Sunteți pe pagina 1din 4

Sfârşitul vine când nu ţi - l mai doreşti

:tho. Aflată în parterul cald, m-am uitat în jur. O cameră mare mi-a întâmpinat privirea, în ea sălăşluind câteva mese rotunde şi mai multe fotolii tapiţate, ce te duceau cu gândul la un somn bun. Nu era nimic special, doar o cafenea obişnuita. Însă totul se schimba când coborai în subsol… O încăpere circulară, puţin spus imensă, ţi se desfăşura în faţa ochilor. Centrul era dominat de rafturi joase, pline cu diferite cărţi, sculpturi şi seturi de ceai ce ar fi trebuit să se găsească într-un muzeu de artă. În jurul lor erau despărţite de pereţi subţiri 12 separeuri egale ce imitau construcţia unui cadran de ceas. Doua dintre ele, cele ce însemnau orele 12 şi 6 erau rezervate scării de mahon ce conducea aici şi intrării camerei de biliard. Celelalte separeuri erau dominate de câte două canapele şi o masă joasă. Fiecare avea o altă tematică, cum ar fi Egiptul Antic sau cultura rusească. Uşor grăbită, m-am îndreptat spre ora 7. Locşorul acesta era ca un mic altar închinat felinelor,

canapelele şi măsuţa fiind împodobite cu schiţe, desene sau pasteluri înfăţişându-le în diferite ipostaze, statice sau dinamizate. Peste tot erau aşezate pernuţe, aşteptând parcă să fie ocupate de o venerabilă felină. În schimb, eu eram, de cele mai multe ori, pernuţa ce susţinea regele acestui ţinut: un motan grizonat, un pic obez, pe nume Byakkomaru. (Nu răspundea la nici un alt nume decât această complicaţiune pe care chelnerul - un asiatic simpatic - i-l oferise). Se pare că azi, totuşi, povestea se schimba. Silueta subţire a unui tânăr ce arăta cam de vârsta mea işi găsise loc sub greutatea motanului. Zâmbea în timp ce dezmierda ghemotocul zgomotos de blana. Trebuiam să recunosc, era un peisaj unic, de o frumuseţe adâncă. În lumina densă, ce parcă îl izola de restul lumii, părul lui, de un argintiu curat, pur, strălucea încetişor, constituind o coroană îngerească în jurul capului său. O notă misterioasă reverbera din ochii lui albaştri, pe jumătate acoperiţi de şuviţele de gheaţă. Buzele-i pline şi nasul mic - care părea foarte fin, sincer - îi întregeau portretul, potrivindu-se perfect cu maxilarul drept, masculin. Atunci, ochii săi s-au ridicat, cuprinzându-mi privirea contemplatoare, uşor uimită. Nu făcusem nici un zgomot, şi totuşi îmi simţise prezenţa. Pupilele mari, ce debordau o căutătură inocentă, mă scanau acum, dar, surprinzător, nu mă făceau să mă simt inconfortabil. Involuntar, i-am zâmbit. Iar el mi-a zâmbit înapoi. Un zâmbet trist, forţat, ce părea să fi necesitat mult antrenament. Şi totuşi, nu-i luminase ochii, aşa cum eram sigură că unul adevărat ar face-o.

- Hey… vocea îi era uşor şovăielnică, de parcă îi era frică de mine.

- Uhm… pot să mă aşez şi eu aici? Am întrebat, simţindu-mi propria voce flexându-se într-una ce

inspira încredere. Asta şi mieunatul fericit al lui Byakkomaru au părut să-i dea curaj, corpul relaxându-i-se instantaneu, afundându-se în moliciunea canapelei.

- Mhm, a spus cântat, făcând semn la spaţiul generos ce se întindea în stânga lui.

Zâmbind, m-am scăpat de povara paltonului de iarnă pe care încă îl mai purtam. Mi-am făcut loc în căldura catifelei tapiţate a canapelei, dorindu-mi brusc să mă arunc într-un foc. Când mi se făcuse atât de frig?

- Eu sunt Shinya, s-a auzit din dreapta mea. Mintea mea îngheţată a analizat numele, decizând foarte

repede ca era cu adevărat un nume potrivit. Vibraţiile slabe, reconfortante păreau să îmbrace mirific silueta

zveltă şi portretul dulce pe care le poseda băiatul.

- Frumos, am şoptit, neştiind dacă a fost cel mai nimerit lucru de spus.

- E un nume japonez, a urmat. Înseamnă “noapte adâncă”.

Simţind cum încep să mă încălzesc, am aprobat informaţia. Imaginea lui era atât de armonioasă, fiecare element îmbinându-se perfect cu celelalte, formând o operă de artă. Îl cunoşteam de câteva momente, dar deja

începea să mă fascineze. Brusc, am realizat că aşteaptă ceva, dar ce?

- Dar care ar putea fi al tău? m-a luminat el. Ah, asta aştepta.

- Furuta… Nu cred că are vreo însemnătate specială, sincer, i-am răspuns, râzând uşor.

- Sună… puternic. Un râs scurt a acompaniat constatarea, eu simţindu-mi obrajii încălzindu-se.

Probabil că nici nu era un compliment, dar venit din partea lui devenise unul. Atenţia mi-a fost atrasă de nimeni altul decât cel care-l numise pe motan: asiaticul simpatic a.k.a chelnerul cafenelei. Acum, trăsăturile i se întinseseră într-un zâmbet plin de subînţeles. Li-kun mă cunoştea de când începusem să frecventez :tho, adică de ani buni. Mult timp, încercase să mă prindă în plasele lui de asiatic

fermecător, dar realizase -după ce am măturat podeaua cu el într-o seară de februarie - că trebuie să renunţe. De atunci, nu ratase nici o ocazie să mă tachineze. De data asta, însă, nu părea că vrea să se amestece în treburile mele. Iar asta era spre binele lui.

- Furuta-chan! Ce bine să te revăd, a spus, fiind cu adevărat fericit. În ultima vreme, nu mai găsisem timpul necesar să trec pe aici, deci era de înţeles.

- Li-kun! Scuze că mi-a luat atât de mult sa ajung pe la voi, dar ştii cum e, munca îmi ocupă până şi timpul liber, m-am scuzat, zâmbindu-i cald.

- Te înţeleg, a spus, aprobând cu o mişcare uşoară a capului. Dar văd că ţi-ai găsit un partener de

suferinţă, a adăugat, aruncându-i o ocheadă lui Shinya si făcându-mi mie cu ochiul. Tipic Li-kun.

- Bănuiesc că poţi s-o spui şi aşa, i-am răspuns, mascându-mi enervarea cu un chicot.

- Ce să vă aduc? a schimbat el subiectul. Din nou, era spre binele lui, ştia asta mai bine ca oricine.

- Un English Breakfast mie, mi-am făcut eu obişnuita comandă, după care mi-am întors privirea întrebătoare spre Shinya.

- Acelaşi lucru, a spus cu un zâmbet fermecător. Dacă avea să continue cu zâmbete de genul, risca să îl cucerească până şi pe Li-kun. Sau poate deja a făcut-o…

- Acum, aveţi puţină răbdare, ok?

Cu un alt semn din cap, chelnerul a scris în carneţelul făcut ferfeniţă comanda simplă, după care s-a întors pe călcâie şi s-a îndepărtat. Acompaniaţi de murmurul tăcut al discuţiilor ce se desfăşurau în jur şi de aromele blânde ale băuturilor, am discutat despre tot si nimic. Despre feline, obsesia ce o împărţeam, despre muzica clasică, despre cărţile noastre preferate, până şi despre dragostea tatălui său pentru pernuţele croşetate. Pe măsură ce îl cunoşteam, mă simţeam din ce în ce mai acaparată de fiinţa lui. Nu era un mugur de iubire, ci mai mult o ataşare bolnavă, ca aceea pe care omul o simte pentru o fantomă a trecutului.

Şi totuşi, în adâncurile minţii mele era un sentiment apăsător ce îmi şoptea să mă opresc. Îmi spunea ca

el era doar o flacără îngheţată, atât de îmbietoare, iar eu molia ce avea să se piardă din moment în moment. Era ceva periculos în inocenţa din privirea lui, în clinchetul uşor al râsului său. Dar am ales să ignor atenţionarea, rămânând împreună cu angelicul tânăr. - Ce zici, îmi acorzi onoarea unei plimbări pe plajă? m-a întrebat, tonul jucându-i pe silabe,

tărăgănându-le în felul lui specific. În scurta perioadă în care discutasem, mă făcuse să ador acel joc, acea vălurire vocală asemănătoare cu a lui Li-kun, si totuşi atât de diferită. Probabil că tot acea vălurire m-a făcut să-i accept oferta fără un al doilea gând.

❄

Pe timp de iarnă, plaja devenea un adevărat paradis. O pătură fragmentată de nea se întindea cât vedeai cu ochii, pe când lacunele sale erau acoperite de milioane de scoici, scoici ce ne cântau zgomote sinistre la fiecare pas. Marea le oferea suport cu vibraţiile ei liniştite ce se repetau constant. Pustietatea macabră era plină de o frumuseţe unică, ca aceea pe care o poseda băiatul din dreapta mea. De ceva timp, o linişte confortabilă se aşternuse între noi. Eram pe jumătate inconştientă de ce se petrecea în jurul meu, uitasem lumea, timpul ce fugea în jurul meu, făcându-mi feste. Ţineam o mână într-a mea, o mână caldă, ce îmi inspira încredere. Mi-am simţit buzele ridicându-se într-un zâmbet plin de fericire, un zâmbet furat parcă de pe buzele unui copil care-şi îmbrăţişează mama.

- Eşti… fericită? s-a auzit întrebarea lui.

O întrebare atât de simplă, dar care cuprindea atâtea înţelesuri. Eram fericită? Acum, da. În schimb,

multe nopţi am deplâns morţile pe care nu le-am putut opri sau pe cele pe care le-am provocat cu mâna mea. Un

trecut atât de murdar, de distorsionat, pe care mereu sperasem să îl uit, fie şi pentru câteva secunde. Iar el mă făcuse să îl uit. Şi îi eram recunoscătoare.

- Heh… nu ştiu, sincer. Nu sunt o persoană care să fie prea fericită, pur şi simplu pentru că nu am de ce. Şi totuşi… acum simt că sunt, i-am răspuns, privind în ochii săi ce-mi aminteau de un ceruleu. Pentru alte câteva minute, liniştea s-a aşternut.

- Ai vrut vreodată să mori?

N-a fost decât o şoaptă, atât de înceată, pe care aproape am pierdut-o în vântul tăios, încărcat de stropi uşor săraţi. Totuşi, mi-a adus lacrimi în ochi şi mi-a făcut inima să se înfierbânte de durere. Când aveam puţin peste 14 ani, chiar în ziua de Crăciun, mi-am omorât fratele. Nu îmi urâsem fratele, doar simţisem nevoia să omor. Iar el se nimerise a fi cea mai uşoară ţintă. Apoi, timp de câţiva ani, am fost ţinută într-un ospiciu, diagnosticată cu o boală pe care nu o aveam. Mama s-a sinucis, tata a căzut într-o depresie care i-a adus sfârşitul… viaţa mea a devenit o tragedie pe care o găseşti numai în cărţi. Nici după ce am scăpat din iadul spitalului, n-am mai găsit fericire. Eram un nimeni, un suflet pătat, lăsat la mila universului. Toate persoanele care îmi fuseseră apropiate, toate mă uitaseră. Am vrut să dispar de nenumărate ori, dar niciodată nu am avut destul curaj, fiind ţinută aici de cele trei vieţi pe care le măcelărisem pentru propria-mi plăcere.

- Da, am vrut… am afirmat, scoţând un râs forţat, ironic. Cred că nici acum nu am scăpat de asta. Dar

azi am fost fericită, mi-am adus aminte cum e să îţi doreşti să trăieşti, să speri la o zi de mâine mai bună.

- Eu voi muri astăzi, a venit răspunsul lui. Ar fi trebuit să mă şocheze? Poate, dar nu a făcut-o. Era ca şi

cum aş fi ştiut asta deja, ca şi cum o simţisem în inocenţa din privirea lui, în clinchetul uşor al râsului său. Era

acolo, dorinţa cea mai puternică şi cea mai sinistră a sufletului uman, cea de a muri.

Nici nu trebuia să-mi spună, deja ştiam că e vorba de sinucidere, nu de vreo boală incurabilă.

- Îţi este frică? i-am şoptit, aşteptând apoi secunde bune până să aud un plâns uşor, dar care îmi strângea plămânii într-o cuşcă de fier încins.

- D-da, îmi e.

Mi-am îndreptat privirea spre el, doar pentru a constata că era frumos chiar şi când plângea. Ştiam. Ştiam că ar fi trebuit să îl întreb de ce vrea asta. Ştiam că ar fi trebuit să încerc să îl opresc. Ştiam că ar fi trebuit să îi spun că nu trebuie să facă asta. Ştiam. Dar nu am putut face nici una dintre acestea. În schimb, m-am dus în faţa lui şi l-am îmbrăţişat, lăsându-l să plângă lacrimi aburinde în catifeaua paltonului meu. Nu i-am şoptit nici o vorbă de consolare, ci doar mi-am oferit căldura unui suflet îngheţat, pe punctul de a se

sparge în mii de cristale de gheaţa ce s-ar vor topi pe obrajii unui trecător zgribulit.

- Vrei să vin cu tine? a venit întrebarea mea, dorinţa de a-i fi alături fiind mai puternică decât slabul

simţ de conservare care îmi rămăsese. Voiam să-i fiu alături, chiar dacă nu era nimic mai mult decât un străin. Simţeam că, dacă îl ajutam, aveam să-mi mântuiesc toate păcatele, să şterg de pe lumea asta toată suferinţa pe care am provocat-o.

- Ai putea?

Tonul lui era mic, atât de nesigur, de parcă îi era frică de răspunsul meu. Încet, fără să mai scoată vreun cuvânt, şi-a ridicat capul din scobitura gâtului meu, privindu-mă temător.

- Desigur.

Am dat glas cuvântului cu un zâmbet calm, aşezându-mi palmele pe obrajii lui înroşiţi. Ridicându-pe vârfuri, i-am tras faţa spre mine, lăsându-i un sărut pe fruntea acoperită de şuviţe argintii. Tăcerea s-a aşternut din nou. Mâinile mele au prins viaţa în aerul dulce, rece, începând să-i desfacă nasturii paltonului. Am scăpat de ambele noastre paltoane greoaie, călduroase, lăsându-ne pradă frigului înţepător. Privirea mi s-a îndreptat spre mare, o întindere prelungă, ştearsă, ce căpătase culoarea părului lui Shinya. Luându-i mâna acum rece într-a mea, am făcut un pas, apoi doi, trei şi aşa mai departe înspre abisul ce

avea să ne înghită sufletele. Când apa rece mi-a cuprins gleznele, tăindu-mi pielea cu mii de lame reci, atât de crude, faţa mi s-a distorsionat într-o grimasă îndurerată. Shinya a scos un ţipăt surd, dar nu s-a oprit. În schimb, m-a urmat loial în masa dureroasă, inhibându-şi alte gemete îndurerate. Am înaintat, ignorând răceala ce îmi întorcea stomacul pe dos, făcându-mă să cred că mi se desprind parţi din corp. Am înaintat până când apa ne-a trecut de şolduri, pana când am început să simt că îmi pierd cunoştinţa. Din nou, i-am luat în mâini faţa - acum un portret al suferinţei pure -, dezmierdându-i obrajii cu degetele mari. Sub atingerea fină, a părut să se relaxeze, trăsăturile revenindu-i la dulceaţa blândă ce îi era specifică.

- Coboară-te s-sub apă… când te îmbrăţişez, a-amândoi inspirăm, d-da? am reuşit să spun printre dinţii

încleştaţi, încercând să-mi reţin lacrimile şi să-mi pun un zâmbet pe buze. A aprobat din cap, iar eu l-am apăsat uşor pe umeri, îndemnându-l să se lase în apa densă. M-a ascultat, iar amândoi ne-am scufundat. Privirea mi s-a înceţoşat, silueta de lângă mine devenind doar un contur palid, de nedescifrat. Amorţită, l-a îmbrăţişat, inspirând odată cu el apa curată. O tuse bolnavă ne-a cuprins piepturile,

zguduindu-ne puternic. Peste câteva secunde şi alte respiraţii lipsite de aer, câmpul vizual mi s-a diminuat, înnegrindu-se pe margini. L-am simţit pe Shinya strângându-mă pentru o ultimă dată în braţe, după care lumea a devenit doar o amintire amară, iar amândoi ne-am început călătoria spre o altă lume, împreună.