Nichita Stnescu

Sufletul metalic al oraului

Se face sear i orizontul coboar.
Oraul i ridic un cartier spre lun.
E un sunet de fier, de cabluri ntinse.
Umbrele oamenilor ncep s apun.
Cnd ridic braul, umbra lui ascuit
izbete captul strzii de unde vii, necunoscut,
de parc-a fi zvrlit la ntreceri o lance
pe care o primeti nepstor n scut.
Eti sufletul de metal al oraului.
n amurguri apari n pieele ovale:
- Ceteni, s-a fcut sear. ncep serbrile!
(Braele tale brbteti par dou macarale)
Te-ntlnesc uneori, cnd m-ntorc de la lucru.
Gndurile izbesc n stele i ele rsun.
De-a lungul stlpilor zveli, cnd m-ntorc
de la lucru,
un cartier al oraului se ridic la lun.
Nu te recunosc nicviodat de la prima privire;
iei mereu un alt chip.
Azi mi-apari ca o schel ndrgostit
de tainicul zenit.