Sunteți pe pagina 1din 14

Raportul

juridic
financiar

Dumitrescu Anca
Grupa 712
Seria A

Raportul juridic de drept financiar

1
Ce este dreptul financiar?
Dreptul financiar poate fi definit ca fiind format din totalitatea
actelor
normative care reglementează relaţiile de constituire, repartizare şi
utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice,
destinate satisfacerii sarcinilor social-economice ale societăţii. Prin
intermediul finanţelor publice se asigură constituirea, repartizarea şi
utilizarea eficientă a banului public pentru sporirea producţiei de mărfuri,
dezvoltarea forţelor de producţie, dezvoltarea învăţământului şi culturii,
ocrotirea sănătăţii etc.

Ce este raportul juridic?


Un raport juridic cuprinde acele relaţii sociale şi economice
reglementate de normele juridice.
Premisele fundamentale ale oricărui raport juridic sunt:
- Norma juridică
- Subiectele de drept
- Faptul juridic
Premiza principală a raportului juridic de drept financiar este faptul
juridic. Acesta poate fi definit astfel: împrejurările care potrivit normelor
juridice duc la apariţia, modificarea sau stingerea unor rapoarte juridice
care astfel provoacă anumite consecinţe juridice. Faptele juridice se pot
produce în două forme:
a) evenimente
b) acţiuni umane
Evenimentele sunt împrejurări care se petrec independent de
voinţa oamenilor. Spre deosebire de evenimente, acţiunile umane
private ca fapte juridice reprezintă acele manifestări de voinţă licite sau
ilicite care nasc, modifica sau sting raporturile juridice. Acţiunile umane
făcute cu scopul de a produce efecte juridice îmbracă forma actelor
juridice.

2
În dreptul financiar, actele juridice sunt făcute în scopul constituirii,
administrării, întrebuinţării şi controlului utilizării resurselor financiare ale
statului sau colectivităţilor locale.
Raportul juridic are loc relativ la un subiect, numit subiectul
raportului juridic.
În orice raport juridic, deci şi în cazul raportului financiar întâlnim două
categorii de subiecte:

a) Subiectul activ
Reprezentat de o persoana purtătoare a autorităţii publice, respectiv
statul sau o colectivitate locală si uneori o instituţie publică. Identificam în
această categorie Ministerul Economiei şi Finanţelor cu structurile sale de
deconcentrate1 din teritoriu, consiliile locale precum şi instituţii precum
Curtea de Conturi etc.
b) Subiectul pasiv
Subiectul pasiv al raporturilor de drept financiar, reprezentat de
contribuabil, persoana fizica sau juridica căreia norma juridică îi stabileşte
obligaţii sau drepturi în materie financiară.
Specific rapoartelor juridice de drept financiar este inegalitatea
dintre părţi, respectiv subiectul activ poate pretinde orice, în timp ce
subiectul pasiv este obligat să-i respecte cerinţele. Astfel subiectul activ
are drept de a acţiona pentru executarea bugetului public, are dreptul de
a acţiona pentru stabilirea, încasarea, administrarea, utilizarea şi controlul
resurselor publice.
Subiectul pasiv are obligaţia de achitare a sarcinilor bugetare, de
folosire potrivit destinaţiilor si a sumelor alocate de bugetul public, având
însă uneori dreptul de a contesta modul de impunere sau executare.
Obiectul raportului juridic financiar priveşte acţiunile sau
inacţiunile subiectelor în realizarea drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din
conţinutul raportului juridic.
În acest sens se pot distinge următoarele tipuri de acţiuni:
• acţiunea de stabilire a veniturilor bugetare,
1
Deconcentrate – instituţii publice la nivel teritorial, care aparţin unor instituţii centralizate. De exemplu,
direcţiile judeţene de spitale, şcoli, apele romane etc.)

3
• acţiuni de încasare a veniturilor bugetare,
• acţiuni de utilizare a resurselor financiare,
• acte de control financiar-fiscal, dar şi
• unele inacţiuni legate îndeosebi de inutilizarea unor documente care
ar conduce la modificarea bazei de impunere.

Ce sunt finanţele?
În procesul procurării şi utilizării resurselor financiare de care are
nevoie statul se nasc diverse relaţii sociale de natură economică,
exprimate în formă bănească şi care sunt cunoscute şi sub formă de relaţii
financiare, denumite finanţe.

Destul de frecvent cele două noţiuni „finanţe” şi „bani” sunt


folosite ca fiind sinonime, mai ales în vorbirea curentă; uneori chiar şi în
limbajul specialiştilor cei doi termeni se înlocuiesc reciproc destul de uşor.

Finanţele, atât cele publice cât şi cele private, cuprind ansamblul


relaţiilor sociale care apar în etapele reproducţiei sociale (producţie –
repartiţie – circulaţie – consum) în legătură cu procesul complex de
constituire a resurselor băneşti şi al repartizării lor în scopul satisfacerii
nevoilor generale ale societăţii. În cadrul sistemului finanţelor colectările
de resurse băneşti şi redistribuirea lor1) se realizează prin constrângere,
fără contraprestaţie şi cu titlu nerambursabil prin acte ale autorităţii
publice. În contrast cu cele afirmate mai sus, relaţiile sociale exprimate
prin intermediul unităţilor monetare şi care reflectă o schimbare a
formelor valorii, din marfă (servicii diverse) au o sferă mai largă de
cuprindere decât relaţiile sociale ce exprimă sfera financiară.

Componentele relaţiilor din sfera financiară


Câteva exemple de relaţii sunt următoarele:
- relaţiile de transfer de resurse băneşti fără echivalent cu un titlu
nerambursabil: bugetele de stat şi bugetele locale
- relaţiile de credit publice mijlocite de instituţiile de specialitate în
folosul instituţiilor publice: credite guvernamentale
1)
Transferul de valoare care se realizeaztă între diferiţi operatori/actori care desfăşpară o activitate, conform legii

4
- relaţiile de asigurare de bunuri şi persoane.
- relaţiile de constituire a fondurilor de dezvoltare pentru firmele
private (credite pentru sectorul privat).
Procesul complex şi dinamic al constituirii resurselor financiare şi al
redistribuirii acestora pentru nevoi publice dar şi private fiind pus în
legătură cu nevoia dezvoltării şi consolidării reproducţiei sociale are o
determinare obiectivă: este independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor.
Modul concret de constituire şi utilizare a fondurilor este în directă
legătură cu abilitatea decidenţilor la toate nivelurilor. Nivelul
macroeconomic al deciziei financiare este în strânsă legătură cu strategia
şi programele factorilor politici aflaţi la conducerea statului. Resursele
financiare colectate şi repartizate pe destinaţii, capitole, programe
economice – sunt prezentate în sinteză în legea bugetului de stat şi alte
acte normative conform Constituţiei.

Finanţele (publice şi private) ca ramură a ştiinţelor economice1),


dar şi ca obiect de reglementare juridică, deci ramură a ştiinţelor juridice –
disciplina drept financiar şi fiscal – îşi propun să maximalizeze/optimizeze
efectele utilizării resurselor financiare limitate, alocate pe diferite
priorităţi.

Managementul financiar şi dreptul financiar şi fiscal

Fiecare din cele două discipline (managementul financiar şi dreptul


financiar şi fiscal) au metode şi tehnici specifice: prin norme juridice
generate prin managementul financiar se pun bazele disciplinării
consumurilor de resurse financiare pentru diferitele activităţi operative
economice şi sociale.

Cele două discipline nu numai că nu se pot concura dar, din


unghiuri diferite contribuie la îndeplinirea a două funcţii economico-sociale
de maximă importanţă:

5
• redistribuirea resurselor financiare disponibile pentru diferitele
oportunităţi, nevoi, priorităţi către operatori economici ce activează
în viaţa economico-socială;
• funcţia de control, cu ajutorul căreia persoanele fizice şi juridice care
nu respectă reglementările urmează a fi sancţionaţi în raport cu
gravitatea abaterilor săvârşite (infracţiuni, contravenţii, abateri
administrative etc.).
Normele juridice aparţinând Dreptului financiar şi fiscal se află într-
o strânsă conlucrare, o delimitare este de altfel greu de făcut: în timp ce
normele juridice de drept financiar precizează comportamentul pe
care trebuie să-l manifeste actorii din viaţa economică şi socială, în
general, normele juridice aparţinând dreptului fiscal prevăd
obligaţiile de colectare, dirijare a resurselor de la persoanele fizice şi
juridice subiecte plătitoare de impozite şi taxe, inclusiv sancţionarea
acestora pentru nerespectarea Codului Fiscal şi a Codului de Procedură
Fiscală.
În procesul de constituire şi redistribuire a resurselor financiare
necesare nevoilor generale ale societăţii între subiectele de drept financiar
şi fiscal se realizează relaţii – raporturi de drept specifice cu un conţinut
special – specific drepturilor şi obligaţiilor reciproce precizat de normele
juridice de drept intern şi/sau internaţional.

Dreptului financiar în cadrul sistemului de drept


Dreptul financiar este o ramură a dreptului public care
reglementează şi instituie normele de drept privind relaţiile financiare
dintr-un stat. Normele juridice de drept financiar se află într-o strânsă
interdependenţă cu cele ale dreptului constituţional, administrativ, penal
sau dreptul civil şi procesual civil, care fac parte din aceeaşi categorie de
drept public, precum şi cu normele de drept comercial, dreptul muncii sau
dreptul internaţional care fac parte din categoriile de drept privat.

a) Relaţia dintre dreptul financiar şi dreptul constituţional

6
În raporturile juridice de drept financiar apare pe de o parte statul cu
instituţiile sale abilitate în stabilirea, urmărirea şi încasarea fondurilor
publice, iar pe de alta parte obligaţiile contribuabililor de a-şi achita
datoriile.
În raportul juridic de drept constituţional se regăsesc drepturile şi
obligaţiile statului privitoare la impunere, iar pe de alta parte drepturile şi
obligaţiile cetăţenilor de a contribui prin impozite, taxe si contribuţii la
acoperirea cheltuielilor publice. Totodată, prin Constituţie sunt formulate
principiile de bază ale finanţelor publice, precum şi principiile de
organizare şi funcţionare ale instituţiilor financiare.

b) Relaţia dintre dreptul financiar şi dreptul administrativ


Legăturile dintre dreptul financiar si dreptul administrativ sunt
generate de obicei de faptul ca stabilirea, încasarea şi repartizarea
veniturilor publice, cât şi utilizarea acestora se realizează cu ajutorul
organelor administrative. Totodată, prin intermediul normelor de drept
administrativ se instituie reguli de organizare, funcţionare şi conducere a
organelor puterii executive, inclusiv cele financiare.
Legătura dintre dreptul financiar si cel administrativ rezultă din
faptul că ambele categorii includ ca subiect statul pe deoparte şi
cetăţeanul pe alta parte, iar aparatul financiar face parte din sistemul
administrativ.

c) Relaţia dintre dreptul financiar şi dreptul civil sau procesual


civil
Dreptul financiar cat si dreptul civil reglementează relaţii
patrimoniale care au ca obiect drepturile şi obligaţiile exprimate în bani.
Totodată, normele privind recuperarea creanţelor fiscale inclusiv
cele prin executare silita respectă principiile stabilite in dreptul procesual
civil.

d) Relaţia dintre dreptul financiar şi dreptul penal şi al muncii

7
Dispoziţiile dreptului financiar referitoare la constatarea infracţiunilor
din domeniul financiar de către organele de control financiar se regăsesc
şi în normele de drept penal. De asemenea, reglementările privind
stabilirea şi utilizarea fondurilor pentru asigurare şi protecţie socială se
regăsesc în dreptul muncii.

e) Relaţia dintre dreptul financiar şi cel internaţional


Legăturile dintre aceste două ramuri de drept rezulta din convenţiile
internaţionale, obiect financiar dintre România şi alte state privind
evitarea dublei impuneri, împrumuturi externe etc.
Odată cu intrarea in UE, România şi-a asumat obligaţia armonizării
legislaţiei proprii cu a celorlalte state membre în toate domeniile inclusiv
în cel al relaţiilor publice.

Instituţii care au atribuţiuni financiar bancare

Instituţiile care se ocupă, printre alte obiecte de activitate, şi de


chestiuni financiare pot fi publice sau private. Cele publice, pot fi la nivel
central sau local. Dintre cele la nivel central cele mai importante
enumerăm:
• Parlamentul, cel care reglementează, prin legi, dintre care cea mai
importantă în domeniul financiar este legea bugetului de stat, care
se emite anual, iar periodic este rectificat în funcţie de evoluţia
indicatorilor economici la nivel naţional sau regional, a unor nevoi
nou apărute etc.
• Banca Naţională a României, a cărei principală menire este de a
reglementa întregul sistem bancar şi a menţine inflaţia2 în limite
considerate corecte. Aceasta emite norme, regulamente etc. pe care
băncile comerciale şi cooperativele de credit trebuie să le respecte.
Banca Naţională a României exercită un control foarte sever asupra
acestor bănci, întrucât stabilitatea sistemului bancar este un factor
esenţial pentru stabilitatea în general a economiei naţionale.
2
Inflaţia este o creştere a nivelului general al preţurilor bunurilor şi serviciilor în economia unui stat pe o
anumită perioadă de timp, în general un an calendaristic

8
• Comisia Naţională de Valori Mobiliare, reglementează piaţa
bursieră, scopul acesteia fiind tot legat de stabilitatea economică şi
monetară.
• Guvernul, care ca organ executiv emite hotărâri de guvern, ordine
şi ordonanţe de urgenţă prin care se reglementează diversele
sectoare de activitate
• Ministerele, care sunt în subordinea guvernului, au rol in
coordonarea bugetului pe diferitele sectoare economice
• Curtea de conturi, cu rol de control fiscal şi jurisdicţie
• Garda financiară, de asemenea cu rol de control fiscal şi jurisdicţie
• Corpul de control al Primului Ministru

La nivel local, (de judeţ, municipiu, oraş sau comună), instituţiile


care administrează finanţele publice, mai concret bugetul la nivelul
respectiv sunt:
- Primării
- Consiliile locale
Instituţii private care au un rol în domeniul financiar sunt:
- Bănci comerciale (credite)
- Cooperative de credit (credite)
- Societăţi de asigurare (asigurări, reasigurări)
- Fonduri mutuale – administrează fonduri private ale unor
grupuri de indivizi, persoane fizice sau juridice
- Societăţi de intermediere (tranzacţii de titluri de valoare)

Factorii care influenţează fondurile publice


Din punct de vedere al naturii acestora, factorii ce influenţează
fondurile publice sunt de mai multe categorii
• factori economici: volumul şi structura produsului intern brut, rata
acumulării, rata consumului, regimul amortizării mijloacelor fixe
• factori politici de decizie macroeconomică: fondul de dezvoltare al
sectoarelor economice şi sociale, relaţia dintre resursele proprii şi

9
cele atrase3 , modul de restituire al împrumuturilor externe, afilierea
la instituţii financiare internaţionale4
• factori demografici, cu privire la structura socială a populaţiei, în
primul rând raportul dintre populaţiile din mediul urban şi cel rural
• factori militari – apartenenţa la structuri militare, care implică
obligaţii la nivel naţional.

Ce este moneda?
Conceptul de monedă este foarte controversat din cauza
modalităţilor de înţelegere şi interpretare al acestuia.
Natura monedei este prezentata in literatura de specialitate in trei
abordări diferite:
a) Abordarea funcţională, care explica esenţa monedei prin funcţiile
îndeplinite de aceasta.
b) Abordarea conceptuală, care considera moneda ca fiind un bun,
un activ, o instituţie.
c) Abordarea formală, care face o descriere concretă a fenomenului
monedă, a formelor sale materiale.

Într-o definiţie simplă, atunci când o marfă devine continuu


intermediar în schimburile de pe piaţă, acea marfă devine monedă.
Cu privire la apariţia monedei s-au emis diferite ipoteze care au
explicat cauzele genezei monedei prin influenţa unor factori economici,
sociali, religioşi, ori patrimoniali.
Dintre ipotezele semnificative enumerăm:
a) Ipoteza economică, este teoria conform căreia moneda a apărut
ca o necesitate determinată de intensificarea schimbului de mărfuri,
ea devenind principalul mijloc de înlesnire al acestor schimburi.
b) Ipoteza socială, potrivit căreia moneda este o categorie socială, iar
scopul creări acesteia a rezultata din necesitatea de a exista un
mijloc de ascensiune sociala, un însemn al bogăţiei personale.

3
împrumuturi rambursabile sau nerambursabile
4
cotizaţii, participarea la constituirea fondurilor

10
c) Ipoteza religioasă, considerând ca geneza monedei trebuie
căutată în religie, pornind de la animalul sacru folosit ca mijloc de
plata in relaţie cu divinitatea pentru ca acesta sa-i ofere belşugul,
trecând apoi la imaginea reprodusă a animalului sau a diferitelor
obiecte de piatră pentru procurarea de bunuri de consum şi
ajungând la moneda metalică utilizată de stat ca instrument în
schimburile de mărfuri. În concluzie această teorie scoate în relief că
evoluţia de la moneda bun material, la moneda ca semn s-a realizat
prin intermediul practicilor religioase.
d) Ipoteza patrimoniala, ai cărei susţinători consideră că la baza
originii monedei a stat instinctul uman de a acumula cantităţi mai
mari de bunuri decât necesarul, de aici rezultând tendinţe de
tezaurizare şi de îmbogăţire, această ipoteză este concepută şi
emisă în România, acceptată şi în exterior îndeosebi datorită lui
Costin Kiriţescu care vede în compunerea şi sensul averii primitive
baza instrumentului monetar. În esenţă, aceasta teorie subliniază că
moneda a reprezentat atât un instrument de schimb, cât şi o
componenta esenţială a patrimoniului, ea îndeplinind funcţia de
instrument de valoare, de mijlocire a schimbului şi de tezaurizare.

Funcţiile monedei
La apariţia ei, moneda, a servit ca măsură a valorii şi ca mijloc de
schimb, dar odată cu dezvoltarea creditului a dobândit şi rolul de mijloc de
plată, iar în ultimul rând a fost utilizată ca bani universali, favorizând
circulaţia universală a bunurilor materiale.
Principalele funcţii ale monedei sunt:
a) Funcţia de mijlocitor a schimburilor de produse si servicii
Aceasta funcţie se realizează prin actul de vânzare-cumpărare.
Aceasta funcţie a fost îndeplinită de orice marfă care a fost utilizată
ca instrument de schimb, de la animalul sacru la banul confecţionat
din materiale preţioase sau obişnuite. Dar numai în măsura în care
11
îndeplineau cumulativ două condiţii, respectiv divizibilitatea în
gradul cel mai desăvârşit şi egalitatea între toate părţile divizate.
b) Funcţia de evaluare a monedei
Rezulta din faptul ca prin intermediul acesteia se măsoară valoarea
tuturor celorlalte mărfuri.
Moneda a fost ea însăşi la început o marfă (metal preţios), având pe
lângă puterea de cumpărare înscrisă pe ea, şi o valoare proprie, iar
ulterior când a fost exprimată printr-un sens monetar (bancnota), a
avut o valoare corespunzătoare mărfurilor care se procura cu
ajutorul ei.
c) Funcţia de mijlocire a plăţii
Aceasta funcţie, moneda si-a exprimat-o cu ocazia schimburilor de
mărfuri. Prin intermediul monedei se efectuează orice tranzacţie,
creditorul fiind obligat să primească moneda aflată în circulaţie la
data când datoria devine exigibilă.
d) Funcţia de mijlocire a creditului
Moneda nu este utilizată numai în vânzare-cumpărare, dar si cu
ocazia împrumutului. Împrumutul de moneda presupune operaţiune
de credit astfel ca se poate spune că moneda serveşte ca mijloc de
acordare a creditului.
e) Funcţia de mijlocire a economiei
Deţinătorii de monedă în plus peste nevoile lor o economisesc
depunând-o la bancă, plasarea monedei de către bancă în circulaţie
şi obţinerea de profit atât pentru bancă, cât şi pentru proprietarul ei
prin încasarea dobânzii duce la transformarea ei în capital.
f) Funcţia de tezaurizare
Prin tezaurizare se urmăreşte transmiterea în timp a puterii de
cumpărare, de aceea de regulă se tezaurizează moneda din metal
preţios pentru a nu risca o devalorizare.

Tipuri de monede existente în circulaţie

12
Pe piaţa monetara s-au utilizat diverse tipuri de instrumente
monetare, înlocuindu-se în funcţie de nevoile economice. Bancnotele de
hârtie sau plastic, precum şi monedele au reprezentat forma concretă,
alături de moneda efectiva apărând moneda de cont şi de credit şi
moneda electronică.

În literatura de specialitate se face referire la următoarele tipuri:


a) Moneda convenţională, reprezintă o unitate de cont fără o
existenţă materială propriu-zisă. Valoarea unităţilor de cont se
stabileşte pe baza unui coş valutar în care sunt incluse valutele
ţărilor aderente la o anumită unitate.
În practică, sunt cunoscute ca monede convenţionale: drepturile
speciale de tragere (DST), moneda emisa de Fondul Monetar
Internaţional, moneda ECU si unitatea monetara asiatica AMU.
b) Moneda de cont sau bancară, este o monedă scriptică care nu
are o existenta materială şi se află numai scriptic în conturile
bancare, aceşti bani circulă prin intermediul unor documente
bancare precum carduri de credit sau de debit, ordine de plată,
viramente, cecuri etc.
c) Moneda de credit, care este utilizata în procesul de creditare sub
forma bancnotelor, banilor si cecurilor.
Ex: fila CEC, bilet la ordin, ordin de plată - nu e garantat juridic.
d) Moneda fiduciară, care circulă ca mijloc de schimb doar pe
teritoriul statului care a emis-o (titlu de stat sau obligaţiuni de stat).
e) Moneda universală, reprezentata de aur, sub forma de lingouri,
care îndeplineşte funcţia de mijlocitor al schimburilor de mărfuri şi
destinderea obligaţiilor.
f) Moneda electronică, (numită popular card de credit cu chip)
apariţie relativ recentă, este o cartelă din material plastic în care
este înglobat un minicalculator cu memorie.
g) Moneda efectivă, forma monedei existente (banii din circulaţie),
are dezavantajele că este extrem de costisitoare, este purtătoare de

13
microbi, îngreunează prin întârzieri schimbul de monedă, prezintă
riscul falsului.

Surse:
-
http://facultate.regielive.ro/cursuri/drept/raportul_juridic_al_dreptului_finan
ciar-78212.html

-http://facultate.regielive.ro/cursuri/economie/moneda_si_credit_curs_2-
55383.html

-http://www.referat.ro/referate/Drept_financiar_si_fiscal_b91d7.html

14