Istoria parfumului

Cuvantul parfum, folosit in zilele noastre, provine din limba latina si este format prin asocierea
cuvintelor per si fumus, care in traducere libera inseamna prin fum. Mult mai tarziu, in
anul 1528, cuvantul parfum a fost atestat in limba franceza, definind substantele cu miros placut.
Parfumeria, sau arta prepararii parfumurilor, a luat nastere in Mesopotamia antica si Egipt, fiind
preluata si mai apoi rafinata de catre Romani si Persi.
Faptul ca oamenii au dezvoltat un interes deosebit pentru parfumuri inca din antichitate, atunci
cand ardeau rasini, tamaie si diferite tipuri de lemn, in timpul ceremoniilor religioase sau pentru
a purifica aerul din incaperi, a fost intarit si de arheologi, care, in anul 2005, in Pyrgos, Cipru, au
descoperit intr-o parfumerie antica, parfumuri cu o vechime de aproximativ 4000 de ani. O alta
dovada ca parfumul a jucat un rol important in viata oamenilor din cele mai vechi timpuri, sunt
inscrisurile hieroglifice de pe mormintele egiptene, care descriu expeditiile reginei Hatshepsut in
cautarea tamaiei. Referiri despre importanta parfumurilor sunt facute si in Biblie:
- In Noul Testament cei trei magi aduceau cadouri constand in aur, varietati de tamaie si smirna
pruncului Iisus.
-Domnul i-a poruncit lui Moise: Luati cu voi condiment dulci, stacte, onycha si rasina cu tamaie
pura, pe care il vei transforma in parfum.
Pe langa caracterul ritualic pe care il aveau arderea tamaii si rasinilor, ori a parfumurilor
descoperite in mormintele regale egiptene, anticii obisnuiau sa inmoaie rasinile si lemnul aromat
in apa sau ulei, dupa care isi ungeau corpul cu lichidul parfumat.
Atat tamaia, primul tip de parfum, cat si esentele si uleiurile aromate, reprezentau privilegiul
regilor si a preotilor, dupa care, in timp, acestea au devenit accesibile si celorlalte categorii
sociale. Pentru ca foloseau frecvent uleiurile aromate, egiptenii au creat o varietate de creme
parfumate si emolienti parfumati cu care isi acopereau parul si trupul si pe masura ce au inceput
sa importe condimente din India, ei au adaugat ghimbir, piper si lemn de santal in uleiurile si
cremele lor parfumate.
Grecii, creatorii primului parfum lichid, dar totusi complet diferit fata de ceea ce numim noi
astazi parfum, foloseau si ei unguente parfumate, aplicand arome diferite pe fiecare parte a
corpului. Acestia amestecau pudre si prafuri aromate cu uleiuri grele lipsite de alcool. Initial se
foloseau de uleiurile de masline si migdale, dupa care au fost introduce si cele de trandafiri,
anason si radacina de iris.
Asemenea egiptenilor si grecilor, romanii au folosit si ei din plin unguentele parfumate.
Spectaculoasele bai romane aveau o incapere numita unctuarium, loc in care se gaseau rafturi
cu oale pline cu unguente, borcane cu uleiuri volatile parfumate si esente in sticle de diferite
marimi, pe care romanii le aplicau pe corp dupa baie.
Un merit deosebit in dezvoltarea parfumurilor il poarta medicul si totodata chimistul arab
Avicenna, care a introdus procesul de extragere a uleiului din flori prin distilare, procedeu folosit

si astazi de catre maestrii parfumieri. Pana la descoperirea acestuia, parfumurile lichide

reprezentau amestecuri de uleiuri si petale sfaramate.
Despre utilizarea parfumurilor in Evul Mediu Timpuriu nu se stiu prea multe. Se pare insa ca
acestea erau folosite in special de nobilime si de negustorii instariti pentru a ascunde igiena
precara. De fabricarea parfumurilor se ocupau alchimistii, care in urma contactelor cu Orientul
din timpul cruciadelor, au deprins de la arabi procesul de distilare si fabricare a alcoolului etilic.
Interesant de stiut este faptul ca la acea perioada, arabii adaugau mosc in mortarul folosit in
constructia palatelor si moscheelor.
Arta fabricarii parfumurilor devine cunoscuta in Europa inca din anul 1221, urmand ca anul 1310
sa fie marcat de scrierea primului tratat European referitor la distilare, scris de catre Arnald de
Villanova din Catalonia. In anul 1370 apare Ungary Water (Apa Ungariei), primul parfum
modern pe baza de alcool creat pentru regina Elisabeta a Ungariei.
In perioada Renasterii, in Italia, interesul pentru parfumuri creste odata cu folosirea
condimentelor orientale de catre alchimisti, care intrau in Europa prin Venetia. In secolul al XVIlea, Franta a devenit foarte repede unul din centrele europene de fabricare a parfumurilor si
produselor cosmetice, datorita lui Rene the Florentine, parfumierul personal al lui Catherine de
Medici. Apartamentul acesteia adapostea un pasaj secret catre laboratorul lui Rene, astfel incat
nici o formula nu putea fi furata.
Curtea regelui Louis XV era denumita le cour parfumee, denumire datorata faptului ca
parfumurile nu erau aplicate doar pe piele, ci si pe imbracaminte si pe mobila, inlocuind de multe
ori apa si sapunul, fiind folosite in cercul bogatilor pentru combaterea mirosurilor corporale,
rezultat din cauza bailor neregulate.
Secolul XIX, in special datorita dezvoltarii chimiei, a venit cu progrese importante in fabricarea
parfumurilor, acest fapt devenind o adevarata industrie, intr-o continua cautare a celor mai
imbietoare esente. Franta detinea suprematia si atunci, in timp ce la polul opus se afla Anglia
Victoriana, unde folosirea parfumurilor era strict controlata prin lege.
La inceputul secolului XX, atunci cand fiecare parfum era construit in jurul unei singure flori,
cele mai populare fiind violeta, liliacul, trandafirul si lacramioarele, nu mai ramanea decat un
singur pas de facut, pentru ca parfumurile sa reprezinte astazi amprenta noastra personala, o
prelungire a personalitatii noastre, invaluindu-ne cu arome care spun tot mai multe despre cine
suntem, ce ne dorim si ce ne place. Acest pas a fost facut odata cu introducerea in compozitia
parfumurilor a buchetelor de flori, a condimentelor si a substantelor tot mai complexe.