Cristi Vasilică crivasic1@yahoo.

com, 0721886379/0766283409

CENUŞA

Mii de pocnitori îi izbiră simţurile.

-Cum?..., rosti aproape din inerţie.
-A murit, dom’le. Vineri seara. Sau sâmbătă dimineaţă, nu ştiu sigur. Ştiu că au găsit-o
sâmbătă, pe la un’şpe, că veniseră proprietarii să ia chiria, că avea datorii mari, şi încă mai era
caldă... Au vrut s-o trezească, dar cum naiba să trezeşti ditamai mortu’?, zise femeia, încercând o
glumă. N-avea rude, aşa că au dus-o la crematoriu de dimineaţă, iar mobila i-au scos-o la licitaţie...
Deja vorbele ei treceau pe lângă Sergiu şi el părea asaltat de mii de ciocane pneumatice în
interiorul craniului care stătea să-i explodeze.
Îşi reveni însă destul de repede, la timp ca să întrebe:
-La ce crematoriu au dus-o?
-Păi, parcă la ăla din Vitan, ăl’ mai mare, am uitat cum îi zice..., dar Sergiu se îndrepta deja
spre primul autobuz, nu fără a-i arunca femeii un „Am să revin!”.
Ajunse în staţie şi sări în primul autobuz chiar cu riscul de a-i lovi pe alţii care aşteptau
paşnici. „Nu, nu se poate! Aşa ceva nu se poate întâmpla! Nu, cel puţin mie nu vreau să mi se
întâmple...”. Autobuzul opri la stop, în timp ce Sergiu ar fi fost în stare să smulgă volanul din
mâinile şoferului apatic şi rutinat şi să conducă nebuneşte până în Vitan. „Ar fi prea stupid!... Nu,
refuz să accept, până nu voi avea dovada.” Autobuzul coti pe o stradă aglomerată şi avansa cu
opriri dese, aşa că la prima staţie Sergiu ţâşni din autobuz şi se repezi la primul taxi:
-Repede, la „Cenuşa”!
Maşina se puse uşor în mişcare, dar ritmul rămase neschimbat, ceea ce-l făcu pe Sergiu,
după nici trei sute de metri să sară din taxi, lasând în urma lui strigătele şi blestemele şoferului.
Coti apoi pe nişte străduţe al căror secret îl aflase în multele lui anchete şi reuşi să iasă într-o
stradă puţin aglomerată. Observă un taxi liber şi sări în el, îmbrâncindu-i pe cei doi care vroiau să
se urce şi urlând aproape la şofer:
-„Cenuşa”! Repede!
Maşina demară în scrâşnet de cauciucuri, iar şoferul îi aruncă o privire curioasă în oglindă:
-S-a „fript” vreo sursă de încredere?
„Fane!” şi Sergiu răsuflă uşurat.
-Pe cine vor să coacă?
-A, pe nimeni. Doar pe Asiman, atât...
-Atunci e groasă: ce se face viitorul laureat Pulitzer fără personajul lui favorit?...
Îl cam fripse ironia colegului său, dar îşi muşcă buzele: nici el nu era sigur că mai crede, de
ce l-ar fi crezut tocmai Fane?
-Ai noroc de datoriile pe care le am la tine, altfel te lăsam în drum, se descărcă Fane.
-Du-mă acum la timp şi nu mai ai nicio datorie la mine!
Peste ei se lăsă liniştea: Fane se concentra la condus, iar Sergiu scotocea să afle dacă în
viaţa lui a avut sau nu noroc.
Un scârţâit de frâne şi Sergiu sări din maşină, aruncându-i un „Trece-mi-o în cont!” Îşi
consultă ceasul: „Unu treiş’cinci. Dacă au început pe la doiş’pe, tot aş mai avea timp...” Dădu să-i
explice paznicului care-i bară calea, dar îşi dădu seama că i-ar lua prea mult timp, aşa că vru să
scoată legitimaţia. Duse mâna la buzunarul de la spate, însă şuvoaie de gheaţă îi brăzdară ascuţit
1
Cristi Vasilică crivasic1@yahoo.com, 0721886379/0766283409

spinarea: buzunarul era gol! Rămase câteva clipe privind în gol, fără o ţintă anume. Era ca şi cum
cineva lucra cu dalta şi ciocanul în interiorul a ceea ce de obicei se numea „craniu”, adică
adăpostul acelei paste cenuşii-albuie, dar care acum se scursese, în locul ei sălăşluind acum doar o
rămăşiţă de gând: „Nu se poate!...”
Apoi, încetul cu încetul, începură să mai apară şi culori şi cuvinte şi imagini, ca piese dintr-
un uriaş puzzle. „...Numai în aglomeraţie... Sau când fugeam... Sau...” Mai privi o dată clădirea, apoi
închise ochii. „Nu se poate...” Deschise din nou ochii. „Nu, nu e un coşmar...” Îşi dădea seama bine
că, ajuns aici, nu mai avea drum înapoi; ajunsese într-un punct în care întoarcerea ar fi însemnat
prăbuşirea. Cu toate astea, era conştient că fără acte şi fără bani nu putea face nimic, nu avea
cum să intre şi, mai ales, să-i convingă pe cei de acolo că avea dreptate. Coborî privirea şi voi să
plece, dar nu mai reuşea nici măcar să-şi mişte degetele, darmite să meargă. Unul din cei doi
oameni de lângă poartă se apropiase de el:
-Căliman? Sergiu Căliman?
În primul moment, Sergiu nu realiză ce se întâmplă, însă numele lui rostit sonor îi
redeşteptă instinctele de ziarist.
-Da...
-Daţi-mi voie să mă prezint: Mircea Marcuş, directorul crematoriului Cenuşa, şi-i întinse
mâna. V-am văzut la un talk-show...
-Aveţi un cadavru care mă interesează – pe mine şi pe alte câteva milioane de oameni – şi
care nu ar trebui incinerat, izbucni el, descumpănindu-l pe cel care îi strângea mâna.
-Nu văd cum...
-E mai complicat, dar vă explic mai târziu. Deocamdată trebuie să opriţi incinerarea unei
anume Mihaela Mina…
-Mina…, şi încerca să-şi amintească. Sergiu îi sări în ajutor:
-A fost adusă azi-dimineaţă de proprietarii apartamentului în care stătea, nu avea rude...
„Hai! Trebuie să-ţi aminteşti!”
-Da, da, („Aşa! Aşa!”) a fost adusă azi, pe la zece şi jumătate... („Ştiam eu că nu se poate!”)
Din păcate („Nu, nu-mi spune că...”), am programat-o la unu... („La naiba! Ba se poate...”) Şi totuşi,
nu disperaţi. („Totul se dărâmă, iar eu să stau calm?”) Se mai întâmplă câteodată să se întârzie
destul de mult incinerarea. Zâmbi: Nimic nu e perfect... („Aşa! Acum vorbeşti pe placul meu!”).
-Şi cum putem afla dacă s-a amânat?
-Păi, să dăm un telefon, şi se îndreptă spre ghereta paznicului, formă un număr şi aşteptă
cu receptorul la ureche. Ionescule, ia zi-mi: programarea de unu... a intrat de mult... la timp... Da,
bun, continuaţi, e bine aşa, şi închise, întorcându-se spre Sergiu şi dând din umeri:
-Îmi pare rău. Aţi auzit... Şi totuşi, de ce...
Sergiu simţi că nu mai are pământ, ci nisipuri mişcătoare sub picioare. Bomba atomică,
interzisă prin mai toate convenţiile, explodase printre organele lui, iar el, omul pe care ceilalţi îl
denumeau Sergiu Căliman, se împrăştiase pe o rază de sute de kilometri, pierzându-se printre mii
de elemente, ca apoi să facă implozie şi totul să se retragă în interiorul lui. De acolo începu încet-
încet să perceapă câte ceva din exterior: un om într-un costum întunecat care îi vorbea de ceva,
se părea că-l întreabă, dar nu înţelegea ce. Nu-şi găsea sensul. De unde-l cunoştea omul acesta?
Ce avea cu el? Ce căuta el aici? Ce tot vrea să-i spună? Se concentră puţin şi reuşi să prindă ici şi
colo câte un cuvânt: „...incinerare... Mina... Căliman... doreaţi...” „Hm, Căliman – cunoşteam pe
2
Cristi Vasilică crivasic1@yahoo.com, 0721886379/0766283409

cineva cu numele acesta!... Dacă m-aş strădui puţin, aş putea să-mi amintesc... Şi Mina Asi... Nu,
doar Mina. Mihaela. Sau Paul?... ,Incinerare’? Asta înseamnă că sunt lângă un crematoriu? Iar
poarta asta pe care o văd este poarta crematoriului? <Lăsaţi orice speranţă, voi, ce intraţi!> Aici
se opresc visele? Aici ard ele?... Iar omul ăsta în costum, să fie el directorul crematoriului?”
Bâgui un „Scuzaţi pentru deranj.”, şi plecă, mergând, mai degrabă târâindu-se, cu un pas
egal, rar, dar directorul îl prinse de mână:
-Dar nu mi-aţi spus ce interes aveaţi cu...
-Hm..., îl întrerupse Sergiu zâmbind şi dând din umeri, credeţi că... mai are... rost? Şi oftă
cu poftă.
Porni cu mâinile în buzunare, chiulind dintre gândurile sale şi privind fără să vadă. După un
timp, se pomeni că urcă scările blocului său, că potriveşte cheia şi broasca cedează uşor. Se duse
încet, dar apăsat spre pachetul pe care îl primise de dimineaţă şi al cărui conţinut zăcea acum
împrăştiat pe masă. Ca şi când ar fi vrut să găsească un punct pe care să-şi sprijine universul
răvăşit, îşi plimbă mâinile peste manuscrise, citind cu voce tare titlurile: „Can-Can”, „Polul
nebunilor”, „Pe drumuri cu macadam”, „La Trei brazi”, „Nicu”. „<<Nicu>>? Pe ăsta nu l-am citit!...”
Privi spre vitrina lui cu seria completă a ediţiilor lui Asiman. „Nu, nici nu aveam cum: nu l-am
publicat...” Se prăbuşi pe podea şi, după o clipă de şovăială, deschise caietul cu un sentiment de
nelinişte şi bucurie: un nou roman! Sau, poate autobiografia? Prima pagină – nescrisă. Pe a doua:
„Ţi se dedică.” Un scris mare, puţin înflorit, cu trăsături prelungite şi în jos şi în sus. Citind
dedicaţia, Sergiu avu deodată impresia că mai este cineva în camera roasă de igrasie pe alocuri.
Ridică ochii şi-ii roti peste denivelările obiectelor pe care putea să le vadă. „Nimeni”. Nimeni.
Doar el şi noul roman. Ultimul.