Cand Universtul, timpul, marea se

opresc
Atunci cand ne priveam in ochi, Universul isi oprea expansiunea,
timpul statea in loc, valurile marii isi incetau goana spre tarm, iar inimile
noastre incetau sa mai bata. Eram doar noi doi, in mijlocul unei gramezi
de nisip, in mijlocul unei lumi uitate, in mijlocul unui Univers hain. Unde
suntem noi? E simplu: eram in Italia, pe plaja golfului din Sorriento,
admirand natura si admirandu-ne unul pe celalat. Cine suntem noi? E
simplu: un baiat si o fata. Un baiat inalt, cu un trup viguros, dar o frunte
lata, cu un zambet larg, dar o fata stearsa. Ea era o fata nobila, cu
trasaturi aparte, cu o inima fierbinte, dar niste palme reci, cu o privire
serioasa, dar cu niste bucle colorate. Ne cunoscuseram cu o zi in urma,
eram copii. Locuiam in acelasi loc de o vesnicie, dar niciodata nu ne mai
priviseram in ochi. Poate ca daca am fi facut-o mai devreme, nu ar mai fi
trebuit sa treaca 17 ani pentru ca sa simtim pentru prima data ce
simteam acum... Ce simteam noi? Asta nu mai e atat de simplu. Ziua de
ieri ascunde sentimentele ce ne-au invadat inimile atunci cand ne-am
strans mana si am zis: Eu sunt Amelia... Eu sunt Gabriel. Un torent de raze
de lumina au patruns in inimile noastre care pareau ca se usuca de atata
singuratate. Parintii nostrii erau mereu ocupati, dar si noi eram mereu
ocupati. Viata ne purta in fiecare zi pe aceleasi drumuri, prin aceleasi
experiente. Nimic nou...pana ieri.
Numele noastre sunau melodios, alcatuind o poezie, insa am ignorat
acest lucru. Ambii aveam vise marete, viata noastra nu putea fi deranjata
de iubiri adolescentine, nimic nu trebuia sa ne aprinda vreo scanteie in
inimile noastre care au fost fortate sa adoarma. Insa inima nu asculta de
noi, nu noi suntem stapanii ei, ea este stapana noastra. Inimile asculta de
Altcineva, Cineva care stie mai bine, care le invata cand sa ierte, cand sa
spere, cand sa traiasca si cand sa moara. Insa atingerea mainilor noastre
a dat speranta inimilor care nu mai credeau ca exista vreo sansa ca ele sa

fie fericite. Atunci cand mainile s-au unit, inimile s-au unit, iar impreuna,
au renascut cu atata putere incat au oprit Universul, timpul si marea, chiar
si ele s-au oprit pentru a trai acest sentiment pentru eternitate, pentru
vesnicie, sperand ca niciodata nu se va mai termina.
Dupa ce mainile s-au intalnit, ochii au dorit si ei sa vada ce lucru
maret este capabil sa opreasca timpul, sa stapaneasca marea, si astfel,
privirile noastre s-au intalnit. Nici nu ne mai amintim cat a durat acest
moment. Dar nu a durat mult, nu a durat o vesnicie, nici macar o zi.
Mainile s-au desprins, iar noi am plecat. Singurele care au ramas
impreunate au fost inimile. Noapte intreaga ele nu ne-au dat pace, au
strigat din rasputeri, s-au agitat pana la epuizare, caci nu mai voiau sa
doarma, nu mai voiau sa ramana intr-o stare de apatie, trebuiau sa
traiasca, se saturasera de singuratate. Asadar, inimile au biruit, iar acum
ne aflam in momentul in care noi, ghidati de inimile noastre, ne-am
reintalnit pe plaja. Privirile ni s-au intalnit din nou, iar noi am privit dincolo
de trup, au privit la suflet.
Ce simteau noi? Niciodata nu a fost simplu de explicat. Ne
cunosteam de o zi, defapt nu ne stiam decat numele, dar simteam ca ne
stim din vesnicii, simteam ca trebuie sa nu ne mai despartim niciodata,
niciodata. In sfarsit inimile noastre puteau trai sentimentul de extaz pe
care l-au trait si ieri, pentru prima data. Pentru inimi era simplu: era
dragostea. Acest sentiment care incearca sa fie explicat de milenii, in
sfarsit capata sens si pentru ele. Dar noi nu intelegeam. Ne priveam,
simteam acest straniu impuls care ne impingea aproape de celalalt, in
bratele celuilalt. In mintea noastra se dadea o lupta. Niciun cuvant nu mai
indraznea sa ne iasa din gura, nicio expresie nu-si gasea locul in acest
moment. In toata invatatura pe care o acumulaseram in cei 17 ani de
viata nu se gasea nicio formula, nicio ecuatie, nicio reactie care sa dea
raspunsul pentru ceea ce ni se intampla. Ne priveam. Atat. Ne priveam si
nu spuneam nimic, dar ne spuneam atatea... Ne spuneam ca amandoi
simtim acelasi lucru, ne spuneam ca nu mai vrem sa plecam de pe plaja,
ca doream ca timpul sa se opreasca, sa ne privim pentru tot restul vietii,

voiam ca trecutul, prezentul si viitorul sa se amestece intr-o combinatie

care ne-ar fi putut permite sa traim acest sentiment pentru eterninate.
Doream ca toti oamenii, toate planetele si toate stelele sa fie prezente in
acel moment si sa se minuneze, sa se minuneze de maretia acelui
sentiment, de maretia dragostei care ne invada fiecare parte a corpurilor
noastre, sa aplaude, sa cante, sa sara de veselie pentru ca in sfarsit neam trezit din starea noastra de inconstienta sentimentala si ca in sfarsit
am trait ceea ce citiseram, auziseram de ani de zile: dragostea.
Ce se va intampla mai departe? Eu nu stiu, nici voi nu stiti,
nimeni nu stie. Poate ca vom indrazni sa ne apropiem unul de altul, poate
ca vom reusi sa ne imbratisem si poate ca inimile noastre vor reusit, prin
aceasta imbratisare, sa se uneasca pe vecie, nimeni ne-mai-fiind in stare
se le desparta si sa ne desparta. Poate ca vom merge impreuna, luati de
mana, pe plaja, pana cand se va intuneca. Poate ca ne vom casatori,
poate ca ne vom iubi cum nu s-au mai iubit alti doi oameni de cand exista
acest pamant batran. Poate ca vom avea multi copii, si mai multi nepoti si
poate ca vom trait fericiti pana la adanci batraneti, nu ca in basme...ci mai
frumos. Sau poate nu... poate ca ne vom speria de aceasta invalmaseala
de sentimente, poate vom fugi si poate nu ne vom mai intalni vreodata si
poate ca inimile noastre vor plange, vor plange, vor plange pentru
totdeauna pentru ca vor fi mereu fortate, de atunci inainte, sa se inchida,
sa nu simta, sa nu iubeasca. Eu nu stiu, nici voi nu stiti, nimeni nu stie...