Era un apus sângeriu – așa ar începe un elev de clasa a treia compunerea.

În ziua
aceea a fost totuși un apus sângeriu pe fundalul senin care improșcase tot cerul. Viața parcă
se ducea să tragă un pui de somn și-și aranjase deja așternutul. Pentru noi, însă, mai era
mult până acolo.

***

- ‘Neața, ‘neața! Îi salut pe cei patru colegi care se-mbulzeau în fața panoului pe care
era agățată planificarea zborurilor, după care mă opresc să dau mâna cu ei, în timp ce unul
din ei mă apostrofează c-un „Ce dimineață, mă, că e-aproape unu.” Prea obișnuit cu reacția
asta la salutul meu, răspund c-un „Ei, na, vorba vine...” și trec mai departe spre sală să mă
schimb, strângând și alte mâini pe drum. Ajuns în sală, arunc un „’Neața!” după care fac turul
de salut. O strângere de mână nu e mare lucru, dar e unul din din gesturile care este
observat mai ales atunci când lipsește...
Pentru curioși, cum arată sala asta? Ca o sală de clasă, cu bănci, scaune și două
table, la care mai adaugi niște noptiere, dulapuri și un televizor conectat la un „resaivăr” de la
Digi.
Mă duc la locul meu și mă schimb în combinezon, în timp ce televizorul s-a oprit la
canalul 32, Private Spice - haltă obligatorie cel puțin o dată pe oră... -, iar ceilalți comentează
ca la meci.
-Ia uite, ce-o doare, sărăcuța de ea...
-Ce, mă, pe tine nu te doare când te freacă vreun șef? încerc eu o glumă, la care
Kasha îmi răspunde cu altă glumă:
-Lasă, mă, că e bun și un „blowjob” d-ăla, da’ depinde de care parte te afli...
-Aaa, fimul ăsta l-am văzut. Să știi că până la urmă nu se-nsoară.
Râdem cu poftă, iar eu mă duc să dau asaltul asupra planificării, să văd ce am de
zburat azi. Mai strâng niște mâini pe drum, rostind același „’Neața!” care-i exasperează pe
unii, mă bulucesc și eu cu vreo doi colegi, după care mă întorc în sală să-mi completez foile
pentru zbor. Am de zburat {o oră de zi și} două ore de noapte. În sală discuția este în toi.
-Eu pariez pe Cioabă, că primul l-a avut deja, cu Bax, când au bulit somonul, zice
Chelu’ râzând.
-Nu, mă, că dacă am scăpat e semn bun, fraiere, îl admonestează cel vizat.
-Cioabă, vezi că ți-ai luat „galben”, la următorul nu se știe, glumește Kasha.
-Terminațî-vî, ăi, cu prostiili eștea, eu pariez pe Dodo, că ăla era cât p-aci să
catapulteze când i s-a blocat ASL-ul, se strâmbă Cioabă la ei.
-Ce pariu, mă, ce vorbiți voi aicea?, încerc eu să mă lămuresc, iar Chelu’, râzând, îmi
satisface curiozitatea:
-Pariem pe care din promoția noastră are șansele cele mai mari să ajungă primul la
Sfântu’ Petru.
-Bă, da’ vă plictisiți rău de tot, zâmbesc eu, așezându-mă să-mi scriu foile.
Nu, nu era o răutăciozitate, doar un cinism izvorât din conștientizarea unui pericol
asumat la fiecare decolare. Când valsezi destul de mult cu pericolul, ajungi să-l cunoști atât
de intim, încât ți se pare firesc să mai și râzi de el.
-Puștii, de ce n-ați pus de cafea? Acuma iar trebuie să mă duc la ăștia de la CSAR, ne
admonestează Mișu – unul dintre piloții cei mai vechi – arătând spre filtrul de cafea al cărui
bol era gol.
-Noi am pus, dar deja s-a terminat. Toată lumea s-a obișnuit să ia de aicea, zice Kasha
cu ciudă. Vasea, te duci tu să pui de cafea?
 -Ghini, ăi, răspund eu și mă conformez, nu de alta, dar vroiam și eu să beau cafea,
astfel că după cinci minute filtrul bolborosea, pufnind cu aburi.
-Hai, că i-am tras-o și lu’ asta, zice Bratulea, în timp ce pe Spice rula genericul, și ieși
din sală.
-Bă, și mâine mă duc să-mi văd apartamentul, zice Bug, aproape pentru sine, cu
bucurie.
-Păi, ai rezolvat cu creditul?, se interesează Bamse.
-Bineînțeles.
-Hai, du-te! La ce bancă?
-La Banca Românească.
-Cât ți-au dat?
-50.
-Cum ți-au aprobat așa repede?
-Ei, am avut pe cineva acolo.
-Și cum e apartamentul?, intervine și Chelu.
-Două camere decomandat, aproape de centrul Ploiestiului...
-Aaa, în Ploiești, revine Bamse. E bun așa! Că dacă era în București nu te apropiai...
-Te faci vecin cu Schijă?, zice Chelu.
-Nu, mă, că el stă mai spre ieșire.
-Mă bucur pentru tine! Felicitări!, zice Kasha, apoi continuă râzând: și-l iei și pe H. cu
tine? Să-ți plătească chirie?
-Ei, și tu acuma.
-Puștii, e gata cafeaua aia?, zice Mișu revenind în sală și, după ce-și umple cana cu
cafea, se așează în prima bancă, urcă picioarele pe noptiera de sub masă și schimbă pe
Money Channel.
-La cafea, moldovenii mei, zice Capsă – „melteanul” - , și ne adunăm langă filtru, în
timp ce Mișu comentează mai mult pentru sine: „Ia uite, c-au crescut SIF-urile și au scăzut
alea de la Dacia... Mda, de fapt era logic.” Noi, însă, impasibili la mișcările bursei și
preocupați fiind doar de „licoarea binefăcătoare” din cănile noastre, ne încolonăm spre
fumoar, adică un spălător în care se adună fumătorii. Aici discuțiile încep să se amestece.
-Ce faci, mă, promovezi sezonul ăsta?, începe Kasha discuția despre hattrick – un
manager de fotbal online.
-Nu vreau, că n-am echipă de liga a șasea, răspund eu.
-Stai liniștit, că așa ziceam și eu, da’ m-am descurcat, intervine și Chelu. Și discuția
continuă o vreme despre strategii și jucători, până când Bug intervine:
-Care-ați zburat cu Bax la control?
-La zi sau la noapte?, întreb eu.
-La noapte; am control la navigație.
-N-ai treabă. Ce, n-ai mai făcut traiecte noaptea?, îl liniștește Kasha.
-Ba da, dar...
-Să știi ce-i deriva, că asta-i întrebarea lui încuietoare, completează Chelu.
-Ei, aia nu-i problemă.
-Țapule, vreau și eu pozele de la nuntă, mă interpelează Gogu.
-Bă, frecați-aș chelia, că mi-am adus aminte, sare Boschet, ce poze ai făcut tu la
nuntă? Auzi, mă, îi cer și eu aparatul, să văd ce poze face Țapu și, când colo, ce să vezi:
cururi, țâțe. Râzi, tu, râzi, Gogule, da’ parcă am văzut și curu’ lu’ nevastă-ta p-acolo. Nu
râdea numai Gogu, iar tonul nu era amenințător.
 -Hai, mă, că nu erau numai d-alea; mi-a scăpat și mie aparatul, dar nu erau nevestele
voastre, mă apăr eu, încercând să-mi amintesc dacă era adevărat ce zicea Boschet, fiindcă
eu nu țineam minte să fi făcut vreun instantaneu din ăsta cu comesenii mei de la nunta lui H.,
care fusese în weekend; doar pe la alte mese...
-Ți le-am șters eu, că poate mă pomeneam c-apar țâțele nevesti-mii pe hi5...
-Nașparliilor, apăru Cioabă în ușă, mergeți la Danezu să-i spuneți ce zburați mâine.
Unii dintre noi se conformează, după care ne întoarcem în sală. Kasha scoate un carnețel cu
date tehnice și începem să mai revizuim limitările tehnice: presiuni, temperaturi, etc, când, la
o discuție despre presiuni, Chelu vine cu o întrebare capcană:
-Bamse, cum se prescurtează presiunea la ulei?
Se lasă tăcere, iar noi ne holbăm la el, neînțelegând ce vrea să spună.
-Păi, cum să fie, „P.u”, nu?, răspunde cu nedumerire cel întrebat.
-Nu cumva e „P. ulei”?, răspunde Chelu râzând.
-Hai, moldovenii mei, mergeți la briefing, că la masă fuserăți, aruncă „melteanul” Capsă
un cârlig.
-Haidi, oi, blia, să te ducem că poate nu nimerești. Ne luăm foile și o pornim agale
către sala în care se ține briefingul pentru zbor. Mai strângem niște mâini pe drum, mai
fumăm o țigară, facem glume.
-Dom’ comandor, duminică după-masă, dacă aveți timp, vă invit la un spectacol?, îl
agăț eu pe Ștef - un pilot mai în vârstă.
-Nu știu, să văd dacă rămân în București. Unde se ține?
-Tot acolo unde ați fost ultima dată.
-Și tu ce joci, un țap bețiv?, intervine Boschet.
-Boschet, poate se dă țapu la frunzele tale..., glumesc eu.
-Poete, poete, iar ai făcut o pulafonie..., râde Boschet.
-Bă, dacă vrei să știi, chiar joc un poet. Asta în primul act, că după aia am alt rol...
-Bine, mă, nu-ncerca să mă convingi, că oricum nu vin să te văd, îmi taie Boschet
elanul.
-Dacă vrei detalii, poți să-l întrebi pe Cioabă, că el a văzut piesa. Oricum, îți apreciez
sinceritatea.
Ajungem la briefing, iar meteorologul ne spune că vremea este ideală: senin, vânt
aproape calm, deci e clar: azi se zboară tot ce e planificat.
Ne întoarcem în sala mare și trăncănim ca niște liceeni în pauza mare. „Bug, mai ai
driverele de la modem?”„Da, pe laptop.”„Trimite-mi-le și mie.”„Sună-mă diseara, pe la 11
jumate, că atunci ar trebui să fiu acasă.”„Vine careva la o țigară?”„Știți careva, a aterizat
90?”„Dă pe Spice, că-ncepe serialul.”„Mai vine careva la pistă acum?”„Eu.”
Îmi iau mapa cu hărți, rigle, creioane și alte hârtii și plecăm spre pistă. Ieșind afară,
vedem că meteorologul nu s-a înșelat de data asta: senin cât încape și pic de vânt. Ne
aprindem câte o țigară pe drum, așa era ritualul, și trăncănim în continuare. La pistă ne
așteaptă furnicarul obișnuit: elicoptere care porneau, aterizau sau decolau, mașini, cisterne,
ingineri, tehnici și piloți, fiecare din ei completând piesele unui puzzle complex, o mașinărie
imensă pusă în mișcare pentru un singur scop: zborul. Ne interesăm la ce platforme sunt
elicopterele cu care urmează să zburăm, apoi ne ducem în spatele barăcilor de la mijlocul
bretelei și ne așezăm care pe iarbă, care pe o pală întinsă peste niște butuci închipuind o
bancă. Aerul se agită, împins de elicele elicopterelor care ne împresoară, bântuit de mirosul
de gaz ars și de paiele care umplu peisajul cu tangoul lor ciudat. Parcă și oamenii se mișcă
împinși într-un vals de mișcările elicopterelor, cărând piese, căști de zbor, carnete de lucrări
tehnice, sau scări mobile. Discuțiile iau adesea forma unui dans lent din cauza hoardei de
decibeli care zburdă de-a lungul bretelei cu platforme, hoardă din cauza căreia un comandor
afirmase că „Tornado și Puma sunt singurele aparate de transformat gazul în zgomot”. Până
și barăcile încep a dansa când în apropierea lor decolează sau aterizează vreun elicopter,
după ce oamenii din preajma lor migraseră în partea opusă, la adăpost de tornadă, urmând
ca să migreze din nou dacă alt elicopter face același lucru în partea cealaltă. Hainele flutură,
țigările se fumează aproape singure din cauza torentului, iar dacă nu ai fost destul de
prevăzător să-ți lași casca de zbor sau mapa bine adăpostite, riști să le găsești împrăștiate și
pline de paie. Liniștea care se lasă la pauza dintre zborul de zi și cel de noapte vine aproape
nefiresc, ca și cum monstrul care stârnise tot uraganul de până atunci își trage puțin sufletul,
înainte să-și reia spectacolul. Este pauza în care apucăm să ciugulim câte un sandwich, să
schimbăm impresii, informații, să ne stabilim ultimele detalii pentru ce urmează să zburăm
sau pur și simplu să mai facem o glumă-două.
„Pe ce traiect ai fost?” „Pe Siliștea. De fapt, cam toți am fost p-acolo.” „Și cum e?”
„Lejer. Vizibilitatea e marfă; vezi silozul de la Videle de la Săbăreni... Da’ vezi că 86-le mai
face figuri cu pilotul automat.” „Adică?” „Nu cuplează, deși îți arată că e cuplat. Tre’ să
cuplezi mai întâi PA-ul și canalele și abia după aceea avionica. Dacă uită tehnicul să-i aduci
aminte.” „Ok, mersi!” „Băi, flaușatule, cu ce viteză fâlfăiai tu pe finală de ne țineai pe toți la
punct fix în tur de pistă?” „Păi, dacă turnul mi-a zis să reduc viteza...” „Ce, Gogule, ai scos
urechile afară și s-a frânat elicopterul?” „Care-ai fost cu 59?” „Eu.” „Și nu ne-ați văzut când
am trecut pe lângă voi?” „Ba da, v-am avut la vedere tot timpul.” „Băi, am trecut pe la tine p-
acasă. Ai oprit p-acolo?” „Nu, mă, ce-ai?” „Atunci cine era bărbatul ăla de era cu nevastă-
ta?” „Hai, mă, lasă-mă cu glumele astea.” „Venise să citească apometrele?” „Care zboară cu
90?” „Eu.” „Ai grijă la temperatură, că vrea să sară de 700” „Bă, când joacă ăștia în UEFA?”
„Stai liniștit, că Dinamo nu joacă.” „Bine că vi-o luați voi pe coajă p-acolo.” „Bug, ia zi-ii,
mâine vii?” „Nu, mă duc la Ploiești să văd apartamentul ăla.” „Ai și rezolvat-o cu
împrumutul?” „Da, am avut pe cineva la bancă...” „Și cum e apartamentul?”„Două camere,
decomandat...” „Vezi că 59 a alimentat.” „Băi, iar au pus aștia salam d-ăla uscat în pachetul
ăsta.” „Care-aveți un foc?” „Țapule, când ziceai că te duci pe-acasă?”„Începe să se lase
frigul.” „Cât ai de la Videle la Siliștea?” „Săptămâna viitoare.” „86 a alimentat.” „Mai vine
careva la sală?” „Hai, că mi-a venit instructorul.”„Baftă!”
Soarele cobora într-un crepuscul portocaliu, tapetând cerul cu nuanțe. Era momentul în
care soarele se uită înapoi pentru „rămas bun”.
Îmi aprind o țigară, îmi iau mapa și pornesc agale către elicopterul meu, care mă
aștepta aproape de barăci. Îmi așez mapa în buzunarul de pe ușă, dau mâna cu tehnicul de
bord, apoi dăm roată elicopterului, verificând dacă totul e în regulă. Liniștea e spartă de
sunetul unui demaror, urmat de zgomotul crescând al unui motor – unul din elicoptere deja
primise aprobarea să pornească. Exemplul îi fu repede urmat de altul, apoi altul. Încet-încet,
monstrul se trezea din nou la viață. Apare și copilotul meu - un instructor mai în vârstă care
astăzi va fi secundul meu, după cum zice exercițiul -, iar eu îmi leg chingile și pornesc stația
radio. Primim aprobarea și pornim motoarele. Un fior – mereu același – mă străbate când
aud sunetul demarorului, apoi al motorului accelerându-se, elicea care începe să se
rotească, legănând animalul de fier, care deschide ochii, se întinde, se scutură puțin, îi
crește pulsul, apoi ne învăluie într-un halou de zgomot puternic, în timp ce noi, cei trei
oameni din pântecele lui suntem ingerați într-o singură creatură cu mașina, iar elicopterul
devine prelungirea noastră, un fel de costum special pe care-l îmbrăcăm pentru o vreme.