Unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai idealismului antic si ai

filosofiei politice a fost Platon (427-347 i.e.n.). Fata de alti ganditori, Platon
si-a expus conceptiile politice in lucrari distincte ca: Omul de
stat, Republica si Legile.
Desi prin originea sa provenea din familia aristocrata a regelui
Codrus, gandirea politica a lui Platon este greu de surprins intr-o maniera
coerenta, intrucat niciodata filosoful nu spune precis care este pozitia,
atitudinea sa, ipotezele avansate sunt mereu puse pe seama lui Socrate, la
ale carui conceptii filosofice face mereu apel si le pune pe ale sale in antiteza
cu acestea. Discipol al lui Socrate, Platon a incercat sa-i continue opera
filosofica in special in problema moralitatii. In schimb, sub aspect politic a
incercat sa-si pastreze o anumita neutralitate, in sensul ca nu a pledat
pentru nici o forma de guvernamant aristocratica sau democratica, pe care,
de altfel, le considera denaturate si corupte. Platon va face insa distinctie
intre tiranie si politica. Conducerea oamenilor contrar vointei lor, prin forta si
violenta este denumita tiranie, iar conducerea prin consimtamantul
oamenilor, prin convingerea acestora este politica.
Pe baza idealismului obiectiv, Platon a constituit si o proprie
conceptie despre etica. Ea a constituit, ca si in cazul lui Socrate, o varianta
a moralei religioase. Dupa Platon, manifestarile superioare ale vietii morale
(intelepciunea si curajul) apartin numai unui numar restrans de alesi,
aristocratii, demosul nu este capabil decit de o moralitate negativa,
caracterizata prin supunere, cumpatare. In ce-i priveste pe sclavi, Platon nui considera oameni si le contesta orice capacitate de viata morala. Virtutea,
dreptatea, o imbinare armonioasa intre intelepciune, curaj si cumpatare nu
este posibila decat in statul ideal, in care se realizeaza dominatia
aristocratiei.
Realizarea, daca nu practica, cel putin sub o constructie teoretica a
statului ideal, fundamentat pe morala, a constituit tema centrala a lucrarilor
sale: Republica si Legile. Asa cum remarca si A. Karpinschi este prima
constructie sistematica in domeniul etico-politic[iv].
Pe baza unui dialog, Platon propune in Republica crearea unui stat
ideal, perfect, dar care nu poate fi o creatie umana, ci doar a demiurgului.
Desi edificiul propus de Platon este imaginar, nerealizabil in practica sociala,
interesant este faptul ca, pentru constructia sa teoretica, el porneste de la
aspecte reale ale societatii, realizand, cu aceasta ocazie, o veritabila analiza
structurala si functionala a acesteia.
In statul ideal propus de Platon, societatea este structurata in trei clase:
prima, filosofii, cu rol de a conduce, ei intruchipand intelepciunea, virtutea,
adica etica platoniana; a doua, razboinicii, cu rolul de a apara societatea si
pentru care Platon propune educarea lor de catre stat pentru a mari unitatea
lor si a diminua invidia, filosoful sustinand ca acestia sa nu posede nimic
personal, ci totul sa fie in comun; agricultorii si meseriasii care trebuie sa
produca tot ce este necesar pentru intretinerea statului.

In afara de statul ideal, Platon a mai mentionat inca patru forme de

stat, pe care le considera inferioare: timocratia, oligarhia, democratia si
tirania. Timocratia, desi nu poate sa satisfaca statul ideal, se apropie de
acesta. O asemenea forma de guvernare era caracteristica Spartei. Oligarhia
este definita de Platon drept puterea unui numar restrans de oameni bogati,
proprietari de sclavi, negustori, camatari. Democratia sclavagista era forma
de guvernare caracteristica Atenei din timpul lui Platon, dar care nici ea nu
satisface cerintele statului ideal. Tirania este cea mai inferioara forma de
stat, intrucat ea se bazeaza pe constrangere, pe violenta.
Platon este si primul ganditor care este preocupat de crearea unei
stiinte aparte despre studiul societatii. Pornind de la deosebirea dintre
stiinta, in general, si stiintele speciale care au ca obiect cutare sau cutare
cunostinta[v], autorul sustine ca in statul ideal trebuie sa existe o stiinta
aflatoare in anumiti cetateni care sa ne poata da sfat relativ la statul intreg
si la carmuiala lui.[vi]
Desi nu se pronunta direct pentru politica ca o stiinta aparte in studiul
societatii, Platon lasa insa sa se inteleaga posibilitatea ca politica sa
indeplineasca acest rol.
Unul dintre cei mai mari ganditori ai antichitatii a fost, fara
indoiala, Aristotel (384-322 i.e.n.). Nascut la Stagira, la varsta de 17 ani
intra in Academia platonica, unde invata timp de 20 de ani. In urma unor
serioase divergente cu Platon si dupa moartea acestuia, va parasi Academia.
Incepand din 343 i.e.n., Aristotel devine pentru cativa ani profesorul
lui Alexandru Macedon. In anul 335 i.e.n., el intemeiaza la Atena, Liceul
(Lykeion), care va deveni unul dintre cele mai importante centre ale stiintei
din Grecia antica.
Aristotel si-a expus conceptiile social-politice in lucrari ca Etice
Nicomahica, Politica, Constitutiile. Este ganditorul care realizeaza un studiu
de ansamblu si de anvergura al societatii, supunand analizei domenii
distincte ale acesteia, cum ar fi cel politic, moral, economic, juridic sau
filosofic.
In elaborarea teoriilor si conceptiilor sale, Aristotel porneste de la
studiul stiintific si riguros al lumii, al societatii, folosind in acest sens ca
metode de cercetare analiza concreta si comparata, deductia logica,
observatia premeditata. Este totodata si primul ganditor al antichitatii care
va realiza in adevaratul sens al termenului, o teorie politica cu scop si
finalitate. Preocupat de statuarea rolului politicii in cadrul stiintelor, Aristotel
o considera stapanitoarea si conducatoarea cea mai inalta dintre toate
stiintele.[vii]
Intregul crez filosofico-politic al lui Aristotel a fost pus in slujba
realizarii ideii Binelui uman. In Etica Nicomahica, Aristotel afirma desi acest
bine este acelasi si pentru fiecare individ in parte, si pentru cetate in
ansamblul ei, este evident mai important si mai desavarsit sa iei asupra ta

raspunderea si salvarea binelui cetatii, fara indoiala, este de dorit sa faci

binele unui singur om, dar mai frumos si mai inaltator e sa-l infaptuiesti
pentru un popor intreg sau pentru o cetate.[viii] Ideea realizarii Binelui a
fost prezenta si la Platon, insa la acesta ea era ceva irealizabil, ce tinea de o
lume a irealului, in schimb la Aristotel, realizarea Binelui tine de realitatea
practica, de actiunea politica si vizeaza o lume a realului, lumea Cetatii.
Tot in ideea realizarii Binelui comun, Aristotel incearca sa explice
notiunea de cetate sau stat. Statul se constituie ca o asociatie naturala, deci
prin vointa liber consimtita a indivizilor, cu scop moral. El este prin excelenta
o asociatie politica care are ca scop realizarea binelui, iar binele cel mai
desavarsit il realizeaza asociatia cea mai desavarsita statul.[ix]
O atentie deosebita a acordat in studiile sale Aristotel problemei formei
de guvernamant. El considera ca natura formei de guvernamant este data de
cine si in folosul cui guverneaza, conducerea putand fi facuta in conformitate
cu Binele comun sau in virtutea interesului personal. Pornind de la acest
criteriu moral si de la numarul si calitatea celor care exercita puterea,
Aristotel distinge sase forme de guvernamant, trei pure sau normale
(monarhia, aristocratia si politica) care pun in centrul guvernarii scopul
moral si trei impure sau anormale (tirania, oligarhia, democratia) care sunt
derivate de la scopul moral al guvernarii. Cand monarhia sau
guvernamantul unuia singur are drept obiect interesul general, se numeste,
vulgar, regalitate. Cu aceeasi conditie, guvernamantul minoritatii, daca nu
este redusa la o singura persoana, este aristocratie () In sfarsit,cand
majoritatea guverneaza in sensul interesului general, guvernul primeste ca
nume special numele generic al tuturor guvernamintelor si se numeste
republica.[x]
Din cadrul formelor derivate sau impure, Aristotel acorda o
deosebita atentie democratiei, pe care insa o identifica cu demagogia: Ceea
ce distinge in mod esential democratia de oligarhie este saracia si bogatia; si
oriunde puterea este in mana bogatilor, majoritatea sau minoritatea, este o
oligarhie; oriunde este in mana saracilor, este demagogie.[xi]
Reprezentant al aristocratiei sclavagiste, Aristotel a fost preocupat
de asigurarea stabilitatii statului, conditia fiind atenuarea inegalitatii saraciei
si nedreptatii. Cand intr-un stat sunt multi oameni lipsiti de drepturi
politice, cand in altul sunt multi saraci, atunci un astfel de stat este inevitabil
incarcat cu elemente dusmanoase si se vor produce inevitabil zguduiri.[xii]
Stabilitatea unui stat, a unei societati, este data de forma de
guvernamant. Pentru a evita disputele interne pentru putere intre cei saraci
si bogati, Aristotel promoveaza ideea unei forme de guvernamant mixta,
care sa imbine trasaturile republicii cu cele ale aristocratiei. In aceasta
situatie, puterea ar fi apta sa asigure echilibru si stabilitate statului. In
fiecare stat spune Aristotel intalnim trei clase de cetateni: cei foarte
instariti, cei cu totul neavuti si cei situati la mijloc, intre cei dintai si acestia
din urma. Intrucat, dupa parerea unanima, cumpatarea si calea de mijloc

constituie lucrul cel mai bun, reiese evident ca si indestularea mijlocie

constituie cel mai bun dintre toate bunurile.[xiii]
In forma incipienta Aristotel a emis si ideea unitatii politice a
polisurilor grecesti: Ei stiu sa-si pastreze neatarnarea si, in acelasi timp, sa
formeze guvernaminte foarte bune, capabile, daca ar fi stranse intr-un
singur stat, sa cucereasca universul.[xiv]
Dominat de ideea ca statul sclavagist trebuie intarit, Aristotel a
incercat sa reglementeze raportul dintre stapanii de sclavi si sclavi, sa
defineasca sclavia. Pornind de la aceasta premisa, el a considerat ca este
drept si folositor pentru societate ca un om sa fie sclav si altul stapan, cele
doua categorii sociale trebuie sa fie unite, intrucat sunt calauzite de interese
comune. In conceptia lui Aristotel, sclavia este o institutie normala, fireasca
si ea trebuie intarita si perpetuata. Definitia data de Aristotel sclavului este
in acest sens elocventa: Cel care prin natura nu-si apartine siesi, ci altuia si
este totusi om, acela este, prin natura sa, sclav. Pe de alta parte, omul
apartine altuia atunci cand, ramanand om, devine o proprietate.[xv] Aristotel
este cel care a definit sclavul o unealta graitoare care apartine stapanului
un animal politic, membru al societatii.
Cu toate limitele gandirii sale: reducerea notiunii de popor la
cetatean, iar acesta la proprietar, de sclav la unealta vorbitoare, de
neacceptare si neincredere in democratie si in capacitatea de conducere a
demosului, limite determinate de insusi stadiul dezvoltarii istorice si al
stiintei teoretice, de statutul sau social de aristocrat, Aristotel ramane cel
mai mare si complet ganditor al antichitatii, un precursor al stiintei politice
moderne.