Dumitru Staniloae
CHIPUL NEMURITOR
AL LUI DUMNEZEU
Volumul I
COLECTIA
OIKOUMENE
5, é
% a
“AeroDumitru Staniloae
CHIPUL NEMURITOR
AL LUI DUMNEZEU
Volumul I
Editie ingrijita de
CAMIL MARIUS DADARLAT
CRISrSL
Bucuresti, 1995CUVANT fNAINTE
Lucrarea Parintelui Staniloae, ,, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu “
respira duhul autenticei traditii patristice fiind destinaté unei circulatii
universal crestine si chiar mai mult decat atat. In acest duh, autorul preia
inva{dtura patristicé despre chipul lui Dumnezeu din om si o dezvolta in
mod creator, datorita unei gandiri teologice de exceptie, scotand la iveala
numeroase aspecte si implicatii inedite care conferd lucrarii valoare
universald. Fiecare pagind este un tezaur de gandire si spiritualitate
profundd, iar in totalitatea ei lucrarea dobdndeste caracterul unui
adevarat tratat de teologie dogmaticd in cuprinsul cdruia sunt abordate
marile probleme ale invdtdturii de credin{d cregtine. Constructia
monumentalé a lucrarii este destinata sa risipeascé anumite erori
doctrinare care confrunta Biserica in societatea contemporand gsi care
provoaca atdta dezorientare si confuzie in mintea omului contemporan.
Vom cauta sa prezentim de aceea cateva jaloane menite sa puna in relief
valoarea decisiva a acestei considerabile lucrdri pentru viata $i trdirea
crestina intr-o lume care se vrea dominata de pluralism religios si
cultural.
Omul a fost zidit dupd chipul lui Dumnezeu, din iubirea Tatélui,
manifestata in Fiul (Chipul Tatalui), prin lucrarea de viata facdtoare a
Sfantului Duh, pentru ca omul sé devind partener constient de dialog cu
Dumnezeu. Sau cum spune autorul, ,,a fi chip al lui Dumnezeu gi a
ramane chip al Lui si a se dezvolta ca atare, inseamnda a fi partener de
dialog al lui Dumnezeu. lar omul, fiind facut partener de dialog comunicat
cu Dumnezeu, e facut spre existenta eterna“. Paradoxul fiintei umane,
consté in calitatea ei de fiinta creata de Dumnezeu gi in acelagi timp
nemuritoare. Aceasta arata ca ,,omul nu este nemuritor prin sine ci prin
Dumnezeu, fiindcd odaté ce L-a creat, pe fiecare, ca persoana de
neinlocuit Dumnezeu nu mai ingdduie sd dispard cu totul din existenta,
El nu e nemuritor pur si simplu ca Dumnezeu, ci pentru ca e creat i
sustinut in existenta ca partener constient de dialog, recunoscut sau nu
de el, al lui Dumnezeu cel nemuritor“.
Omul a fost creat de Dumnezeu in calitatea de chip al Sau si menit
sa se ridice la asemdnarea cu Ziditorul sdu, prin dialogul iubirii
reciproce. Omul isi face astfel drumul spre infinitate printr-o continud
transcendere spre Dumnezeu, dar si spre oameni gsi lume, dorind sa
cuprindé totul ca si Dumnezeu. In acest sens, fiecare persoand, chip al
lui Dumnezeu, e o complexitate unitara de extindere universald care tinde
sa cuprindd toate persoanele si toata realitatea fard sa le confunde cu
sine. Astfel, menirea omului nu este aceea de a se topi in fiinta6 Pr. Prof. Dr. DUMITRU POPESCU
universului, ci sé personalizeze universul ca si inainteze cu el spre o
tot mai deplind comuniune cu Dumnezeu in Treime.
Este adevarat ca oamenii s-au abatut de la aceasta cale prin socotinte
egoiste, au rupt firea lor de firea dumnezeiascd risipindu-se in tot atatia
indivizi cdti existé. Dar Dumnezeu n-a ingdduit ca sa piard faptura zidita
dupa chipul Sau gi a trimis pe Fiul Siu ca sé uneasca firea noastrd cu
firea Sa diving in unitatea Persoanei Lui. Persoana dumnezeiasca igi
arata si-si manifesta astfel infinitatea dumnezeiascd in forma noud, prin
mediul uman, iar firea omeneascé are in ea in mod statornic, de aceasta
data, tendinta spre comuniunea desdvargsita cu Dumnezeu. Prin accentul
pus, cu atata stéruintd, pe notiunea de persoand, Parintele Staniloae ia
0 pozitie radicala impotriva conceptiilor panteiste care bantuie cu atata
furie in lumea contemporand, sub forme diferite, ca unele ce scufundad
omul in monotonia unei existente dominata de forte impersonale. Sau
cum spunea el insusi: ,,dacdé filosofiile panteiste au inchis omului
transcendentul gi au tdiat legétura omului cu el, Hristos ca persoand
divind a ridicat creatia din monotonia vietii, care stipaneste imanentul
in planul superior al transcendentului creator si mantuitor. Absolutul
transcendent cu iubirea lui interpersonala ridicd acum fiinta creaté a
omului cu ambianta nemuririi adevarate si a infinitatii de viaté a lui
Dumnezeu.“ Parintele Staniloae vrea sé ne aminteascé astfel ca notiunea
de persoané a fost elaboratd in focul disputelor trinitare si hristologice
de teologia patristicd. Filosofia anticd, tocmai pentru ca era o filosofie
panteista, nu stia decat de indivizi si substante.
nm centrul lucrarii Parintelui Staniloae se afla Persoana lui lisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu gi Chip al Tatdlui, dar si Fiu al omului creat
dupa chipul lui Dumnezeu, intrupat pentru mantuirea tuturor. Cu o raré
insisten{a, autorul subliniazd de fiecare data ca actul intruparii Fiului
lui Dumnezeu se intemeiazd pe maxima unire dintre firea Sa divind cu
cea umand. Pe figasul gandirii patristice, se aratd ca firea umand a lui
Hristos nu este inchisd in ea insdsi si enipostasiatd, adicd profund
ancoraté in Persoana sau Ipostasul divin al lui Hristos. ,,Iisus Hristos,
spunea Parintele Staniloae, ne araté prin unirea firii omenesti cu cea
dumnezeiascéd in ipostasul Stu unic, cd umanitatea nu este inchisd, in
mod fatal, in ingustimea ipostasurilor unei specii supuse legilor im-
anentei, dupa cum nici dumnezeirea Sa nu riméane inchisa in transcen-
denta ei. Umanitatea devine un mediu al libertatii si infinitatii unui
ipostas absolut al Dumnezeirii treimice iubitoare, ca sé adune oamenii
ca fii in comuniune directa cu Tatal“. ,, Firea umand devine fire asumaté
in Ipostasul divin al Fiului lui Dumnezeu“.
Pe aceasta cale, autorul respinge doud erori doctrinare hristologice
care submineaza grav viata gi spiritualitatea crestind. Pe de o parte este
vorba despre monofizitism, adicé de faptul cd firea omeneascé a luiCUVANT INAINTE 7
Hristos ar fi fost absorbité de firea lui divind ramandand de fapt doar
firea necreat& sau dumnezeiasca. Impotriva unei astfel de erori, autorul
spune ca in ,,contopirea firii omenesti cu cea divind e implicaté ideea
ca firea umand e de o esenté cu cea divind, fiindcd in calitatea ei de
fire creaté este lipsiti de orice valoare. Monofizitismul nu ti recunoaste
astfel lui Dumnezeu puterea sd dea fiintaé i unei alte forme durabile
gi consistente de existen{a si si 0 tmpodobeascd cu cele mai bogate
daruri ale Sale si sé se bucure de existen{a ei ca dar al Lui si de relatia
de partener al ei cu Sine in intelegerea existentei si de iubire reciproca“.
Pe de alta parte, lucrarea respinge cu aceeasi hotdrare si eroarea
nestoriand, care introduce o separatie radicala intre cele doud firi ale
lui Hristos, intre firea divind si firea umand, ataét de profunda, incat
sustinea cd in Hristos nu exista doar doud firi, ci si doud persoane.
Impotriva unor astfel de aberatii, se subliniazé ca ,,nestorianismul, in
forma lui veche sau moderna, nu vedea pe Dumnezeu capabil de atata
iubire faté de creatia Sa, incdt sd uneascd creatia cu firea Sa
dumnezeiascd necreatd, la maximum, intr-o unicé Persoana si, prin
aceasta, sa se facd Dumnezeu insusi unul dintre oameni, in comuniunea
cea mai intima cu oamenii. Nestorianismul nu vede deplina dragoste a
lui Dumnezeu in actul credrii unor fiinte congtiente din nimic, care sa-l
fac sé se coboare pani a se face El insugi Om gi partener al iubirii
gi al intelegerii comune a existentei gi bucuriei de ea cu oamenii“.
mn contrast cu aceste erori, lisus Hristos este marturisit, in Evanghelii
gi de invatatura Bisericii, ca Fiu al lui Dumnezeu, Care, facandu-Se om,
dar ramanénd in acelagi timp si Dumnezeu, e singurul in stare sé arate
dragostea si atotputernicia lui Dumnezeu fata de noi si, ca atare, sd ne
mantuiasca de moarte gi sé ne asigure o viata vegnica in comuniune cu
Sfanta Treime, izvorul vietii in plenitudine. Ludnd trup omenesc, Fiul lui
Dumnezeu duce prin acesta la indeplinire destinatia omului, penetrand
prin trupul lui cosmosul material si ajutand si trupurile noastre sé fact
aceasta impreund cu El, din puterea Lui. Astfel, Fiul intrupat si inviat
cu trupul pentru vecie adund toata creatia in El si o transfigureazd. Dar,
prin aceasta, in Tisus Hristos e implicata si invatatura cregtiné despre
lume, creatie a lui Dumnezeu in Treime, transcendent si atotputernic,
personal gi iubitor. Dumnezeu adevidrat si om adevarat.
Lucrarea Périntelui Sténiloae este indreptata impotriva celor care
contesta dumnezeirea lui Hristos, ca Hristos este Dumnezeu, fara sa se
realizeze ca, pe langa respingerea nasterii Lui din Fecioaré, pe langa
respingerea Crucii si a Treimii, ei contesté si caracterul creat al lumii
acesteia si a putintei de invingere a mortii persoanelor umane gi a unei
vieti viitoare vegnice a lor impreund cu creatia intr-o unitate desavarsita
a iubirii dumnezeiesti. Astfel de teorii nu contesta existenta lui Dumnezeu,
dar cu ce pot dovedi existenta Lui daca n-a venit in lume printr-o8 Pr. Prof. Dr. DUMITRU POPESCU
Persoand a Treimii in mod mai presus de naturé si n-a invins moartea?
Din aceasté cauzé, astfel de teorii eronate isi indreapté atentia lor mai
mult cdtre Vechiul Testament, uitand cu precidere Noul Testament in
care este vorba despre Sfanta Treime, despre Hristos ca Dumnezeu gi
Unul din Treime, despre victoria Lui asupra mortii, pe care le contesta.
Astfel de teorii, care aseazad Legea Veche deasupra Legii Noi, vorbesc
de un Dumnezeu care nu mai cunoaste viata cea inai presus de fire a
comuniunii trinitare, sau vorbesc de Duhul Sfant faré sé vadé legdtura
Lui interna cu Hristos.
Dar ceea ce este extrem de grav este faptul cé astfel de teorii sparg
unitatea Persoanei lui Hristos, vorbind de un Hristos care raméne izolat
in cer si de un Iisus ca om ce ramdne legat de pamant. Impotriva unor
astfel de erori grave care vin sé submineze Adevarul revelat, Parintele
Staniloae ne araté in cartea sa ci Dumnezeu S-a coborat pe pamant
ca sé Se facé om gi S-a indltat la ceruri pentru ca omul sa se
indumnezeiascd. Hristos n-a venit ca si Se divinizeze dupa cele ceresti
sau cele pamdantesti, ci ca sé uneascd cerul si péméntul in Persoana
Sa divind, riménand Dumnezeu gi om atdt in cer cat si pe pamént.
»Chipul nemuritor al lui Dumnezeu“, dobdndeste caracterul unui
adevarat testament pe care ni I-a ldsat Parintele Sténiloae si prin care
vrea sd transmité noud gi generatiilor viitoare, peste veacuri, cé numai
in masura in care vom marturisi pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu
gi Mantuitor al lumii, neamestecat si nedespartit, vom depagi si primejdia
secularizirii care vrea sé ne inchidd in imanetismul unei lumi lipsite
de orizont spiritual, pentru a ne deschide transfigurarii care isi va gasi
expresia ei ultima, la Parusia Domnului, in cerul nou si pamantul nou
al Impiardatiei lui Dumnezeu.
Pr. Prof. Dr. DUMITRU POPESCU.
Decanul Facultatii de Teologie, BucurestiINTRODUCERE
in cartea ,,Jisus Hristos sau restaurarea omului* am urmarit in primul
rand s& prezentim efectul intruparii Fiului lui Dumnezeu pentru eliberarea
omului si implinirea lui prin larga utilizare a tuturor puterilor lui. In cartea
de fati stiruim asupra faptului ca lisus Hristos fiind Fiul lui Dumnezeu
facut om, a unificat in Sine toatd creatia cu Dumnezeu, desavarsind si
eternizand aceast& opera a Sa.
Pe de alti parte, numai unirea umanului cu Dumnezeu in persoana lui
Hristos di sens deplin existentei umanului gi-] scapa de lipsa de sens a unei
existente trec&toare, supusa mortii. In hristologia patristicd s-a insistat mult asupra
umanului unit cu divinul in Hristos, impotriva monofizitismului, accentudndu-se
prin aceasta valoarea umanului. Astazi, mantuirea omului pentru viata eterna e
negati de contestarea dumnezeirii lui Hristos, sau de despartirea omului de
Dumnezeu in Hristos, in sensul unui nestorianism reluat de denominatiunile
sectare, De aceea azi se impune staruirea asupra invatiturii cd Hristos e cu
adevarat Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, pentru ci numai aga El unifica
umanitatea gi creatia in Sine si prin aceasta e invegnicita.
Dac& Hristos e numai ,,blandul lisus“, sau ,,Domnul Iisus“, nu Fiul Unul
Nascut cel intrupat al lui Dumnezeu, El n-a invins moartea prin crucea Sa gi nu
poate invia in Sine, la 0 viati desivargité gi vegnica, toata creatia.
Dar Hristos se dovedegte Dumnezeu si prin faptul ci Cel ce Se naste ca
om din Maica Lui existé ca Persoana vegnic’ de mai inainte, adici din veci,
deci ci El fsi ia omenescul din Ea gi nu vine la existent intru totul din Ea.
Daca s-ar fi nascut ca orice om, El ar fi numai om, deci nu Dumnezeu din
vesnicie gi deci capabil si invinga moartea prin inviere. Vom pune deci in relief
jn aceasta lucrare, continuu, ci Iisus Hristos ce Se nagte ca om, vine de dincolo
de lumea temporala ca Fiul lui Dumnezeu Unul Nascut gi El aduna pe oameni
in Sine impreuna cu lumea lor pentru viata vegnica. De aceea vom starui asupra
faptului cd lumea aceasta nu e din veci, dar e creatia Lui, avand putere asupra
ei, ca si o ridice din starea ei temporald. Caci, dac& lumea aceasta temporala
ar fi singura forma de existenta gi ar exista din veci prin ea insagi, toata existenta
ar fi imprimata de o insuficienté de nedepiagit gi lipsita de sens.
Lumea cu insuficientele ei nu poate fi nici emanatia unui Dumnezeu
impersonal. In acest caz, nici izvorul din care ar emana n-ar fi perfect gi
nici ea n-ar putea scipa de insuficientele care o fac lipsité de sens. Totul
ar fi imperfect gi intunecat din veci si pana in veci gi nimic desavargit sau
in stare s{ ajunga la desdvargire. Lumea aceasta nu poate fi decat creata
din nimic in timp de o existen{a plenara, libera gi vegnicd, care avand in
ea toati multumirea, trebuie sa fie o existent a iubirii gi a unitatii desvargite,
deci intre Persoane desavargite. Aceasta 0 spune invd{atura cregtina despre
Sfanta Treime, care, printr-una din Persoanele Ei, ndscuta ca om, poate uni
cu Sine persoanele umane create, ducindu-le la fericita comuniune vegnicd
cu Dumnezeu in Treime.10 DUMITRU STANILOAE
Contestarea lui Hristos ca Dumnezeu, chiar de catre unii care se declara
aderenti ai Lui, implica, pe lang’ respingerea nasterii Lui din Fecioara, a Crucii
gi a Treimii, gi contestarea caracterului creat al lumii acesteia gi a putintei de
invingere a morfii persoanelor umane gi a unei i viitoare vegnice a lor
impreuna cu creatia intr-o desdvargité unitate a iubirii cu Dumnezeu.
Cei ce cugeta aga nu contesta existenta lui Dumnezeu. Dar cu ce pot dovedi
existenta Lui, dacd n-a venit ca om in ume printr-o Persoana a Treimii in mod
mai presus de natura gi n-a invins moartea? Contestand acestea, ei isi
concentreaza atentia mai mult spre Vechiul Testament, desi pretind ci de-abia
ei au descoperit Evanghelia. Dar Noul Testament e plin de méarturiile despre
Sfanta Treime, despre Hristos ca Unul din Treime, despre victoria Lui asupra
mortii, pe care ei le contesta, contrar Liturghiei Bisericii care provine din primele
secole cregtine gi le marturisegte pe toate. Nesocotirea Noului Testament o arati
acegtia gi in faptul ci unii inlocuiesc Duminica invierii cu Sambata creatiei
acesteia, ca una de nedepasit, ca igi iau numele din Vechiul Testament in locul
celui de cregtini (de la Hristos), atagéndu-se unui Dumnezeu necunoscut ca
Treime, vorbind de un Duh, dar uitand de Hristos.
Fata de aceasté slabire a credintei in Hristos ca Fiul lui Dumnezeu Cel
intrupat vom accentua in randurile ce urmeaza credinta in Hristos marturisit in
toate paginile Noului Testament gi in toatd Traditia crestinismului real, in
Liturghia gi rugaciunile lui, Biserica gi-a gisit gi formule scurte in care gi-a
mi§arturisit aceasta credin{a. In primele secole crestine era uzitat pentru Hristos
simbolul pestelui, provenit din cuvantul IXTHYS, format din initialele cuvintelor
grecesti: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, MAntuitorul. Avem aici concentrata
m§arturisirea intregii credinte cregtine: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care ne-a
méantuit prin cruce.
Din timpul vechi, monahii gi multi crestini ortodocsi au ca scurtad
rugaciune repetata cat mai des: ,,Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluiegte-m4 pe mine, pacatosul“. E gi ea o marturisire concentrata a intregii
credinte cregtine. Numai daca e Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos ne poate
milui gi m4ntui de moarte. Biserica a numit pe Iisus Hristos, Mantuitorul,
cum nu fac unele denominatiuni.
Biserica Ortodoxd n-a despirtit niciodatd credinta, ca act sufletesc, de
continutul ei. De aceea, gi rugaciunile ei liturgice gi particulare, sunt in acelasi
timp acte de credint& si marturisiri ale continutului credintei. Nu sunt numai
manifestari subiective, lipsite de continutul credintei. Nu sunt expresii ale unui
sentiment vag. Aceasta carte nu face decat sa explice continutul credintei cregtine
marturisit in Noul Testament, in rugiciunile Bisericii gi in invatatura ei, bazatd
pe Noul Testament.
lisus Hristos ne-a mAntuit, unindu-ne cu Sine in veci, numai dac& e Fiul
lui Dumnezeu. Si numai de aceea tine sd ne gi uneasca pe toti cu Sine si s4 nu
ne voiasca faramitati in grupuri ce se ceartd intre ele. Numai daca e Fiul lui
Dumnezeu a invins moartea pentru noi gi voiegte si fim toti cu El in viata de
veci. Numai daca e Fiul lui Dumnezeu insusi, care S-a facut om, a biruit moartea
in umanitatea Sa si ne poate da gi noua viata vegnicd, pentru cd numai aga
Izvorul gi Subiectul suprem al Vietii S-a facut gi Subiectul umanitatii inINTRODUCERE il
Ee —
comunicare cu toate celelalte subiecte umane care-L primesc. Numai daca Hristos
este Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat, El este Mantuitorul oamenilor, adunati in
umanitatea iubirii izvoratoare din El.
Dar a fi Fiul lui Dumnezeu inseamna a fi Fiul unui Tata gi a fi impreund
Dumnezeu cu Acela si cu Duhul Sfant, in unirea cu care suntem gi noi uniti
deplin in dragoste; inseamna a fi Unul din Treime.
Sfanta Treime este purtatoarea vegnicd a vietii desivargite gi, de aceea, si
a dragostei. Caci viata deplina este totodatd dragoste deplin’. Viata deplina
aratata in dragostea deplind este una cu fiinta suprem& gi desdvarsita. Dar
dragostea nu poate exista decat intre Persoane. Sfanta Treime e posesoarea fiintei
depline atat prin dumnezeirea acesteia, sau prin calitatea de fiinta suprema, fari
lipsuri, cat si prin calitatea intreit personala, deci iubitoare.
Numai Treimea, ca Viata fari lipsuri in ea instgi gi de aceea si ca
iubire interpersonala desavargita, poate fi izvor de viata gi pentru noi. Numai
Ea, prin Unul din ipostasurile Ei facut om din iubire pentru noi, ne poate
scipa si pe noi de pieire si ne poate da viata fara de moarte in comuniunea
cu Ea. Si numai Acesta a putut comunica prin toate actele Lui dragostea
si viata Treimii, incepand cu intruparea Sa ca om pentru veci, continuand
cu jertfa Sa, cu invierea, cu trimiterea Duhului Sau cel Sfant in noi la
Botez, cu imprtasirea trupului gi sangelui Sau inviat gi cu petrecerea Lui
in noi, in cursul vietii pamantesti si in viata viitoare, dacd ne deschidem
Lui. Toate sunt fapte ale iubirii Lui, care au efect in noi, dacd ne deschidem
si noi Lui cu iubirea care ia putere din iubirea Lui. Relatia intre noi gi
Dumnezeu cel in Treime e o relatie de iubire, nu determinata de vreo lege.
fn aceasta relatie de iubire cu Sfanta Treime prin Tisus Hristos, sta mantuirea
noastra de moarte gi de nedeplinatatea vietii: CA aga a iubit Dumnezeu
lumea, cA gi pe Fiul Sau Unul Nascut L-a dat, ca tot cel ce crede intru El
(deschizandu-se Lui) si nu piar%, ci si aiba viata de veci“ (Joan MII, 17).
Viata deplina este una cu iubirea. Dumnezeu este izvorul vietii pentru ca
in calitatea de Treime este izvorul iubirii. Cine are in El iubirea, ca relatie
normala cu altul, are viata. Iar acestea igi au izvorul in Dumnezeul treimic. ,,Intru
aceasta s-a aratat dragostea lui Dumnezeu catre noi, cd pe fnsusi Fiul siu Unul
Nascut L-a trimis in lume, ca prin El viata si aib&“ ({ Joan IV, 9). Si avem prin
El viata, pentru c& El este iubirea: ,,Dumnezeu este iubire. Si cel ce ramane in
iubire, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in El“ (I Joan IV, 10). Dar
Dumnezeu este in noi prin Fiul lui Dumnezeu. ,,Dumnezeu rimane in el si el
fn Dumnezeu* (I Joan IV, 15).
Numai din Dumnezeu Cel in Treime ne vine viata, pentru ci numai din El
ne vine iubirea. Dumnezeu cel in Treime este ,,Cel ce este“ cu adevarat, sau
plinatatea existentei. Si din aceea numai din El ne poate veni gi noua viata. Tar
viaja aceasta nu ne-a putut veni decat prin Fiul Unul Nascut, adicd prin Tisus
Hristos. El e viata vegnicd, pentru ci e impreuna cu Tatal gi cu Duhul Sfant,
Viata in plenitudine, sau ,,Cel ce este“ cu adevarat. $i aceasta nu poate fi decat
in iubire. Vegnicia nu poate fi de aceea decat desavargirea in iubire. Ca atare,
ea nu mai tinde spre altceva mai inalt si mai deplin, pentru ca are in Sine totul.
Fiul lui Dumnezeu a venit in istorie si intr-un mod nevazut ramane in legatura12 DUMITRU STANILOAE
intima cu ea, ca izvor al plinatatii de viaté, in care se cuprinde iubirea neméarginita.
Din El iradiazi in noi aceasta iubire ca bundtate, chem4ndu-ne gi pe noi sa
inaintim in ea spre desivarsirea vietii viitoare. El ¢ inceputul sfargitului. El] ne
duce spre acest sfarsit al timpului, care e vegnicia intru desavarsire, sau plinatatea
vietii, a iubirii, a bunatatii, a desavarsirii in comuniunea deplina cu Sfanta Treime,
desavargirea gi iubirea prin Sine.
Numai Treimea ca iubire a putut aduce la fiinti gi o alti existenta prin
creare, deci in libertate si din adevirata atotputernicie. Numai un Tata care are
din veci un Fiu iubit, a putut voi sa aiba gi alti fii pe care si-i iubeasci si ca
ei sd-L iubeasca. $i numai un Fiu care iubeste din veci pe Tatil, a putut voi s&
aiba gi alte fiinte care s4 iubeascd pe Tatil asemenea Lui. $i numai un asemenea
Tat& a voit si se facd Fiul Sau om, ca sa-i iubeasci pe oameni cum iubegte pe
Fiul Sau Unul Nascut facut om. lar Fiul a voit si El si Se faci om, ca si vada
si pe alti oameni bucurandu-se ca fii de iubirea Tat&lui fati de El si pe ei
iubindu-L pe Tatal asemenea Siegi. Numai un asemenea Tati gi un asemenea
Fiu au putut voi si adune pe toti in unitatea lor cu Ei i intre ei ingisi, fara sa
facd din diferentierea lor personala motive de vrajba, ci de reciproca completare.CAPITOLUL I
CARACTERISTICILE GENERALE ALE OMULUI
CA FIINTA NEMURITOARE
1. Omul, chipul nemuritor al lui Dumnezeu,
restabilit si desavarsit in Hristos
O definire a chipului lui Dumnezeu intiparit in om gi o implicare a nemuririi
omului in aceasta calitate a lui a dat Sf. Atanasie cel Mare. El spune mai intai
c& Dumnezeu a dat omului nu numai existenta, ci si capacitatea de cunoastere.
De aceea ,,le-a daruit oamenilor ceva mai mult si adicd nu i-a creat pur gi simplu
ca pe nigte animale nerationale (necuvantatoare), ci i-a facut dupa chipul Sau,
impartagindu-le ceva si din puterea Cuvantului (Logosului) Sau, pentru ca, fiind
ca un fel de umbre ale Cuvantului si fiind rationali (cuvantatori), sa se poata
mentine pururea in fericire, trdind in rai viata cea adevaraté gi anume cea a
sfintilor. Fiinta lor s-a corupt ins cand s-au facut rai. Atunci au cazut in afara
vietii din rai, ,,in moarte gi striciciune* (De incarnatione Verbi, cap. Ill).
»C&ci c4lcarea poruncii, (iegirea din comuniunea cu Dumnezeu) i-a atras
la starea cea dupa fire, ci aga cum neexistand au fost adusi la existen{, aga sd
suporte, precum se cuvine, gi striciciunea spre nefiinté in cursul timpului. Caci
daci avand odat& drept fire nefiinta, prin prezenta gi iubirea de oameni ai
Cuvantului, au fost chemati la existen{&, in mod firesc, golindu-se ei de gandul
la Dumnezeu, gi intorcdndu-se spre cele ce nu sunt - cdci cele rele sunt cele ce
nu sunt, iar cele bune sunt cele ce sunt - 0 data ce s-au despartit de Dumnezeu,
Care este, s-au golit i de existentd. De aceea, desfacandu-se, raman in moarte
si in stricdciune.“Caci omul este dupa fire muritor, ca unul ce a fost facut din
cele ce nu sunt (din nimic). Dar pentru asemanarea lui cu Cel ce este, pe care
ar fi putut-o pastra prin gandirea la El, ar fi slabit stricdciunea dupa fire gi ar
fi ramas nestricacios* ([bidem).
Sf. Atanasie nu leaga, precum vedem, incoruptibilitatea gi nemurirea
de o calitate incoruptibila a corpului material, ci de calitatea spiritului pe
care-l are omul. :
Omul rim4ne nemuritor pana cand e insetat mereu de cunoastere, pana cind
traiegte in constiinta ci are ceva mereu nou de cunoscut, adici, pana cand se afla
jntr-o constiinta a legaturii cu Dumnezeu cel infinit, nu in monotonia unei esente
supuse acelorasi legi, ci in legdtura cu Cel care i se face cunoscut in alte adncimi ale
Sale. Iar cunoasterea lui Dumnezeu ca realitate mereu nou’, nesupusd unor legi ale
repetitiei, este cunoagterea Lui ca realitate personala. Iar cunoasterea aceasta este
totodat o relatie iubitoare. Numai iubind pe Dumnezeu gi numai in constiinja ca e14 DUMITRU STANILOAE
iubit de Dumnezeu, omul inainteaza intr-o viata de care nu se satura niciodata. Chiar
cine iubegte cu adevarat un om gi ¢ iubit de el, ar vrea si nu moara nici el, nici acela.
Dar iubirea intre om gi om are gi momente de plictiseala, datorita unei uniri paradoxale
a marginirii omului cu o anumita permanenta noutate. De aceea, anevoie poate si nu
ajunga aceasta iubire intr-o monotonie de plictiseald continua, cand iubirea se ricegte
gi comunicarea slabeste.
Numai Dumnezeu e infinit ca subiect de cunoscut, pentru ci e un subiect
care se face cunoscut mereu nou prin iubirea Lui fata de cel ce gaseste in aceasta
Tesurse mereu noi de a-L iubi pe El. $i numai pentru ci Dumnezeu este aga,
poate fi si omul intr-o oarecare masura aga, ca gi chip al Lui, simtind trebuinta
nesfarsitei relatii cu El, pentru a-L cunoaste in infinitatea cognoscibila gi
comunicabila a Lui. De aceea, nemurirea este dar al lui Dumnezeu. Omul e
nemuritor prin legatura cu Dumnezeu gi a fost facut astfel de Dumnezeu, ca si
poata fi facut nemuritor prin aceast4 legatura.
Dar pacatul, care-l rupe de Dumnezeu, il inchide in mod egoist in mandria
proprie, in pretentia ca n-are altceva de cunoscut decat o natura fizica gi biologicad
supusd unor legi ale repetitiei, care, ca atare, sunt gi singurele posibile de
cunoastere ale omului, fara comunicarea cu Dumnezeu. Dar intruc&t omul si in
acest caz tot cunoaste ceva gi constiinta sa gi in acest caz trebuie s se ocupe
cu ceva, el se preocupa la infinit cu realitatea monotona pe care 0 cunoaste.
Aceast4 preocupare ingusté e una cu moartea lui, care nu e o disparitie totala,
ci o vegnica lipsd de reald noutate. El ramane un chip slabit al Logosului lui
Dumnezeu, pentru cd ramane intr-o legatura cu creatia imprimati de rationalitatea
lui, dar continua sa existe imprimat de rationalitatea Logosului, chiar dacd a
ingustat-o gi strambat-o. El nu poate muri de tot, pentru ca nu poate iesi din
leg&tura cu Logosul divin, prin constitutia sa rationala si prin creatia rationala,
pastrand prin aceasta gi el gi ea dacd nu o infinitate in ele insegi, cel putin o
legatura cu Logosul infinit si o neputinté de a iesi din aceasta legatura. Omul
poate fi deci cu adevarat nemuritor, daci din mandrie nu-si alege egoismil
‘insingurarii. Dar se poate spune cd omul este o fiinté nemuritoare in sens
alternativ. El nu mai moaré ci totul, chiar gi in cazul ruperii de Dumnezeu,
‘pentru cé Dumnezeu nu mai anuleaza nici una din imaginile Sale cunoscatoare
create gi nu mai desfiinteazi lumea. Dar omul isi poate alege o nemurire a vietii
gi o nemurire chinuitd, cu o existent inchisa, intr-un fel, in marginirea ei. Omul
! enemuritor pentru ca tinde sa cuprinda infinitul, dar pe acesta nu-l poate cuprinde
niciodatd, pentru ci mereu di de o margine peste care vrea sa treacda. Omul
traiegte paradoxul: mereu lang o margine, dar mereu avand in sine puterea de
a continua s& trdiasc gi si se manifeste ca nou, oarecum trecénd mereu de
fiecare noua margine pentru a da de o alta. Dar marginea peste care trece cand
s-a despartit de Dumnezeu e iluzorie. Trecerea lui pare viati, dar ea e moarte
sufleteascd eterna, ca traire neincetati langa margine. Despre depasirea reald a
oricérei margini vorbegte Sf. Apostol Pavel gi, dupa el, Sf. Grigorie de Nyssa
care reia ideea Sf. Apostol Pavel (Filip. III, 14) despre tinderea continua spre
. cele din fata, sau despre epectaze. Omul este etern in mod potential, pentru cd
inainteaZa in infinit, in progres interminabil, cAnd nu raméne fixat langa aceeasi
margine. El este gi prin aceasta chipul lui Dumnezeu in progres interminabil,CARACTERISTICILE GENERALE ALE OMULUI CA FIINTA NEMURITOARE Is
dacd nu rim4ne fixat lang& aceeasi margine. El este si prin aceasta chipul lui
Dumnezeu care e etern, pentru cd nu se satura niciodaté de infinitatea pe care
o are Dumnezeu, prin fire, din veci. Cand omul va ajunge la deplina unire cu
Dumnezeu prin Hristos, el se va bucura de o eternitate actualizata pentru ca se
va bucura gi in mod actual de infinitate, dar prin participare la infinitatea lui
Dumnezeu, sau prin har, nu prin fire. : : See
Omul igi face drumul spre infinitate printr-o continua transcendere verticala
si orizontala. Prin aceasta isi face drumul spre Dumnezeu, spre oameni gi spre
lume, dorind s& cuprind totul ca si Dumnezeu. Transcenderea spre oameni
inseamni gi 0 convergent cu ei, pentru cd nu poate si cuprinda cele ale semenilor
sai, daca nu i le daruiesc gi ei. Toti se imbogdtesc prin Dumnezeu gi unii prin
alti. Progresul acesta nu e dupa trup, ci dupa suflet. Numai fiindca ¢ dupa suflet
poate inainta la nesfargit. Omul nu se extinde numai luand, ci dand. Cu cat da
mai mult, cu atat se deschide mai mult pentru a primi gi cu atat i se deschid
mai mult ceilalti pentru a-i da partea lor.
Infinitatea progresului sau progresul spre infinit se araté de aceea mai ales
jn continua desavargire a omului. Niciodat& el nu ajunge la capatul bunata
fapta, a intelegerii, a delicatetii in raport cu ceilalti. Totdeauna vede cd mai e
de inaintat. Aceasta arati ci omul nu inainteaz& spre infinitate decat prin
comunicare cu alte persoane gi, in ultima analiza, cu Dumnezeu.. El trebuie sa
le recunoasca pe acelea ca granite, dar gi.ca izvoare de viata ale sale. Daca n-ar
fi granite, n-ar mai avea de inaintat dincolo de sine gi acelea n-ar mai fi izvoare
de viata si orizonturi voluntare gi transparente pentru el.
Sf. Atanasie implicd nemurirea in legdtura cu Cuvantul lui Dumnezeu care,
pe de o parte, ni se comunica, pe de alta, ne rimane de necuprins in transcendenta
Lui fiintiald si voluntara si in infinitatea Lui absoluta. Prin comunicare gi prin
transcendenta Lui absolut, El stimuleaza in noi atat vointa de cunoastere cat si
cuvantul comunicativ care, in fond, sunt identice. Prin aceasta se intelege ratiunea
ca una care nu poate epuiza niciodataé ceea ce are de cunoscut gi de comunicat,
deci ramAne ea insaigi mereu nedeplin satisfacuta. Dar chiar prin ratiunea-cuvant,
omul intretine comunicarea sa catre altul gi a altuia cdtre sine, in ceea ce se
araté si mai mult neputinta de a se epuiza gi satisface deplin.
Omul este fiinta rationala gi cuvantatoare, sau comunicativa, inepuizabild,
de aceea insetata de nemurire gi este capabil de nemurire.
. Moartea i-a venit omului ca ceva contrar firii. O simte aceasta in faptul ca
nu se poate impiica cu ea, cd fi este o problema principala si permanentd. De
aceea, chiar firea fi spune ca nu poate fi rapus de o moarte totala, pentru ca in
el ramane mereu o sete de cunoastere si de comunicare chiar dacé cunoasterea
lui se poate reduce la cunoasterea legilor naturii gi la cunoagterea semenilor ca
entitati nesatisfacdtoare. Chiar in aceasta omul poate avea o anumita inaintare
permanenta degi neesentiala. El ramane chiar in raporturile sale cu semenii in
dorinta de a li se impune tot mai mult, de a se folosi de ei tot mai mult.
Omul nu se satura niciodaté de o anumit’ comunicare cu alti, chiar daca
si-o perverteste pe aceasta intr-o comunicare de laude proprii gi in dorinta de a
fi ldudat neincetat de cineva, ingelandu-se chiar prin aceasta cu o paruta infinitate
a sa, chiar dac& ia in sprijinul acestei comunicari cu altii un limbaj tot mai gol16 DUMITRU STANILOAE
sau tot mai mincinos. El igi poate arata neincetata sete de progres in neincetata
cdutare a altor scdderi la altii si a altor pretinse calit&ti la sine.
Pe cand viata spiritual a celui ce are pe Dumnezeu gi pe semenii sdi ca parteneri
si continuturi de cunoastere gi de iubire, sporeste mereu in plindtate si bucurie, viata
celui ce nu cunoagte ca vrednice de pretuire decat cele trécdtoare gi eul siu, devine
un chin al golului, al lipsei de sens, al absurdului intregii existente.
Acela traieste permanent sentimentul celui ce ar vrea sad piara, dar de
existen{4, totugi, nu poate scipa. Asa cum nu si-a dat-o el, nici nu gi-o poate
lua el. Aceasta este moartea trditi vegnic sau iadul. De aceea nici chipul lui
Dumnezeu nu se gterge in el cu totul, ci se stramba din ce in ce mai mult,
devenind tot mai hidos, din frumos cum era. Chiar moartea lui cu trupul nu e
si o distrugere a sufletului, ci mai mult o corupere a lui, care corespunde coruperii
trupului. Poate ca un fel de trup corupt gi in continua dar nesfargiti coruptie va
fi gi trupul lui inviat.
Omul, puténd fnainta, prin bunatate in desivargirea chipului dumnezeiesc
din el, la 0 asemanare tot mai mare cu Dumnezeu, printr-o tot mai mare unire
in iubire cu Dumnezeu gi cu semenii sai, prin aceasta inainteazi si in viata
nemuririi fericite. Dar la nemurirea cu trupul, potrivit credintei crestine, el nu
poate ajunge, dupa ce trupul a cazut prada stricaciunii si mortii prin pacatul
originar, decat prin inviere care ni s-a facut posibild prin invierea Fiului lui
Dumnezeu, Care luand trupul nostru a invins moartea in El, prin invierea Lui.
Din toate acestea se vede ci omul poate fi chip al lui Dumnezeu gi destinat
/prin fire nemuririi, pentru ca are un suflet deosebit de trupul alcituit din materie.
‘Trupul n-ar putea inseta de cunoasterea fara sfargit gi mereu nou’ a lui Dumnezeu
Cel infinit gi nici de relatia de iubire nemateriala cu Dumnezeu Cel nematerial
gi deci vegnic gi de intelegere a semenilor sai si de comunicarea cu ei. Omul
inseteaz& dupa acestea in baza faptului ci vede in Dumnezeu, dar gi in semenii
sai, 0 adancime gi o complexitate spirituald nesfargiti si la semeni o sete de
cunoastere gi de comunicare identicd cu a sa, unitd gi la ei cu setea de vegnicie.
Dar igi da seama ca adevarata infinitate, gi deci adevaratul continut al unei
cunoasteri cu adevarat vegnic noua, nu poate fi decét o Persoand care nu e
supusa insuficientelor persoanelor umane, ci se poate darui cu voia la infinit.
Chiar faptul ci omul nu se poate impaca cu moartea gi cautd mereu drumuri
spre scdparea de ea sau spre invingerea ei, fl arata ca facut pentru nemurire.
Dar drumul de la moartea spirituala in care a ajuns omul, prin intoarcerea
lui spre lume, ca realitate marginita in multe feluri si socotit’ exclusiva, nu-l
poate face, dupa credinta cregtina, decat in Hristos. Caci Hristos este atat
Dumnezeu cel personal, ct gi omul realizat la maximum in caracterul Lui de
persoana destinata vegniciei in Dumnezeu. in Hristos umanitatea este ridicata in
Dumnezeu Cel personal insugi fara si se topeasca in El. $i intrand El ca om in
relatie cu oamenii, ca persoane de aceeasi fiinti, acestia toti pot s4 ramana in
vesnicie, daca pastreaza legitura cu El, care poate darui pe Dumnezeu la infinit.
Hristos e Fiul gi Cuvantul lui Dumnezeu facut om. fn EI, umanitatea este
incadrata in ipostasul dumnezeiesc, purtator pana in veci al firii dumnezeiesti.
In El, unea umana are, ca in Persoana proprie, cunoasterea infinitatii dum-
nezeirii gi 0 poate comunica oamenilor in mod accesibil lor fard sfarsit. HristosCARACTERISTICILE GENERALE ALE OMULUI CA FIINTA NEMURITOARE 17
iubeste si ca om pe Tat&l cu iubirea de Fiu si Tatil il iubegte pe El si ca om
cu iubirea de Tata. Umanul si-a cipitat 0 vrednicie de iubire infinita, fiind
umanul Fiului lui Dumnezeu, si umanul devenit propriu al Fiului lui Dumnezeu
a capatat capacitatea iubirii nesfargite a lui Dumnezeu. Hristos fine intr-o legatura
de nedesfacut ratiunea umanitatii cu Ratiunea divina, care e una cu ipostasul
divin, dar e si ipostas al ratiunii umanitatii asumate. Aceasta nu mai poate fi
inchisa in lume, ca intr-o realitate independent’ de Dumnezeu si exclusiva, ci
€ vegnic scufundata in cunoasterea dumnezeirii din ipostasul divin, devenit ipostas
propriu gio data cu El in iubirea Tatalui.
Cuvantul lui Dumnezeu a invins astfel in umanitate moartea, a facut-o
nemuritoare, intai pe plan spiritual, iar apoi aceasta s-a repercutat gi asupra
trupului. Cuvantul, ca chip al Tat&lui, a restabilit-o pe ea ca umanitate ,,dupa
chipul Sau“, iubind impreuna cu ea pe Tatil, ca origine supremé gi inepuizabild
a vietii, iar ea vizand ca partage la Fiul pe Dumnezeu Tatil.
Dar Hristos n-a invins numai moartea in_spiritul umanitatii asumate, ci si
moartea care s-a prelungit in trupul umanitatii. Ins& n-a invins-o intrucat a pastrat
trupul neatins de ea. Caci Fiul lui Dumnezeu, asumand umanitatea, a luat gi
responsabilitatea umanitatii faté de Dumnezeu, in ultima analizi fata de Tatal
Izvorul suprem al vietii. El n-a ramas numai ca Cel ce ne-a intarit, fiind Cuvantul
suprem, calitatea de persoane care rationeaza gi vorbesc gi ele, dar raspunzandu-i
Lui si Tatalui, ci gi-a insusit totodata gi calitatea noastri de oameni raspunzatori.
Calitatea aceasta trebuia si meargi, datorité pacatului, pana la predarea vietii
noastre in mod total Tatalui, daca am fi voit si depasim pacatul. Noi insa n-am
putut sd implinim cerinta acestei responsabilitati de bunavoie, pentru cd aceasta
ar fi echivalat cu depagirea prin noi ingine a pacatului. Insé cum de moarte nu
putem scaipa, muream fara voie. De aceea, nici n-o puteam invinge, odata intrata
in firea noastra, fara s devina.o predare voluntara totala a umanitatii catre Tatal,
deci 0 depagire a pacatului.
Lucrul acesta I-a facut Cuvantul lui Dumnezeu ca om. El s-a facut respon-
sabil in locul nostru, pana la capat, in fata Tatalui, suportand moartea cu totul
de bunavoie, deci fara de picat. De aceea a putut-o gi invinge prin inviere.
Cuvantul lui Dumnezeu facdndu-Se om, n-a realizat ca om numai relatia
de deplina iubire gi responsabilitate cu Dumnezeu in numele nostru, primind si
invingand prin aceasta gi moartea trupului, ci a intrat gi in relatie de maxima
eficien{é in bine cu semenii Sai intru umanitate. Aceasti urmare era implicata
chiar in faptul ci El s-a facut om, de o fiinté cu noi dupa umanitate, ci deci a
primit moartea la care aceasta era supusa, dar a biruit-o pentru noi cu puterea
Lui dumnezeiasca aratata gi in umanitatea Lui ridicati la nepacatuire.
Ca om, relatia Lui cu noi, ca semeni ai Sai, este relatia de eficienta
mantuitoare a noastra de tot r§ul, de toata instfSinarea de Dumnezeu, pentru ci
El este gi Fiul lui Dumnezeu. El ne este tot atat de firesc comunicabil ca om,
pe cat ne sunt semenii nostri. Dar in comunicarea Lui cu noi avem totodati
comunicarea lui Dumnezeu cu noi. El ne comunici de aceea nemurirea umanitatii
Lui in spirit, adic’ nemurirea ce o putem avea in cunoasterea gi iubirea lui
Dumnezeu cel infinit, prin faptul cd ni S-a facut atat de accesibil in relatia cu
noi ca om, ca oricare om, dar ne comunicd gi victoria Sa asupra mortii trupului,
Indrumarul Medical Si Crestin Despre Viata Al Federatiei Organizatiilor Ortodoxe Pro-Vita Din Romania - Autori: Dr. Christa Todea-Gross, Preot Prof. Dr. Ilie Moldovan - Editura Renasterea