Neicu Elena, an I, Litere IDD,

an scolar 2005-2006

Tema la Istoria literaturii romane

Conf. univ. dr. Mihai Moraru

Romantismul românesc
Ion Heliade Rădulescu

Un important curent artistic şi literar, apărut în Anglia, Franţa şi Germania în

prima parte a secolului al XIX-lea, ca opoziţie le clasicism, este romantismul.
Romanticii preconizau o literatură inspirată din realităţile naţionale, din tradiţiile
folclorice ale naţiilor, din istorie şi chiar din legendele şi miturile unor popoare
îndepărtate. Ei susţineau valorile individului, ale sensibilităţii, ale naturii şi încercau să
elibereze creaţia artistică de rigiditatea canoanelor şi a convenţiilor clasice.
Romantismul s-a extins treptat în principalele ţări europene, cuprinzând toate
artele şi chiar unele domenii ale vieţii sociale: de exemplu, în mobilier şi vestimentaţie.
Trăsăturile esenţiale ale literaturii promovate de prima generaţie de scriitori
moderni români pot fi sintetizate astfel:
-inspiraţia din trecutul istoric, din lupta pentru eliberare socială şi unitate naţionala;
-preţuirea frumuseţilor patriei şi ale creaţiei folclorice, în care se reflectă bogăţia şi
varietatea manifestărilor spiritului popular;
-reflectarea problemelor sociale ale epocii lor;
-satirizarea viciilor orânduirii feudale.
Romantismul românesc are câteva trăsături specifice.El apare la noi cu o
întârziere de un deceniu faţă de Franţa(prima generaţie romantică- I.H.Rădulescu, V.
Cârlova, Grigore Alexandrescu-se afirmă spre sfârşitul deceniului al treilea şi începutul
celui de-al patrulea al secolului al XIX-lea) şi se prelungeşte , prin scriitorii paşoptişti-V.
Alecsandri, N. Bălcescu, Alecu Russo etc.-până la Eminescu ,ce este socotit ultimul mare
poet romantic european .Estetica noua, a romantismului n-a fost în întregime degrevată,
la noi,de elemente ale esteticii clasice: specii literare clasice( fabula) coexistă cu specii
romantice( meditaţia , pastelul) la Alexandrescu şi la Heliade . Alecsandri are,
deasemenea, o viziune clasică. Înflorind în plină epoca a luptelor pentru eliberare
naţională şi socială, curentul s-a contaminat cu multe elemente patriotice , echivalând cu
o redeşteptare a spiritului naţional.
Idealul eliberării şi unităţii naţionale apare constant în creaţia artistică a
scriitorilor epocii şi în toate genurile literare şi domeniile artistice.Majoritatea scriitorilor
evocă momente eroice ale luptei pentru independenţă , preamărind domnitori sau căpitani
de oşti şi oferind prezentului exemple de urmat.
Sub influenţa curentului naţional-popular de la “Dacia literară”(În “Introducţia”
sa, M. Kogălniceanu punctează ideile ce vor sta la baza orientării literaturii:combaterea
imitaţiei şi a traducerilor mediocre,stimularea scrierilor originale, inspiraţia din istoria
patriei, natura ei şi obiceiurile populare,realizarea unei limbi unitare, iar, în domeniul
criticii literare, marchează faptul că trebuie criticată cartea şi nu autorul. ), proza şi poezia

1
înregistrază succese apreciabile. Sunt abordate teme diverse, într-o mare varietate de
specii literare.Apar primele modele de schiţă şi nuvelă şi, mai târziu, romanul.
Generaţia de scriitori paşoptişti dezvăluie cu mare mândrie bogăţia de creaţii
folclorice, ce reflectă viată spirituală a poporului român , preţuirea frumuseţilor patriei şi
ale folclorului constituind, poate, cel mai însemnat rezultat al activităţii tuturor scriitorilor
vremii(V. Alecsandri culege şi publică, în 1852, prima colecţie de “Poezii poporale”).
Satirizarea viciilor orânduirii feudale si evocarea realităţilor sociale constituie o
altă trăsătură caracteristică a literaturii române paşoptiste. Scriitorii generaţiei respective
judecă acum cu severitate moravurile societăţii, condamnând abuzurile si nedreptaţile de
tot felul. Participarea lor la lupta socială, la evenimentele politice ale vremii determină
dezvoltarea literaturii ca expresie a trebuinţelor societăţii, apariţia unor noi modalităţi de
reflectare a realităţii. Elementele romantice se împletesc cu puternice elemente clasice, în
spiritul marilor moralişti ai literaturii universale.
Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri,
Alecu Russo în Moldova, Gheorghe Lazăr, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova,
Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Cezar Bolliac, Dimitrie
Bolintineanu, în Muntenia ,iar în Transilvania, Timotei Cipariu, George Bariţiu, Andrei
Mureşanu, îşi aduc contribuţia la dezvoltarea literaturii în perioada paşoptistă .
Poet, prozator, lingvist, traducător şi om politic, Ion Heliade Rădulescu face
figură de scriitor de geniu prin respiraţia amplă a operei sale, prin proiectele sale
incredibile la început de literatură modernă. El este poetul de început al cărui proiecte
literare uimesc pe cititorul de astăzi.
Capodopera sa rămâne balada “Sburătorul”,publicată în volumul IV al “Curierului
de ambe sexe”şi în “Curierul românesc” din 1844.
Pornind de la mitul popular amintit de Cantemir în “Descriptio Moldaviae”şi
recreat de Eminescu în “Călin (file din poveste)” şi în “Luceafărul”,Heliade Rădulescu
dovedeşte pentru întâia oară ce înseamnă a sublima creaţia folclorică, integrand-o în
marile teme ale romantismului în care erosul este caracteristic. A considera erosul un
sentiment de sorginte cosmică, din afara fiinţei terestre, a urmări primele semne ale
iubirii ritualice, iată marile performanţe ale autorului.
Momentul iniţial aduce mărturia încărcată de nelinişte a tinerei fete, lovită subit
de frământările pubertăţii, “a cărei sete de iubire se consumă orb, fără obiective externe”1.
În aceasta baladă cultă nimic nu este realistic, fiindcă Florica nu este fata de la
ţară cuprinsă de primii fiori ai dragostei, ci este un simbol, este fiinţa omenescă ce
participă prin eros la marile taine ale universului. Impresionează în mod deosebit, nu
reproducerea psihologiei fetei cuprinse de fiorii dragostei, ci încadrarea
comportamentului ei în unul de speţă. Heliade nu rescrie folclorul ( ca Alecsandri
adesea), ci îl sublimează, îi esenţializează trăsăturile.
Monologul fetei, caracterizat printr-o pronunţată oralitate, se remarcă tocmai prin
faptul că fata se confesează către mama sa descriindu-i transformările prin care trece şi
pe care nu le înţelege, care îi dau fiori, care ar putea fi asemănate cu o boală ce nu se
poate vindeca pe căi cunoscute, ci prin descântece sau vrăji. Interogaţiile şi exclamaţiile
retorice sugerează tocmai reacţiile psihologice ale acesteia, alternanţe generate de
neliniştile şi incertitudinile vârstei.
1
D. Popovici-“Romantismul românesc”, pag.197

2
 O realizare deosebită a acestei creaţii este pastelul înserării din partea a doua care
ne înfăţişează viaţa satului într-o succesiune de evenimente peste care pluteşte neliniştea
pătrunsă de tragismul ce îmbracă poezia în întregul ei , în care alternaţa terestru-celest dă
sentimentul de universalitate şi pregăteşte atmosfera de mister a apariţiei sburătorului ce
are loc atunci când omenirea este cuprinsă “-n braţele somniei” şi când ”tăcere este totul
şi nemişcare plină”,ulterioară întregii activităţi a satului aflat în prag de seară.
Partea a treia este remarcabilă prin dinamismul lexical: “suratele” îşi închipuie
sburătorul ca o fiinţă demonică, chiar dacă are înfăţişare de stea ( “ lumină iute”, “pacoste
de zmei”, “balaur de lumină”), ce este cauza chinurilor tuturor celor ce se îndrăgostesc, în
speţă Florica, care a slăbit şi a pălit. Sunt adeptele învăţăturilor bunicii care
propovăduieşte:
“Să fugă fata mare de focul de iubit”.
Heliade creează o apariţie de vis, care devine, parcă, realitate şi de care nu te mai
scapă nici rugi şi nici descântece (Sburătorul aşteaptă liniştirea satului pentru a-şi face
apariţia).
Textul în întregime este o scriere literară de excepţie, cu o artă retorică adecvată
fondului, un model pentru ceea ce trebuie să fie inspiraţia folclorică.
Ca o însumare a acestor consideraţii, nu poate fi mai nimerit altceva decat
portretul pe care i-l face scriitorului D. Popovici:” Heliade se prezintă ca unul dintre
suporturile cele mai puternice ale culturii române din secolul al XIX-lea ; şi, cu toată
adeziunea lui sentimentală faţă de un trecut care nu era aşa cum îl vede el, scriitorul ne
apare totuşi ca un spirit care a simţit adeseori ispita viitorului, a unui viitor asupra căruia
concentra însă toate luminile înşelătoare ale utopiei”.

Bibliografie:

1.Academia R.S.R., Institutul -Dicţionarul Literaturii române de la origini până la

de Lingvistică, Istorie literară 1900, ed. Academiei R.S.R., Bucuresti, 1979 ,pag.
şi Folclor al Universităţii 432-437
“Al. I. Cuza” Iaşi
2.Călin, Vera -Romantismul, ed. Univers, Bucureşti, 1970, pag. 7-
89
3.Cornea, Paul -Originile romantismului românesc, ed. Minerva,
Bucureşti, 1972, pag. 512-606
4.Iorga, Nicolae -Istoria literaturii româneşti-Introducere sintetică,ed.
Minerva,Bucureşti,1985, pag. 144-156
5.Popovici, Dimitrie -Romantismul românesc, ed. Tineretului,colecţia
Lyceum 59, Bucureşti, 1969, pag. 170-219