Elemente de psihofizica

Psihofizica, disciplina care se situeaza la granita dintre biofizica si psihologie,

studiaza relatiile existente ntre caracteristicile stimulilor si senzatiile produse de acestia.
Procesul de comunicare a omului cu mediul nconjurator implica patru elemente
esentiale: stimulul, receptorul, senzatia si perceptia.
Stimulul, forma de energie care apartine unei sfere exterioare constiintei,
constituie un semnal pentru organele de simt n masura n care anumite celule ale
acestora sunt sensibile la existenta sa. De exemplu, undele electromagnetice cu lungimea
de unda cuprinsa ntre 400 si 750 nm reprezinta stimuli pentru analizorul vizual uman, n
timp ce undele electromagnetice din afara acestui domeniu, desi sunt de aceeasi natura,
nu pot fi detectate de catre acesta. Vibratiile mecanice cu frecventa cuprinsa ntre 16 20.000 Hz constituie stimuli pentru receptorul auditiv uman, pe cnd ultrasunetele, a
caror frecventa este superioara valorii de 20.000 Hz, nu reprezinta semnale pentru acesta
si deci nu pot avea pentru om aceeasi valoare informationala. n psihofizica se considera,
n general, ca stimulul este de natura fizico-chimica, desi senzatiile pot fi provocate si de
stimuli de alta natura. Exista o mare varietate de stimuli care pot fi receptionati de
organele specializate ale organismului uman (optici, acustici, chimici, termici etc). Pentru
unii stimuli, cum ar fi stimulii electrici, nu exista nsa organe specializate.
Receptorii sunt reprezentati de catre celule specializate, sensibile la actiunea
stimulilor, integrate uneori n structuri complexe -analizorii - destinate prelucrarii
informatiei receptionate, n scopul obtinerii de senzatii si perceptii. Din punct de vedere
functional, receptorii pot fi considerati traductori care transforma energia stimulului n
energia bioelectrica ce sta la baza generarii influxului nervos. n acest fel, informatia
primita din mediul nconjurator prin intermediul stimulilor este tradusa n semnale
specifice sistemului nervos, care sunt transmise pe caile nervoase pna la centrii
superiori, unde este generata perceptia finala. O clasificare bazata pe provenienta
stimulilor mparte receptorii n trei categorii:
- proprioceptorii, care primesc informatii din propriul nostru corp (muschi,
tendoane, articulatii etc.);
- interoceptorii, care furnizeaza informatii asupra mediului intern (presiunea
sngelui, concentratia unor substante n snge etc.), informatii care n general nu sunt
constientizate;
- exteroceptorii, care furnizeaza informatii asupra mediului extern.
Din categoria exteroceptorilor fac parte organele de simt. Dintre acestea,
analizorul vizual si analizorul auditiv formeaza structuri complexe, care sunt sisteme
senzoriale. Un asemenea sistem senzorial este alcatuit din doua parti principale:
1) Sistemul periferic care include receptorul senzorial propriu-zis
2) Caile nervoase care prelucreaza informatia si ariile corticale specializate care
sunt destinatarul informatiei.
De exemplu, n cazul sistemului auditiv partea periferica este reprezentata de urechea
externa, urechea medie si de o parte a elementelor urechii interne. Partea periferica are
rolul de a amplifica selectiv stimulul acustic, de a-l transmite cu o 17517b123r eficienta
1

ct mai mare si de a efectua analiza sa n frecventa. Receptorul, n acest caz celulele

ciliate interne, asigura traducerea mecano-electrica prin care stimulul mecanic reprezentat
de unda acustica este transformat n semnalul electric care sta la baza propagarii
influxului nervos. Segmentul al doilea, reprezentat de caile nervoase aferente si de cele
eferente, asigura comunicarea cu cortexul auditiv. De-a lungul acestor cai, neuronii pot fi
dispusi n mai multe configuratii, n serie sau paralel.
Senzatia, de natura subiectiva, reprezinta o reflectare psihica a unor caracteristici
separate ale stimulilor, caracteristici care actioneaza direct asupra organelor de simt sau
asupra receptorilor. Senzatia poate contine informatii de ordin calitativ (culoare,
tonalitatea unui sunet, timbrul sonor) sau cantitativ (intensitatea luminoasa, stralucirea,
intensitatea unui sunet). Senzatia nu poate permite nsa cunoasterea caracteristicilor
stimulilor n integralitatea lor.
Procesul psihic prin care fenomenele lumii nconjuratoare sunt integrate si
cunoscute n totalitatea nsusirilor lor este perceptia. Perceptia necesita interventia
creierului, a memoriei si a inteligentei, care asociaza senzatia unui stimul si mpreuna dau
posibilitatea identificarii fenomenelor si a diferentierii lor n raport cu alte fenomene.
Senzatia si perceptia reprezinta o reflectare a unor fenomene obiective, fara a fi o
reprezentare fidela a acestora. Senzatiile produse de aceiasi stimuli difera de la un subiect
la celalalt si chiar la acelasi subiect, n functie de conditiile n care acesta se afla. Ele pot
fi influentate de o serie de factori cum ar fi: experienta anterioara, starea psiho-afectiva,
nivelul de cultura, starea fizica (oboseala, stress, adaptare etc.).
Marimi
de
excitare
si
marimi
de
senzat
Deoarece psihofizica se ocupa cu studiul relatiilor cantitative dintre stimuli si
senzatiile pe care acestia le provoaca, apare problema evaluarii acestor doua elemente
prin stabilirea unor marimi, a unor unitati de masura si a unor scari adecvate.
Caracterizarea stimulului este n general mai simpla. Marimile corespunzatoare acestuia,
numitemarimi de excitare sau de stimulare, sunt exprimate prin caracteristicile si unitatile
fizice consacrate. Astfel, un sunet poate fi definit prin nivelul sau de presiune acustica,
exprimat n dB si prin frecventa sa, exprimata n Hz. Un semnal luminos poate fi
caracterizat prin lungimea sa de unda, exprimata n metri, un semnal termic prin
temperatura masurata n grade Celsius etc.
Senzatia, n schimb, nu este masurabila obiectiv si evaluarea sa este posibila
numai pe baza descrierii pe care o face subiectul supus stimularii. Caracterul subiectiv al
raspunsului, variatiile individuale ale senzatiei produse de catre un acelasi stimul, au
facut necesara efectuarea unor studii statistice pe populatii de oameni tineri si sanatosi.
ntr-un studiu de acest tip, subiectul este stimulat cu un factor excitant oarecare si i se
cere sa descrie senzatia pe care o ncearca. Descrierea senzatiei se face prin acordarea
unui calificativ, de exemplu, n cazul unui stimul sonor, acesta poate fi: puternic, slab,
grav, nalt etc. Stimulul este apoi modificat calitativ sau cantitativ si subiectului i se cere
sa descrie noua senzatie. Pentru a facilita descrierea, subiectului i se poate cere sa se
concentreze asupra unei singure componente a stimulului, descriind senzatia produsa de
aceasta. De exemplu, subiectul trebuie sa se concentreze asupra componentei intensitate a
unui sunet si sa compare senzatiile generate de doua valori diferite ale intensitatii
aceluiasi sunet. Componentele senzatiei care reflecta diferitele componente ale stimulului
reprezintamarimile de senzatie. Deoarece o descriere prin intermediul unor calificative nu
este suficienta pentru a se face o evaluare cantitativa, trebuie sa se construiasca scari de
senzatie, n mod analog cu stabilirea scarilor pentru stimuli. n acustica, un asemenea
2

exemplu este reprezentat de scara de decibeli, scara de excitatie si scara de soni, scara de
senzatie.
O scara de senzatie ar trebui sa aiba urmatoarele proprietati:
- treptelor sale sa li se asocieze indici, a caror valoare sa fie proportionala cu
senzatia, respectiv unitati de senzatie;
- fiecarei trepte trebuie sa-i corespunda o valoare precisa a marimii de excitatie
care determina respectiva senzatie;
- trebuie sa se stabileasca o unitate de masura a senzatiei.
Prin urmare, construirea unei scari de senzatie implica:
- gasirea unei limite inferioare (zero-ul scarii) care corespunde unei amplitudini
minime a unui stimul care poate sa genereze senzatia respectiva;
- gasirea unei limite superioare, care corespunde unui stimul care nu mai poate fi
perceput deoarece a depasit posibilitatile organului de simt, provoaca durere sau se
produce saturatie.
Pragurile n psihofizica
Pentru a construi o scara a senzatiilor s-a folosit metoda pragurilor.
Un prag reprezinta limita dintre doua stari: starea pentru care apare raspunsul asteptat si
starea pentru care raspunsul nu mai apare.
Pragul de detectie reprezinta intensitatea minima a unui stimul (excitant) care
poate genera o senzatie. Un asemenea stimul este numit stimul liminar. Pragul de detectie
mai este numit prag absolut sau prag inferior.
Pragul diferential absolut reprezinta cea mai mica diferenta perceptibila
(intervalul minim) dintre intensitatile a doi stimuli care sunt perceputi ca distincti. Daca
se noteaza cu E intensitatea excitantului, pragul diferential va fi:

unde

reprezinta intensitatea stimulului prag.

Se defineste pragul diferential relativ

ca fiind raportul dintre pragul
diferential absolut E si valoarea intensitatii excitantului, E. n cazul unui organ de simt,
pragul diferential relativ reprezinta puterea de rezolutie a acestuia. Un acelasi organ de
simt poate detecta stimuli ale caror intensitati baleiaza intervale de pna la 12 ordine de
marime.
Intensitatea maxima a unui stimul care poate fi prelucrat de catre un organ de simt
corespunde, n general,pragului dureros.
Legea lui Weber
3

S-a constatat experimental ca puterea de rezolutie a organului de simt este, n

general, constanta pe un anumit interval de valori. Pe baza acestei constatari, Weber
(1838) a formulat urmatoarea lege:

= ct.

sau, pentru variatii infinitesimale:

= ct.
Legea Weber-Fechner
Pe baza constantei pragului diferential relativ, Fechner a emis ipoteza ca pragul
diferential

corespunde celui mai mic interval de tarie a senzatiei, S:

S = k
Pentru variatii infinitesimale, relatia se scrie:

dS = k
n care k este o constanta care depinde de sistemul de unitati si asigura coerenta relatiei.
Prin integrare se obtine:
S= k ln E + ct
Aceasta ecuatie reprezinta legea Weber-Fechner, care afirma ca senzatia este
proportionala cu logaritmul excitantului. Legea Weber-Fechner nu este nsa respectata n
orice situatie, fiind valabila, de multe ori, numai pentru un interval restrns de valori ale
intensitatii stimulului.
Legea puterii (Stevens)
Stevens (1953) a formulat, pe baza unor date experimentale, o alta relatie, care
descrie mai corect o serie de procese psihofizice:

S = k (E-E0)n
unde n este o constanta care depinde de tipul de receptor, iar
stimulului prag.

reprezinta intensitatea

Codificarea parametrilor excitantilor

n general, taria senzatiilor este apreciata prin frecventa cu care sosesc impulsurile pe
scoarta cerebrala. Alte caracteristici pot fi codificate spatial sau temporal.
n cazul semnalelor luminoase, intensitatea este codificata prin frecventa cu care
sosesc impulsurile nervoase la nivelul scizurii calcarine a scoartei cerebrale. Forma si
dimensiunile obiectelor sunt codificate spatial: pe retina imaginea se realizeaza spatial si
vor fi excitate celulele fotoreceptoare corespunzatoare. De la acestea impulsurile
nervoase vor ajunge pe scoarta n locuri diferite. Culoare se codifica de asemenea spatial.
Cele trei tipuri de celule cu conuri au o distributie spatiala pe retina, trimitnd informatii
n regiuni diferite ale scoartei occipitale. Distanta este codificata prin frecventa cu care
sosesc impulsurile de la proprioceptorii muschilor globilor oculari care, pentru a asigura
suprapunerea imaginilor de la cei doi ochi, realizeaza o convergenta a axelor optice
oculare, convergenta cu att mai accentuata cu ct obiectele sunt mai aproape de ochi.
n cazul semnalelelor acustice, intensitatea (taria sonora) este codificata prin
frecventa impulsurilor sosite pe calea nervului auditiv. Frecventa este codificata spatial:
diferitele frecvente sunt receptionate de parti diferite ale membranei bazilare, sunt
excitate celule ciliate aflate n zonele corespunzatoare ale membranei bazilare si acestora
le corespund proiectii n zone diferite ale scoartei. Directia este codificata temporal, prin
defazajul ntre razele sonore care ajung la cele doua urechi; acest defazaj este amplificat
n retele neuronale specifice. Prin aceasta sunt localizate sursele sonore.
Aplicatie la perceptia auditiva
Caracteristicile stimulului sonor care au un corespondent subiectiv n perceptia auditiva
sunt: intensitatea sunetului, care determina taria sonora, frecventa sunetului, care
determina naltimea tonala si compozitia n armonice, care determina timbrul sonor.
TRIA SONOR
Taria sonora reprezinta intensitatea subiectiva a sunetelor. Datele experimentale
arata ca senzatia auditiva de intensitate este aproape n ntregime determinata de nivelul
presiunii acustice. Se poate spune ca marimii de excitare care este presiunea acustica,
exprimata prin nivelul sau n decibeli, i corespunde marimea de senzatie numita tarie
sonora.
Reteaua de linii izosonice. Scara fonilor
n scopul stabilirii unei scari de senzatie pentru taria sonora s-au facut o serie de
studii psihoacustice asupra unor populatii de subiecti otologic normali. n 1933, Fletcher
si Munson au trasat un ansamblu de curbe, numite curbe de egala tarie sonora sau curbe
izosonice, care unesc punctele de coordonate: nivel de presiune acustica (ordonata), n
dB, si frecventa (abscisa) n Hz (ntr-o scara logaritmica), care, pentru sunetele pure, dau
urechii umane o aceeasi senzatie de intensitate. Actualmente, reteaua de curbe izosonice
recomandata de normele internationale este reteaua de curbe izosonice normalizate,
obtinuta de catre Robinson si Dadson (1956) n cazul auditiei binaurale n cmp liber
(fig.). Datele necesare trasarii acestei retele au fost obtinute n urma masuratorilor efectuate pe un grup de 30
de subiecti, avnd vrstele cuprinse ntre 18-25 ani, testati individual, ntr-o camera anecoica. Pentru testare s-au
utilizat sunete pure continue, n cmp liber si la incidenta frontala, emise prin intermediul unui difuzor plasat n fata
subiectilor testati. Valorile care au stat la baza trasarii acestor curbe s-au obtinut n modul urmator: pentru fiecare
frecventa s-a cerut subiectilor sa identifice nivelul sonor care produce aceeasi senzatie de intensitate cu aceea
produsa de un sunet de nivel dat N, avnd frecventa de 1.000 Hz. Procedeul a fost repetat, modificnd nivelul

Reteaua de curbe izosonice normale obtinuta n acest mod contine pe

ordonata nivelul acustic n dB, iar pe abscisa frecventa n octave. Curba inferioara, notata
cu MAF (minimum audible field) (fig.), obtinuta pentru o populatie de 51 subiecti, n
aceleasi conditii n care s-au trasat celelalte curbe izosonice, este curba normalizata
a pragului absolut de audibilitate n cmp liber (ISO, 1961). Linia care reprezinta pragul
dureros de audibilitate nu este trasata explicit din cauza variatiilor individuale mari. Aria
acoperita de curbele izosonice se numeste aria normala de audibilitate sau cmp auditiv
normal. Prin comparatie cu liniile izosonice masurate la casca, liniile izosonice obtinute
n cmp liber prezinta unele denivelari n jurul frecventelor de 4.000 si 8.000 Hz (fig.).
Aceste denivelari sunt datorate difractiei la nivelul capului subiectului si la nivelul
pavilioanelor urechilor acestuia. Ansamblul liniilor izosonice prezinta o forma diferita deo parte si de alta a frecventei de 1.000 Hz. Pe masura ce frecventa scade, distanta dintre
liniile izosonice se micsoreaza. Cu alte cuvinte, pentru sunetele de frecventa joasa, taria
sonora creste mai rapid n functie de nivelul de presiune acustica dect pentru sunetul de
1.000 Hz. n acest fel, n jurul frecventei minime perceptibile, se trece de la taria sonora
minima la cea maxima suportabila pentru o variatie de nivel de presiune de 40 dB, n
timp ce la frecvente medii si nalte aceasta variatie este de 110 dB. n cazul sunetelor de
frecventa superioara valorii de 1.000 Hz, liniile izosonice ramn aproape paralele pe
masura ce nivelul creste, deci taria sonora creste direct proportional cu nivelul de
presiune acustica. Se observa pe aceasta retea ca pentru a parea la fel de intens ca un
sunet de 1.000 Hz si 30 dB, un sunet de 125 Hz sau un sunet de 9.000 Hz trebuie sa aiba
un nivel de 40 dB. Se spune ca aceste trei sunete au un acelasi nivel de izosonie, de 30
foni. Fiecare linie izosonica taie axa verticala de abscisa 1.000 Hz ntr-un punct n care
este trasat un indice, de valoare numeric egala cu numarul de decibeli corespunzator
nivelului,
dar
exprimat
n foni.
sunetului de 1.000 Hz.

Fonul este, deci, unitatea care serveste pentru exprimarea nivelului de

izosonie. Scara fonilor coincide cu scara decibelilor pentru un sunet de 1.000 Hz. Fonul
reprezinta un indice de tarie sonora, fara a fi nsa o unitate veritabila de senzatie. Scara
de senzatie prin care se evalueaza taria sonora este scara sonilor. Aceasta scara este putin
utilizata.
NLIMEA TONAL A SUNETULUI AUZIT
Conceptual, notiunea de naltime tonala este destul de dificil de definit. Dupa
ANSI (American National Standards Institute, 1960) naltimea tonala a unui sunet pur
sau complex este "acel atribut al senzatiei auditive n termenii caruia sunetele pot fi
ordonate ntr-o scara ce se ntinde de la grav la nalt, asa cum ar fi o scara muzicala"
Dupa AFNOR (1977) naltimea tonala este: "caracterul senzatiei auditive asociat
cu frecventa unui sunet periodic, care face sa se spuna ca un sunet este nalt sau grav,
dupa cum aceasta frecventa este mai mare sau mai mica".
n cazul sunetelor pure, Demany propune o alta definitie: " naltimea tonala a unui
sunet pur este atributul perceptiv al sunetului pe baza caruia este posibil sa i se gaseasca,
prin ajustarea frecventei, un sunet pur pereche, care difera ca intensitate, astfel nct n
final cele doua sunete sa nu difere dect prin taria sonora".
Din toate aceste definitii rezulta ca naltimea tonala a unui sunet este componenta
senzatiei auditive asociata cu frecventa semnalului acustic, asa cum taria sonora este
componenta asociata cu intensitatea acestuia. Aceasta componenta a senzatiei auditive
este pe deplin aplicabila doar sunetelor muzicale. n cazul sunetelor neperiodice si
6

impulsionale, din care este alcatuit n general mediul sonor nconjurator, senzatia de
naltime tonala nu apare foarte clar, chiar daca zgomotelor li se atribuie calificativele de
grav sau nalt (ascutit).
n cazul sunetelor complexe apare o alta componenta a senzatiei, strns legata de
naltimea tonala, care reflecta compozitia spectrala a sunetului si care este numita timbru.
Datorita gradului de complexitate pe care-l implica perceptia globala a mediului
sonor nconjurator, n psihoacustica se prefera ntr-o prima aproximatie studiul
componentelor acesteia, chiar daca o asemenea diviziune este artificiala.
Divizarea
spectrului
sonor;
scari
de
naltime
tonala
Exista mai multe moduri de mpartire a spectrului sonor, bazate fie pe caracteristicile
fizice ale semnalului acustic, respectiv frecventa acestuia, fie pe senzatiile provocate la
nivelul sistemului auditiv.
O prima divizare elementara, bazata pe frecventa semnalului sonor, este
urmatoarea:
< 150 Hz - grave extreme
150 Hz

400 Hz - grave

400 Hz

1.500 Hz - medii

1.500 Hz

3.500 Hz - nalte

> 3.500 Hz - nalte extreme

Aceasta mpartire nu tine seama de capacitatea de discriminare n frecventa a
urechii umane.
Intervale muzicale
n muzica, naltimea tonala este caracterizata prin notele gamelor. Muzica
occidentala utilizeaza ca scara de naltime tonala gama cromatica temperata, bazata pe
diviziunea n octave si a octavei n 12 semitonuri - octava armonica. Cele 12 note ale
octavei, separate una de cealalta printr-un semiton, au frecventele definite matematic prin
relatia:

cu n = 1, 2, ..., 12 si

frecventa primei note a octavei.

ncepnd cu anul 1953, frecventa notei la a octavei a treia (la3) este fixata la 440
Hz.
Din punct de vedere psihoacustic, aceasta divizare este departe de posibilitatile de
discriminare n frecventa ale urechii umane. Astfel, urechea poate sa discearna 620 trepte
de naltime tonala, n timp ce un pian are la dispozitie doar 85 de trepte.
7

Desi utilizate pentru reprezentarea intensitatii tonale, octavele si cele 12

semitonuri nu reprezinta indici ai unei scari de senzatie, ci ai unei scari logaritmice de
frecventa, respectiv ai unei scari de excitare (stimulare). Acest lucru se datoreaza faptului
ca proportionalitatea dintre naltimea tonala si logaritmul frecventei semnalului sonor se
pastreaza numai pentru frecventele mai mici de 500 Hz. Deasupra acestei valori,
naltimea tonala creste mai lent dect frecventa.
Unitatea de naltime tonala care permite descrierea intervalelor muzicale este Savart-ul. Valoarea,
exprimata n Savart, a unui interval ntre doua note de frecvente

si

este data de relatia:

Savart
Daca se considera intervalul de o octava,

, si n acest caz se poate scrie:

Savart
Astfel, scara fizica de naltime tonala are la baza frecventa si octava armonica.
Scari de senzatie. Mel-ul si bark-ul
n mod analog cu alcatuirea unei scari de senzatie pentru aprecierea tariei sonore, scara sonilor, s-a stabilit
o scara de senzatie pentru masurarea naltimii tonale. Aceasta este scara de meli, care a fost obtinuta prin
trasarea experimentala a curbei care reprezinta variatiile de naltime tonala n functie de frecventa.

TIMBRUL sI NLIMEA TONAL A SUNETELOR COMPLEXE

Sunetele mediului nconjurator care pot produce n sistemul auditiv uman o
senzatie de naltime tonala sunt, n marea lor majoritate, sunete complexe si periodice sau
cvasiperiodice. Dintre acestea fac parte vocalele si sunetele produse de cea mai mare
parte a instrumentelor muzicale. Sunetele complexe periodice pot fi descrise, pe baza
teoremei lui Fourier, ca o suma de sunete pure ale caror frecvente, numite armonice, sunt
multipli ntregi ai unei frecvente numita frecventa fundamentala. Daca se noteaza
frecventa fundamentala cu
, unde T este perioada sunetului complex, armonicele
vor avea frecventele
, cu n numar ntreg. Asemenea sunete complexe sunt
numitesunete armonice, celelalte fiind sunete inarmonice (anarmonice).
Daca unui subiect uman i se cere sa ajusteze frecventa unui sunet pur, astfel nct
acesta sa-i produca o aceeasi senzatie de naltime tonala ca un sunet periodic complex
dat, se constata ca ntotdeauna subiectul va alege acel sunet pur care are frecventa
identica cu frecventa fundamentala a sunetului complex. Prin urmare, un sunet complex
de frecventa fundamentala are aceeasi naltime tonala ca un sunet pur de aceeasi
frecventa (sau, cu alte cuvinte, naltimea tonala a unui sunet complex este determinata de
frecventa sa fundamentala). Ceea ce diferentiaza nsa un sunet complex de sunetul pur de
aceeasi naltime tonala este o caracteristica a senzatiei numita timbru.
Timbrul poate fi definit ca reprezentnd acea componenta a senzatiei auditive care
permite sa se diferentieze doua sunete care au aceeasi naltime tonala si aceeasi tarie
sonora.

Astfel, doua note interpretate de doua instrumente muzicale diferite, la un nivel de

intensitate identic, vor produce senzatii diferite; se poate spune ca au sonoritate diferita.
Nu numai n cazul instrumentelor muzicale, dar si n cazul vocii umane se poate vorbi de
timbru sonor, care permite recunoasterea vocii unei persoane.
naltimea tonala a sunetelor complexe
Dupa cum s-a aratat la nceputul paragrafului, senzatia de naltime tonala produsa
de un sunet periodic complex este determinata de frecventa fundamentala a acestuia.
Perceptia naltimii tonale n cazul sunetelor complexe contine un aspect paradoxal
numit fenomenul "fundamentalei absente". Acest efect se refera la capacitatea sistemului
auditiv uman de a percepe o aceeasi naltime tonala si anume cea asociata cu frecventa
fundamentala, indiferent daca aceasta este sau nu prezenta n sunetul periodic complex
respectiv.
Codificarea senzatiei de intensitate sonora
n stadiul actual al cunostintelor, mecanismul codificarii tariei sonore nu este pe
deplin lamurit. Se pare ca acest mecanism este complex si implica, pe de-o parte, o etapa
de codificare la nivelul fibrelor nervului auditiv si, pe de alta parte, o prelucrare ulterioara
la nivel cortical unde se asambleaza informatiile provenite de la totalitatea fibrelor
periferice.
La nivelul fibrelor nervului auditiv au fost evidentiate mai multe fenomene care
sunt implicate n codificarea intensitatii sunetului, cum ar fi:
1) frecventa impulsurilor nervoase care se propaga prin fibrele nervului auditiv;
2) cresterea numarului de fibre excitate ;
3) existenta neuronilor cu praguri de excitare diferite.
1) Presupunerea privind codificarea tariei sonore n frecventa impulsurilor nervoase este cea mai veche
si cea mai cunoscuta. Se stie ca neuronii nervului auditiv prezinta chiar n absenta unui stimul o activitate
spontana, caracterizata prin producerea de potentiale de actiune de tip tot sau nimic. n urma actiunii unui stimul
acustic, frecventa potentialelor de actiune creste proportional cu intensitatea stimulului. Totusi, pentru majoritatea
neuronilor, cresterea frecventei impulsurilor nervoase n functie de intensitatea semnalului sonor nu depaseste un
interval de 40 dB. Exista neuroni care poseda o dinamica mai extinsa, pna la 80 dB, care ar putea fi specializati
n codificarea intensitatilor ridicate, dar dinamica urechii este de 120 dB, ntre pragul de audibilitate si pragul
dureros. Prin urmare, acest mecanism de codificare este limitat si a fost necesara gasirea altor mecanisme care
sa-l completeze.
2) O alta posibilitate de codificare ar fi cresterea numarului de neuroni excitati odata cu cresterea
intensitatii stimulului. Fiecare celula ciliata interna realizeaza conexiuni sinaptice cu mai multi neuroni si este
posibil ca la cresterea intensitatii stimulului sa creasca att numarul de celule ciliate ct si numarul de fibre
nervoase excitate, cu alte cuvinte sa se amplifice asa-numitul "pattern de excitare". Nici acest mecanism nu este
suficient pentru a explica dinamica de 120 dB a urechii.
3) Un al treilea mecanism de codificare a tariei sonore, care ar putea explica extinderea dinamicii
intensitatii, se bazeaza pe existenta unor neuroni cu praguri de excitare diferite. ntr-adevar, s-a constatat ca
neuronii cu aceeasi frecventa caracteristica sunt mpartiti n populatii cu praguri de excitare diferite (Liberman
1978). Exista neuroni cu praguri joase, medii si ridicate, astfel ca se poate ajunge la o diferenta de 80 dB ntre
praguri. Prin intrarea n actiune, la cresterea intensitatii stimulului, a neuronilor cu praguri crescatoare ar fi posibila
codificarea tariei sonore n cazul semnalelor de aceeasi frecventa.
Aceste mecanisme de codificare sunt complementare si ele pot explica o serie de aspecte ale perceptiei
intensitatii sonore, fara nsa a le epuiza pe toate. De aceea, acest domeniu ramne nca deschis, insistndu-se
mai ales asupra dezvoltarii cercetarilor privind prelucrarile operate la nivelul centrilor superiori.

Codificarea naltimii tonale

Mecanismul codificarii naltimii tonale n sistemul auditiv uman nu este nca pe
deplin cunoscut. Cele mai multe date experimentale, att neurofiziologice, ct si
psihoacustice, pledeaza pentru o codificare spatiala, bazata pe tonotopia sistemului
auditiv, la toate nivelele acestuia. Exista, totusi, o serie de date experimentale care aduc
argumente si n favoarea unei codificari temporale, cel putin n domeniul de frecvente
inferioare celei de 5.000 Hz.
Codificarea
spatiala
n fiecare etapa parcursa de semnalul auditiv, amplasarea activitatii mecanice sau electrice evocata de catre un
sunet pur variaza n mod sistematic si regulat cu frecventa acelui sunet. Dintre argumentele n favoarea codificarii
spatiale a naltimii sonore se pot aminti urmatoarele:
- Prin stimularea urechii cu sunete pure, raspunsul maxim corespunde unei localizari precise pe membrana
bazilara, frecventele joase fiind situate n apropierea apexului, iar cele nalte lnga fereastra ovala.
- Fiecare fibra a nervului auditiv functioneaza ca un filtru trece banda; ntre localizarea fibrei n nervul
auditiv si frecventa caracteristica pe care acesta o transmite exista o legatura strnsa. Fiecarui sunet pur i
corespunde un numar de fibre ale nervului auditiv, precis localizate, care formeaza asa-numitul "pattern" de
excitare pentru o frecventa data. n functie de intensitatea sunetului, "pattern"-ul de excitare cuprinde un numar
mai mic sau mai mare de fibre.
- Un argument puternic n favoarea codificarii spatiale l constituie "sunetele lui Zwicker". Zwicker a
descoperit ca, n urma ascultarii prelungite a unui zgomot din al carui spectru au fost nlaturate cu ajutorul unui
filtru anumite benzi de frecventa, apare un efect asemanator cu cel ntlnit n cazul vederii. La ncetarea
zgomotului, subiectul percepe un sunet "fantoma" care contine frecventele care fusesera eliminate prin filtrare.
Totul se petrece ca si cum neuronii care au fost solicitati un timp mai ndelungat au "obosit", iar neuronii
corespunzatori frecventelor lipsa si pastreaza activitatea spontana obisnuita.
Codificarea temporala
Exista unele argumente n favoarea unei codificari temporale a naltimii tonale. Astfel, sub actiunea unui
sunet pur, miscarea oscilatorie a membranei bazilare are aceeasi frecventa cu cea a sunetului, iar aceasta se
traduce ntr-o actiune periodica de frecventa
asupra celulelor ciliate. Fibrele nervului auditiv care primesc
semnalul acustic de la celulele ciliate interne transmit trenuri de potentiale de actiune corelate cu

perioada
a sunetului pur. Acest proces pare a fi n legatura cu capacitatea urechii umane de a percepe o
calitate a sunetelor care a fost numita "croma". Doua sunete pure al caror raport de frecvente este 2, deci care
sunt separate printr-o octava, sunt percepute ca similare sau chiar identice. Persoane care pot identifica o nota
muzicala izolata pot uneori sa confunde doua note care sunt separate printr-o octava, ca si cum le-ar recunoaste
pe baza calitatii de croma. Pe de alta parte, chiar pentru o persoana fara o educatie muzicala speciala, o melodie
formata din sunete pure este usor de recunoscut atunci cnd este interpretata cu o octava mai sus sau mai jos,
dar nu si daca intervalele pentru care a fost transpusa sunt altele dect octava. Un asemenea efect poate fi
explicat printr-o codificare temporala a frecventei n modul urmator:

Impulsurile nervoase produse n urma stimularii celulelor ciliate cu un sunet de o

anumita frecventa

se succed pe fibrele nervoase la intervale de timp

Impulsurile produse de un sunet cu frecventa

etc.

se vor succede la intervalele de

timp
etc. Sunetele de frecventa si
vor avea n comun succesiunea de
impulsuri la intervalele de timp
etc. Aceasta caracteristica comuna a propagarii
impulsurilor ar putea sta la baza ntelegerii perceperii notelor cu aceeasi denumire (de
exemplu nota la) din diferitele octave ca avnd o anumita similaritate. Un bun muzician
recunoaste intervalele melodice dintre doua sunete succesive n domeniul de frecvente 60
- 5.000 Hz. Peste frecventa de 5.000 Hz recunoasterea devine dificil de realizat.
Posibilitatea de recunoastere a intervalelor muzicale este asociata cu calitatea de croma.
10

Domeniul de frecvente n care se realizeaza coincide cu cel n care a fost observata

transmiterea potentialelor de actiune n mod corelat cu frecventa sunetului. Prin urmare
intervalul de frecventa asociat cu croma este mai restrns dect cel corelat cu naltimea
tonala, codificata spatial.
Cuvntul psihofizic se refer la interaciunea dintre minte i lumea fizic. Psihofizicienii
erau interesai n a afla modul n care informaia din lumea fizic (ca lumina ori sunetul)
este translatat n experien mental (percepia luminii i a sunetului).
Care erau preocuprile psihofizicii? Ce influen a avut psihofizica asupra
psihologiei?
n istoria psihologiei, psihofizica a avut importan, ntruct a fost riguroas i tiinific,
spre deosebire de psihologia anterioar i pentru c a stimulat cercetarea, ducnd la
construirea primelor laboratoare de psihologie. O carte despre psihofizic scris de
Gustav Fechner, publicat n 1869, este considerat ca actul de natere a psihologiei
experimentale moderne.
Folosind instrumentele disponibile la mijlocul secolului al XIX-lea, psihofizicienii au
ncercat
s
rspund
unor
ntrebri
precum:
:: care este cea mai mic unitate de energie pe care o persoan o poate detecta? De
exemplu, care este cea mai slab lumin ce poate fi detectat de ctre ochi?
:: care este cea mai mic modificare de energie pe care o persoan o poate detecta? De
exemplu, care cea mai mic modificare a intensitii sunetului pe care o persoan o poate
percepe?
Ce opinie a avut William James despre psihofizic?
Psihofizicienii s-au bazat ntr-o mare msur pe grafice i ecuaii. Almurile strlucitoare
folosite de acetia (dar i ecuaiile) aveau darul de a impresiona i de a intimida studenii
nceptori. William James scria n 1876: "Este mai mult dect ndoielnic dac legea
psihofizicii a lui Fechner este de vreo importan n psihologie, dar pentru c toate aceste
nvturi sunt foarte dificile i foarte "tiinifice", oamenii vor respinge ori profesor care
nu le-a nghiit i nu le-a asimilat".
Cu alte cuvinte, psihofizica era foarte impresionant (n parte pentru c era dificil de
neles), dar nu prea s aib o relevan practic pentru psihologie. Cu toate acestea,
psihofizica a rezistat n timp. Odat cu dezvoltarea Teoriei detectrii semnalelor n anul
1960, psihofizicienii au ajuns la un nou nivel de sofisticare i relevan. n acest fel,
psihofizica a devenit mai relevant n chestiuni psihologice i a fost folosit pentru a
evalua acupunctura, designul interfeelor om-main i pentru analizarea performanelor
sistemelor audio.

11