Cererea

Concept. Legea cererii

Cererea este o categorie economica ce exprima ,in anumite
parte a nevoii sociale, determinata de marimea mijloacelor
societatii. Ea reprezinta parte solvabila a nevoii sociale,
Deci, cererea reprezinta cantitatea totala dintr-un anumit
determinata de timp, la un anumit pret dat.

conditii social-istorice, nevoia sociala. Cererea este numai o

banesti, de puterea de cumparare de care dispun membrii
respectiv acea parte care poate fi satisfacuta de piata.
bun, care poate fi cumparata pe piata, intr-o perioada

Cererea poate fi privita ca cerere pentru un produs sau un serviciu anume, pentru o industrie sau cererea pentru o
firma, respectiv pentru productia ei.
Dimensiunea cererii pentru un anumit bun, precum si dinamica acesteia sunt determinate de nivelul si dinamica
pretului bunului respectiv. Deci, intre evolutia pretului unitar al unui bun si cererea de piata pentru bunul respectiv exista o
relatie de cauzalitate.Aceastarelatie este exprimata in mod foarte clar de legea cererii. Conform acestei legi, daca pretul
bunurilor, resurselor si servic 838j97i iilor va scadea, in mod corespunzator va creste cantitatea de marfa ceruta intr-o
anumita perioada si invers, daca preturile cresc, va scadea cantitatea de marfa ceruta in perioada de timp respectiva
( celelalte conditii raminind neschimbate ).
Relatia dintre pretul unitar al unui bun si cantitatea de bunuri ceruta intr-o anumita perioada de timp se poate
reprezenta grafic, obtinindu-se curba cererii.
Exemplu : Sa presupunem ca avem un bun oarecare X, a carei cerere individuala lunara la diferite preturi aratata
astfel (tabelul 1):

Tabel 1
Cererea individuala pentru bunul X

Grafic, reprezentarea relatiei

dintre pretul unitar si
cantitatea ceruta se arata in (fig. 1)

Deci, de notat, la preturi ridicate se cer cantitati

mici si invers.
Relatia dintre pretul unitar al unui bun si
cantitatea de bun ceruta, intr-o anumita perioada
de timp, de catre un individ, este cunoscuta sub
denumirea de cerere individuala.
Cererea poate fi reprezentata: grafic, tabelar si analitic cu ajutorul
functiei.

Cererea variaza atit cantitativ, cit si calitativ. Variatia cererii cauzata de

schimbarile in pretului bunului se numeste schimbare cantitativa a cererii.
Grafic aceasta prezinta deplasarea pe curba cererii de la un punct la altul.
Deplasarea curbei cererii intr-o pozitie noua arata ca cererea se schimba
calitativ. Aceasta se intimpla cind variaza alti factori diferiti de pret. Deplasarea
curbei in dreapta semnifica faptul ca cererea creste, deplasarea curbei in
stinga cererea scade.
In functie de comportarea curbei cererii, in urma variatiei diferitilor
factori, marfurile pot fi clasificate in bunuri substituibile si complementare,
precum si in bunuri economice si inferioare. Daca o data cu cresterea pretului
la bunul 1 cererea bunului 2 creste, aceste bunuri sunt substituibile. Explicatia
e simpla : daca creste pretul la mere , consumatorii se orienteaza , sa zicem ,
la pere , care intr-o masura anumita substituie necesarul de fructe pentru
acesti consumatori si ,in consecinta , la pere. Dar reactia consumatorului e cu
totul alta cind se schimba pretul la acele marfuri care pot fi folosite numai in
amsamblu, completindu-se una pe alta ( bunuri complementare ). Exemplu:
Stofa pentru costume si nasturii. Daca stofa se scumpeste, atunci se cumpara
mai putina, si cererea si la nasturi scade. Clasificarea marfurilor in marfuri de
substitutie si complementare e in mare masura subiectiva. Aceleasi perechi de
marfuri, in functie de preferintele individuale pentru un consumator, pot fi
substituibile, iar pentru altul complementare.
In functie de reactia curbei cererii la schimbarile survenite in veniturile
consumatorilor, putem vorbi despre bunuri inferioare si normale. Cind
veniturile consumatorilor cresc, creste si cererea la majoritatea marfurilor
(carne, imbracaminte, incaltaminte etc.).Astfel de marfuri se numesc
normale. Insa, exista o serie de bunuri a caror cerere se reduce o data cu
cresterea veniturilor (subprodusele alimentare, tesaturile sintetice). Astfel de
marfuri sunt cosiderate inferioare. Cind veniturile cresc, curba cererii la astfel
de marfuri nu se deplaseaza la dreapta, ci la stinga.
Functia cererii unui bun poate fi analizata ca cerere individuala si ca
cerere globala (totala pe piata). Curba cererii individuale ne arata tabloul
intentiilor de a procura un bun de catre un consumator concret la un moment
dat, pentru diferite niveluri de pret.

Factorii ce influenteaza asupra cererii

Intr-o anumita perioada de timp, cererea pentru un bun poate sa se
reduca

sau sa creasca. Factorii sau conditiile care influenteaza cererea in cazurile cind
nivelurile de pret unitar nu se modifica sunt urmatoarele : pretul altor bunuri;
veniturile indivizilor; perspectiva (asteptarile) privind evolutia pietii; gusturile.
1. Pretul altor bunuri. Bunurile, in raport cu un anumit bun (in cazul
nostru
cu bunul X ), se clasifica in:
a) Bunuri substituibile, sunt acelea care satisfac aceleasi nevoi sau
trebuinte ca si bunul in discutie. Cind pretul unui bun substituibil
creste, curba bunului in discutie ( bunul X ) se deplaseaza spre
dreapta si invers ( vezi fig. 2 ).
b) Bunuri complementare, sunt acele bunuri care in consum se
folosesc impreuna. Cind pretul unui bun complementar fata de
altul scade, curba cererii pentru bunul initial ( bunul X ) se va
deplasa spre dreapta.

c)

Bunuri neinrudite.
Modificarea pretului la un bun neinrudit cu bunul initial ( bunul X ),
nu influenteaza in nici un fel curba cererii la bunul initial.

Veniturile. Modificarea veniturilor individuale influenteaza curba cererii

in functie de natura bunurilor. Din acedt punct de vedere distingem doua tipuri
de bunuri si anume: a) bunuri normale; b) bunuri inferioare.
a) Bunurile normale sunt acelea pe care indivizii le atrag mai mult in
consum pe masura cresterii veniturilor lor. Curba cererii pentru un bun
normal se va deplasa spre dreapta, respectiv creste cantitatea ceruta,
atunci cind veniturile individuale cresc. Invers, cind venitul individual
scade, curba cererii se va deplasa spre stinga, respectiv scade
cantitatea ceruta.
b) Bunuri inferioare. Un bun inferior este acela pe care indivizii il cer
atunci cind nivelul veniturilor lor sunt mai reduse, decit atunci cind
nivelul veniturilor lor sunt mai mari. ( De pilda, s-a constatat ca oamenii
care dispun de venituri mici maninca mai multa piine si cartofi decit
oamenii cu venituri ridicate ). Faptele arata ca oamenii au tendinta sa
reduca consumul la bunurile inferioare, atunci cind se inregistreaza
cresterea veniturilor lor la un anumit nivel. Curba cererii
individuale
( deci si cantitatea ceruta ) la un bun inferior se va
deplasa spre dreapta daca veniturile sunt la un nivel scazut si se va
deplasa spre stinga odata cu cresterea veniturilor de la un anumit nivel
in sus. Invers, cind venitul personal scade, curba cererii individuale
pentru un bun inferior se va deplasa spre dreapta pina ce venitul va
atinge un anumit nivel, de la care punct, o scadere in venituri va cauza
deplasarea curbei spre stinga.
3.Perspectiva privind evolutia pietei. Se refera la ceea ce individul se
asteapta in viitor, referitor la toate bunurile si faptele, relevante pentru situatia
lui economica. De exemplu, o perspectiva de crestere a pretului unui bun
oarecare, ce intra frecvent in consumul personal, genereaza, in prezent, o
crestere a cererii. Deci, pentru bunul respectiv, curba cererii se deplaseaza
spre dreapta.
4.Gusturile. Daca au loc modificari in gusturile indivizilor, acestea se
vor reflecta in mod direct in cerereade bunuri si, implicit, in deplasarea curbei
cererii.
In afara factorilor amintiti, cererea este influentata si de alti factori. De
pilda, factorii demografici influenteaza asupra volumului si structurii cererii prin
variabile ca: numarul populatiei, numarul familiilor, componenta familiilor pe
grupe de virste, pe sexe, structura socio-profesionala, s.a. La acestea, se mai
adaoga obiceiurile, specificul local, traditiile nationale etc. De asemenea, nu
putem sa nu amintim influenta puternica asupra cererii, a factorilor psihologici
si sociali. Deosebirile de preferinte, de atitudini fata de un produs sau altul, pot
apare si datorita particularitatilor psihice ale indivizilor, puse in evidenta prin

grade diferite de receptevitate,de reactii. Cererea mai poate fi influentata si de

alti factori, cum ar fi cei natural-climaterici, sezonieri, conjuncturali, etc.
Sub influenta factorilor amintiti cererea se manifesta diferit de la un
produs la altul, de la o categorie a populatiei la alta, in profil teritorial, precum
si in timp.

Cererea pietii
Cererea pietii pentru un bun oarecare se obtine insumind cererile
individuale
pentru bunul respectiv. Deci, cererea pietii este egala cu suma cererilor
individuale.
Exemplu: Pentru bunul X avem urmatoarea situatie (tabelul 3):

Tabel 3

Aceasta situatie se va regasi in curba cererii de piata (fig. 3.1).

Cererea pietei, la fel ca si cererea individuala, este influentata de factorii

preze
ntati mai sus. In afara acestor factori, cererea pietii pentru un bun este
dependenta si de numarul de cumparatori care intra in calculul sumei cererii.

Daca numarul cumparatorilor pentru un bun oarecare creste, in mod

corespunzator va creste si cererea pentru bunul respectiv. Evident, curba
cererii se va depiasa spre dreapta. Invers , daca numarul cumparatorilor pentru
un bun oarecare scade, in mod corespunzator va scadea si cererea pentru
bunul respectiv. Curba cererii se va deplasa spre stinga.

Orisice schimbare in cerere este rezultatul modificarii unuia sau a

mai multor factori determinati ai cererii.
Marimea cererii depinde de nivelul pretului propus la bunul cerut si de
cuantumul venitului cumparatorului, respectiv al partii de venit ce poate fi
alocata pentru achizitionarea bunului in cauza.
Dinamica generala a cererii atit a celei individuale, cit si a celei de
piata este una descrescatoare si se inscrie pe o panta de la stinga la
dreapta. Aceasta semnifica faptul ca, la o scadere a pretului, cererea sporeste
in cantitate. Acest efect al scaderii pretului asupra dinamicii cererii se explica
prin legea utilitatii m
arginale descrescinde, consumatorul cautind maximum de satisfactie din
sporirea cantitatilor consumate. O astfel de relatie da forma convexa curbei
cererii fata de originea axelor (fig. 3.2):

Generalizind , se poate spune ca marimea cererii pentru un bun

variaza in raport invers cu nivelul si modificarea pretului. Relatiile
dintre cantitatile cerute dintr-un anumit bun (variabila dependenta) si evolutia
pretului mediu (variabila independenta), aceasta se evedentiaza in (fig. 3.3):

Aceste relatii intre dinamica pretului si cea a cantitatilor cerute nu se

regasesc identic in toate cazurile, la toate bunurile. De regula, natura bunurilor
si cea a nevoilor umane fac ca aceste relatii sa fie foarte specifice. De
exemplu, intr-un anume fel se prezinta relatia cantitatea ceruta pret in cazul
bunurilor complementare, si in alt fel in cel al unor bunuri substituibile. In cu
totul alt fel, apare relatia respectiva atunci cind este vorba de bunuri derivate.

Notiuni despre elasticitatea cererii.

Factorii care determina elasticitatea cererii.
Elasticitatea
cererii
exprima
sensibilitatea
cererii
la
modificarea unuia din factori de influenta. Cum cererea este, in primul
rind, dependenta de pret, elasticitatea ei se raporteaza, in principal, fata de
pret.
Elasticitatea cererii este prezenta, atunci cind coeficientul de elasticitate este mai mare de cit 1.

Cererea este elastica - atunci cind la un anumit procent de modificare

a pretului, procentul de modificare a cantitatii cerute este mai mare.
Cererea este inelastica atunci cind la un anumit procent de
modificare a pretului rezulta un procent mai mic de modificare a cantitatii
cerute.

La procentul de modificare a pretului corespunde acelasi procent de

modificare
a
cantitatii
cerute,
se
spune
ca cererea
are
elasticitateunitara, deoarece coeficientul de elasticitate (Ce) este egal cu 1.
Deci, elasticitatea cererii fata de pret exprima raportul dintre
miscarea cererii si modificarea preturilor, proportia modificarii cererii
in conditiile cresterii sau scaderii pretului cu un procent.
Elasticitatea cererii se poate determina nu numai in functie de pret, dar si de venit. Ea reflecta proportia in care cererea
pentru diverse produse se schimba odata cu modificarea veniturilor banesti ale consumatorilor, ceilalti factori raminind
constanti. Fenomenul elasticitatii fata de venit este o manifestare a legitatilor din sfera consumului, care determina o
anumita ierarhizare a nevoilor fiecarei categorii de populatie la un anumit nivel al veniturilor.

Elasticitatea cererii, mai precis cunoasterea ei, prezinta o semnificatie

deosebita in cadrul orientarii agentilor economici. Interesul lor este sa-si
maximizeze profitul, deci in conditiile de pret existente pe piata, ei pot sa-si
adapteze deciziile cu privire la productie, corespunzator raportului existent
intre venitul total si elasticitate.
Specialistii in domenuiu, evidentiaza existenta a trei factori principali :
1. Gradul de substituire al produselor . Daca pretul unui bun oarecare
creste el devine mai scump fata de bunurile substituibile lui. Este firesc ca
cererea pentru acest bun sa scada si, in mod corespunzator, sa creasca
cererea pentru bunurile substituibile. Invers, daca pretul unui bun scade, el va
deveni mai ieftin decit bunurile substituibile lui. In acest caz, cererea pentru el
va creste si, in mod corespunzator, va scadea cererea pentru bunurile
substituibile.
Cu cit gradul de substituire in raport cu un bun oarecare este mai mare, cu atit va fi mai mare elasticitatea cererii
pentru bunul respectiv. Invers, cu cit gradul de substituire este mai mic, cu atit va fi mai mica elasticitatea cererii pentru
bunul respectiv.

Ponderea venitului cheltuit pentru cumpararea unui bun in

totalul veniturilor. In general, cererea pentru un bun este mult mai elastica,
cu cit este mai mare parte din venit alocata pentru cumpararea bunului
respectiv (celelalte conditii ramin neschimbate). Desigur, exista diferentieri
intre bunuri din acest punct de vedere. Sunt bunuri pentru care creste
ponderea cheltuielilor pentru cumpararea lor pe masura ce creste venitul si
bunuri a caror pondere scade pe masura ce creste venitul. De exemplu, in
conditiile unor venituri banesti mari, ponderea cheltuielilor pentru procurarea
de bunuri alimentare, sau chiar de bunuri materiale se reduce, in schimb
creste ponderea cheltuielilor pentru servicii social-culturale, bunuri de lux, s.a.
3.Perioada de timp de la schimbarea pretului.
Cind pretul unui bun oarecare se modifica este necesar sa treaca un
anumit timp pina ce toti cumparatorii vor cunoaste noua situatie si, mai

ales, pina ce asi vor adapta comportamentul lor de consumatori ai bunului

respectiv. Deci, elasticitatea cererii pentru un bun va fi mai mare intr-o
perioada lunga de timp, decit intr-o perioada scurta, deoarece
cumparatorii au mai mult timp sa se adapteze la schimbarea de pret.

Oferta
Concept. Legea ofertei
Oferta reprezinta cantitatea de bunuri sau servicii pe care un
agent
economic este dispus sa o ofere spre vinzare intr-o anumita perioada
de timp. Oferta ca si cererea se refera la un pret anume, si poate fi privita ca
oferta a unui bun, a unei industrii, a unei firme si ca oferta totala de piata.
Desigur,in functie de nivelul cererii, cantitatea care se vinde efectiv poate sa
difere de cantitatea oferita.
Oferta, ca si cererea, este si ea functie de pret. Ea pune in evidenta
diversele cantitati de bunuri pe care vinzatorii sunt dispusi sa le vinda la
diverse preturi date. Deci, intre evolutia pretului un 333d35d itar al unui bun si
oferta pentru bunul respectiv exista o relatie de cauzalitate. Aceasta relatie
este exprimata sintetic de legea ofertei, ea arata relatia care se
stabileste intre cantitatea dintr-un bun pe care un ofertant o ofera
spre vinzare intr-o anumita perioada de timp si pretul la care bunul
respectiv se vinde.
Legea ofertei arata ca ofertantii sunt dispusi sa ofere o cantitate mai
mare dintr-un bun oarecare, la un pret mai mare, de cit la unul mai mic. Curba

ofertei arata ca nivelul de pret este necesar pentru a-l determina pe ofertant
sa ofere o anumita cantitate de bun.
Exemplu: Presupunem ca avem urmatoarele date (tabelul 1):
Tabel 1
Oferta individuala pentru bunul X

Pret / kg ($)

Cantitatea oferita
In kg/luna

1200

1100

900

600

200

Grafic, relatia dintre pretul unitar si cantitatea oferita, este reprezentat

in (fig. 1.1):

Asadar, curba ofertei pune in evidenta cantitatea de bunuri pe care un

ofertant este dispus sa o ofere, intr-o anumita perioada de timp, la diferite
niveluri de preturi. Altfel, se poate spune, ca ea arata care este pretul la care
ofertantul este dispus sa ofere diferite cantitati dintr-un bun oarecare, intr-o
anumita perioada.
Forma curbei arata clar ca daca pretul bunurilor creste, ofertantii vor
aduce mai multe bunuri pe piata si invers, daca pretul scade, ofertantii vor
aduce mai putine bunuri pe piata. Cresterea pretului influenteaza profitul si
ofertantul este motivat in a produce mai mult si a oferi spre vinzare mai mult.
Acesta este un motiv important care face ca inclinatia curbei ofertei sa fie in
sus si spre dreapta. Un alt motiv este faptul ca de la un anumit punct,
cresterea productiei determina majorarea costului pe unitate de produs. Acest
lucru se datoreste faptului ca unii factori (cladri, utilaje, masini, etc.) nu pot sa
creasca intr-o perioada scurta de timp. De aceea, orice crestere a productiei
prin atragerea de mai multi factori variabili (munca, materiale, etc.)
suprasolicita factorii fizici (cladiri, utilaje, etc.) cauzind congestionari si gituiri
ale productiei. Productivitetea muncii se reduce si costul pe unitate de produs
aditional creste. Este firesc, ca pretul sa fie mai mare astfel ca producatorii sa
fie motivati sa produca aceste bunuri aditionale.
Curba ofertei, ca si curba cererii, se poate determina pentru un ofertant
anume, cit si pentru toti ofertantii unui anumit produs .
Oferta este adesea identificata cu productia si factorii care influenteaza
nivelul, structura si calitatea acesteia vor influenta nuvelul, structura si
calitatea ofertei. Oferta poate fi analizata prin caracteristici asemanatoare
celor ale cererii. Ea poate fi prezentata grafic, tabelar si cu ajutorul functiei.
Intre oferta si pret exista o relatie directa in sensul ca oferta creste pe masura
ce sporeste pretul. Deplasarea curbei ofertei spre stinga semnifica reducerea
cantitatii de produse vindute si, invers, deplasarea curbei ofertei spre dreapta
are ca rezultat reducerea preturilor pentru cantitatea data de bunuri.
Realizarea ofertei are loc prin confruntarea sa cu cererea in cadrul
tranzactiilor comerciale. Oferta apare sub diferite forme. Pe baza unor criterii
complexe, ea poate fi de marfuri corporale si de servicii; ferma sau
facultativa; angajament sau cu termen fix; cu grad mediu de complexitate si
de complexitate superioara; interna sau externa, etc. In functie de continutul
bunurilor, oferta poate fi de: bunuri independente (confectii), bunuri
complementare (miere si propolis), mixta.
Oricare ar fi forma si tipul ei, oferta se afla in relatie directa cu nivelul si
modificarea pretului. Daca pretul unei marfi creste, celelalte conditii raminind
neschimbate, vinzatorul este dispus sa cedeze cantitati in plus pe piata;

evident, in limitele stocului existent la bunul sau la bunurile in cauza.

Dimpotriva, in situatia in care pretul scade, vinzatorul tinde sa reduca oferta.
P

Contractia si extinderea ofertei sunt prezentate in (fig. 1.2)

Cresterea ofertei o data cu

sporirea pretului are loc numai daca
vinzatorul dispune de stocuri in
depozit (pe termen scurt) sau daca
el dispune de resurse cu care sa
suplementeze loturile de marfuri
oferite (pe termen mediu). Pe de
alta parte, oferta nu poate fi redusa
substantial atunci cind preturile
scad notabil. Aceasta mai ales daca
marfa
este
perisabila
sau
nedepozitabila. Comportamentul producatorului in raport de modificarea
pretului nu este legat doar de posibilitatile lui de a produce, ci si de costurile
de productie pe care acesta le are sau le poate avea.
Legea generala a ofertei exprima acea situatie relationala in
care, la un anumit nivel al pretului, se ofera o anumita cantitate de
bunuri.

Factorii ce influenteaza asupra ofertei

Oferta, ca si cererea, este determinata,in dimensiunea ei, de o serie de
factori. Cei mai importanti sint urmatorii: a) pretul resurselor ( a factorilor de productie ); b)
pretul altor bunuri; c) tehnologia; d) numarul de ofertanti; e) perspectivele pietei; f) costul
productiei; g) taxele si subsidiile; h) evenimente naturale si social-politice.
a) Pretul resurselor.Daca pretul factorilor de productie scade, ofertantii unui anumit produs,
sint dispusi a produce mai multe bunuri, curba ofertei pentru bunul respectiv inregistreaza o
deplasare spre dreapta ( fig.2).

Invers, daca pretul unuia sau a mai multor factori de productie creste,
atunci va creste costul de productie si ofertantul nu va fi dispus a produce o
cantitate mai mare. Drept consecinte, curba ofertei se va deplasa spre stinga.
b) Pretul altor bunuri. Factorii de productie sint atrasi spre acele
activitati de productie unde ei sint platiti la un pret ridicat. Daca pretul
productiei X creste, este firesc ca sa se inregistreze o atragere a factorilor de
productie spre acest produs, deci curba ofertei la acest produs se va deplasa
spre drearta, si invers.
c) Tehnologia. Introducerea tehnologiei noi, are ca efect cresterea
productivitatii muncii si, implicit, reducerea costului de productie. In acest caz,
curba ofertei se va deplasa spre dreapta, deoarece producatorii sint motivati a
produce mai mult. Descresterea productivitatii muncii, duce la cresterea
costurilor de productie si evident efectul va fi negativ asupra ofertei, deci
curba ofertei se va deplasa spre dreapta.
d) Numarul de ofertanti. Curba ofertei pietei ( a tuturor firmelor dintro anumita ramura care produc acelasi produs ) se va deplasa spre dreapta,
daca in ramura vor intra noi firme si invers.
e) Perspectivele pietei. Daca in perspectiva se asteapta, intr-o
anumita ramura, la scaderea sau chiar la oprirea productiei ( o greva ), in
prezent ofertantii vor produce mai mult pentru a contracara efectele actiunilor

viitoare. Deci, curba ofertei se va deplasa spre dreapta. Daca ofertantii se

asteapta la o crestere a pretului in viitor, atunci in prezent vor reduce productia
pentru a o creste in viitor. Deci, curba ofertei se va deplasa spre stinga.
f) Costul productiei. Daca costul productiei scade, oferta pentru
bunurile respective va creste si invers, cresterea costului va aduce la scaderea
ofertei. Specialistii considera ca evolutia costului reprezinta unul din factorii
principali care actioneaza asupra ofertei. Deci, curba ofertei se va deplasa spre
dreapta daca costul scade si invers.
g) Taxele si subsidiile. Firmele platesc taxe asupra profitului obtinut.
Daca taxele pe profit se majoreaza, atunci apare tendinta de reducere a ofertei
si deci curba ofertei se va deplasa spre stinga. Invers, daca se inregistreaza o
reducere a taxelor pe profit, se va inregistra o crestere a ofertei si deci
deplasarea curbei ofertei spre dreapta. Statul poate interveni sa sustina unele
firme sau o industrie sau alta. Acest lucru se poate realiza cu alocatii de la
bugetul statului, respectiv cu subsidii. In aceasta situatie, oferta va creste si
evident curba acesteia se va deplasa spre dreapta.
h) Conditiile naturale reprezinta un factor important care, in multe
ramuri, influenteaza marimea ofertei. De asemenea, anumite evenimente
naturale intimplatoare actioneaza, de regula, in directia reducerii ofertei.
Conditiile social-politice isi pun si ele amprenta asupra intregii activitati
economice. Daca acestea sint favorabile ( stabilitate politica, cadru juridic
adecvat, etc.) atunci oferta va creste, daca nu, oferta va inregistra o reducere.
Insumarea algebrica a influentei absolute sau relative a fiecarui factor de
actiune, in conditiile aceluiasi pret, da ca rezultat modificarea totala a ofertei.
Orice modificare de-a lungul curbei ofertei pune in evidenta schimbarea
pretului bunului respectiv, asociata cu schimbarea in cantitatea de bun oferita.
Deci, schimbarea in cantitate se vede pe curba fixa. Modificarile determinate
de factorii amintiti mai sus, duc la schimbarea pozitiei curbei, spre stinga sau
spre dreapta. Deci, schimbarea in oferta are ca efect modificarea pozitiei
curbei.

Notiuni despre elasticitatea ofertei.

Factorii care determina elasticitatea ofertei.
Ca si in cazul cererii, elasticitatea ofertei pune in evidenta gradul de
modificare a ofertei in conditiile schimbarii pretului, sau a oricareia din
conditiile ofertei.
Oferta este mai elastica cu cit este mai mare modificarea in cantitatea
produsa de ofertanti. Deci, cu cit este mai mare elasticitatea ofertei, cu atit va

fi mai mare raspunsul in cantitate la modificarea pretului. Oferta este elastica

atunci cind coeficientul de elasticitate (C eo) este mai mare decit 1. Oferta este
inelastica atunci cind coeficientul de elasticitate este mai mic decit 1.
Elasticitatea este unitara atunci cind Ceo= 1.
Ccunoasterea elasticitatii ofertei prezinta interes pentru agensii
economici deoarece, pornind de la preturile de piata ale bunurilor, ea reflecta
posibilitatea adaptarii ofertei la cerere. Factorii cei mai importanti care
determina elasticitatea sint:
1) Gradul de substituire. Cind pretul unui produs creste, este
profitabil a se produce o cantitate mai mare din bunul respectiv. Cresterea
cantitatii oferite dintr-un bun, cind pretul lui creste, depinde, intr-o anumita
masura, de cit de usor se pot atrage factorii de productie de la alte utilizari.
Aceasta este in functie de usurinta adaptarii factorilor de productie respectivi
la productia bunului fara discutie, deci de usurinta trecerii lor de la producerea
unor bunuri anumite la producerea bunului respectiv. Cu cit este mai mare
gradul de substituire a factorilor de productie de la productia unui bun la
productia altor bunuri, cu atit va fi mai mare elasticitatea ofertei bunului
respectiv;
2) Costul productiei. Daca pe piata pentru un bun oarecare se
inregistreaza o crestere a cererii la acelasi nivel de pret, oferta va creste numai
daca costul total mediu nu creste. Acesta depinde de pretul factorilor de
productie. Cresterea pentru bunul respectiv a ofertei va duce inevitabil la
cresterea cererii pentru factorii de productie utilizati la producerea lui, ceea ce
va antrena cresterea pretului la acesti factori si implicit cresterea costului total
mediu a produsului in discutie. In acest caz, oferta va scsdea. Deci, atunci cind
costul creste se va inregistra o scadere a elasticitatii ofertei, iar atunci cind
costul scade se va inregistra o crestere a elasticitatii ofertei;
3) Timpul, respectiv perioada de timp de la modificarea pretului. Acest
factor se afla intr-o relatie strinsa cu gradul de substituire. Cu cit aceasta
perioada de timp este mai mare, cu atit pot fi mutati mai multi factori de
productie de la o activitate productiva la alta.

In general, in economie distingem doua perioade de timp,

respectiv perioada scurta si perioada lunga. In perioada scurta, cantitatile
a cel putin o parte din factorii de productie utilizati la producerea unui bun sint
date, respectiv fixe. Deci, perioada scurta de timp nu este suficient de mare ca
sa permita schimbarea cantitatii tuturor factorilor de productie. Perioada scurta
de timp in care nici unul din factorii de productie nu se modifica se
numeste perioada pietei. In aceasta perioada nu se poate modifica
cantitatea oferita in raspuns la modificarea pretului. In consecinta, cantitatea
oferita dintr-un bun ramine aceeasi, deci oferta este perfect inelastica. Iar
curba ofertei este sub forma unei drepte verticale ( fig.nr.14 ).
In perioada scurta, unii dintre factorii de productie pot fi schimbati si,
prin urmare, cantitatea oferita dintr-un bun, poate spori in anumite limite, ca
raspuns la modificarea pretului. Oferta este inelastica, dar nu perfect inelastica
ca in perioada de piata ( fig.3).
In perioda lunga, exista suficient timp pentru modificarea cantitativa a
tuturor factorilor de productie. Deci, cantitatea oferita in raspuns la
modificarea pretului este mult mai mare decit in perioada scurta. In aceasta
perioada se asigura posibilitatea unei oferte elastice, respectiv procentul
cresterii cantitatii oferite este mai mare decit cel de crestere a pretului ( fig.3 ).
In concluzie, daca pretul creste de la p0 la p1 , asa cum se observa in
graficul de la fig.3, cantitatea oferita dintr-un bun va ramine la q in cazul
perioadei pietei, va creste de la q0 la q1 in perioada scurta si va creste de
la q0 la q2 in perioada lunga.

4) Stocarea bunurilor. In cazul bunurilor care se pot stoca o perioada

de timp, elasticitatea ofertei acestora creste si invers, daca posibilitatile de
stocare sint reduse sau lipsesc. Cheltuielile de stocare se adaoga la costul
produsului, astfel incit costul total se mareste. In acest caz elasticitatea ofertei
se va reduce.

BUNURILE ECONOMICE, NEVOILE SI RESURSELE

Existenta omului atat ca produs al naturii cat si a unei societati umane este una tridimensionala:
- biologic
- social
- rational
Nevoile umane apar si se manifesta mai intai sub forma a cea ce oamenii resimt in
mod direct sau indirect ca fiindu-le necesar ptr. existent ptr. formarea si dezvoltarea personalitatii lor.
In functie de cele 3 dimensiuni ale existentei umane nevoile pot fi grupate in trei
categorii:
1Nevoi fiziologice:
-

nevoia de hran

- nevoia de imbracminte
- nevoia de locuint
acestea fiind inerente
1Nevoi de grup: - sunt resimtite de oemeni ca participanti la diferite socio-grupuri si pot fi satisfacute
numai prin actiunea conjugal a unor colectivitati.
3. Nevoi spirituale-psihologice -

apar pe masura progresului in educatie si

instructie in relatiile de natura moral si presupun din partea indivizilor rationalitate si gandire elevant.
In totalitatea nevoilor economia prezint o serie de particularitati, ins inainte ca acestea s se manifeste este
necesar s se fac o distinctie clar intre termeniiNevoie si Dorint.

Dorinta este un element abstract (greu de inteles) si apar ca diferent intre o nevoie ideala care presupune o
satisfactie ideal si o nevoie concret. In aceste conditii dorintele oamenilor vor fi nelimitate in timp ce nevoile
reale sunt limitate calitativ
Prima particularitate a nevoilor este aceea ca acestea sunt limitate in capacitate,
cea ce semnifica faptul ca satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantitati determinate dintr-o
resursa, ori dintr-un bun material sau serviciu.
Nevoile oamenilor sunt concurente cea ce inseamna ca unele nevoi se extind in defavoarea altora, iar
aceast trasatur are la baz legea substiturii bunurilor ( inlocuirea in cadrul consumului a unei mrfi cu o alta
care prezinta aceleasi caracteristici nu influenteaza felul de satisfactie provocat utilizatorului.)

Nevoile sunt complementare, adica evoluiaza in sensuri identice ( ex: nevoia de a

calatori cu autoturismul se poate satisface numai daca se manifesta si nevoia de carburant.)
Orice nevoie economica se trage momentan prin satisfacere, cea ce nu inseamna
ca o nevoie satisfacuta nu intarzie sa renasca in timp insa cu periodicitati diferite.
Resursele economice - reprezinta totalitatea elementara direct si indirect ale
actiunilor sociale practice care pot fi atrase si efectiv folosite ptr. producerea de bunuri si servicii.
Bunurile - desemniaza ansamblul elementelor materiale identificabile si
masurabile care pot fi luate din natura, prelucrate sau produse si pot satisface o nevoie umana la un moment
dat.
Principala clasificare a bunurilor le grupeaza pe acestea in doua mari categorii:
1. Bunuri libere
2. Bunuri economice
1.
Bunuri libere - reprezinta toate elementele realitatii care in conditii determinate
de timp si spatiu sunt nelimitate in raport cu nevoile.
2.
Bunuri economice - prezinta ca principala caracteristica raritatea - adica insuficienta lor materiala in
raport cu nevoile.
Activitatea economica
- include faptele,
-

actele,

comportamentele si

deciziile oamenilor cu privire la atragerea si utilizarea resurselor economice in vederea:

a) - produceri,
b) - repartitiei,
c) - circulatiei si
d- consemnului de bunuri materiale si servicii in functie de nevoile si interesele economice.
a)

Productia - consta intr-o transformare a intrarilor in procese productive

denumite:
-

input-uri sub form de resurse si factori de productie in iesiri,

output-uri sub forma de bunuri economice in scopul obtinerii unui profit sau oricarui alt avantaj material.
In functie de caracterul final al rezultatului productiei, aceasta poate fi tratata ca productie materiala sau ca
prestari de servicii.

Productia materiala - cuprinde totalitatea proceselor fizico-chimice, biologice, sociale si economice

prin care resurse sau chear bunuri obtinute in procese de productie anterioare sunt supuse unor modificari structurale
si substantiale ptr. a produce bunuri materiale noi si a- le face utile.

Prestarile de servicii - cuprind actiuni economice care transformaimput-urile in resursele specifice care
nu imbraca forma materiala de tipul serviciilor de transport, turism.
b)

Repartitia - cuprinde acea parte a activitatii economice prin care bunurile si

serviciile sunt orientate catre derivatiile lor si prin care se distribuie veniturile participantilor la viata economica
intre membri unei forme sau a intregii societati.
a) Circulatia sau schimbul - cuprind activitatile de deplasare in spatiu a
bunurilor materiale si serviciilor, trecerea acestora de la o persoana la alta, pastrarea si depozitarea lor precum si
schimbul de servicii intre participantii la viata economica.
b) Consumul - reprezinta activitatea care consta in folosirea efectiva a bunurilor materiale si serviciilor
rezultate dintr-o activitate productiva, act prin care se verifica utilitatea bunurilor, concordanta acestora cu
nevoile, dorintele si interesele oamenilor.

COSTUL DE PRODUCTIE. PRETUL

Conceptul si tipologia costului de productie

Definitie: Costul de productie este expresia monetara a consumului de factori de productie pentru obtinerea
unui bun economic dat
costul de productie este o marime agregata (el cumuleaza toate cheltuielile ocazionate de realizarea
bunului economic)
Functiile costului de productie:
de recuperare a cheltuielilor de productie
de decizie microeconomica (decizie privind oferta)
de comparare a competitivitatii firmei
Tipologie:
dupa relatia cu volumul fizic al productiei (produsului global):
cost fix (CF): este relativ constant in raport cu variatia produsului global fizic
CF = f(q) , cu fq = 0, unde q este produsul global fizic
cost variabil (CV): este relativ variabil direct proportional in raport cu variatia produsului
global fizic
CV = h(q) , cu hq > 0
cost total (CT): suma algebrica a costului fix s a celui variabil
CT = CF + CV = f(q) + h(q)

dupa baza de raportare:

cost global (CG): se refera la costul intregul produs global

cost global fix: CGF
cost global variabil: CGV
cost global total: CGT = CGF + CGV
cost mediu (CM): se refera la costul unei unitati de produs
cost mediu fix: CMF = CGF / q
cost mediu variabil: CMV = CGV / q
cost mediu total: CMT = CGT / q = CMF + CMV
cost marginal (Cm): arata cresterea costului global total generata de cresterea cu o unitate a
produsului global fizic
Cm = CGT / q sau, in cazul continuu, Cm = CGT / q

dupa gradul de cuantificare:

cost contabil (Cc): este determinabil pe baza documentelor contabile

cost de oportunitate (Co):avantajul maxim la care se renunta atunci cand se ia o decizie
economica (de alocare a resurselor)

dupa efectivitatea cheltuielilor:

cost explicit (Ce): cheltuieli care reprezinta iesiri efective de moneda

cost implicit (Ci): neintrari scontate de venituri

Figura 32: Structura costului de productie

dupa orizontul de timp:

cost pe termen scurt (Cts): cost care functioneaza pe un interval de timp in care nu au loc
modificari substantiale in factorii de productie (indeosebi la nivelul capitalului sau
tehnologiei)
cost pe termen lung (Ctl): cost care functioneaza pe un interval de timp in care se produc
modificari substantiale in factorii de productie (indeosebi la nivelul capitalului sau
tehnologiei)
Principiile costului de productie
principiul cauzalitatii (al suficientei): nici o cheltuiala care nu contribuie la obtinerea bunului
economic nu trebuie sa intre in cost
principiul integralitatii (al necesitatii): nici o cheltuiala care contribuie la obtinerea bunului
economic nu trebuie exclusa din cost
principiul omogenizarii (al uniformizarii): toate cheltuielile care intra in cost trebuie aduse la acelasi
grad (de complexitate, de intensitate etc.)
principiul actualizarii (al scontarii): toate cheltuielile care intra in cost trebuie aduse la acelasi
moment
Functia costului pe termen
scurt

Functia CGT se determina

prin insumarea functiei CGF si a CGV
Conform definitiei, CGF este o constanta in raport cu volumul fizic al produsului global, prin urmare
graficul sau va fi o dreapta paralela la axa pe care se masoara productia fizica (q)
Intr-adevar, din
rezulta ca tangenta in fiecare punct al graficului este paralela la abscisa, deci graficul
insusi va fi o dreapta paralela la abscisa

Figura 33: Curba costului global fix

Conform definitiei, CGV este o functie crescatoare de volumul fizic al productiei (intrucat CGV = h(q),
unde hq > 0)
Vom extrage functia CGV din functia de productie
intrucat Y = F(i), iar q = Y / p (unde p este pretul de achizitionare a input-urilor, adica a factorilor de
productie) si i = CGV (adica chiar valoarea consumata din factorii de productie pentru obtinerea
bunului economic), rezulta ca i = h(q) = h(Y/p) = F-1(Y/p) = k-1(Y) = k-1[F(i)]
din punct de vedere grafic, aceasta inseamna ca CGV reprezinta imaginea functiei de productie
obtinuta prin schimbarea reciproca a abscisei cu ordonata
asadar, ca si functia de productie, CGV va fi o functie de gradul 3, avand punctele de inflexiune si
panta corelate cu cele ale functiei de productie, dar in oglinda

Figura 34: Extragerea curbei costului global variabil din curba functiei de productie (produsului global)
Conform definitiei, CGT este suma algebrica (si, deci, si grafica) dintre CGF si CGV, adica:

Figura 35: Diagrama costului global

 Alaturi de diagrama costului global, se poate construi si diagrama costului mediu, de mare utilitate in
fundamentarea deciziei microeconomice
Sa determinam relatiile de calcul pentru costul mediu fix, variabil si total:
CMF = CGF/q = f(q)/q
CMV = CGV/q = h(q)/q
CMT = CGT/q = f(q)/q + h(q)/q
Vom determina derivatele partiale de ordinul 1 si 2 ale functiei CMF:
Asadar, curba costului mediu fix va fi descrescatoare si convexa in raport de q.
Sa determinam derivata partiala de ordinul 1 a CMV:
Pot exista trei situatii:

Deci, pe segmentul crescator al costului

mediu variabil, costul marginal este mai mare decat costul mediu variabil
Deci, pe segmentul descrescator al costului mediu variabil, costul marginal este mai mic decat costul
mediu variabil

Deci, in punctul de minim al

costului mediu variabil,
acesta este egal cu costul marginal, ceea ce revine la a spune ca curba costului marginal trece prin
punctul de minim al curbei costului mediu variabil

Figura 36: Diagrama costului mediu si marginal

OBS: Pentru simplificare, in unele analize privind comportamentul economic al firmei, se accepta ipoteza de
liniaritate a CMV si CMT
Punctul mort al firmei (pragul de rentabilitate)

Definitie: punctul mort al firmei (pragul de rentabilitate) este acel nivel al productiei fizice la care firma trece
de la pierderi la profit
firma inregistreaza pierderi atunci cand incasarea totala (cifra de afaceri) este mai mica decat costul
global total: VT < CGT
firma inregistreaza profit atunci cand incasarea totala (cifra de afaceri) este mai mare decat costul
global total: VT > CGT
In cursul evolutiei sale, firma poate atinge, succesiv, mai multe praguri de rentabilitate, in raport de
evolutia preturilor si de cea a costurilor
Determinarea pragului de rentabilitate este cruciala in proiectarea oricarei afaceri economice
Functionarea firmei la nivelul pragului de rentabilitate se mai numeste gestiune de echilibru sau, inca,
gestiune statica:
firma nici nu este eliminata (inca) de pe piata dar nici nu se poate dezvolta din lipsa fondurilor de
investitii (care se alimenteaza din profit)

 Putem determina pragul de rentabilitate, astfel:

Figura 37: Pragul de rentabilitate la nivel microeconomic

Punctul de inchidere a firmei

Definitie: punctul de inchidere al firmei este acel nivel al productiei fizice la care costul mediu variabil este
egal, in punctul sau de minim, cu pretul de piata (si, desigur, cu costul marginal)

Figura 38: Punctul de inchidere a firmei

Pretul de oferta

Definitie: Pretul pe care producatorul il asociaza bunului realizat si oferit pe piata spre vanzare (el nu este
intotdeauna si incasat)
Mod de calcul: pO = Cp + e, unde: pO este pretul de oferta, Cp este costul de productie, e este profitul
economic (supraprofitul)

Figura 39: Corelatia dintre cost si pret la nivelul firmei

Costul de productie pe termen lung

Pe termen lung, datorita variabilitatii preturilor, a tehnologiilor, a nivelurilor productiei precum si a altor
factori, asupra costului mediu actioneaza doua efecte contradictorii
efectul economiilor de scara: scaderea costului mediu total, ca urmare a actiunii unor factori
favorabili si a aparitiei unor oportunitati (cresterea randamentului factorilor, noi piete de desfacere,
noi tehnologii etc.)
efectul dezeconomiilor de scara: cresterea costului mediu total, ca urmare a actiunii unor factori
defavorabili (cresteri de preturi la input-uri, restrangeri ale pietelor de desfacere, costuri cu
externalitatile etc.)
Efectul final asupra costului mediu total este dat de rezultanta actiunii simultane a celor doua efecte
Costul mediu total pe termen scurt (CMTS) isi pastreaza alura de curba convexa de gradul 2, dar ea urmeaza
o infasuratoare pe termen lung care da alura costului mediu total pe termen lung (CMTL)
Iata efectul economiilor de scara asupra costului mediu total pe termen lung:

Figura 40: Efectul economiilor de scara asupra costului mediu total pe termen lung
Si efectul dezeconomiilor de scara asupra costului mediu total pe termen lung:

Figura 41: Efectul dezeconomiilor de scara asupra costului mediu total pe termen lung

TEORIA PRODUCTIEI. COMPORTAMENTUL PRODUCATORULUI

Functia de productie

Producator: agent economic care are functia de a produce bunuri economice in scopul vanzarii lor (functia de a
produce marfuri)
Criteriul de comportament economic al producatorului poate fi, in mod uzual:

maximizarea profitului (diferenta dintre incasari si cheltuieli)

maximizarea cifrei de afaceri (volumul valoric al incasarilor)

Functia de productie: expresia analitica a modului de combinare a factorilor de productie in scopul obtinerii
produsului (bunului economic)

Expresia generala a functiei de productie este: Y = F(f1, f2, , fn), unde:

Y este productia (exprimata valoric) sau output-ul

F este functia de productie

fi este factorul de productie i (exprimat valoric) sau input-ul i

OBS.: Pentru moment, nu intereseaza expresia explicita a lui F

Conditiile matematice ale functiei de productie sunt:
1. fi > 0, pentru orice i
2. Fi > 0 , pentru orice i: functia de productie este crescatoare in raport de fiecare factor de productie, ceteris
paribus
3. Fi < 0, pentru orice i: legea randamentelor descrescatoare (cresterea continua a unui factor de productie,
ceteris paribus, conduce la o crestere incetinita a productiei); functia de productie este concava in raport de fiecare
factor de productie
4. F(mf1, mf2, , mfn) = mg F(f1, f2, , fn): omogenitatea functiei de productie (multiplicarea tuturor factorilor cu
coeficientul m conduce la multiplicarea productiei cu m g)
g este gradul de omogenitate a functiei (de obicei, se considera g=1)

5. F(0, 0, , 0) = 0: lipsa factorilor de productie conduce la o productie nula (graficul functiei de productie trece
prin originea axelor de coordonate)
Vom studia functia de productie in raport de cei doi factori de productie fundamentali: L (forta de munca) si K
(capitalul). Se considera ca, in conditiile contemporane, N (natura) este complet dizolvata in capital

Deci: Y = F(K, L)

Uneori, prin considerarea distincta a progresului tehnic ca factor de productie, se introduce al treilea factor de
productie, M (progres tehnic), ceea ce inseamna ca functia de productie se va scrie: Y = F(K, L, M)

Notand cu

rata progresului tehnic si cu

tehnic este introdus sub forma

timpul, factorul de progres

, ceea ce face ca functia de productie sa se rescrie sub forma Y = F(K, L,

Figura 21: Functia de productie

De forma explicita a functiei de productie depinde complementaritatea si substituibilitatea factorilor de

productie
Exista patru caracteristici matematice ale functiei de productie, care sunt importante in analiza
comportamentului producatorului:

produsul marginal al factorilor de productie

elasticitatea productiei in raport de factorii de productie

rata marginala de substituire a factorilor de productie

elasticitatea ratei marginale de substituire a factorilor de productie

Produsul marginal al factorilor de productie (vezi pct. 2)

Elasticitatea productiei in raport de factorii de productie

definitie: elasticitatea unui fenomen economic F in raport de o variabila independenta x indica

numarul de procente cu care se modifica F ca reactie la modificarea lui x cu un procent
mod de calcul:

Rata marginala de substituire a factorilor de productie (vezi pct. 3)

Elasticitatea ratei marginale de substituire a factorilor (vezi pct. 3)

Cea mai uzuala expresie explicita a functiei de productie este functia de tip Cobb-Douglas:
unde: A este o constanta adimensionala,

este elasticitatea productiei in raport de capital,

este

elasticitatea productiei in raport de munca,

este rata progresului tehnic iar t este timpul
OBS:
1. de regula, pentru analizele uzuale, se renunta la factorul de progres
tehnic, retinandu-se numai factorul capital, respectiv factorul munca
2. de regula, suma elasticitatilor in raport de capital, respectiv de munca
este 1, ceea ce inseamna ca functia de productie va fi omogena de
gradul I (omotetica)

Produs global si produs marginal. Productivitatea factorilor

Y = F(K, L) se numeste produs global (sau output global)

Se poate analiza si produsul mediu:

, respectiv
. Aceste doua marimi se numesc,
respectivproductivitatea medie a capitalului si productivitatea medie a muncii

Putem scrie:

, respectiv

unde

se numeste capital per capita

De asemenea, se poate analiza produsul marginal:

respectiv
Aceste doua marimi se numesc, respectiv productivitatea marginala a capitalului si productivitatea
marginala a muncii
Definitii:

productivitatea medie: valoarea produsului global care revine unui factor de productie, indiferent de
contributia acestui factor la valoarea produsului global

productivitatea marginala: modificarea produsului global care revine modificarii cu o unitate a unui factor,
ceteris paribus
Factorii de productie se caracterizeaza prin doua trasaturi:

divizibilitatea: factorul de productie poate fi divizat in unitati omogene, fara afectarea calitatii lui

adaptabilitatea: factorul de productie poate fi asociat, in mod functional, cu alti factori de productie

Cele doua trasaturi conduc la doua fenomene care caracterizeaza factorii de productie:

complementaritatea: exista anumite proportii de combinare a factorilor de productie in procesul de productie

substituibilitatea: exista anumite proportii de inlocuire reciproca a factorilor de productie in vederea mentinerii
constante a produsului global
Demonstratia corelatiei dintre productivitatea medie si cea marginala:

Figura 22: Corelatiile grafice dintre produsul global, produsul mediu si produsul marginal

Izocuanta

Vom considera drept criteriu de comportament al producatorului, maximizarea cifrei de afaceri (valabil pentru
afacerile incipiente) la un cost dat al factorilor de productie (cost de productie)

va fi tratata, insa, si situatia minimizarii costului de productie

In mod analog cu consumatorul, producatorul trebuie sa aleaga combinatia optima de factori de productie care sa-i
asigure maximul de productie (identic cu maximul cifrei de afaceri)
Aceasta combinatie depinde de forma explicita a functiei de productie, precum si de gradele de
complementaritate, respectiv substituibilitate ale factorilor (continute in functia de productie)
Criteriul maximizarii cifrei de afaceri se aplica in cazul (ideal) in care factorii de productie sunt infinit divizibili si
perfect adaptabili

la cursurile 7-9 vom trata si cazul maximizarii profitului

Definitie: izocuanta (curba de indiferenta a producatorului) reprezinta multimea punctelor din planul
bidimensional (K, L) care exprima combinatii ale factorilor de productie ce conduc la obtinerea aceluiasi produs
global
Izocuanta nu poate avea forma circulara, ea are sens economic, ca ansamblu al combinatiilor posibile de factori de
productie, numai pe zona ei descrescatoare si convexa

Figura 24: Zona semnificativa economic a izocuantei

Pe baza definitiei izocuantei, se poate deduce ecuatia acesteia:

Rata marginala de
substitutie (Rms) a
factorilor de productie
arata cu cate unitati se modifica cantitatea utilizata dintr-un factor de productie atunci cand cantitatea utilizata din
factorul alternativ se modifica cu o unitate, in sens contrar, asa incat produsul global sa nu se modifice (decizia sa
ramana pe izocuanta)

Din ecuatia izocuantei rezulta:

Figura 25: Imaginea grafica a ratei marginale de substitutie a factorilor de productie

Posibilitatile de substituire a factorilor sunt calculate cu ajutorul elasticitatii ratei marginale de substituire

Definitie: elasticitatea ratei marginale de substituire (ERms) arata cu cate procente se modifica raportul dintre
factorii utilizati atunci cand rata marginala de substituire a factorilor se modifica cu un procent
Mod de calcul:

notatii: R = K/L ; dR = [(K1/L1) (K0/L0)] ; dR% = dR/(K0 /L0)

S = Rms = - (

) ; dS =

; dS% =

formula de calcul: ERms = dR%/dS%

Bugetul producatorului

Continut: Suma monetara necesara asigurarii factorilor de productie

Definitie: Ansamblul punctelor din spatiul bidimensional (K,L) care reprezinta decizii de productie (combinatii de
factori) ce epuizeaza complet suma monetara alocata asigurarii factorilor de productie
Fie K, respectiv L, cantitatile achizitionate din cei doi factori de productie

Fie B bugetul producatorului

Fie

Atunci se poate scrie, conform continutului bugetului producatorului:

, respective

preturile de achizitie a celor doi factori de productie

ultima relatie constituie ecuatia bugetului producatorului, unde

reprezinta pretul relative al celor doi factori de productie.

Figura 26: Linia bugetului producatorului si deciziile semnificative economic

Alegerea optima a producatorului

Producatorul va alege in acel punct care satisface, simultan, restrictia sa bugetara (bugetul producatorului) si
izocuanta cea mai avantajoasa (mare)
Rezulta ca, din punct de vedere grafic, decizia se va lua in punctul de tangenta dintre linia de buget si
izocuanta:

Figura 27: Alegerea optima (grafica) a producatorului

Din punct de vedere analitic, trebuie rezolvat sistemul de ecuatii format din ecuatia bugetului producatorului si
ecuatia izocuantei:

Diferentiind ecuatia bugetului producatorului se obtine:

Eliminand

raportul comun

intre ecuatiile bugetului, se obtine:

unde:
se numeste multiplicator Lagrange al productiei si exprima numarul de unitati cu care creste (scade)
produsul global atunci cand bugetul producatorului creste (scade) cu o unitate.
Asadar, optimul analitic al producatorului este dat de egalitatea rapoartelor dintre productivitatea
marginala a fiecarui factor de productie si pretul sau.

Variatia bugetului la preturi constante

Pentru
respectiv
constante si buget variabil, ecuatia bugetului conduce la o familie de drepte
paralele (cu aceeasi panta, respectiv pretul relativ, pr=pK/pL=const.)
Fiecare linie de buget din familie conduce la un optim, iar ansamblul acestor puncte de optim
genereaza magistrala productiei (traiectoria productiei)

Intr-adevar, din
variabil

, pentru preturi constante si buget variabil, rezulta

Figura 29: Imaginea grafica a magistralei productiei

constant, iar

PROBLEMELE FUNDAMENTALE ALE ECONOMIEI POLITICE

Intrebarile fundamentale pe care (si) le pune teoria economica

151b16b Teoria economica a aparut ca urmare a necesitatii de a gasi fundamente logico-rationale la alocarea
resurselor rare pentru utilizari alternative, in scopul atingerii unui grad si structuri acceptabile ale satisfacerii
nevoilor economice
151b16b In context, teoria economica (isi) pune urmatoarele intrebari:

151b16b

151b16b Ce

151b16b

151b16b Cum

151b16b

151b16b Cat

151b16b

151b16b Pentru

151b16b

sa se produca
sa se produca

sa se produca
cine sa se produca

Raspunsul la cele patru intrebari esentiale descrie tipul de sistem economic:

151b16b Sistem economic de comanda: raspunsul este dat de un grup de experti-birocrati, pe baza
centralizarii informatiilor si deciziilor la nivelul economiei nationale
151b16b
151b16b Sistem economic de piata: raspunsul este dat de fortele impersonale ale pietei, pe baza
descentralizarii maximale a informatiei si deciziei
151b16b
151b16b Sistem economic mixt: raspunsul reprezinta o combinatie intre centralizarea si
descentralizarea informatiei si deciziei, in functie de caracterul public sau privat al bunului/actiunii
economic(e) respectiv(e).

151b16b

Nevoile economice sursa activitatii economice

Definitie: nevoia economica reprezinta o necesitate de natura materiala, destinata sa asigure existenta si
dezvoltarea biologica a individului/grupului social
151b16b Trasaturile nevoii economice:

151b16b

151b16b

151b16b este

o nevoie de natura materiala

151b16b

151b16b are,

concomitent, un caracter obiectiv si subiectiv

151b16b

151b16b este

persistenta: odata satisfacuta, nu dispare, ci revine cu o anumita periodicitate si

intensitate
151b16b este generatoare de noi nevoi economice: prin satisfacerea sa, nevoia economica poate
determina aparitia altor nevoi economice conexe sau explicitarea unor nevoi economice implicite
151b16b
151b16b are caracter dinamic: nevoia economica se modifica, fie ca este fie ca nu este satisfacuta
(deseori, chiar in functie de gradul si calitatea satisfacerii ei)
151b16b
151b16b formeaza un sistem, supus caracteristicilor de complementaritate, substituibilitate si
competitivitate
151b16b 151b16b are tendinta cresterii nelimitate (cantitativ, structural, calitativ)

151b16b

Bunurile economice

151b16b

Definitie: Orice entitate, rezultat al actiunii umane, destinat sa satisfaca o nevoie economica data

151b16b

Clasificare:

151b16b

151b16b bunuri

libere nu sunt rezultat al actiunii umane, nu au costuri de procurare

151b16b

151b16b bunuri

economice sunt rezultat al actiunii umane, au costuri de procurare

151b16b

151b16b

151b16b dupa

modul de circulatie:

151b16b

151b16b bunuri

marfa trec de la producator la consumator prin piata

151b16b

151b16b bunuri

non-marfa trec de la producator la consumator fara intermedierea pietei

151b16b dupa

scopul consumului:

151b16b bunuri

finale sunt destinate consumului final (bunuri de consum)

151b16b

intermediare sunt destinate consumului productiv (bunuri de echipament sau

de investitii)
151b16b dupa sectorul economic in care sunt produse:

151b16b

origine:

151b16b

151b16b dupa

151b16b

151b16b

151b16b bunuri

151b16b

151b16b bunuri

publice sunt destinate satisfacerii nevoilor economice publice (colective)

151b16b

151b16b bunuri

private sunt destinate satisfacerii nevoilor economice private (individuale)

151b16b dupa

tangibilitate:

151b16b

151b16b bunuri

sunt substantiale (tangibile) : momentul producerii lor difera de momentul

consumului
151b16b servicii sunt non-substantiale : momentul producerii lor coincide cu momentul
consumului
151b16b aritatea: proprietatea unui bun (sau resursa economica) de a fi insuficient(a) in raport cu nevoia sau nevoile
economice generatoare

151b16b

Activitatea economica
Definitie: ansamblul de actiuni umane, individuale sau socializate, destinate sa obtina bunurile economice
necesare satisfacerii nevoilor economice
151b16b Forme ale activitatii economice:

151b16b

151b16b

151b16b dupa

forma de proprietate asupra bunurilor intermediare utilizate:

151b16b

151b16b activitati

economice private produc bunuri si servicii private (individuale)

151b16b

151b16b activitati

economice publice produc bunuri si servicii publice (colective)

151b16b

151b16b dupa

gradul de prelucrare a bunurilor de consum:

151b16b

151b16b sectorul

primar: bunurile economice au un grad de prelucrare primar, incipient

151b16b

151b16b sectorul

secundar:

151b16b

151b16b sectorul

tertiar: bunurile economice apar exclusiv sub forma serviciilor

151b16b

151b16b dupa
151b16b

151b16b

bunurile economice au un grad de prelucrare superior

transparenta in raport cu contabilitatea nationala:

151b16b activitati

economice oficiale: sunt contabilizabile de catre autoritatea publica

151b16b

151b16b producatoare

de marfuri: agentii economici propriu-zisi

151b16b

151b16b producatoare

de bunuri economice non-marfa: economia casnica (gospodarii)

151b16b activitati

economice subterane: scapa contabilizarii autoritatii publice

Resursele economice si factorii de productie

Definitie: Orice entitate, naturala sau artificiala (artefact) susceptibila sa fie atrasa in circuitul economic
fundamental in scopul obtinerii de bunuri economice
151b16b Tipologie:

151b16b

151b16b

151b16b populatia

sursa factorului munca

151b16b

151b16b resursele

naturale sursa factorului pamant

151b16b

151b16b potentialul

creativ sursa factorului capital

151b16b

151b16b potentialul

managerial sursa factorului antreprenoriat

151b16b

Bariere in calea atragerii resurselor economice in circuitul economic fundamental

151b16b

151b16b

tehnologica accesibilitatea tehnologica a resurselor

151b16b

151b16b are

caracter istoric

151b16b

151b16b are

caracter ireversibil

151b16b

151b16b limita

151b16b limita
151b16b

economica pretul prohibitiv sau nu in atragerea resurselor

151b16b are

caracter reversibil

151b16b 151b16b depinde si de factori non-economici dar care influenteaza factorii economici
limita ecologica gradul de deteriorare a mediului ambiant
unii analisti considera ca este, de fapt, o specie a limitei economice (in sensul ca poate fi redusa la
o chestiune de acceptabilitate/non-acceptabilitate a pretului
limita juridica stipularea, prin norme juridice, a regimului de atragere a unor resurse economice in
circuitul economic fundamental
limita morala cutume, traditii, etc. care reglementeaza, sub sanctiuni non-juridice, regimul de atragere a
unor resurse economice in circuitul economic
Factorii de productie

Definitie: acele resurse economice care depasesc barierele mentionate mai sus si sunt atrase efectiv in
circuitul economic
151b16b Tipologie:

151b16b

151b16b

151b16b dupa

natura:

151b16b

151b16b dupa

origine: a) primari (munca, resurse naturale); b) secundari (capital)

munca, capital, pamant (resurse naturale)

Raritate si alegere. Avantajul comparativ, specializarea si schimbul

151b16b

Datorita raritatii, este necesara alegerea intre utilizarile alternative ale resursei economice rare

151b16b

Costul alegerii intre alternative se numeste cost de oportunitate

151b16b

Definitia costului de oportunitate: avantajul maxim la care se renunta atunci cand se face o alegere

151b16b

Trasaturile costului de oportunitate:

151b16b functioneaza in orice decizie, nu numai in cele privind activitatea economica (reprezinta o
evaluare economica a oricarei decizii)
151b16b 151b16b nu are intotdeauna (si nici in mod exhaustiv)
o expresie monetara

151b16b

151b16b Alegerea rationala se face atunci cand se minimizeaza costul de oportunitate (se realizeaza avantajul
comparativ)
151b16b Alegerea rationala conduce la specializare: capatarea abilitatilor de orice fel (tehnologice, manageriale etc.)
de a realiza un anumit bun economic cu costuri mai mici decat realizarea oricarui alt bun economic dintr-o resursa
economica data
151b16b Urmarea logica a specializarii este schimbul economic: cedarea bunului in care s-a realizat specializarea in
schimbul altui bun necesar economic, asa incat, pe ansamblul sistemului economic, sa se realizeze satisfacerea
globala a tuturor nevoilor economice

Frontiera posibilitatilor de productie

Definitie: frontiera posibilitatilor de productie reprezinta ansamblul punctelor ce semnifica alegeri eficiente
(care epuizeaza resursa) ale agentului economic in ceea ce priveste combinatia de productie dintr-o resursa
economica rara, cu utilizari alternative, data
151b16b Particularitati:

151b16b

151b16b este descrescatoare (explicatie: cresterea cantitatii produse dintr-un bun, din resursa limitata
R, are ca efect scaderea cantitatii produse din bunul alternativ si invers)
151b16b
151b16b este concava: (explicatie: pe masura ce coboram dinspre punctul A spre punctul B, se va
renunta la cantitati din ce in ce mai mari din bunul y pentru a produce o unitate suplimentara din bunul
x)

151b16b

Figura 2: Frontiera posibilitatilor de productie

Ecuatie: Pe baza notatiilor din figura anterioara si pe baza

relatiilor cunoscute din geometria analitica, se poate determina ecuatia frontierei (curbei) posibilitatilor de
productie:

151b16b

Costul de oportunitate

151b16b Pe baza frontierei posibilitatilor de productie se poate vizualiza costul de oportunitate al unei decizii
economice:

Figura 3: Costul de oportunitate al deciziei economice

Economie pozitiva vs economie normativa

Economia pozitiva: acea disciplina care, in materia fenomenului economic, stabileste efectul rezultat in
urma variatiei unor variabile economice independente, in conditii bine precizate
151b16b 151b16b nu produce judecati de valoare si nici nu pleaca de la ele

151b16b

151b16b

Economia normativa: acea disciplina care, in materia fenomenului economic, este preocupata de aspectul
axiologic al procesului economic, inclusiv al masurilor de politica economica
151b16b
151b16b pleaca de la si ajunge la judecati de valoare cu privire la dezirabilitatea, moralitatea etc.
dinamicii economice
151b16b Analiza economica nu este niciodata pur pozitiva sau pur normativa, cele doua abordari interconditionanduse. Totusi, se pare ca, in cercetarea abstracta, domina economia pozitiva in timp ce, in politica economica, domina
economia normativa

Microeconomie, macroeconomie, mondoeconomie

151b16b Microeconomie: acel nivel de agregare a (activitatilor) agentilor economici la care decizia economica
precum si influentele acesteia se iau si se exercita la nivel de individ (persoana fizica, gospodarie, firma)
- practic, sunt considerate decizii microeconomice deciziile individuale
151b16b Macroeconomie: acel nivel de agregare a (activitatilor) agentilor economici la care decizia economica se ia
si isi exercita influentele la nivelul ansamblului economiei nationale
- practic, sunt considerate decizii macroeconomice deciziile guvernamentale
151b16b Mondoeconomie: acel nivel de agregare a (activitatilor) agentilor economici la care deciziile (fie individuale,
fie guvernamentale) se iau si isi exercita influentele de catre/asupra agentilor economici din tari diferite
151b16b Corespunzator celor trei niveluri de agregare a activitatilor (agentilor economici), exista trei categorii
de piete generice: piete microeconomice (pentru fiecare bun economic); piete nationale; piete internationale
(mondiale)

COSTURILE DE PRODUCTIE
Desi costurile de productie sunt o categorie economica legata nemijlocit de productie, nu de putine ori ele se
coreleaza si cu alte faze ale procesului de reproductie [1].

Maniere de abordare

Teoria microeconomica face distinctie intre urmatoarele doua categorii mari de costuri: de oportunitate si
contabile.
a.Costurile de oportunitate (economice)
Caracterul limitat al resurselor de care un anumit producator poate dispune il va determina sa opteze pentru
fabricarea anumitor marfuri in detrimentul altora, productia oricarui bun fiind dependenta de cantitatea de resurse
consumate pentru producerea altora. Ca urmare, ori de cate ori o anumita masa de resurse este cheltuita pentru a
fabrica un bun, productia de alte bunuri (care se pot obtine cu aceleasi resurse) se va micsora. Cu alte cuvinte, atunci
cand un agent economic decide sa produca o marfa, el decide totodata sa renunte la producerea altora. In felul
acesta va ajunge la notiunea de cost de oportunitate, care poate fi abordata atat din punctul de vedere al productie,
cat si din cel al consumului.
Prin cost de oportunitate sau cost economic, cum mai este denumit, se intelege costul optiunii pentru o
anumita alternativa in defavoarea alteia, el exprimandu-se in unitati fizice de bunuri materiale sau servicii la care
este necesar sa se renunte pentru a produce sau a achizitiona un anumit alt bun (material sau nematerial).
a1. Costul de oportunitate al productiei exprima cantitatea de bunuri materiale si de servicii care trebuie sa
fie consumata (sacrificata) pentru a obtine o anumita cantitate dintr-un alt 545c21f bun sau serviciu in conditiile in
care agentul economic se comporta rational. Un producator se comporta rational atunci cand, tinand seama de
resursele pe care le detine, ia decizia de a produce acea marfa care permite cea mai buna valorificare a acestora.
Acelasi nivel al productiei se poate realiza combinand factorii de productie in mai multe moduri, fiecarui
mod corespunzandu-i cate un anumit consum de resurse. Cu alte cuvinte aceeasi productie se poate obtine cu costuri
mai mari sau mai mici. Ori de cate ori o productie data se realizeaza in baza unei combinatii a resurselor careia ii
corespunde un cost mai ridicat decat alteia, productia respectiva nu este eficienta.
a2. Costul de oportunitate al consumului se defineste plecandu-se de la caracterul limitat
alveniturilor consumatorilor. Datorita acestui caracter o decizie de achizitionare a unui bun va fi in acelasi timp si o
decizie prin care se renunta la altul sau la alte bunuri (care se pot cumpara cu aceleasi venituri). Dupa cum se poate
foarte usor observa, costul unitar de oportunitate este egal cu rata marginala de substituire (in productie sau in
consum) a unei marfi cu o alta, aratand la cate unitati dintr-o marfa trebuie sa se renunte pentru a produce sau
consuma o unitate in plus din alta.
b. Costurile contabile
Acestea se definesc ca fiind expresia baneasca a consumurilor de resurse ocazionate de producerea si
desfacerea unei marfi (sau a unei anumite cantitati dintr-un bun material ori serviciu). De regula, pe producatori
ii intereseaza cati bani sunt necesari pentru a achizitiona factorii de productie cu care devine posibila obtinerea unui
produs sau a unei anumite mase de bunuri, respectiv la cate unitati banesti se cifreaza consumurile de resurse

ocazionate de productia respectiva. De asemenea, efortul economic pe care consumatorii il fac pentru a intra in
posesia unei marfi se exprima tot in unitati monetare.
Unitatile banesti reprezinta avantajul ca permit omogenizarea consumurilor de resurse, precum si a
rezultatelor productiei, inlaturand dificultatile de exprimare a acestora in unitati fizice. Inclusiv costurile de
oportunitate se por exprima, pana la urma, prin intermediul lor. Asa se explica, de altfel, faptul ca, atat in teorie, cat
si in practica mai ales, costurile cu care se opereaza curent sunt cele contabile.
In functie de dificultatile pe care agentii economici le intampina atunci cand isi propun sa le identifice, costurile
imbraca alte doua forme, pe care teoria microeconomica le denumeste: explicite si implicite.

Costurile explicite
Costurile de acest gen sunt cele care sunt generate de o serie de plati pe care producatorii le fac furnizorilor
de resurse materiale (de toate genurile), salariatilor proprii, proprietarilor care le-au oferit in arenda terenuri etc. Prin
urmare, prin costuri explicite intelegem sumele de bani platite pentru procurarea si utilizarea tuturor categoriilor
de input-uri prin intermediul carora devine posibila productia de bunuri materiale si nemateriale.
Costurile implicite
Nu sunt rare cazurile in care, un intreprinzator, pentru obtinerea unei anumite productii, consuma resurse
proprii (cum ar fi o parte din productia de alte bunuri care, in loc sa fie vanduta in afara, se introduce in fabricarea
produsului in cauza, propria foraa de munca etc.), astfel de consumuri dand continut costurilor implicite.
Asadar, costurile implicite nu sunt generate de plati in numerar, ele fiind expresia consumurilor de resurse sustrase
altor intrebuintari (sau vanzarilor) si utilizate pentru obtinerea productiei.
Chiar daca nu sunt generate de nici un fel de plati, expresia baneasca a resurselor de acest gen nu poate fi in
nici un caz echivalata cu o economie, ci cu o pierdere de venituri determinata de renuntarea la vanzarea lor.
La fel ca si costurile de oportunitate, costurile implicite si explicite pot sa fie privite si prin prisma consumului,
deoarece si consumatorii, pentru a-si satisface nevoile, pot sa-si achizitioneze bunurile de care au nevoie, efectuand o serie
de plati catre vanzatorii acestora, sau pot sa si le produca singuri.
George J. Stigler, laureat al premiului Nobel pentru economie in 1982, vorbeste de inca doua tipuri de costuri:
private si sociale.

a) Costul privat este costul suportat de o firma cu producerea unui anumit bun material sau serviciu.
b) Costul social este costul care nu este suportat de producatorii diferitelor marfuri, ci de catre
societate (cum ar fi cel presupus de inlaturarea efectelor negative ale poluarii, de pilda).
A accepta poluarea numai pentru a cumpara produse chimice mai ieftine este acelasi lucru cu a accepta preturi
mai mari ale acestor produse si a exclude poluarea. Consumatorii isi maximizeaza satisfactiile atunci cand preturile relative
ale produselor sunt egale cu preturile sociale relative.
Desi costurile, de regula, au in vedere consumurile de resurse ocazionate de producerea marfurilor,exista si unele
costuri aferente schimbului de marfuri, denumite costuri ale tranzactiilor si costuri ale informarii.

Costuri ale tranzactiilor

De acest gen sunt costurile care fac posibila functionarea pietei, adica realizarea legaturilor intre vanzatori si
cumparatori, ele fiind constituite din cheltuielile care se fac pentru plata comisioanelor comerciantilor care asigura
trecerea marfurilor de la producatori la consumatori, pentru plata comisioanelor celor care intermediaza incheierea
contractelor de vanzare cumparare, pentru publicitate etc.

c) Costurile informarii sunt cele care se fac in vederea inlaturarii incertitudinii legate de realizarea
tranzactiilor, multi specialisti incluzandu-le in prima categorie.
Ultimele doua tipuri de costuri formeaza asa numitele costuri de desfacere.
In cele ce urmeaza, ori de cate ori vom vorbi despre costuri, vom avea in vedere expresia baneasca a resurselor
care se consuma cu producerea si desfacerea marfurilor.

Costuri totale, medii si marginale pe termen scurt

Diferitele componente ale costurilor de productie au un comportament diferit (in raport cu volumul total de
productie) in functie de marimea intervalului de timp la care se aporteaza.
In studiul costurilor, prin termen scurt se intelege un interval de timp in limitele caruia nu sunt posibile cresterile de
productie prin dare in folosinta a unor noi capacitati, nici manifestarea evidenta a efectelor pozitive ale revolutiei tehnicostiintifice.
Costuri totale
Costurile totale sunt expresia baneasca a consumului de factori de productie ocazionat de realizarea intregii
productii y dintr-o anumita perioada de timp. Marimea lor se determina cu o relatie de urmatorul tip:
C = C v + Cr = c v Q + C f

care: Cv,Cf costuri totale variabile, respectiv fixe; cv costuri variabile unitare.
Rezulta asadar ca pe termen scurt, costurile totale sunt o functie de volumul productiei, ele grupandu-se in doua
mari categorii: variabile si fixe.
a) Costurile totale variabile (Cv) sunt acele costuri a caror marime variaza in raport cu volumul Q al productiei.
Desi relatia precedenta ne-ar putea sugera ca intre volumul productiei si nivelul costurilor totale variabile exista un
raport direct proportional, in realitate costurile totale variabile se impart in proportionale si non-proportionale.
a1) Costurile proportionale sunt o categorie speciala de costuri variabile, care cresc si scad in aceeasi proporaie in
care sporeste sau se reduce volumul productiei (Fig. 5.1). De acest gen sunt costurile cu materiile prime directe sau cu
manopera directa.

CV

Q
Fig. 5.1. Costuri proportionale

a2) Costurile non-proportionale sunt costurile variabile care se modifica in alta proporaie decat cea in care variaza
productia, ele cuprinzand:

costurile progresive (Fig. 5.2.a) ,care cresc sau scad mai rapid decat creste sau se diminueaza
volumul productiei (datorita actiunii legii randamentelor des-crescande ale factorilor de productie);

intalnesc foarte rar).

costuri degresive (Fig. 5.2.b), care se maresc mai incet decat sporeste volumul productiei;
costuri regresive (Fig. 5.2.c), care scad atunci cand volumul productiei creste (motiv pentru care se

Cv
b)

(a)
Cv

Cv

(c)

Fig. 5.2. Costuri variabile progresive

(a), degresive (b) si regresive (c)
Grafic, costurile totale variabile nu vor evolua deci liniar in raport cu volumul productiei, ci mai intai vor
creste cu o rata descrescatoare (pana cand se declanseaza actiunea legii randamentelor descrescande), dupa care vor
spori cu o rata crescatoare (Fig. 5.3).
a)
Costurile totale fixe (Cr) (Fig. 5.4) sunt costurile al caror nivel fie ca ramane neschimbat atunci
cand volumul productiei sufera modificari, fie ca variaza intr-o proporaie neinsemnata (care poate fi neglijata). De acest
gen sunt costurile cu amortizarea cladirilor si altor categorii de mijloace fixe, cheltuielile cu conducerea si administratia
intreprinderii s.a.
In principiu, marimea acestor costuri este dependenta de marimea capacitatilor de productie, capacitati care
trebuie sa permita obtinerea productiei pe care intreprinzatorul spera sa o vanda (la care, de regula, se adauga o rezerva
de capacitate necesara pentru a se putea face fata fluctuatiilor cererii si unor eventuale caderi ale unor masini sau
instalatii).
Pe masura extinderii gradului de mecanizare si de automatizare a productiei, creste ponderea acestor costuri totale
de productie.
Curba costurilor variabile pleaca asadar chiar
din originea sistemului de axe rectangulare (deoarece
la o productie nula, cheltuielile variabile sunt si ele
nule), iar curba costurilor totale pleaca de la nivelul
costurilor totale fixe (care este acelasi, indiferent de
productia realizata).
CV

0
Q
Fig. 5.3. Evolutia costurilor totale variabile

Cf

Q
Fig. 5.4. Evolutia costurilor totale fixe

Intr-un astfel de grafic, distanta d (masura p verticala) dintre costurilor totale variabile Cv si costurile totale C este
egala cu distanta dintre axa absciselor si curba costurilor totale fixe, deoarece:
C = Cv + Cr =(C Cr) + Cr,
ceea ce inseamna:
C Cv = C (C Cr) = Cr,
ea mentinandu-se aceeasi pe intregul domeniu de variatie a costurilor.
In functie de randamentul factorilor de productie, costurile totale (fixe, variabile si globale) se prezinta ca in Fig.
5.5.

(a)
(c)
C

(b)

Cv

Cf
0

Fig. 5.5. Evolutia costurilor totale in cazul unui randament al factorilor

constant (a), descrescator (b) si crescator (c)
Asadar, cat timp randamentul factorilor este constant, costurile totale globale, la fel ca si celelalte variabile (Cv), au
caracter liniar (Fig. 5.5.a), cand randamentul factorilor este descrescator acelasi costuri cresc mai rapid decat productia
(Fig. 5.5.b), iar cand randamentul factorilor este descrescator ele cresc mai incet decat productia (Fig. 5.5.c).
Costuri medii
Cunoasterea, de catre producatori, a costurilor totale (variabile, fixe si globale) prezinta o importanta neindoielnica.
Mult mai importanta decat aceasta este insa cunoasterea costurilor unitare, care se coreleaza cel mai bine cu preturile la
care se vand marfurile produse, compararea lor cu preturile oferind informatii in legatura cu eficienta productiei.
In principiu, costurile medii unitare se determina in felul urmator:

Prin urmare, costul mediu unitar este constituit si el din doua categorii de costuri medii: variabile si fixe.
a) Costul mediu variabil (cv) exprima cuantumul costurilor variabile care revine in medie la fiecare unitate
de produs, calculandu-se prin raportarea costurilor totale variabile la volumul productiei:
cv = Cv /Q
b) Costul mediu unitar fix (cf), ca si cel variabil, se determina tot ca un raport, de data aceasta intre
costurile fixe totale si volumul productiei:

.
Pe termen scurt, la un anumit nivel Q1 al productiei totale, curba costurilor totale trece printr-un punct de
inflexiune I (rata cresterii acestor costuri transformandu-se din descrescatoare in crescatoare). Punctul M, in care tangenta
la curba costurilor totale trece prin originea sistemului de axe rectangulare, marcheaza nivelul QM al productiei pentru care
costul mediu c atinge nivelul minim.
Costul mediu unitar global se poate deci stabili fie ca un raport intre costurile totale si volumul productiei (c
= C / Q), fie ca o suma intre costurile variabile si fixe (c = cv + cf).
Distanta intre curbele costului mediu variabil cv si costului mediu global c se micsoreaza pe masura ce
volumul productiei creste, lucru datorat faptului ca, odata cu sporirea productiei, pe unitate de produs, costul fix cf ia valori
din ce in ce mai mici.

Costuri marginale
Costul marginal este o marime care ne arata cu cate unitati monetare creste sau scade costul total atunci cand
volumul productiei sporeste sau se micsoreaza cu o unitate. El se determina astfel:

,
in care:
absolute.

- costul marginal;

- variatia costurilor totale in marimi

- variatia productiei totale in marimi

O concluzie foarte importanta care reiese din cele prezentate pana aici este urmatoarea: cand productivitatea
marginala a factorilor este in crestere, costurile totale se maresc, dar cu o rata descrescatoare, iar atunci cand
randamentul factorilor este descrescator, costurile totale se maresc cu o rata crescatoare. Cu alte cuvinte, costul marginal
exprima rata cresterii sau scaderii costurilor totale.
Relatiile existente intre costurile unitare (variabile si fixe) si cele variabile sunt prezentate in Fig. 5.6.

C
c
c

Q*

Fig. 5.6. Evolutia costurilor medii si marginale

O serie de studii efectuate in baza unor date au ajuns la concluzia ca nu intotdeauna costurile medii si marginale
evolueaza dupa curbe in forma de U, acestea variind uneori liniar in raport cu volumul productiei (costurile variabile totale
fiind deci proportionale cu nivelul productiei). La acest lucru contribuie faptul ca factorii de productie nu sunt cu totii
invizibili. Cel putin o parte din factorii variabili (inclusiv munca) se pot combina in mod progresiv, fara ca productivitatea lor
marginala sa scada. In conditiile in care preturile factorilor variabili (incepand cu salariile) nu sufera modificari, productia
poate sa creasca si atunci cand productivitatea marginala si costurile marginale raman constante.
Luarea in considerare a rezervelor de capacitate (care dau posibilitatea intreprinzatorilor sa faca fata fluctuatiilor
cererii) a renovat teoria costurilor. In intervalul de variatie a productiei corespunzator acestor rezerve de capacitate,
functiile de costuri pot capata forme simplificate, ecuatia costurilor totale putandu-se scrie si astfel:

C = c vQ + C r
Prin urmare, curba corespunzatoare acestora se va prezenta sub forma unei drepte cu inclinatia c v, curba costurilor

medii fixe (

marginale (

) sub forma unei hiperbole echilaterale, in timp ce costurile medii variabile (

) si cele

) se vor suprapune si vor imbraca forma unei linii drepte.

Elasticitatea costurilor
Modul in care diferitele categorii de costuri se comporta atunci cand volumul productiei sufera anumite modificari
se poate aprecia si prin intermediul coeficientului de elasticitate a costurilor in raport cu volumul productiei. Un astfel de
coeficient ne arata cu cate procente se mareste sau se micsoreaza costul (total, mediu etc.) atunci cand volumul productiei
creste sau se reduce cu un procent, stabilindu-se cu relatia:

Asadar, acest coeficient exprima raportul dintre costurile marginale si cele medii.

Functii de costuri pe termen scurt

Atunci cand costurile sunt abordate pe termen scurt, o parte din ele sunt variabile, iar altele sunt fixe.
O functie de costuri este, evident, o functie care pune in evidenta relatiile are exista intre factorii care influenteaza
nivelul costurilor si costuri.[2] Daca se tine insa seama de faptul ca factorii de productie pot sa fie combinati in forme
foarte diferite pentru a obtine acelasi volum al productiei (prin procedee de fabricatie diferite), nu orice functie care
exprima corelatia factori costuri este si o functie de costuri in sensul impus de microeconomie. Pentru a fi acceptata ca o
functie de costuri, o astfel de functie trebuie sa reflecte nivelurile minime ale costurilor pe care intreprinzatorii trebuie sa le
atinga pentru realizarea anumitor niveluri ale productiei, ele fiind definite deci de combinatiile optime de factori.

Costurile pe termen lung

Daca pe termen scurt intreprinzatorii sunt obligati sa se incadreze in limitele productiei impuse de capacitatile
existente, o buna parte din costuri avand caracter fix, pe termen lung lucrurile se prezinta altfel. Ori de cate ori orizontul de
timp in care sunt abordate productia si costurile de productie este indelungat, in cadrul sau intreprinzatorii vor avea
posibilitatea sa intervina asupra marimii capacitatilor de productie prin investitii, cu ajutorul carora se dau in exploatare noi
capacitati (daca se urmareste cresterea dimensiunilor productiei), sau prin renuntarea la o serie de capacitati, prin casari
sau pe alte cai (daca asa ceva devine necesar). In felul acesta, paralel cu volumul productiei, vor creste si costurile cu
amortizarea capitalului fix, costuri care din fixe se transforma in variabile. Posibilitatile de schimbare a metodelor de
conducere si administrare a productiei, de organizare a productiei etc. vor conduce la transformarea si a altor categorii de
costuri fixe in costuri variabile. S-ar putea afirma chiar ca, pe termen lung, practic toate costurile au caracter variabil
(datorita efectelor progresului tehnic).

Functii de costuri pe termen lung

Cum toate categoriile de costuri care pe termen lung sunt fixe capata, pe termen lung, caracter variabil, depinzand
de marimea capacitatilor de productie, ele vor putea fi estimate cu niste functii de genul:
Cf = (T)
in care :T capacitatea de productie (dotarea tehnica la care ne-am mai referit).
Prin urmare, costurile totale C, care pe termen scurt erau definite, asa cum s-a vazut, de functia:

C = (Q) + Cf ,
pe termen lung se vor exprima cu o functie de volumul productiei (de Q) si de capacitatea de productie (de T):
C = (Q) + (T)
Cum functiile de costuri nu pun in evidenta orice relatii de dependenta care exista intre nivelul costurilor si factorii
sai de influenta, ci numai cele intre costurile minime si factori, tinand seama de faptul ca fiecare cost minim corespunde
unui nivel optim de dotare tehnica, care, la randul sau, se concretizeaza intr-o productie optima, costurile totale pe termen
lung se pot defini ca functii de volumul (optim) al productiei:
C = (Q)
De aici rezulta ca celelalte functii pe termen lung (ale costurilor medii si marginale) vor fi de urmatoarele forme
generale:

;
Reprezentarile lor grafice ne conduc la niste curbe de genul celor de care ne-am ocupat in paragraful anterior, ele
punand in evidenta legitatile statistico - economice care guverneaza costurile totale, medii si marginale.
Functiile de costuri pe termen lung au utilizari similare cu cele pe termen scurt.
Formele concrete pe care le imbraca functiile de costuri se stabilesc plecandu-se de la datele existente cu privire la
costuri si productie, utilizand procedeele obisnuite.

Maximizarea profitului

Si de aceasta data lucrurile se prezinta diferit in functie de intervalul de timp luat in considerare.
.Maximizarea pe termen scurt a profitului
Desi mecanismul de formare a preturilor in conditiile concurentei nu a fost inca analizat, in acest stadiu de
prezentare a problemelor dispunem totusi de toate cunostintele necesare analizei modului in care se realizeaza
maximizarea profitului intreprinzatorilor. Pentru aceasta, preturile vor fi luate in considerare in calitate de parametri ale
caror valori nu pot fi schimbate de catre agentii economici individuali (asa cum se intampla de fapt lucrurile in conditiile
concurentei perfecte).
Orice intreprinzator stie ca pentru a-si maximiza profitul este necesar fie sa minimizeze costurile totale cu care
obtine un anumit nivel al productiei, fie sa maximizeze productia care se poate obtine cu un nivel dat al costurilor (al
consumului de factori sau de resurse). Cu alte cuvinte, maximizarea profitului se realizeaza prin maximizarea diferentei
dintre veniturile brute si costurile totale, deoarece:
P = V-C
in care: P profitul total; V veniturile totale brute de intreprinzator in urma activitatii desfasurate (din vanzarea bunurilor
materiale sau serviciilor); C costurile totale aferente productiei pe seama careia s-au obtinut veniturile V.
Atat veniturile totale V cat si costurile totale C variaza in raport direct proportional cu volumul productiei, fiind deci
functii de productia Q.
Deoarece:

V = Qp

si

C = (Q) + Cf ,

rezulta ca:
P = Qp - (Q) + Cf ,
Pragul de rentabilitate
In ipoteza in care pretul marfii se considera constant, veniturile intreprinzatorului vor varia liniar in raport cu
volumul productiei. De asemenea, admitand existenta functiilor liniare de costuri, functia de profit P se va prezenta sub
urmatoarea forma particulara:
P = Qp cvQ - Cf
Si de aceasta data prima conditie de maxim va fi:

sau
C = p = cv
Cum C = 0, cea de-a doua conditie de optim nu este indeplinita (costurile marginale fiind constante, nu
crescatoare). De aceea, cand p = cv, cu preturile p ale pietei se recupereaza numai costurile variabile, nu si cele constante,
intreprinderea inregistrand pierderi (profitul total fiind negativ);

P = cvQ cvQ Cf = -Cf ,

Pierderile sunt gale cu Cf (costurile totale neputandu-se recupera). Ca urmare, volumul optim al productiei devine
nedeterminabil.
In astfel de situatii, teoria si practica economica opereaza cu notiunea de punct critic sau de prag de rentabilitate,
care desemneaza volumul productiei (sau vanzarilor) corespunzator caruia intreprinderea nu realizeaza nici profit, nici
pierderi, costurile si veniturile fiind egale.
Notand cu Qc volumul critic al productiei (vanzarilor), marimea sa rezulta din egalitatea:

V = C,
respectiv din ecuatia:
Qcp = cvQc + Cf
Prin urmare:

Pentru ca Qc sa fie determinabil, este necesar ca diferenta (p - c v) sa fie diferita de zero (si, evident, pozitiva).
Aceasta diferenta poarta denumirea de marja peste costurile variabile. Pentru ca profitul intreprinzatorului sa fie nul este
necesar ca aceasta sa fie egal cu cf (cu marimea costului mediu fix unitar).
Cu alte cuvinte:

Marimea Qc (volumul critic al productiei) marcheaza pragul de rentabilitate.Daca veniturile totale brute obtinute de
intreprinzator in urma activitatii desfasurate (din vanzarea bunurilor materiale sau serviciilor) sunt mai mari decat costurile
totale aferente productiei, respectiv daca V>C, firma obtine profit (P>0), iar daca C>V, firma va lucra cu pierderi (P<0).
Maximizarea pe termen lung a profitului
Pe termen lung, toate costurile devin variabile si in consecinta functia costurilor totale va avea urmatoarea forma
generala:
C = (Q)
Un agent economic care urmareste sa-si maximizeze profitul total pe termen lung va trebui sa isi maximizeze
profiturile corespunzatoare fiecarei perioade scurte din care aceasta este constituita. In acest sens, intreprinzatorul va
urmari sa maximizeze diferentele dintre veniturile si costurile totale, profitul putandu-se determina cu relatia:
P = Q x p - (Q)
Ori de cate ori functiile de costuri nu sunt liniare, maximizarea profitului pe termen lung se rezolva, sub aspect
metodologic la fel ca pe termen scurt.
SUMAR:

Prin cost de oportunitate sau cost economic, cum mai este denumit, se intelege costul optiunii pentru o
anumita alternativa in defavoarea alteia, el exprimandu-se in unitati fizice de bunuri materiale sau
servicii la care este necesar sa se renunte pentru a produce sau a achizitiona un anumit alt bun (material
sau nematerial).

Costurile contabile se definesc ca fiind expresia baneasca a consumurilor de resurse ocazionate de

producerea si desfacerea unei marfi (sau a unei anumite cantitati dintr-un bun material ori serviciu). De
regula, pe producatori ii intereseaza cati bani sunt necesari pentru a achizitiona factorii de productie cu
care devine posibila obtinerea unui produs sau a unei anumite mase de bunuri, respectiv la cate unitati
banesti se cifreaza consumurile de resurse ocazionate de productia respectiva. De asemenea, efortul
economic pe care consumatorii il fac pentru a intra in posesia unei marfi se exprima tot in unitati
monetare.

Costurile totale sunt expresia baneasca a consumului de factori de productie ocazionat de realizarea
intregii productii y dintr-o anumita perioada de timp.

Cunoasterea, de catre producatori, a costurilor totale (variabile, fixe si globale) prezinta o importanta
neindoielnica. Mult mai importanta decat aceasta este insa cunoasterea costurilor unitare, care se coreleaza cel
mai bine cu preturile la care se vand marfurile produse, compararea lor cu preturile oferind informatii in
legatura cu eficienta productiei.

Costul marginal este o marime care ne arata cu cate unitati monetare creste sau scade costul total atunci
cand volumul productiei sporeste sau se micsoreaza cu o unitate.

Modul in care diferitele categorii de costuri se comporta atunci cand volumul productiei sufera anumite
modificari se poate aprecia si prin intermediul coeficientului de elasticitate a costurilor in raport cu
volumul productiei.

Orice intreprinzator stie ca pentru a-si maximiza profitul este necesar fie sa minimizeze costurile totale
cu care obtine un anumit nivel al productiei, fie sa maximizeze productia care se poate obtine cu un nivel
dat al costurilor (al consumului de factori sau de resurse). Cu alte cuvinte, maximizarea profitului se

realizeaza
totale.

prin

maximizarea

diferentei

dintre

veniturile

brute

si

costurile

TEORIA UTILITATII SI A CONSUMULUI

Existenta oamenilor se bazeaza pe consumul de bunuri materiale si servicii, pe care fie le preiau direct din natura,
fie le achizitioneaza de pe piata, realizarea acestuia facand necesare toate tipurile de activitati economice pe care ei le
desfasoara (atat ca indivizi, cat si ca membri ai unor socio-grupuri).

Categorii de bunuri

Avand un continut foarte complex, bunurile necesare existentei umane se prezinta sub o multitudine de forme.
Definirea conceptului

Prin bun, in general, se intelege tot ceea ce ofera omului satisfactie in urma
consumului, utilizarii sau doar simplei posesii, indiferent daca imbraca forma materiala sau
nemateriala. Aceasta inseamna ca tot ceea ce creeaza o stare de insatisfactie sau disconfort
nu este bun (fiind, prin urmare, rau).
O astfel de definitie ne da posibilitatea sa facem distinctii clare intre conceptele
de bunuri, produse si servicii, care, nu de putine ori, se folosesc incorect.
In acest sens, multi specialisti sunt de parere ca bunurile au specific faptul ca
sunt produse,in
urma
unor
procese,
avand forma
materiala,
in
timp
ce serviciile suntprestate, neavand o astfel de forma[1], expresia de bunuri si servicii fiind
foarte frecvent utilizata. Pe de alta parte, expresia de bun material, folosita la fel de
frecvent, lasa de inteles faptul ca bunurile pot imbraca si forma nemateriala. Realitatea este
ca termenul de bunuri are un continut foarte larg, referindu-se la ceea ce in limbajul curent
inseamna atat produse cat si servicii.
In acelasi timp, notiunea de produs nu desemneaza doar bunurile materialecapabile
sa satisfaca anumite nevoi, cum se considera, de regula, in limbajul curent, ci un ansamblu
de caracteristici (fizice, chimice sau de alta natura), 343e49d reunite intr-o forma
identificabila, referindu-se, in egala masura, la obiecte, servicii, activitati, idei, persoane,
organizatii etc. rezultate din anumite procese (inclusiv naturale) si capabile sa creeze
satisfactie sau insatisfactie. Incluzand si rezultatele rele ale unor procese (cum ar fi cele
care polueaza mediul), rezulta ca produsele au o arie de cuprindere mai mare decat a
bunurilor.
Bunurile materiale sunt produsele utile omului, care se prezinta sub forma corpurilor
materiale cu dimensiuni si forme concrete, putandu-se consuma la alegerea detinatorului in
ceea ce priveste cantitatea, timpul si spatiul.
Serviciile sunt produse care, neimbracand forma materiala, nu pot fi detinute de
utilizatori, nu pot fi pastrate sau stocate, motive pentru care nu pot fi consumate decat intrun anumit loc si la-un moment dat.
In concluzie, notiunea de bunuri se refera la toate produsele utile omului, indiferent de
forma de existenta (materiala sau nemateriala), de natura nevoii pe care o acopera (hrana,
siguranta, educatie etc.), de modul de procurare (preluarea din natura, cumparare de pe
piata, mostenire, cersit, forta, inselatorie etc.).
Tipuri de bunuri
Aparitia si dezvoltarea stiintei economice nu s-ar fi realizat daca resursele necesare
oamenilor pentru acoperirea nevoilor ar fi fost peste sau la nivelul nevoilor sau trebuintelor,
acestea fiind specializate tocmai in gasirea solutiilor de utilizare a resurselor limitate in
vederea maximizarii gradului de satisfacere a nevoilor.
Plecandu-se de aici, bunurile care intra in consumul oamenilor se grupeaza in doua
mari categorii: libere si economice.[2]

Bunurile libere se caracterizeaza prin aceea ca se gasesc in cantitati suficient de

mari pentru a acoperi cu prisosinta toate nevoile oamenilor, indiferent de timpul si de
spatiul in care ele se manifesta, motiv pentru care nu fac obiectul preocuparilor, respectiv
restrictiilor economice. Principala caracteristica a acestora este abundenta in raport cu
nevoile si intereseleeconomice.
Bunurile economice sunt acele bunuri care, comparativ cu nevoile de acoperit,
intr-un anumit spatiu si intr-o perioada data, se afla in cantitati insuficiente, trebuind sa fie
supuse rationalizarilor de ordin economic cu ocazia producerii (obtinerii) si utilizarii
(consumarii) lor. Caracteristica acestora va fi raritaea, respectiv insuficienta lor materiala
fata de trbuintele umane.
Unul si acelasi bun se poate transforma din liber in economic de indata ce (si acolo
unde) devine insuficient.
In functie de provenienta, bunurile economice se impart in:

primare, fiind preluate de consumatori direct din natura (aer, apa, caldura);

intermediare, provenind din anumite procese de productie.

Tinand seama de scopul in care sunt consumate, bunurile economice pot fi:

de consum personal, avand rolul de a satisface direct nevoile de existenta ale

oamenilor;

de consum productiv, utilizandu-se, in cadrul anumitor procese de productie, la

confectionarea altora.

Unul si acelasi bun (cum ar fi energia electrica) poate fi in acelasi timp atat de consum propriu-zis (daca se
foloseste de o persoana oarecare pentru a-si pune in functiune un apaat electro-casnic) cat si de consum productiv (cand
se foloseste pentru iluminatul unui atelier de productie).

In raport cu natura lor economica, bunurile sunt de doua feluri:

marfuri, daca sunt produse pentru a satisface alte nevoi decat ale detinatorului,
facand obiectul schimburilor pe piata ( actelor de vanzare-cumparare) ;

bunuri necomerciale, daca nu sunt procurate de pe piata (nefacand obiectul actelor

de schimb).

Dupa forma de existenta, bunurile se grupeaza in:

corporale, avand forma materiala;

necorporale, denumite si servicii asu bunuri nemateriale;

informatii.

Fiecare din categoriile de bunuri prezentate se pot imparti in alte grupe, subgrupe etc [3].

Utilitatea

Caracteristica de baza, definitorie, a bunurilor si serviciilor este aceea ca ele sunt utile omului, lucru care se
dovedeste cu ocazia consumului lor propriu-zis, a utilizarii in diverse scopuri sau a simplei posesii.
Definirea si formele utilitatii
Fiind preluata in economie din filosofie, respectiv psihologie, notiunea de utilitate a unui bun se defineste ca
fiind capacitatea acestuia de a crea satisfactie in urma consumului, utilizarii sau doar posesiei.
In stiintele economice, utilitatea se raporteaza intotdeauna la o anumita nevoie pe care bunul in cauza, prin
caracteristicile sale intrinseci, este in masura sa o acopere, oferind astfel placere sau satisfactie purtatorului acesteia. De
asemenea, satisfactia se raporteaza la o singura persoana, unul si acelasi bun putand avea pentru consumatori diferiti
utilitati total diferite (in functie de intensitatea nevoii, de gusturi si preferinte, de sex sau varsta, de faptul daca se dispune
sau nu de bunuri complementare sau substituibile etc.).
Luand in considerare caracteristica dominanta avuta in vedere in definirea utilitatii, vom putea vorbi despre:

utilitate fizica, data bunurilor de caracteristicile sale fizico-chimice care contribuie la acoperirea nevoii;

utilitate spatiala, conferita bunurilor de insusirea lor de a se afla in locul in care se manifesta nevoia sau acolo
unde pot fi consumate;

utilitate temporala, asigurata de insusirea bunurilor de a putea fi utilizate in momentul sau perioada in care acest
lucru se impune.
In functie de modul in care s-ar preta la cuantificari, utilitatea poate fi cardinala sau ordinala.
Utilitatea cardinala

Prin utilitate cardinala se intelege utilitatea care s-ar preta la masurari si exprimari cifrice ale rezultatelor, fiind cel
mai frecvent intalnita in stiintele economice. Unitatea de masura utilizata in acest scop este cunoscuta sub denumirea
englezeasca de util. Majoritatea modelelor economico-matematice care implica teoria utilitatii sunt fundamentate pe
ipoteza cuantificabilitatii acesteia. In practica insa, cu toate stradaniile manifestate de specialisti (in primul rand de
psiholog si sociologi, dar si de economisti), pana la ora actuala nu s-a reusit inca masurarea cifrica a utilitatii bunurilor,
astfel incat nimeni nu poate spune ca o paine, de pilda, are utilitatea de 70, 90 sau 130 de util-i. Nici chiar schimbarea
unitatii de masura nu rezolva problema, utilizarea banilor in locul util-urilor (cum a propus Alfred Marshall) fiind confruntata
cu aceleasi dificultati.
Imposibilitatea operarii in practica (cel putin pana acum) cu utilitatea cardinala nu-i anuleaza cu nimic importanta
teoretica exceptionala. Fara a apela la ea, o sumedenie de rationamente economice ar fi imposibil de facut, iar o buna
parte din mecanismul de functionare a pietei ar ramanea necunoscuta.
Utilitatea ordinala
Chiar in conditiile in care utilitatea nu poate fi masurata cu precizie, orice consumator este in masura, atunci cand
trebuie sa compare intre ele doua bunuri, sa afirme ca utilitatea unuia este mai mare, egala sau mai mica decat a celuilalt.
Cu alte cuvinte, utilitatile bunurilor pot fi ordonate crescator sau descrescator, una si aceeasi persoana putandu-si astfel
ordona preferintele in functie de acestea. Va putea fi stabilita astfel o ierarhie a preferintelor unui consumator.
Fara a se apela la exprimari cifrice ale rezultatelor masurarilor, intre utilitatile bunurilor pot fi puse in evidenta
urmatoarele tipuri de relatii:

de preferinta stricta, intalnita atunci cand consumatorul poate afirma fara dubii ca bunul X este preferat bunului
Y (fara ca si bunul Y sa fie preferat bunului X), ea exprimandu-se in felul urmator:

UX > UY
(in teoria utilitatii semnul > traducandu-se prin expresia: este preferat);

de tranzitivitate, care se exprima printr-o fraza de genul: daca un bun X este preferat unui bun Y, iar bunul Y este,
la randul sau, preferat altui bun Z, bunul X va fi preferat bunului Z

(daca UX > UY si UY > UZ, atunci UX > UZ)

de indiferenta (echivalenta), exprimabila prin urmatoarea fraza: daca bunul X nu este preferat bunului Y, dar nici
bunul Y nu este preferat bunului X, atunci cele doua bunuri sunt echivalente sub aspectul utilitatii, consumatorului
fiindu-i indiferent pe care il va achizitiona, satisfactia oferita de ele fiind aceeasi.
Relatia de echivalenta o implica si pe cea de tranzitivitate, deoarece daca:
si

, atunci

In functie de modul in care este abordata, utilitatea poate fi totala, medie si marginala.
Utilitatea totala
Utilitatea totala (U) este expresia satisfactiei totale pe care consumatorul (individual) o simte in urma consumarii
unei anumite cantitati dintr-un bun dat sau din mai multa bunuri.
Daca este vorba de utilitatea totala a unui bun oarecare X, aceasta va fi exprimata de relatia:
Ux = f(x)
in care: Ux utilitatea totala a marfii X; x cantitatea consumata din marfa X.
Prin urmare, utilitatea totala a unei marfi este o functie de cantitatea consumata din acea marfa.
Functia de utilitate este o functie (in sens matematic) ce exprima relatiile existente intre marimea utilitatii si
cantitatea consumata din una sau mai multe marfuri. In economie, o astfel de functie se considera a fi:

continua, trecerea de la un nivel la altul al utilitatii facandu-se prin parcurgerea tuturor valorilor intermediare
(ceea ce in realitate nu se intampla intotdeauna asa);

dublu diferentiabila, derivata prima si secunda avand semnificatii economice diferite si clare (dupa cum se va
vedea imediat);

definita pentru valori nenegative, realitatea economica operand numai cu valori pozitive sau nule (nu si
negative).

Grafic, evolutia utilitatii totale a unei marfi X are loc dupa curba din Fig. 2.1.

Fig. 2.1. Evolutia utilitatii totale (U) a

unei marfi X in functie de marimea
consumului (x)
Pe baza unui astfel de grafic pot fi facute
cateva constatari.
1) Inainte de toate se poate observa ca,
fara exceptii, curba utilitatii totale pleaca din
originea sistemului de axe, ceea ce inseamna ca
neconsumand nimic din marfa data, consumatorul
nu inregistreaza nici o satisfactie (unui consum nul
nu-i poate corespunde decat o satisfactie nula).
2) Pe de alta parte, atata vreme cat
consumul variaza cu valori pozitive, fara a depasi
nivelul optimxo, odata cu cresterea consumului
are loc si sporirea satisfactiei consumatorului (a
utilitatii totale U).

3) Utilitatea totala atinge nivelul maxim U max in momentul in care consumul din marfa data X este optim (este egal
cu xo).
De aici rezulta ca, din punctul de vedere al utilitatii totale, un consum este optim numai daca maximizeaza
satisfactia totala a consumatorului.
4) Atunci cand consumul depaseste nivelul optim, sunt posibile doua evolutii distincte.
a) utilitatea totala ramane constata (curba utilitatii totale transformandu-se intr-o dreapta linia intrerupta paralela cu
axa absciselor) , suprasaturarea neafectand satisfactia consumatorului, ceea ce se intampla in cazul majoritatii marfurilor
(locuinte, automobile etc.);
b) utilitatea totala descreste, suprasaturarea devenind suparatoare (lucrul valabil in cazul unor marfuri de genul
alimentelor, caldurii, medicamentelor etc.).
Prin urmare, nu orice crestere a consumului este dorita de beneficiar, raportul dintre utilitatea totala si consumul
total nefiind neaparat direct proportional. Daca se depaseste nivelul optim x o al consumului (ceea ce nici un consumator
normal, avand un comportament rational, nu va face), satisfactia poate lasa locul insatisfactiei (utilitatea se transforma in
desutilitate).
Din evolutia utilitatii totale raportata la modificarea consumului, rezulta ca, in urma consumului marfurile, marfurile
se pot dovedi:
-

utile, determinand cresterea satisfactiei consumatorului;

inutile, lasand satisfactia neschimbata;

dezutile, cresterea consumului ducand la insatisfactie.

Utilitatea marginala
Utilitatea marginala (U`sau Um) este un concept introdus in teoria economica de renumita Scoala de la Viena
cunoscuta ca Scoala a Utilitatii Marginale, ale carei baze au fost puse de Carl Menger (1840 1921), ea marcand
aparitia neoclasicismului in economie( reprezentat si de Stanley Jevons, Leon Walras, Eugen Bhm Bawerk, Alfred
Marshall s.a.).
Urmarindu-se evolutia utilitatii totale a unei marfi X ( din Fig. 2.1), se poate constata ca, pe masura majorariii
consumului cu cate o unitate, aceasta creste, dar din ce in ce mai lent, la un moment dat cresterea devenind nula, iar apoi
transformandu-se in descrestere. Dintr-o astfel de evolutie poate fi desprinsa semnificatia utilitatii marginale.
Prin urmare, prin utilitate marginala a unui bun se intelege sporul de utilitate dobandit in urma suplimentarii
consumului din acesta cu o singura unitate. Cu alte cuvinte, ea ne arata cu cate unitati creste sau scade utilitatea totala
atunci cand consumul din marfa considerata sporeste sau se diminueaza cu o unitate.
Din aceasta definitie rezulta si formula sa de calcul:

Um= U / x
in care:
U = U1 U0 sporul de utilitate totala determinat de cresterea consumului din marfa X cu x unitati;
U0 utilitatea initiala;
U1 utilitatea dupa modificarea consumului din marfa X;
x = x1 x0 - sporul de consum din marfa X;

x0 consumul initial din marfa X;

x1 consumul modificat (marit sau micsorat).
Desi aceasta formula are o valabilitate generala, unii specialisti o recomanda numai pentru marfurile imperfect
divizibile (bunuri al caror consum nu se poate exprima decat in numere intregi, a caror fractionare fizica le-ar face
inutilizabile televizoare, autoturisme etc.). Pentru bunurile perfect divizibile (energie electrica, lapte etc.), ca si pentru
toate cazurile teoretice cand variatiile consumurilor sunt privite la limita, tinzand spre zero, este recomandata formule
echivalent, de genul:

in care: dx,

variatia la limita (tinzand catre zero) a consumului din marfa X;

efect al variatiei consumului cu marimea dx sau

dU,

U variatia utilitatii totale ca

x.

De remarcat ca, in economie, prima derivata (inclusiv partiala) a unei functii de utilitate are semnificatia de utilitate
marginala (indicandu-ne cu cate unitati variaza utilitatea totala cand consumul din bunul considerat creste sau scade cu o
unitate).
Grafic, utilitatea marginala are evolutia din Fig. 2.2.
Asadar, Simultan cu sporirea consumului, utilitatea marginala scade, uneori inregistrand si valori negative(daca
suprasaturarea provoaca neplacere sau desutilitate). Acest lucru este rezultatul unei legi cunoscute sub denumirea de lege
a utilitatii marginale descrescande sau de legea lui Gossen (dupa numele psihologului german Heinrich Gossen, care a
semnalat-o, in 1843, pentru prima data).

Fig. 2.2. Evolutia utilitatii marginale a unei marfi X

Asadar, simultan cu sporirea consumului, utilitatea marginala scade, uneori inregistrand si valori negative (daca
suprasaturarea provoaca neplacere). Acest lucru este rezultatul unei legi cunoscute sub denumirea de lege a utilitatii
marginale descrescande sau de legea lui Gossen (dupa numele psihologului german Heinrich Gossen, care a semnalat-o, in
1843, pentru prima data).
Relatiile existente intre utilitatile totale si marginale ale unui bun sunt :

1) Se observa ca, atat timp cat consumul nu depaseste nivelul optim x o, utilitatea
marginala scade continuu, ceea ce face ca utilitatea totala sa creasca din ce in ce mai incet
2) In momentul in care se atinge nivelul optim x o al consumului, utilitatea marginala devine nula iar utilitatea totala
ajunge la nivelul maxim. De aici rezulta ca, pentru ca un consum sa fie optim, este necesar ca utilitatea sa marginala sa fie
nula.

3) De indata ce se depaseste nivelul optim al consumului, utilitatea marginala devine negativa (curba aferenta coborand
sub axa absciselor), iar utilitatea totala devine descrescatoare (lucru marcat de curba continua, aferenta marfurilor
dezutile)) sau se mentine nula, curba sa transformandu-se intr-o dreapta (marcata, in Fig. 2.2, cu linia intrerupta) care se
suprapune pesete axa absciselor.

Fig. 2.3. Relatiile dintre utilitatea marginala si cea totala

Din toate aceste evolutii se desprinde inca o remarca importanta: legea utilitatii marginale descrescande nu are o
valabilitate chiar generala, existand marfuri (cele care, prin depasirea consumului optim, devin inutile)care ies, la un
moment dat, de sub actiunea sa.

Totusi, atat timp cat consumatorul nu iese din limitele comportamentului rational
(nu-si cheltuieste veniturile pe marfuri care sa-i provoace insatisfactie), utilitatea marginala
va fi pozitiva si continuu descrescatoare.
Desi literatura economica nu se ocupa de asa ceva, credem ca nu ar fi lipsita de
importanta nici o a treia forma a utilitatii cea medie.
Utilitatea medie

Utilitatea medie (u) s-ar putea defini ca fiind utilitatea care revene, in medie, pe
fiecare unitate de marfa (de un anumit gen X) consumata, fiind expresia raportului dintre
utilitatea totala si cantitatea consumata din acea marfa:

Rolul ei in analizele economice este similar cu cel al oricaror alte marimi medii utilizate pe larg atat in teorie cat si in
practica.

Utilitate concreta si abstracta

Oare este intr-adevar utilitatea incompatibila cu mecanismul de creare a valorii?
Trebuie neaparat sa se faca abstractie de ea pentru a descoperi esenta valorii in maniera
teoriei valorii munca? Iata doua intrebari carora vom incerca sa le dam unele raspunsuri.
Inca de la A. Smith, notiunile de valoare de intrebuintare si de utilitate au fost
folosite cu sensuri similare. 'Cuvantul VALOARE - spunea el -, trebuie sa observam ca are
doua intelesuri: uneori exprima utilitatea (s.n.) unui obiect, iar alteori puterea de
cumparareUna poate fi numita <<valoare de intrebuintare>> (s.n.), alta <<valoare de
schimb>>'.[4]
De aici rezulta ca teoria in valorii munca, incepand cu creatorii si continuand cu toti
susainatorii ei, se confunda valoarea de intrebuintare cu utilitatea. Iar ceea ce este
oarecum surprinzator, adeptii teoriei utilitatii nu au adus critici clare pe marginea acestei
confuzii.
In ceea ce ne priveste, credem ca nu este chiar foarte greu sa acceptam faptul ca,
asa cum munca omeneasca pusa la temelia valorii, imbraca doua forme diferite (concreta si
abstracta), acelasi lucru se intampla si cu utilitatea.
Utilitatea concreta a unui bun nu este altceva decat ceea ce economia politica
clasica denumea valoare de intrebuintare: totalitatea insusirilor naturale (fizico-chimice si de
alta natura) pe care bunul respectiv le poseda si prin intermediul carora el este capabil sa
acopere anumite nevoi concrete de consum (devenind astfel util). Aceste insusiri pot fi
create de natura sau de inteligenta si munca omeneasca.
Un mar, sa zicem, are o utilitate concreta ori de cate ori, prin insusirile sale concrete
(gust, miros, forma, spatiul in care se afla, momentul cand devine disponibil etc.), poate
satisface o nevoie concreta (cea de hrana), care se manifesta la nivelul unui consumator de
asemenea concret. Ea se afla intotdeauna intr-o corespondenta foarte clara cu o nevoie
particulara. Unul si acelasi bun poate avea utilitate concreta pentru un om care si-l doreste,
si poate fi lipsit de utilitate in cazul unui om care nu are nevoie de el.
Dupa cum muncile concrete sunt diferite intre ele dintr-o foarte mare diversitate de
puncte de vedere, la fel si utilitatile concrete sunt extrem de variate. De aceea, pe seama
lor nu pot fi avansate teze cu privire la esenta si nivelul preturilor.
Inclusiv K. Marx, cand isi expune conceptia privind teoria valorii munca, pleaca de la
utilitatea concreta (valoarea de intrebuintare) a marfurilor. Pentru a explica esenta valorii, el
a incercat sa gaseasca elementul comun marfurilor implicate in relatia de schimb. In acest
sens el scria: 'un element de aceeasi marime exista in doua obiecte diferiteCele doua
obiecte sunt egale cu un al treilea element, care in sine nu este nici unul nici celalalt. Acest
element comun nu poate fi o proprietate naturala oarecare ', conchizand apoi ca
'Elementul comun care apare in raportul de schimb al marfii este deci valoarea ei'[5] data
de consumul de munca omeneasca.
Pentru a se ajunge la pret, circulatia marfurilor (unde preturile se manifesta ca
expresie a valorii) este abandonata, analizele fiind reluate in sfera productiei.
Urmand cu strictete un rationament aproape identic, incercandu-se gasirea
elementului comun care se afla in cele doua marfuri care fac obiectul raportului de schimb,

element care sa nu se confunde cu nici una din caracteristicile lor naturale, se poate formula
insa si urmatoarea teza: elementul comun tuturor marfurilor este utilitatea abstracta.
Prin urmare, pentru a se gasi elementul comun tuturor marfurilor care fac obiectul
schimburilor nu este neaparat necesar ca analizele sa se faca prin abandonarea sferei
circulatiei si patrunderea in sfera productiei. La fel de usor se poate intra in sfera
consumului, unde se regaseste utilitatea ca izvor al valorii si unde se iau o infinitate de
decizii cu privire la preturi. Schimbul de marfuri este un proces care se interpune
intre productie si consum, iar consumul este un domeniu in care valoarea si preturile pot fi
analizate cel putin la fel de bine ca in productie.
Conditia hotaratoare ca un bun sa fie dorit si sa poata face obiectul schimbului este
ca el sa fie util, lucru care se verifica numai in sfera consumului. Iar oricat s-ar insista pe
ideea ca fara productie nu ar exista consum, nimeni nu ne-ar putea convinge de contrariu
(ca fara consum productia ar mai avea sens). De aceea, analiza mecanismului de formare a
preturilor prin prisma teoriei consumului este absolut indispensabila (cum neaparat
necesara este si cea prin prisma productiei).
Din punctul de vedere al consumatorului, ce ar putea avea comun marfurile de genul
calculatoarelor, aspirinelor, troleibuzelor si asistentei juridice? Sub aspectul insusirilor
naturale (utilitatilor concrete), evident ca mai nimic. Totusi, in afara de munca incorporata in
ele atunci cand au fost produse, ele mai au un element comun: toate furnizeaza
consumatorilor lor satisfactie sau placere in urma consumului.
Prin utilitate abstracta vom intelege (ca si in cazul muncii abstracte) utilitatea
privita facandu-se abstractie de toate aspectele sale concrete, particulare,
respectiv capacitatea bunurilor de a crea oamenilor satisfactie (placere) in urma
consumului.
Utilizarea calculatorului, consumul unei aspirine, deplasarea cu troleibuzul, sfatul
unui consilier juridic, vizionarea unui spectacol etc., indiferent de formele concrete in care se
realizeaza, aduc oamenilor satisfactie (sau, cel putin, inlatura unele neplaceri, ceea ce-i
acelasi lucru).
Acceptand existenta celor doua forme ale utilitatii, apropierea, sub aspect
metodologic, a celor doua teorii referitoare la valoare si preturi devine mult mai evidenta.
Utilitate individuala si utilitate socialmente admisa
Admitand ca, din punctul de vedere al consumatorului, valoarea unei marfi este data
de utilitatea sa (abstracta), imediat se pune problema masurarii sale. In acest scop se va
folosi unitatea de masura cunoscuta sub denumirea englezeasca deutil, maniera de
masurare fiind cea utilizata in sociologie in cuantificarea opiniilor.
Fiind rezultatul unei aprecieri subiective, utilitatea aceluiasi bun va fi foarte diferita
de la consumator la consumator. Mai mult decat atat, 'nivelul de satisfactie obtinut din
consumul unui bun difera nu numai de la individ la individ, ci si de la o unitate la alta
consumata din acelasi produs. Acest fapt rezulta din gradul diferit de intensitate a nevoii
satisfacute prin consumul bunului respectiv, care descreste pe masura ce sporeste numarul
de unitati consumate'[6]. Valoarea sa de piata este totusi unica. Aceasta constatare ne poate
conduce la ideea de utilitate individuala si utilitate sociala.

Prin utilitate individuala a unui bun vom intelege utilitatea atribuita acestuia de
un individ in functie de intensitatea si urgenta nevoii de acoperit pe seama sa, precum si de
caracteristicile sale personale (varsta, sex, educatie, pozitie sociala, obiceiuri de consum
etc.). Astfel, utilitatea unei anumite posete, de pilda, va fi una pentru un barbat si alta
pentru o femeie, va fi apreciata la un nivel de o doamna in varsta si la alt nivel de o fetita de
gradinita, va crea o satisfactie unui star de cinema si o alta unei ingrijitoare de animale care
traieste izolat pe un varf de munte s.a.m.d. Ca urmare, ea va fi apreciata, de fiecare
consumator in parte, ca fiind de 10 util-i, de 25 util-i, de 14 util-i etc.
Chiar una si aceeasi persoana, in functie de conjunctura in care se afla (graba mai
mare sau mai mica, buna sau proasta dispozitie, concentrare sau relaxare etc.), apreciaza,
de regula, diferit utilitatea aceleiasi marfi. Pentru acelasi om, una si aceeasi umbrela va
avea o utilitate pe timp de ploaie si o alta pe timp frumos, dupa cum utilitatea unui pahar cu
apa va fi foarte mare atunci cand persoana care-l solicita este extrem de insetata, si mult
mai mica atunci cand ei nu-i este sete.
Fiind atat de diferita de la consumator la consumator, utilitatea individuala nu poate
fi luata drept masura a valorii, pe o piata bine delimitata in timp si spatiu o marfa avand
valoare unica. Ea poate constitui doar o baza de apreciere, de catre fiecare cumparator in
parte, a justetei sau acceptabilitatii pretului pietei.
Ca si in cazul teoriei valorii munca, teza care se impune si de aceasta data este
aceea ca valoarea unei marfi nu este data de utilitatea sa individuala, ci de cea socialmente
admisa.
Prin analogie cu timpul de munca socialmente necesar, utilitatea socialmente
admisa a unui bun se defineste ca fiind utilitatea atribuita acestuia de catre cumparatori in
conditiile existente ale consumului, normale din punct de vedre social si cu media de
urgenta si de intensitate cu care se manifesta nevoia.
Apeland la ideea de medie aritmetica ponderata, am putea spune cautilitatea
socialmente admisa este nivelul de utilitate atribuit unui bun de cea mai mare parte a
consumatorilor acestuia, care accepta sa-l cumpere de pe o anumita piata si la un moment
dat.
La fel cum concurenta dintre producatori face ca timpii de munca individuali sa fie
sau sa nu fie recunoscuti ca socialmente necesari, si concurenta dintre consumatori face
ca utilitatile individuale sa fie aduse la acelasi numitor, tot fara stirea participantilor la
actele de vanzare cumparare, la nivelul pietei stabilindu-se marimea utilitatii acceptate ca
socialmente necesara, din care deriva marimea valorii si a preturilor. Consumatorii care, din
motive individuale, apreciaza utilitatea la un nivel mai inalt decat al celei socialmente
admise au de castigat prin cumpararea marfii, suportand un pret mai mic decat cel pe care
ar fi fost dispusi sa-l plateasca. Pe de alta parte, consumatorii care apreciaza utilitatea
acesteia la un nivel mai coborat decat al celei socialmente admise, au de pierdut, fiind
nevoiti sa plateasca un pret mai mare decat si-ar fi dorit (sau sa renunte la ea).
Intr-o interpretare specifica teoriei utilitatii, utilitatea (unica) socialmente admisa nu
este altceva decat utilitatea marginala finala a marfii in cauza, rezultata ca efect al
actiunii legii egalizarii utilitatilor marginale pe leu cheltuit.[7]
Pe masura ce conditiile consumului se schimba, au loc modificari si la nivelul utilitatii
socialmente admise. Astfel, pe masura ce nivelul consumului dintr-o marfa creste (ca efect
al cresterii productie si a veniturilor cumparatorilor), utilitatea sa socialmente admisa

scade (la fel cum se reduce timpul de munca socialmente necesar sub actiunea cresterii
productivitatii muncii). La acest efect contribuie legea utilitatii marginale descrescande, care
actioneaza in sfera consumului. Potrivit acesteia, odata cu sporirea consumului dintr-o
marfa, intensitatea cu care se manifesta nevoia se diminueaza, scazand satisfactia oferita
de consumul acesteia.
Din actiunea aceleiasi legi rezulta si faptul ca intre intensitatea manifestarii unei
nevoi sociale si nivelul utilitatii socialmente admise exista un raport direct
proportional (adica un raport similar cu cel care exista intre intensitatea muncii si marimea
valorii create intr-o unitate de timp). De aceea, odata cu cresterea intensitatii nevoii, se
amplifica si utilitatea socialmente admisa.
In afara de interpretarea deja data notiunii de utilitate socialmente admise, ar mai
putea fi semnalate si altele (intalnite si in cazul timpului de munca socialmente
necesar). Este vorba despre:
utilitatea socialmente admisa in conditiile reluarii consumului, prin care se
intelege, nu utilitatea dovedita in consumurile anterioare, ci utilitatea socialmente admisa
in conditiile actuale ale consumului, valoarea si pretul marfurilor fiind date de utilitatea lor
actuala.
utilitatea socialmente admisa sectorial, care depinde de modul de structurare
a consumului pe categorii de marfuri. In principiu, valoarea subiectiva a unei marfi depinde
nu numai de caracteristicile care o fac pe ea utila, ci si de utilitatea celorlalte. Lipsa de pe
piata a unei marfi modifica automat utilitatea altora. Abundenta sau penuria untului, de
pilda, face sa scada sau sa creasca automat utilitatea si pretul margarinei, dupa cum lipsa
benzinei face sa dispara utilitatea autoturismelor care functioneaza pe seama ei. De aceea,
in afara de utilitatea socialmente admisa pe unitate de marfa, se poate vorbi si despre o
utilitate socialmente admisa pe intreaga cantitate existenta din aceasta, care depinde de
structura consumului pe categorii de marfuri.
utilitate socialmente admisa extremala, care se confunda cu utilitatea
maxima sau minima atribuita unei marfi in conditii speciale (de superabundenta - cand
valoarea marfii este data de utilitatea apreciata de cei care si-o doresc cel mai putin - sau
de penurie - cand valoarea este dictata de utilitatea admisa de cei care si-o doresc cel mai
tare);
utilitatea socialmente admisa internationala, adica la nivelul pietei mondiale,
in raport cu care utilitatea socialmente admisa nationala apare ca o utilitate individuala.

Utilitate simpla si complexa

Marfurile de acelasi tip, destinate satisfacerii unei nevoi de consum date, se
deosebesc intre ele prin caracteristicile pe care le poseda, in functie de care sunt capabile
sa furnizeze consumatorilor satisfactii mai mari sau mai mici. O astfel de constatare ne da
dreptul sa vorbim, ca si in cazul muncilor, de doua categorii de utilitati: simpla si complexa.
Utilitatea simpla este cea care rezulta din caracteristicile sale de baza, care-i dau
posibilitatea consumatorului sa-si acopere o nevoie la cel mai coborat nivel. Daca ar fi sa ne
referim la un ceas, utilitatea lui simpla nu este altceva decat satisfactia perceputa de

utilizator numai ca rezultat al indicarii de catre el, cu o exactitate acceptabila, a scurgerii

timpului.
Chiar daca are o determinare oarecum obiectiva, fiind asigurata de caracteristicile
fizico-chimice si de alta natura ale marfii, continutul sau ramane pana la urma
esentialmente subiectiv, fiind rezultatul aprecierilor subiective ale fiecarui consumator in
parte.
Utilitatea simpla este utilitatea pe care o prezinta orice marfa de o speta data,
indiferent de modul concret in care se infatiseaza si de nivelul pretentiilor consumatorilor.
Tocmai de aceea, marimea sa este data de nivelul minim al satisfactiei furnizate, in
conditiile in care marfa este perceputa doar prin destinatia sa de baza. Ea este diferita de la
o perioada la alta, ca si de la o zona la alta, avand insa un nivel socialmente dat.
Utilitatea complexa este satisfactia pe care consumatorul o percepe atunci cand
sunt valorificate toate functiile pe care o marfa le poate exercita. In cazul ceasului, de
exemplu, placerea utilizarii este mult sporita atunci cand, pe langa masurarea trecerii
timpului, el mai este capabil si de altceva (trezirea la ore fixe a posesorului, rezistenta la
socuri, posibilitatea folosirii ca substitut al bijuteriilor etc.).
Cum este si firesc, utilitatea complexa confera bunurilor o valoare mai mare decat
cea simpla, motiv pentru care, in procesul schimbului, marfurile cu utilitate complexa sunt
vandute la preturi mai mari decat cele cu utilitate simpla.
La fel ca in cazul muncilor, utilitatea complexa este utilitatea simpla multiplicata. Ca
urmare, o marfa cu utilitate complexa valoreaza cat mai multe marfuri simple cu aceeasi
destinatie.
Procedeele de transformare a utilitatilor complexe in utilitati simple sunt similare cu cele folosite in teoria si practica
masurarii calitatii, bazandu-se fie pe caracteristicile obiective ale marfurilor, fie pe estimarile subiective ale consumatorilor.
Pe piata, mecanismul de reductie a utilitatilor complexe la utilitatea simpla se realizeaza in mod spontan, in procesul
schimbului, iar in sfera consumului acest lucru are loc prin aprecierile subiective ale consumatorilor.

Despre utilitate simpla si complexa se poate vorbi nu numai in cazul marfurilor care,
prin caracteristicile lor, au functii diferite, ci si in cazul celor cu o singura functie. Chiar si din
punctul de vedere al unei singure caracteristici, o marfa se poate dovedi mai utila decat
alta. In cazul a doua ceasuri care nu se deosebesc intre ele decat prin durata de functionare
fara defectari, cel care functioneaza mai mult timp fara a fi necesara interventia
reparatorului va avea o utilitate mai mare (si mai complexa) decat celalalt. Pe planul
consumului, o marfa care are capacitatea de a satisface o nevoie pentru un timp mai
indelungat (cu aceeasi destinatie) este mai utila decat o alta, putandu-se spune ca are si o
utilitate mai complexa.
Metodologia de incadrare, de catre consumatori, a marfurilor in clase de calitate se
poate folosi cu succes si in derularea operatiunilor de stabilire a gradelor de complexitate a
utilitatii lor.
Curbe de indiferenta si linii bugetare
Pentru a-si satisface nevoile ai caror purtatori sunt, oamenii consuma bunuri care, sub aspectul modului in care isi
dovedesc utilitatea, se impart in trei categorii: independente, substituibile si complementare.
Bunurile independente sunt bunurile care se pot utiliza in mod individual, punandu-si in valoare utilitatea fara nici o
legatura (de asociere sau de excludere) cu altele (cum ar fi apa, laptele s.a.).

Bunurile substituibile sunt acele bunuri care, in consum, se pot inlocui unele cu altele fara a afecta (daca suntperfect
substituibile, ceea ce se intalneste foarte rar) sau afectand intr-o oarecare masura (daca sunt partial substituibile)
satisfactia consumatorului. Exemple in acest sens pot fi: untul si margarina, zaharul si zaharina, autocamionul si vagonul
s.a.
Bunurile complementare au specific faptul ca, in consum, se presupun unele pe altele, altfel neputandu-si dovedi deloc
(daca sunt strict complementare) sau doar in parte utilitatea (daca sunt partial substituibile).
In studiul modalitatilor de combinare si substituire a bunurilor, la care oamenii apeleata datorita caracterului limitat al
resurselor, teoria utilitatii si a consumului se bazeaza in foarte mare masura pe utilizarea a doua instrumente de analiza:
curbele de indiferenta si liniile bugetare.
Curbe de indiferenta
Combinatiile sau ansamblurile de marfuri care intra in consumul unei persoane oferindu-i acelasi nivel al satisfactiei pot sa
fie reprezentate grafic prin puncte ale caror coordonate sunt egale cu marimea cantitatilor consumate din fiecare bun in
parte. Unind intre ele aceste puncte se obtine o curba (cand se combina doua bunuri), un plan (cand se combina trei) sau
un hiperplan (daca se combina peste trei bunuri) denumite de indiferenta. Deoarece functiile celor trei elemente
mentionate sunt echivalente, pentru a usura intelegerea mecanismelor care le presupun, teoria economica opereaza
aproape exclusiv cu primul dintre ele, de cele mai multe ori format pe seama unor combinatii constituite din numai doua
marfuri.
Prin curba de indiferenta (pe care o putem numi si de utilitate) se intelege locul geometric al punctelor ale caror
coordonate exprima toate combinatiile posibile de doua marfuri (X si Y) care asigura consumatorului un nivel dat
(constant) de satisfactie. Asadar, utilitatile combinatiilor de bunuri marcate de punctele de pe o curba de indiferenta sunt
egale.
Presupunerea ca in consumul unei persoane intra doar doua marfuri nu are acoperire in realitate, oamenii, pentru a trai,
consumand un numar foarte mare de bunuri. Ea este adoptata in analizele microeconomice numai in scopul simplificarii
explicatiilor. Pentru a nu parea lipsita de sens, se poate considera ca marfa X este una cat se poate de concreta (paine,
zahar etc.), iar Y ar avea semnificatia de alte marfuri care pot fi procurate cu veniturile ramase necheltuite dupa
cumpararea marfii X ( sau de marfa bani, care serveste la achizitionarea tuturor celorlalte marfuri de care are nevoie
consumatorul ).
Pentru a construi o curba de indiferenta, se pleaca de la o functie de utilitate de forma:
nivel constant U0 al acesteia, ea fiind expresia unei egalitati de genul:

U= f(x,y), precum si de la un

f(x,y) = U0
Cunoscand marimea constanta U0 si atribuind valori lui x, se obtin foarte usor marimile lui y. Unind punctele avand
coordonatele determinate in acest fel, se obtine curba de indiferenta a carei forma este cea din Fig. 2.4.

U
Fig. 2.4. Curba de indiferenta
Literatura economica a evidentiat si demonstrat cateva particularitati legate de forma acestor curbe[8].

Fig. 2.5. Curba de preferinta

1) Mai intai, asa cum rezulta din
graficul prezentat, curbele de
indiferenta sunt continuu
descrescatoare(neprezentand deci
portiuni crescatoare). Daca ar exista
astfel de portiuni, s-ar incalca principiul
logic potrivit caruia, atat timp cat
consumatorul se comporta
rational, combinatiile de marfuri care
presupun consumuri mai mari din
ambele bunuri sunt preferate celor care presupun consumuri mai mici, in astfel de conditii intre utilitatea totala si consum
existand un raport direct proportional.
De exemplu, punctele A si B din Fig. 2.4. nu se pot situa pe aceeasi curba de indiferenta deoarece indica niveluri diferite
de utilitate. Cum in A ambele consumuri sunt mai mici decat in B, combinatia B va fi preferata de consumator combinatiei
A (deoarece UB > UA).
2) Pe de alta parte, de vreme ce indica niveluri diferite de utilitate, curbele de indiferenta nu pot avea puncte
comune (nu se pot intersecta sau atinge). Orice punct comun ar indica egalitatea utilitatilor, iesind din definitia curbelor de
indiferenta.
3) In fine, curbele de indiferenta sunt convexe fata de originea sistemului de axe, exprimand ceea ce teoria
microeconomica denumeste convexitatea preferintelor consumatorilor. Aceasta proprietate poate fi demonstrata fie cu
ajutorul legii utilitatii marginale descrescande (principiului lui Gossen) [9] potrivit careia pe masura ce un consum creste,
utilitatea marginala scade, fie apeland la colinele utilitatii si la hartile de indiferenta.
Deplasarea pe aceeasi curba de indiferenta atunci cand unul din cele doua consumuri creste este posibila numai
daca, in acelasi timp celalalt consum scade (in asa fel incat sporul de utilitate obtinut pe prima cale sa anuleze pierderea
de satisfactie obtinuta pe cea de-a doua cale, astfel utilitatea totala ramanand constanta).
Deplasarea pe suprafata aceleiasi curbe de indiferenta atunci cand unul din cele doua consumuri creste este
posibila numai daca celalalt consum scade (in asa fel incat sporul de utilitate obtinut pe prima cale sa anuleze pierderea de
satisfactie obtinuta pe cea de-a doua cale, astfel utilitatea totala ramanand constanta).

Fig. 2.5. Colina a utilitatii

Colina utilitatii este
reprezentarea grafica in spatiu a
evolutiei utilitatii totale ca o functie de
doua consumuri x si y - U = f(x,y) -,
prezentandu-se ca in Fig. 2.5.
Denumirea de colina a reiesit
din forma evolutiei utilitatii totale U ca
functie de cele doua consumuri (x si y).
Sectionand o astfel de colina cu
planuri orizontale U0, U1, U2 etc. situate la
inaltimi ordonate crescator, se obtine
o harta de indiferenta asemanatoare cu cea din Fig. 2.6.
Curbele de nivel U0,U1, U2 etc. care formeaza o astfel de harta indica niveluri diferite ale satisfactiei consumatorului
determinate de anumite consumuri x si y din doua marfuri X si Y, punctului V (care marcheaza varful colinei)
corespunzandu-i utilitatea maxima (Umax).

Pentru a explica ceea ce exprima o harta de indiferenta vom spune ca oricare din cele doua marfuri estebuna daca,
in urma cresterii consumului, ii aduce consumatorului un spor de utilitate si rea atunci cand, in aceleasi conditii, ii creeaza
acestuia insatisfactie.
Dupa cum este lesne de constatat, o harta de indiferenta este structurata in patru zone, fiecare avand o
semnificatie aparte.

Fig. 2.6. Harta de indiferenta

Zona I, situata intre axele
AV si VB, este cea in care ambele
marfuri sunt bune. Astfel, marind
consumul din marfa X, ceea ce
produce o deplasare de la stanga
la dreapta pe axa Ox (intre O si
B), respectiv pe axa AV, este
echivalenta cu o deplasare de la
baza spre varful colinei din Fig.
2.5. (cu o urcare sau un salt),
utilitatea totala crescand.
Totodata, o suplimentare a
consumului din marfa Y,
reflectata de o deplasare de jos in
sus pe axele Oy si BV, este
echivalenta tot cu o urcare pe
colina utilitatii de la baza spre
varf. De aceea, cresterea celor
doua consumuri este rezultatul unui comportament rational al consumatorului, soldandu-se cu cresterea satisfactiei sale.
Pe de alta parte, mentinerea pe aceeasi curba de nivel (U0, sa zicem) are loc marind un consum si micsorandu-l pe
celalalt, (astfel incat sporul de satisfactie obtinut prin cresterea primului consum sa fie anulat de pierderea de satisfactie
cauzata de diminuarea celuilalt).
In zona II, cuprinsa intre axele BV si CV, marfa Y continua sa ramana buna, cresterea consumului din ea
provocand o urcare pe colina utilitatii (intre B si V), in timp ce marfa X devine rea, cresterea consumului peste limita
marcata de punctul B (ceea ce reflecta un comportament nerational) determinand o coborare pe aceeasi colina (creand
insatisfactie). Mentinerea pe aceeasi curba de utilitate este posibila marind sau micsorand simultan ambele consumuri (de
asa maniera incat insatisfactia provocata de suplimentarea consumului din marfa rea sa fie anulata de sporul de satisfactie
cauzat de sporirea consumului din marfa buna).
In zona III, situata intre axele CV si VD, lucrurile se petrec invers ca in zona I, ambele marfuri fiind rele. De aceea,
sporirea consumurile peste limitele marcate de punctele A si B este expresia celui mai irational comportament. Pastrarea
constanta a utilitatii se realizeaza ca in zona I (marind un consum si diminuandu-l pe celalalt).
In zona IV marfa X este buna iar marfa Y rea, comportamentul consumatorului fiind asemanator cu cel din zona II
(fiind din nou nerational).
Concluzia care se desprinde din analiza hartii de indiferenta este aceea ca singura zona in care consumatorul se
comporta rational este zona I (in toate celelalte el cheltuindu-si veniturile pe cel putino marfa care-i creeaza insatisfactie).
Tocmai de aceea, curbele de indiferenta se vor prezenta sub forma curbelor de nivel (de utilitate) din aceasta zona, fiind
continuu descrescatoare si convexe fata de originea sistemului de axe (Fig. 2.8).
Curbele de indiferenta din aceasta figura, cu toate caracteristicile lor, ne permit sa facem inca doua constatari.
1).Astfel, un punct oarecare A, situat pe o curba de indiferenta U 1, va marca un nivel al satisfactiei mai inalt decat cel
desemnat de un alt punct B, de pe o linie de indiferenta inferioara U 0 datorita faptului ca in A ambele consumuri sunt mai
mari decat in B (xA > xB si yA > yB).
2) In acelasi timp, un punct C, situat pe o curba de indiferenta oarecare U 2, indica o utilitate mai mare decat un punct B
situat pe o curba de indiferenta inferioara U0 chiar si atunci cand unul din cele doua consumuri este mai mic in C decat in B.
Astfel, chiar daca xC < xB, datorita faptului ca yB > yC, rezulta ca UC >UB deoarece sporul de satisfactie obtinut de
consumator prin cresterea consumului din marfa Y de la yB la yC este mai mare decat pierderea de satisfactie cauzat de
reducerea consumului din marfa X de la xB la xC.

3) Prin urmare, orice deplasare spre dreapta, in sus sau si spre dreapta si in sus de pe o curba de indiferenta pe alta este
echivalenta cu cresterea utilitatii (deplasarile in sensurile opuse echivaland cu reducerea acesteia).

Fig. 2.7. Curbe de

indiferenta

Toate caracteristicile
si constatarile expuse sunt
utile in analiza
comportamentului
consumatorilor si a actelor de
consum.
Liniile bugetare
Prin linie bugetara se
intelege locul geometric al
punctelor ale caror
coordonate marcheaza toate
combinatiile posibile de
marfuri care pot fi procurate
de un consumator folosind
integral veniturile de care dispune[10].
Se poate observa asadar ca daca in definirea curbelor de indiferenta se considera constanta utilitatea totala, in
cazul liniilor bugetare constante sunt veniturile.
Pentru a trasa o linie bugetara se pleaca de la asa numita restrictie bugetara, care presupune egalitatea
veniturilor consumatorului (V) cu cheltuielile C ale sale (sau diferenta nula intre venituri si cheltuieli):
V=C
VC=0
Celelalte cazuri nu sunt posibile deoarece:
1) cheltuielile consumatorului nu au cum fi mai mari decat veniturile sale disponibile (dispunand de numai o mie de
lei nu ai cum sa cheltui din aceasta suma trei mii de lei);
2) datorita faptului ca, oricat de bogata ar fi o persoana, veniturile se vor situa intotdeauna sub nivelul
nevoilor, cheltuielile nu pot fi nici mai mici decat veniturile, nevoile presand-o pe aceasta sa-si cheltuiasca in totalitate
veniturile.
Cum cheltuielile nu pot fi nici mai mari nici mai mici decat veniturile disponibile, prezentarea restrictiei bugetare sub forma
egalitatii V = C este deci cat se poate de fireasca.
Daca in consumul unei persoane intra n marfuri, restrictia bugetara va fi de forma:

(in care: xi cantitatea consumata dintr-o marfa oarecare i; pi pretul marfii i), iar daca, in tonul analizelor de pana aici, se
presupune ca veniturile disponibile sunt cheltuite de consumator numai pe doua marfuri X si Y, restrictia va fi de genul:
V = x p x + y py
in care: x, y consumurile din cele doua marfuri X si Y; p x, py- preturile celor doua marfuri.

Din restrictia bugetara poate fi dedusa ecuatia liniei bugetare. Urmarind, in continuare, simplificarea explicatiilor,
vom opera cu cea de-a doua forma a restrictiei bugetare, din care rezulta ecuatia:

Cum, la un moment dat, marimile V, px si py sunt constante, ecuatia liniei bugetare va fi una de forma:
y = f(x),
ceea ce inseamna ca, in toate cazurile, consumul dintr-o marfa oarecare X este o functie de consumurile din celelalte
marfuri Y (cheltuind veniturile pe o marfa, raman mai putini bani pentru altele).
Evident ca ecuatia liniei bugetare poate fi si de genul:

Pentru a trasa linia bugetara este necesar sa se cunoasca cel putin doua puncte prin care ea trece, pe care le vom
nota cu A si B.
Punctul A, de pe axa Oy, exprima situatia speciala in care consumatorul renunta la marfa X (ceea ce inseamna ca x
= 0), cheltuindu-si integral veniturile pe cealalta marfa (Y), al carei consum va inregistra nivelul maxim (y max):

Prin urmare, punctul A va fi de coordonate:

(x= 0 si = ymax =

).

Celalalt caz special, in care se renunta la marfa Y si se maximizeaza consumul din marfa X, este reprezentat de
punctul B, de coordonate:

(y = 0 si x = xmax =

).

Unind intre ele punctele A si B de pe cele doua axe (pentru care unul din cele doua consumuri estenule), se obtine
linia bugetara AB din Fig. 2.8.

Fig. 2.8. Linie bugetara

Toate celelalte puncte de pe
linia bugetara AB
marcheaza consumuri pozitive din
ambele bunuri.
In conditiile date, deoarece
marimile V, px si py sunt constante,

raportul
, pe care-l vom nota cu a, va fi constant, la fel ca si raportul
liniei bugetare pate fi adusa la forma:

, pe care il vom nota cu b. Ca urmare, ecuatia

y = a bx
care nu este altceva decat ecuatia dreptei. De aceea, linia bugetara, daca lucrurile se judeca in astfel de termeni, este de
fapt o dreapta a bugetului.
Parametrul a (termenul liber) al liniei bugetare are semnificatia economica de consum maxim din marfa X care se
poate realiza atunci cand se renunta cu totul la marfa X.
Al doilea parametru (b), respectiv coeficientul unghiular al dreptei bugetare, ne arata la cate unitati de marfa Y
trebuie sa renunte consumatorul pentru a putea achizitiona o unitate in plus din marfa X (cu cate unitati scade un consum
cand celalalt creste cu o unitate, veniturile constante cheltuindu-se in totalitate). Cu aceasta semnificatie, el mai este
denumit si coeficient de regresie.
Ca orice alt coeficient unghiular, parametrul b este egal cu tangenta unghiului format de dreapta bugetara cu axa
absciselor (pe care-l vom nota cu
), respectiv cu raportul intre cateta opusa (OA) si cateta alaturata (OB) din triunghiul
dreptunghic AOB:

Cu alte cuvinte, inclinatia liniei bugetare fata de axa absciselor este egala cu raportul dintre preturile celor doua
marfuri, aratandu-ne de cate ori este mai mare pretul marfii X, al carei consum se suplimenteaza cu cate o unitate, decat
cel al marfii Y, la care, in consecinta, trebuie sa se renunte.

Alegerea rationala a marfurilor

Pe piata, un consumator are comportament rational daca-si cheltuieste veniturile in asa fel incat sa realizeze o
satisfactie cat mai mare. Rationalitatea este data de tendinta fireasca a acestuia de a-si maximiza utilitatea dupa consum,
utilizare sau posesie.
Criterii de alegere
In general, la alegerea marfurilor care urmeaza sa se procure de pe piata cu un anumit nivel (V) al veniturilor se
tine seama in principal de doua criterii :
1)

utilitatea marginala de care marfurile dau dovada in consum;

2)

preturile solicitat de vanzatori.

Criteriile de alegere sunt avute in vedere in acelasi timp, existand cazuri in care marfuri foarte utile nu se procura
din cauza preturilor prea mari la care se vand, precum si situatii cand marfuri foarte convenabile sub aspectul preturilor nu
sunt cumparate deoarece ele nu prezinta utilitate pentru consumatori (nu au nevoie de ele).
Aceste doua criterii analitice pot fi reunite intr-un singur criteriu sintetic, sub forma unui indicator pe care-l vom
nota cu ki, a carui marime se calculeaza cu relatia:

,
in care: Ui utilitatea marginala a unei marfi oarecare i; pi- pretul marfii i.

In procesul de alegere, marfurile sunt ierarhizate in functie de marimea criteriului k i, procurandu-se in aceasta
ordine (indicator care se apreciaza in ulil/unitate monetara).
Mecanismul alegerii rationale
Pentru a intelege mai usor modul de functionare a mecanismului de alegere a marfurilor pe piata, vom apela la un
exemplu, presupunand ca un consumator, care dispune de veniturile V, isi propune sa procure doar doua marfuri: X
(alimente) si Y (imbracaminte). Totodata, vom mai presupune ca sunt deja cunoscute rapoartele intre utilitatile lor
marginale si preturi corespunzatoare fiecarei unitati de marfa procurate, marimile lor fiind cele din Tabelul 2.1.
Situatia rapoartelor utilitate marginala/preturi(k i)
Tabelul 2.1.
Numarul de ordine al fiecarei unitati
de marfa procurate
1
2
3
4
5
.

kx

ky

140
100
30
5
3
.

90
70
40
7
4
.

Datele din acest tabel se interpreteaza in felul urmator: daca persoana in cauza achizitioneaza prima unitate (cea
de pe randul 1) din marfa X (de pe coloana kx), pe leu cheltuit va obtine o satisfactie de 140 de util-i (marime situata la
intersectia randului 1 cu coloana aferenta marfii X); achizitionand a patra unitate (cea de pe randul 4) din marfa Y (de pe
coloana ky), utilitatea marginala pe leu cheltuit va fi de 7 util-i (aceasta marime fiind amplasata pe randul 4 si coloana
corespunzatoare marfii Y) etc.
Deoarece criteriul ki exprima marimea utilitatii marginale pe fiecare unitate monetara afectata marfii i, prin unitate
de marfa, in cazul de fata, vom intelege cantitatea care poate fi cumparata cu un leu venituri.
Ca efect al actiunii legii utilitatii marginale descrescande, pe masura ce creste cantitatea consumata din fiecare
marfa, din tabel se poate observa, mai intai, ca valorile criteriilor sintetice k x si ky scad continuu, iar apoi ca ele tind sa
devina egale.
Presupunand ca veniturile pe care le poseda consumatorul ar fi de numai un leu, pentru a-si asigura satisfactia
maxima, el va procura prima unitate din marfa X, obtinand o satisfactie de 140 util-i (in Tabelul 2.1, 140 fiind cea mai mare
valoare, situandu-se pe randul 1 si coloana aferenta marfii X). Cantitatea cumparata din marfa Y va fi, evident, nula. Daca
veniturile ar fi de 2 unitati monetare, prima unitate se va cheltui pe marfa X (lucru constatat deja), iar cea de-a doua fi
destinata celei de-a doua unitati din marfa X (pentru care kx = 90) , in felul acesta obtinandu-se satisfactia maxima de: 140
+ 100 = 240 util-i (neexistand vreo alta alegere care sa asigure o satisfactie mai mare). Cand veniturile ar fi de 3 lei, cu
primii 2 lei se va opta pentru prima si a doua unitate din marfa X (ca in cazul anterior), cel de-al treilea orientandu-se spre
prima unitate din marfa Y (dupa marimile 140 si 100 urmand 90), utilitatea totala maxima fiind: 140 + 100 + 90 = 330 utili.
Urmand aceleasi rationamente, rezultatele alegerilor rationale se vor prezenta ca in Tabelul 2.2.
Toate evaluarile expuse in acest paragraf se realizeaza in subconstientul consumatorului, acesta neavand inca la
dispozitie instrumente de cuantificare a utilitatilor totale si marginale.
Rezultatele alegerilor rationale
Tabel 2.2
Venituri
x

1
1

2
2

3
2

4
2

5
2

y
Umax

0
140

0
240

1
330

2
400

3
440

2.5. Determinarea combinatiilor optime de marfuri

Prin consum optim de marfuri se intelege un consum care simultan respecta urmatoarele doua conditii:
1)

maximizeaza satisfactia (utilitatea) totala a consumatorului;

2)

respecta constrangerea bugetara.

Ca urmare, orice metoda de determinare a consumurilor optime trebuie sa se bazeze in primul rand pe:
1)

o functie de utilitate;

2)

o restrictie bugetara.

Optimizarea consumurilor de marfuri pe seama teoriei utilitatii se bazeaza pe procedee in general cunoscute, utilizabile in
ocazii foarte diverse. Dintre acestea, noi vom apela doar la doua: cel clasic si cel al multiplicatorului lui Lagrange [11].
A. Metoda clasica
Aceasta este preluata din analiza matematica, putandu-se fundamenta foarte bine si pe argumente exclusiv economice
(asa cum vom proceda noi in continuare).
Pentru a usura demonstratiile, vom apela din nou la cazul cel mai simplu in care consumatorul doreste sa-si cheltuiasca
integral veniturile V pe doua marfuri X si Y, care se vand pe piata la preturile p x si py, functia de utilitate cu care se
opereaza fiind:
U = f(x;y)
Pe de alta parte, restrictia bugetara in acest caz va fi de forma:
V = x p x + y py ,
din care rezulta ca:

Daca in functia de doua variabile independente: U = f(x;y), se inlocuieste y cu expresia lui de calcul, se obtine o
functie de utilitate de o singura variabila:

in care: V, px si py - constante.
Asa cum se cunoaste deja, utilitatea marginala a unei marfi oarecare X se determina cu una din relatiile:
Um= U / x

Din aceasta formula rezulta:

dU = dxUx
Pentru variatii ale consumului cu cate o singura unitate sau la limita (asa cum presupune definitia utilitatii
marginale), respectiv pentru

x = 1 sau

, sunt valabile relatiile:

dU = Ux
Deoarece:

dUx =

(in care: Ux0 utilitatea initiala; Ux1- utilitatea modificata in urma cresterii consumului din marfa X cu o unitate sau cu o
valoare infinit de mica), inseamna ca:
Ux1 = Ux0 + Ux
Cu alte cuvinte, ca efect al suplimentarii consumului dintr-o marfa oarecare X cu cate o unitate (sau cu marimi
infinit de mici), satisfactia totala a consumatorului creste (Ux1> Ux0) numai daca utilitatea marginala Uxeste pozitiva.
In consecinta, utilitatea totala inceteaza sa mai creasca (Ux1 = Ux0), atingand nivelul maxim, in momentul in care
utilitatea marginala Ux devine nula. Aceasta constatare este echivalenta cu cea la care s-a ajuns in analiza matematica,
potrivit careia o functie (in cazul de fata cea de utilitate) atinge o valoare extrema atunci cand prima sa derivata (care aici
are semnificatia de utilitate marginala) este egala cu zero.
Asadar, prima conditie ca un consum sa fie optim din punctul de vedere al utilitatii este aceea cautilitatea sa
marginala sa fie nula.
Marindu-se in continuare consumul, utilitatea marginala devine negativa, ceea ce determina scaderea utilitatii
totale (Ux1 < Ux0).
Prin urmare, cea de-a doua conditie de optime este aceea ca variatia utilitatii marginale, pusa in evidenta
de derivata secunda a functiei de utilitate sau prima derivata a functiei utilitatii marginale (care ne arata ce se intampla
cu utilitatea marginala cand consumul creste la limita) sa fie negativa. Acest lucru este valabil numai pentru x > xo,
xo fiind consumul optim din marfa X, pentru care prima derivata a functiei de utilitate (care ne arata ce se intampla cu
utilitatea totala cand consumul creste la limita) este nula.
In astfel de conditii, consumul optim din marfa X se calculeaza determinand utilitatea marginala a acesteia,
anuland-o si apoi rezolvand ecuatia astfel obtinuta.
Consumul optim din marfa Y se determina in acelasi mod sau, pur si simplu, inlocuind in relatia de calcul a lui y pe x
cu xo:

Grafic, consumul optim (xo) dintr-o marfa X se determina stabilind abscisa punctului M de pe curba utilitatii totale in
care aceasta atinge nivelul maxim (Fig. 2.9).
Metodei clasice de optimizare a consumurilor i se reproseaza faptul ca nu ar fi utilizabila decat in cazurile in care in
structura acestora ar intra doar doua marfuri (lucru practic neintalnit in realitate).

Fig. 2.9. Optimizarea consumului

B. Metoda multiplicatorului lui Lagrange(

Bazandu-se pe aceleasi rationamente economice, aceasta metoda se bucura de avantajul ca se poate utiliza
absolut in toate cazurile, indiferent de numarul marfurilor care intra in componenta consumului unei persoane.
Presupunand ca in structura consumului vor intra nu neaparat doua ci un numar de n marfuri (n = 1, 2, 3, ), functia
de utilitate si restrictia bugetara vor fi:
U = f(x1, x2, xn)

,
in care: xi consumul dintr-o marfa oarecare i; pi- pretul marfii i.
Aceste doua instrumente ale teoriei utilitatii pot fi integrate intr-o functie tip Lagrange de forma:

sau:

,
in care:

- multiplicatorul lui Lagrange.

Acest multiplicator are semnificatia economica de indicator care ne arata ce se intampla cu satisfactia
consumatorului atunci cand restrictia bugetara este intarita sau slabita. Astfel, atunci cand valoarea sa este mare,
respectarea restrictiei este foarte importanta, iar cand ea se apropie de zero, restrictia poate fi relaxata. De pilda,
cand

, atunci L = U, restrictia bugetara disparand din structura functiei lui Lagrange.

Cele doua conditii de optim ale unui consum se mentin (si se demonstreaza) ca in cealalta metoda, presupunand:
1) anularea utilitatilor marginalei (egale cu primele derivate partiale ale functiei U);

2) valori negative ale utilitatilor marginale (ale derivatelor partiale secunde ale aceleiasi functii U - derivatele
primelor derivate) pentru cresteri ale consumurilor mai mari decat cele care anuleaza utilitatile marginale.
In aceste conditii, aplicarea metodei Lagrange in stabilirea consumurilor optime de marfuri presupune
determinarea derivatelor partiale ale functiei de utilitate U in raport cu fiecare consum x i si cu
sistemului de ecuatii cu n+1 variabile si n+1 necunoscute astfel obtinut, adica a sistemului:

, anularea lor si rezolvarea

.
.
.

Pentru a ne convinge ca aceste consumuri maximizeaza functia Lagrange, este necesar sa se verifice si cea de-a doua
conditie.
Marimile care maximizeaza functia lui Lagrange vor maximiza si utilitatea consumatorului.
Mecanismul de optimizare a consumurilor poate fi evidentiat si grafic, facandu-se apel concomitent la curbele de
indiferenta si la liniile bugetare (Fig. 2.10).
Pentru ca un consum sa se afle in stare de echilibru, el trebuie sa fie absolut convins ca a atins, in conditiile date de
venituri si preturi, satisfactia maxima. Altfel, va fi mereu nelinistit, cautand noi solutii de crestere a acesteia.
Plecandu-se de la definitia consumului optim si transpunand-o grafic, rezulta ca un punct marcheaza un astfel de
consum numai daca se afla simultan pe cea mai inalta curba de indiferenta (cea care reprezinta utilitatea maxima) si pe
linia bugetara aferenta restrictiei bugetare[12].

Fig. 2.10. Echilibrul

consumatorului
De exemplu, o combinatie
de genul celei desemnata de
punctul C, situat doar pe curba
de indiferenta Umax, desi asigura
consumatorului nivelul maxim de
satisfactie, nu este optima
deoarece incalca restrictia
bugetara (nefiind amplasat si pe
dreapta AB), presupunand un
venit mai mare decat cel
disponibil (punctul C fiind situat
deasupra acestei drepte
bugetare. Pe de alta parte, un
punct oarecare D, situat doar pe
dreapta bugetara AB, nu
marcheaza nici el o combinatie
optima de marfuri deoarece, chiar daca se respecta restrictia bugetara, nu se asigura nivel maxim al utilitatii U max, ci unul
mai coborat (punctul C situandu-se sub curba de indiferenta U max). Prin urmare, numai punctul de echilibru E, situat atat pe
linia bugetara AB cat si pe curba de indiferenta Umax indica o combinatie optima de marfuri.
Concluzia care se desprinde de aici este urmatoarea: grafic, o combinatie optima de marfuri (xo, yo) este
marcata de coordonatele punctului de echilibru E in care dreapta bugetara AB, aferenta veniturilor si
preturilor date, este tangenta la cea mai inalta curba de indiferenta posibila (in aceleasi conditii de venituri
si preturi).

Rata marginala de substituire a marfurilor

Pentru a obtine nivelul maxim de satisfactie (sau pentru a-si pastra acelasi nivel al utilitatii atunci cand conditiile
pietei se schimba), consumatorul este nevoit adeseori sa recurga la combinari si substituiri de marfuri.
Modul in care se realizeaza combinarea optima a marfurilor in consum a fost deja prezentat. De aceea, in
continuare ne vom ocupa numai de mecanismul de substituire a marfurilor in conditiile mentinerii constante a satisfactiei
(a celei maxime, in primul rand).

Fig. 2.11. Mecanismul substitutiei

marfurilor X si Y
Potrivit celor expuse in Fig. 2.11,
intr-o situatie oarecare, cum ar fi cea
marcata de punctul A, consumatorul
obtine satisfactia maxima daca procura
xA unitati de marfa X (de paine, sa zicem)
si yA unitati de marfa Y (de lapte). In
conditiile in care consumul de marfa Y se
impune (sub actiunea diversilor factori
existenti pe piata) sa fie micsorat cu

unitati, respectiv de la yA la yB ( y = yA
yB), pentru a pastra neschimbata
satisfactia totala este neaparat necesar
sa se mareasca celalalt consum cu

x unitati, respectiv de la xA la xB (

x = xA xB). In felul acesta are loc o deplasare pe

aceeasi curba de indiferenta Umax intre punctele A si B (in sensul A B). Daca s-ar fi micsorat cu

x unitati consumul din

marfa X ar fi fost necesar sa se suplimenteze cu

y unitati consumul de marfa Y, deplasarea pe curba Umax realizandu-se
tot intre aceleasi extreme, dar in sensul B A. Cu alte cuvinte, substitutia celor doua marfuri este evidentiata grafic
de arcul elasticitatiiAB.

Rata marginala de substituire (inlocuire), in consum, a unei marfi Y cu o alta X (

) este un indicator cu o
foarte mare putere de sugestie (motiv pentru care este folosit pe larg in analizele microeconomice), aratandu-ne la cate
unitati din marfa substituita (Y) trebuie sa se renunte atunci cand consumul din marfa care asigura substituirea (X) creste
cu o unitate pentru ca satisfactia consumatorului sa ramana constanta.[13]
Din aceasta definitie rezulta prima sa relatiesintetica de calcul:

Daca variatiile ar fi privite la limita (infinitezimale), iar functiile de consum ar fi cunoscute, indicatorul s-ar calcula
cu una din urmatoarele relatii:

,
pentru o functie de consum de forma: y = f(x),

,
pentru o functie de consum de n alte consumuri, de forma: y = f(x1, , xn)

(in care: dx,

,
, dy,
- variatiile la limita ale consumurilor din marfurile considerate; x i, , xn consumurile din
celelalte n marfuri in functie de care variaza consumul din marfa Y).
Toate aceste trei relatii ne indica ce se intampla cu un consum cand un altul variaza fie cu o unitate fie la limita, in
asa fel incat utilitatea totala sa ramana neschimbata.
Pe de alta parte, din formulele utilitatilor marginale ale marfurilor X si Y, rezulta ca:

si
Prin urmare:

,
ceea ce inseamna ca rata marginala de substitutie a doua marfuri ne mai indica de cate ori este mai mare utilitatea
marginala a uneia decat a celeilalte (de cate ori o marfa este mai utila decat cealalta ).
Prin urmare, chiar daca utilitatile nu pot fi strict comensurate, rata marginala a substitutiei ne oferainformatii
numerice despre raportul intre utilitatile marginale.
Se poate demonstra ca, atunci cand un consumator este in stare de echilibru, este valabila urmatoare relatie:

,
ceea ce insemna ca (intr-o astfel de situatie) raportul intre utilitatile marginale ( Ux si Uy) ale celor doua marfuri X
si Y este egal cu raportul intre preturile lor ( Ux si Uy fiind utilitatile marginale, iar p x si pypreturile). De aceea este valabila
si relatia:

,
rata substitutiei aratandu-ne, in plus, care este pretul relativ al marfii substituite (adica pretul marfii Y, nu in bani,
ci in unitati de marfa X) , respectiv de cate ori este mai scumpa o marfa (X) decat cealalta (Y).
In Fig. 2.11. inclinatia (panta) curbei de indiferenta Umax intre punctele A si B este egala cu inclinatia dreptei AB,
care uneste cele doua puncte, fata de axa absciselor (sau de o paralela CD la aceasta axa), respectiv cu tangenta
unghiului
din triunghiul dreptunghic ABC.
Deoarece:

,
reiese ca:

,
rata substitutiei fiind egala cu inclinatia curbei de indiferenta, intr-o zona sau intr-un punct, fata de axa absciselor,(avand
deci si semnificatia de coeficient unghiular, respectiv de coeficient de regresie a unui consum in raport cu un altul).
Toate cele prezentate aici vin sa sublinieze consistenta in semnificatii pe care o are acest inicator economic in
consum.

Influenta economiilor si creditului asupra comportamentului consumatorilor

Presupunerea ca oamenii, sub presiunea nevoilor, mai multe decat posibilitatile de satisfacere, isi cheltuiesc
integral veniturile imediat dupa obtinerea lor, nu este valabila intotdeauna. Multi oameni, pentru a-si acoperi unele nevoi
viitoare, fac economii un anumit timp, dupa cum multi altii, pentru a-si satisface unele nevoi prezente, apeleaza la credite.
Influentele economiilor si creditelor

Nu numai nevoile sunt cele care-i determina pe consumatori sa economiseasca sau sa apeleze la credite, ci si
anumite interese pur economice, care dau un suport logic acestor acte.
Pentru a simplifica lucrurile cat mai mult, vom presupune ca, intr-o perioada de timp formata doar din doi ani
(lucrurile prezentandu-se la fel indiferent de cati ani ar avea perioada), un consumator castiga veniturile V 1 (in primul an) si
V2 (in al doilea an), cheltuielile sale fiind de C1 lei in primul an si de C2 lei, in anul al doilea[14].
Daca, in primul an, de pilda, veniturile sunt mai mari decat cheltuielile (V1 > V2), consumatorul va realiza
o economie (E), a carei marime va fi:
E = V1 V2
Depusa la banca, la o rata anuala a dobanzii i, ea ii va aduce un venit suplimentar, sub forma unei dobanzi D, egal
cu:
D = E i = (V1 V2) i
Pentru a nu complica prea mult explicatiile, vom presupune ca dobanda D este expresia unui venit
real, marimea i fiind curatata de efectele inflatiei (fiind, de fapt, ceva de genul diferentei intre rata dobanzii si cea a
inflatiei).
Veniturile totale (V) incasate de consumator pe ansamblul perioadei vor fi:
V = V1 + V2 + D,
iar cheltuielile totale (C) vor fi egale cu suma cheltuielilor din fiecare an
C = C 1 + C2
In celalalt caz, cand consumatorul doreste sa cheltuiasca o suma C1 mai mare decat veniturile V1, el va fi pus in
situatia de a imprumuta o suma (I) egala cu diferenta intre cheltuieli si venituri:
I = C1 V1
La aceeasi rata i a dobanzii, pentru ea va plati, din veniturile celui de-al doilea an, o dobanda (D) care se calculeaza
cu relatia:
D = I i = (C1 V1) i,
aceasta adaugandu-se la cheltuieli. De aceea, cheltuielile totale vor avea structura:

C = C1 + C2 + D,
veniturile totale fiind:
V = V1 + V2 .
De aici rezulta clar ca efectele creditelor sunt inversul implicatiilor economiilor, motiv pentru care, in cele ce
urmeaza, ne vom ocupa doar de economii.
Luand in considerare intreaga perioada de doi ani, restrictia bugetara va fi respectata, ea imbracand forma
cunoscuta:
V=C

sau

V - C = 0.

Inlocuindu-se in aceste relatii veniturile si cheltuielile totale cu expresiile lor de calcul, restrictia bugetara pe termen
lung va putea imbraca mai multe forme:
V1 + V2 + D = C1 + C2
V1 + V2 + i(V1 - C1) = C1 + C2
V1 + V2 + iV1 = C1 + iC1 + C2
de aici:
V1(1 + i) + V2 = C1(1 + i) + C2
De aceasta ultima relatie ne vom folosi in cele ce urmeaza.
Continuand sirul transformarilor se ajunge la expresia:
(1 + i) (V1 - C1) = V2 - C2
V2 - C2 = E(1 +i),
ceea ce inseamna ca, in conditiile in care consumatorul realizeaza in primul an al perioadei considerate o economie de E
lei, in cel de-al doilea an cheltuielile (C2) vor fi mai mari decat veniturile incasate (V2) nu numai cu economiile respective,
ci de (1 + i) ori acele economii.
Din ultima relatie reiese ca:
C2 = V2 + E(1 +i)
C2 = V2 + E + iE
C2 = V 2 + E + D
Se poate concluziona ca, in aceleasi conditii, cheltuielile consumatorului in cel de-al doilea an (C2) vor fi constituite
din veniturile incasate in acest an (V2), la acare se adauga nu numai economiile facute in primul an (E), ci si dobanda
incasata la aceste economii (D).
Ultimele doua concluzii ne conduc la ceea ce putem denumi logica sau ratiunea economisirii: a economisi nu
inseamna doar a amana (ori transfera dintr-o perioada in alta) niste cheltuieli, ci si un mod de sporire a veniturilor (pe
seama dobanzilor). Cu alte cuvinte, a economisi pentru a castiga este un lucru cat se poate de logic, marcand un
comportament rational al consumatorului[15].
Dobanda poate fi considerata deci ca fiind pretul sau recompensa in expresie baneasca a sacrificiului pe care o
persoana il face atunci cand isi restrange consumul, ea fiind un stimulent al actului de economisire (un factor de
compensare).
Daca in loc sa economiseasca o persoana se imprumuta, in felul acesta avand posibilitatea de a-si grabi
consumul in baza veniturilor din perioadele viitoare, in anul scadentei suma imprumutata I (I = C 1 - V1) si dobanda aferenta

D (D = i x I) nu se vor mai adauga la veniturile totale, ci la cheltuielile totale, motiv pentru care veniturile care se vor
cheltui in acest an vor fi:
C2 = V2 - I - D,
dobanda D fiind acum pretul platit de consumator pentru privilegiul de a putea grabi unele consumuri.

Implicatiile economiilor si creditelor asupra curbelor de indiferenta si liniilor bugetare

Imediat ce consumatorul se angajeaza intr-un efort de economisire a veniturilor (de amanare a unor consumuri), in
constructia si utilizarea curbelor de indiferenta si a liniilor bugetare locul consumurilor efective (fizice) de bunuri este luat
de consumurile monetare, respectiv de expresia baneasca a consumurilor fizice (de cheltuielile care susain aceste
consumuri).
Curbele de indiferenta intertemporale
Prin curba de indiferenta intertemporala se intelege acea curba de indiferenta obtinuta prin unirea punctelor ale
caror coordonate exprima toate combinatiile posibile de cheltuieli (de consumuri monetare) C 1 si C2pe care un consumator
le poate efectua in cei doi ani ai perioadei considerate care-i furnizeaza un nivel dat al satisfactiei U 0.
Pentru a putea ilustra grafic o astfel de curba se pleaca de la o functie de utilitate de forma:
U = f(C1, C2)
si de la o valoare constata U0 a utilitatii, respectiv de la o relatie de genul:
f(C1, C2) = U0,
in care: C1 si C2 sunt cheltuielile consumatorului din primul, respectiv al doilea an al perioadei.
Folosind axa absciselor pentru cheltuielile din primul an (C 1), iar axa ordonatelor pentru cele din al doilea an (C2), o
astfel de curba va arata ca in Fig. 2.12.

Fig. 2.12. Curba de

indiferenta
intertemporala
Din aceasta
reprezentare grafica rezulta
ca, in situatia in care
consumatorul, in primul an,
isi reduce cheltuielile de la
C1B la C1A, respectiv cu
C1 unitati monetare
(realizand deci o economie),
in cel de-al doilea an isi va
putea spori cheltuielile cu
C2 unitati monetare (de la
C2B la C2A), satisfactia sa
ramanand neschimbata (la
nivelul U0).
Inclinatia(panta) ace
stei curbe intre doua
puncte A si B va fi egala cu inclinatia dreptei AB (care le uneste) fata de axa absciselor (sau fata de paralela BD la aceeasi
axa), respectiv cu tangenta unghiului din triunghiul dreptunghic ADB, fiind expresia geometrica a ratei marginale de
substituire in timp a cheltuielilor din primul an cu cheltuielile din cel de-al doilea an (R mst):

SUMAR:

Prin bun, in general, se intelege tot ceea ce ofera omului satisfactie in urma
consumului, utilizarii sau doar simplei posesii, indiferent daca imbraca forma
materiala sau nemateriala. Aceasta inseamna ca tot ceea ce creeaza
insatisfactie nu este bun (fiind, prin urmare, rau).

Caracteristica de baza, definitorie, a bunurilor este aceea ca ele sunt utile omului, lucru care se dovedeste
cu ocazia consumului lor propriu-zis sau a utilizarii in diverse scopuri.

Utilitatea totala (U) este expresia satisfactiei totale pe care consumatorul

(individual) o resimte in urma consumarii unei anumite cantitati dintr-un bun dat
sau din mai multe bunuri.

Combinatiile de marfuri care intra in consumul unei persoane oferindu-iacelasi

nivel al satisfactiei pot sa fie reprezentate grafic prin puncte ale caror
coordonate sunt egale cu marimea cantitatilor consumate din fiecare bun in
parte.

Presupunerea ca in consumul unei persoane intra doar doua marfuri nu are acoperire in realitate, oamenii,
pentru a trai, consumand un numar foarte mare de bunuri. Ea este adoptata in analizele microeconomice
numai in scopul simplificarii explicatiilor.

Prin linie bugetara se intelege locul geometric al punctelor ale caror coordonate marcheaza toate
combinatiile posibile de marfuri care pot fi procurate de un consumator folosind integral veniturile de care
dispune.

Pentru a obtine nivelul maxim de satisfactie (sau pentru a-si pastra acelasi nivel atunci cand conditiile
personale sau ale pietei se schimba), consumatorul este nevoit adeseori sa recurga la combinari si
substituiri de marfuri.

Presupunerea ca oamenii, sub presiunea nevoilor (mai mari decat posibilitatile de acoperire), isi cheltuiesc
integral veniturile imediat dupa obtinerea lor (pe care s-au bazat toate demonstratiile de pana acum) nu
este valabila chiar oricand. Multi oameni, pentru a-si acoperi unele nevoi viitoare, fac economii un anumit
timp, dupa cum multi altii, pentru a-si satisface unele nevoi prezente, apeleaza la credite.

Imediat ce consumatorul se angajeaza intr-un efort de economisire a veniturilor

(de amanare a unor consumuri), in constructia si utilizarea curbelor de
indiferenta si a liniilor bugetare locul consumurilor efective (fizice) de bunuri
este luat de consumurile monetare, respectiv de expresia baneasca a
consumurilor fizice