fineprint.com

perceptive, cognitive, motivational-afective si fiziologice in

evaluarea situatiilor stresante. S-a elaborat chiar un profil al
stresului, in baza caruia se evalueaza nivelul stresului de mediu,
cinci comportamente de mediere, nivelurile suferintei
emotionale rezultate din interactiunea dintre factorul de stres si
mediator.
Modelul tranzactional a lansat termenul de ajustare (coping)
argument nd ca, in explicarea dinamicii interactiunii dintre
stresori si individ, cel mai util ar fi explorarea mijloacelor prin
care individul face fata presiunilor. Ajustarea face ca acelasi
eveniment existential sa provoace reactii diferite.
In acest mod este subliniat rolul ecuatiei personale in
modalitatea si intensitatea raspunsului la stres, relevnd att
aspectul intern (fiziologic si psihologic) ct si cel extern
(situational); relatia individ-mediu este descrisa prin analogie
cu un sistem cibernetic, cu feed-back, in care are loc o
interactiune reciproca intre functiile cognitive si emotionale ale
individului, pe de o parte, si caracteristicile mediului, pe de alta
parte.
Note bibliografice:
[1] Derevenco, P., Baban, A., Stresul in sanatate si boala,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992.
[2] * * *, Handbook of stress, Collier Macmillan Publishers,
London, 1986.
[3] Cooper, C., Sloan, S., Williams, S.J., Occupational Stress
Indicator Management Guide, Oxford, 1998.

PDF created with FinePrint pdfFactory Pro trial version http://www.fineprint.com