Sunteți pe pagina 1din 5

MITURILE SI DINAMICA LOR INTERNA

MIRCEA ELIADE: Aspecte ale mitului


Ceea ce este omul nu poate fi redus la ceva stiut obiectual,
ci poate fi aflat doar depasind ceea ce poate fi stiut obiectual
in legatura cu el, inaintand pana la originea insasi.
(Karl Jaspers Texte filosofice)
Mythos si logos
In cadrul scrierilor specializate ale lui Mircea Eliade, volumulAspecte ale mitului se situeaza in
mod evident ca mediator intre doua categorii de lucrari: pe de o parte cele care si-au propus definirea
si precizarea unor realitati care isi depasesc restrictiva delimitare conceptuala ori simpla dihotomie
(Sacrul si profanul), pe de alta, tratate si studii savant alcatuite, avand ca problematica mitologia si
istoria religiilor, dar de asemenea si abordari comparatiste ale simbolisticii (Tratat de istorie a religiilor,
Istoria credintelor si ideilor religioase, Mitul eternei reintoarceri, Religii australiene, Imagini si
simboluri etc.). Aspecte ale mitului nu este nici o carte in care se incearca exclusiv delimitarile
terminologice, dar nici nu intra in seria tratatelor, incercand mai degraba sa imbine cele doua tipuri de
discurs si prin aceasta sa ofere imaginea unui compendiu, a unui manual destinat insa intelegerii
marelui public cultivat (dupa cum precizeaza autorul in Cuvant inainte).
Primul capitol figureaza necesitatea acestui studiu raportind dimensiunile gandirii
mitice (specifica societatilor considerate primitive) la situatia specifica omului contemporan,
la gandirea de tip rationalist, stiintific, pentru care lumea se defineste prin categoriile spatiului si
timpului desacralizate, supuse terorii istoriei, progresului civilizatiei. Importanta mitului viu nu
trebuie sa fie restransa numai la depistarea si explicarea evenimentelor mitice in comunitatile de
origine ale miturilor; M. Eliade formuleaza un obiectiv mult mai profund, acela al comprehensiunii, al
fortei de a patrunde semnificatiile acelor fapte, pe care le analizeaza, de altfel, nu doar din perspectiva
sprijinirii cu exemple concrete a definitiilor si a aproximarilor teoretice. Istoricul religiilor considera
acele evenimente si actiuni mitice ca modele de comportament, ca valori absolute, paradigme ale
tuturor activitatilor omenesti, caracter pe care il subliniaza si antropologul francez Claude Lvi-Strauss
in capitolul Structura miturilor dar cu alte procedee, specifice antropologiei structurale. Ceea ce ne
intereseaza inainte de toate e sa sesizam sensul acestor comportari stranii, sa intelegem cauza si
justificarea acestor excese. Caci a le intelege spune Eliade inseamna a le recunoaste drept fapte
omenesti, drept fapte de cultura, drept creatii ale spiritului, iar nu rabufniri patologice ale instinctelor,
drept bestialitate sau infantilism. (Aspecte ale mitului, p. 3, s.n.).
Natura axiologica a mitului nu este asigurata doar de istoria povestita de el, ci mai degraba
de caracterul acesteia:sacralitatea evenimentelor survenite in illo tempore si implicit adevarul lor,
verificabil prin raportarea la referinta (realitatile intemeiate prin actiunea fiintelor supranaturale,
fiintarea lor si degradarea lor in timp). Astfel, M. Eliade construieste aparatul conceptual din
perspectiva interna, asigurand mitului definitii plurale, neunivoce, o definire structurata atat pe nivelul
de suprafata, al continutului narat, al faptelor si evenimentelor istoriei, cat si pe nivelurile de

profunzime, care depasesc fabula si releva semnificatiile, sensurile ascunse, dar justificate, motivate
de faptul ca substanta mitului echivaleaza cuontofania (manifestarea Fiintei: sacrul este realul prin
excelenta, spune M. Eliade in Sacrul si profanul, p. 89). Expresia mitului, a discursului sau ce
include atat situatiile specifice reiterarii povestii, cat si calitatile povestitorului a devenit termenul
substituibil ontologiei (ca ontos + logos = cuvant / discurs / stiinta despre fiinta si fiintare). Metoda lui
Eliade este globalizanta, autorul asimileaza si concentreaza in spatiul restrans al definitiei mitului
aspectele de narativitate ale istoriei adevarate, alaturi de conditiile de existenta in timp ale acesteia:
definitia nu face abstractie de contextul rememorarii faptelor, ca un act de cunoastere trait in chip
ritual. Numai in acest sens mitul poate fi numit o structura, datorita asumarii si constientizarii
functiilor lui dincolo de dimensiunea temporalitatii, rezistind in formele de camuflaj si supravietuire
pe care le imbraca mitul in durata (in crestinism, la Homer, Hesiod, la rationalisti, in gnosticism, prin
actiunea avangardelor, in mass-media, in resemantizarile politice si ideologice sau publicitare produse
in lumea moderna).
Prin aceasta pozitie privilegiata a mitului, de a fi generator de modele, de a oferi insusi
modelul, se explica intreaga actiune a sacrului in lume, se opereaza, prin trans-figurarea faptelor, a
actelor in texte, asimilarea realitatii, cunoasterea lumii si stapanirea ei prin cuvant. Eliade sustine ca
modelele arhetipale (patterns) vehiculate de mituri mentin in actualitate, chiar involuntar si
inconstient, constiinta si consistenta unei alte lumi (a stramosilor, a divinitatilor) si confera semnificatie
activitatilor omenesti: prin intermediul experientei a ceea ce e sacru se contureaza ideile de realitate,
de adevar, desemnificatie, care ulterior aveau sa fie elaborate si sistematizate de speculatiile
metafizice (Aspecte ale mitului, p. 131).
Se poate spune ca mitul este, intr-o definitie implicita, prima treapta a culturalizarii, care face
separatia dintre natura si cultura. De altfel, invatarea mitului, laolalta cu invatarea cintecelor, a
dansurilor si cunoasterea mastilor spiritelor tribului este circumscrisa de Eliade perioadei adolescentei.
In cadrul ritualului de initiere, neofitii cruzi sint fizic si psihic mutilati pentru a capata in final o
noua identitate culturala, identitatea mitica. Pentru Hans Peter Duerr (Dreamtime and Dreamtime
Journey) este vorba de o identitate profunda aflata in afara timpului. Initiatii experimenteaza faptul ca
sint in mod considerabilmai mult decit aveau cunostinta despre ei insisi inainte. Iar obiectele
sacralizate sint acele obiecte din illo tempore (intr-o interpretare recenta, expresia desemneaza un
timp calitativ diferit de cel al perceptiei obisnuite, in care nu se mai pot determina secventele trecut,
prezent si viitor). Pipa fumata de indianul Sioux era pipa de demult, chiar daca fusese sculptata
numai cu putin timp in urma: Aceasta pipa pe care mi-ai adus-o este intr-adevar la fel de sacra ca si
pipa originara care ne-a fost data de White Buffalo Cow Woman. Intr-adevar, pentru cine intelege ele
sint intr-adevar acelasi lucru.
Mitul este un limbaj motivat epifanic, conditionat la origine prin acele dramatice izbucniri in
lume ale sacrului. Ca prima stiinta a semnificarii, mitul cunoaste, cel mai putin dureros, fenomenul
dezarticularii, al arbitrarului, chiar miturile lumii moderne si contemporane refac structuri, scheme,
tipare ancestrale. M. Eliade arata in capitolul Maretia si decaderea miturilor (Aspecte ale mitului),
precum si in problematizarile pe care le subliniaza prin ideea degradarii miturilor (v. Tratat de istorie
a religiilor), ca traditia mitologica devine bun cultural, datorita clasicizarii, prin actiunea poetilor,
filosofilor, artistilor, care folosesc mitul (incepand cu Antichitatea tarzie, Renastere si pana in sec. al
XVII-lea) nu ca modalitate de cunoastere totala, interiorizata, ci ca o sursa exterioara pentru operele
literare.

De la mythos ca experienta plenara, integrata fiintei, se ajunge la historia (doar povesti,


fabulatii), perceputa cel mult ca mythos + logos = cuvant / discurs despre mituri, considerat atat la
nivel artistic, ca literatura si arta inspirate din marile mituri ale lumii, cat si ca discurs stiintific ce-si ia
ca obiect de studiu mitul in scrierile estetice, critice, filosofice, mai mult sau mai putin sistematice:
Roland Barthes, Mythologies; Claude Lvi-Strauss, Mythologiques; E. Cassirer, Filosofia formelor
simbolice.
Homo religiosus si viata miturilor
Daca in Aspecte ale mitului (Aspects du mythe, 1963) definitia conceptului este sustinuta de
criteriile ce trimit spre substantialitate (sacralitate si adevar) si experienta (in sensul trairii si
cunoasterii mitului din interior, asemeni Erlebnis-ului diltheyan), in Sacrul si profanul (Le Sacr et le
prophane, 1956), M. Eliade construieste in mod indirect definitia mitului, prin raportarea acestuia la
criteriul esentialitatii (criteriu prefigurat si-n Aspecte ale mitului, in capitolul Mitologie, ontologie,
istorie, in siajul principiului care guverneaza gandirea primitivilor si a societatilor orientale, principiu
conform caruia esentialul precede existenta).

Creatia se face dintr-un surplus de substanta ontologica. Din acest motiv, mitul care
povesteste ontofania sacra, manifestarea victorioasa a unei plenitudini a fiintei, devine modelul
exemplar al tuturor activitatilor umane: el este singurul in masura sa dezvaluie realul,
supraabundenta, eficienta (Sacrul si profanul, p. 91).
Datorita fortei de esentializare, de concentrare prin cuvant a substantei ontice, mitul devine o
structura paradigmatica, modelatoare si dobandeste caracter de obiect absolut, dupa sintagma ce ii
apartine lui Claude Lvi-Strauss.
Insa M. Eliade nu incearca sa idealizeze continutul miturilor, ci ramane la nivelul obiectiv de
prezentare, accentuand importanta functiilor acestor istorii primordiale: Mitul nu este, in sine, o
garantie de bunatate, nici de moralitate. Functia lui e de a revela modele si de a oferi astfel o
semnificatie atat lumii cat si existentei omenesti. () Multumita mitului, lumea este perceputa drept
un cosmos perfect articulat, inteligibil si semnificativ. (Aspecte ale mitului, p. 136). Ritualurile prin
care se reitereaza mituri dramatice, istorii insotite de acte violente, tulburatoare (tortura victimelor in
folosul recoltelor, canibalismul, orgiile) toate acestea nu alcatuiesc o Arcadie arhaica, o imagine
armonioasa a inceputurilor, iar M. Eliade arata ca nu actiunea ritualica in sine este valoroasa, ci mai
ales sensurile care i se acorda, semnificatiile si functia pe care le vor exercita ulterior asupra
comunitatii. Prin repetarea miturilor, omul este readus in starea de comunicare directa cu lumea
stramosilor, cu transcendentul. Astfel, realitatea va fi reinvestita cu sacru, va fi reordonata, si in
aceasta organizare, omul isi va regasi locul si rolul / sensul in mijlocul lucrurilor. Mitul este asadar din
perspectiva lui Eliade un subtil operator al rearmonizarii relatiilor individ cosmos, eu celalalt, om
divinitate, un instrument de reglare a coeziunii dintre mundan si transcendent.
Se afirma limpede ca datorita repetitiei continue a unui gest paradigmatic, ceva se vadeste a
fi in fluxul universal fix si durabil. Repetarea periodica a ceea ce a fost facut in illo tempore impune
certitudinea ca ceva exista in mod absolut. Acest ceva e sacru, adica transuman si translumesc,
dar accesibil experientei umane. (Aspecte ale mitului, p. 131-132). Eliade acorda repetitiei (reiterarii
miturilor) aceleasi valente pe care Sren Kierkegaard le atribuia experientelor reluate, ca trepte spre
implinire, ca etape ale devenirii omului religios. Stadiile acestei pozitii privilegiate parcurg, in conceptia

lui Kierkegaard, o ierarhie in cadrul careia de la homo aesteticus cel supus clipei, inconstantei
prezentului, se trece la homo eticus, prin constientizarea valorii repetitiilor, a parasirii arbitrarului prin
acte structurante, ultimul stadiu fiind, in mod paradoxal, homo religiosus, stadiu in care nu mai exista
secventialitate, ascensiune in trepte, ci doar comuniune cu infinitul, cu eternul si transcendenta.
In Aspecte ale mitului, M. Eliade nu amplifica aceasta idee, nu considera din exterior formarea
lui homo religiosus, ci va folosi credinta ca fundament in relevarea trasaturilor mitului si a modului de
functionare a acestuia in comunitatile traditionale. In aceasta carte explicatiile sunt neostentative,
non-didacticesti, deoarece teoreticianul este dublat de omul care traieste in chip ritual mitul, iar
ipostaza de homo religiosus este luata drept conditie sine qua non a existentei, activarii si perpetuarii
miturilor: Pentruhomo religiosus existenta reala, autentica, incepe in clipa in care primeste
comunicarea acestei istorii primordiale si isi asuma consecintele ei. (op. cit., p. 87). Insa, pentru a te
vindeca de efectele timpului, sunt necesare permanente rememorari, retrairi ale istoriei adevarate si
sacre, momente in care are loc acel regressus ad uterum, simbolica intoarcere in urma, cu scopul
regasirii timpului tare, al inceputurilor. Este evident acum de ce, in viziunea lui Eliade, omul religios
nu este o stare pasiva, ci inseamna devenire, prin insasi clipa in care intelegerea istoriei mitice a
evenimentelor esentiale si sacre l-a facut sa aiba sens in univers si sa isi asume consecintele
acestei existente, o data in plus, afirmatie a devenirii autentice.
() omul religios se vrea altul decat cel care se considera a fi in planul experientei profane.
Omul religios nu este dat: el se face pe sine insusi, apropiindu-se de modelele divine. Aceste modele
() sunt pastrate in mituri, in istoria gestelor divine. Prin urmare, omul religios, la randul sau, se
considera facut de istorie, la fel ca omul profan; singura Istorie care-l intereseaza este, insa, Istoria
sacra revelata de mituri, aceea a zeilor. (Sacrul si profanul, p. 93).
Traseul implinirii ideale trebuie astfel, inevitabil, potentat prin reactualizarea mitului, caci
uitarea Istoriei sacre este considerata un pacat. Mitul este justificarea existentei, el asigura modelele,
lui ii datoram pastrarea adevaratei istorii, a istoriei conditiei umane (Sacrul si profanul, p. 95).
Reactualizand miturile, omul religios participa la Fiinta, devine el insusi co-participant la creatie, un
dublu al divinitatii, creator secund in care M. Eliade vede atat dorinta de sanctitate, cat si nostalgia
ontologica (op. cit., p. 99).
Spiritul riguros al savantului opereaza deseori delimitari conceptuale pe principiul dihotomiei;
cateva exemple revelatoare stabilesc, direct sau mediat, caracteristici pertinente ale mitului: istorie
adevarata istorie falsa; mituri de origine mituri cosmogonice; inscaunare cosmogonie; uitare
memorie; memorie primordiala memorie istorica; timp istoric timp liturgic.
Toate raportarile mitului la aceste perechi de contrarii sunt argumentate si supuse probei
validitatii in diverse spatii cultural-spirituale. Demersul lui Eliade nu urmareste definirea mitului in
relatie cu prezentul si viitorul. Observatiile cu privire la criza contemporana ce a cuprins atat
dimensiunea realitatii, cat si a limbajelor culturale ce traduc aceasta realitate, sunt continuate, prin
meditatia asupra miturilor lumii moderne, asupra elitismului avangardelor, cu intentia de a deduce
din aceste fenomene persistenta unor reziduuri structural-mitice, transistorice, arhetipale, prin care
transpare eterna lupta impotriva demonului numit Timp. Aceasta intentie este figurata chiar din
primele pagini ale volumului:
A intelege structura si functia miturilor in societatile traditionale () nu inseamna numai a
elucida o etapa din istoria gandirii omenesti, inseamna deopotriva a intelege mai bine o categorie de

contemporani de-ai nostri. (Aspecte ale mitului, p. 2). Asadar, cunoasterea si intelegerea miturilor
primordiale si a modului lor de functionare ne ajuta sa dezvaluim ce se ascunde in spatele povestilor
lumii secolului XX, o lume in care s-au produs, s-au deconstruit si s-au reconvertit mituri,
amenintandu-ne sau seducandue. [Rodica Ilie]