Luceafarul

de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este, alaturi de Ion Creanga, Ioan

Slavici i I. L Caragiale, unul dintre cei patru mari clasici ai
literaturii romane. Sensul termenului clasic este aici
legat de notiunea de valoare artistica, desemnand un
scriitor a carui opera este binecunoscuta i general
apreciata ca fiind extrema de valoroasa. Aceasta epoca,
numita a marilor clasici, il are ca mentor cultural pe Titu
Maiorescu, primul nostru estetician i critic literar
autentic. Asa cum insusi afirma in poemele sale, Mihai
Eminescu este un romantic (Eu nu cred nici in
Iehova). Acest curent literar a aparut initial in
Germania i Anglia la inceputul secolului al XIX-lea i s-a
raspandit apoi in intreaga Europa.
Poemul Luceafarul este romantic prin amestecul
genurilor (epic, liric i dramatic) i al speciilor. Imaginarul
poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din
starea de contemplatie i de visare, in cadru nocturn,
realizat prin motive romantice: luceafarul, marea,
castelul, fereastra, oglinda, visul. Tema poemului este
romantica: problematica geniului in raport cu lumea,
iubirea i cunoasterea. Compozitia romantica se
realizeaza prin opozitia planurilor terestru i cosmic i a
doua ipostaze ale cunoasterii: geniul i omul comun.
Viziunea romantica despre lume este data de tema,
de relatia geniu-societate, de structura, de alternarea
planului terestru cu planul cosmic, de antiteze, de
motivele literare (luceafarul, noaptea, visul etc.), de
imaginarul poetic, de cosmogonii, de amestecul speciilor

(meditatie, elegie, pastel, idila), de metamorfozele lui

Hyperion. Tema poemului este romantica: problematica
geniului in raport cu lumea, iubirea i cunoasterea. Pentru
ilustrarea temei iubirii, poemul Luceafarul armonizeaza
zborul spre primordial i originar pentru implinirea prin
eros cu meditatia filozofica asupra conditiei omului de
geniu i cu aspectele fantastice ale naturii terestre i
cosmice. Iubirea se prezinta in diverse ipostaze sau
tipare: terestra (cuplul Catalina i Catalin), cosmica (fata
de imparat i Hyperion). Indragostitul este titan, demon
sau geniu, iubita oscileaza intre Venere i Madona.
Motivele romantice de la inceputul poemului:
luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda sustin
atmosfera de contemplatie i de visare in care se naste
iubirea dintre Luceafar i fata de imparat. Alte motive, al
ingerului i al demonului, sunt chipuri sub care se arata
Luceafarul, marind tensiunea lirica. In antiteza cu
imaginea angelica a primei intrupari, cea de-a doua este
circumscrisa demonicului, dupa cum o percepe fata: O,
esti frumos,/ Cum numa-n vis/ Un demon se arata.
Zborul cosmic, motiv literar ce releva setea de iubire ca
act al cunoasterii absolute, se intersecteaza cu nuantele
motive ale timpului. Zburand spre Demiurg, Hyperion
ajunge intr-un spatiu atemporal, care coincide cu
momentul dinaintea nasterii lumilor: Caci unde ajunge
nu-I hotar,/Nici ochi spre a cunoaste,/i vremea-ncearca
in zadar/Din goluri a se naste.
Titlul poemului se refera la motivul central al textului,
Luceafarul, i sustine alegoria pe tema romantica a
locului geniului in lume, vazut ca fiinta solitara,
inteligenta i obiectiva, opusa omului comun. Alegoria
inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele
sunt transpuse intr-o multime de metafore, personificari
i simboluri. Titlul uneste doua mituri: unul romanesc, al

stelei calauzitoare i altul grecesc, al lui Hyperion (gr.

Hyper-eon cel care merge pe deasupra), sugerand prin
aceasta natura duala a personajului de tip romantic.
Incipitul poemului se afla sub semnul basmului.
Timpul este mitic: A fost o data ca-n povesti,/A fost ca
niciodata, iar cadrul abstract este umanizat. Portretul
fetei de imparat, realizat prin superlativul absolute de
factura populara o prea frumoasa fata, scoate in
evidenta unicitatea terestra. Fata de imparat reprezinta
insusi pamantul, iar comparatiile Cum e Fecioara intre
sfinti/ i luna intre stele propun o posibila dualitate:
puritate i predispozitia spre inaltimile astrale.
Antiteza dintre planul cosmic i terestru este
sugerata, la nivel fonetic, de alternarea tonului minor cu
cel major, realizata prin distributia consoanelor i a
vocalelor. Muzicalitatea elegiaca, meditativa a celor 98 de
strofe ale poemului este data i de particularitatile
prozodice: masura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic,
rima incrucisata; sunt prezente asonantele i rima
interioara (una-luna; zare-rasare).
In opinia mea, Luceafarul poate fi considerate o
alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume,
ceea ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile
dintre ele sunt transpuse intr-o multime de metafore,
personificari i simboluri. Poemul reprezinta o meditatie
asupra destinului geniului in lume, vazut ca o fiinta
solitara i nefericita, opusa omului comun. In acest sens,
mentionez o interpretare a poetului, care nota pe
marginea unui manuscris: In descrierea unui voiaj in
Tarile romane, germanul K. (Kunisch) povesteste legenda
Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar sensul alegoric
pe care i l-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici
moarte i numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta
parte aici pe pamanat nici e capabil de a ferici pe cineva,

nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici

noroc.