Sunteți pe pagina 1din 77

ACTUL JURIDIC CIVIL

Secţiunea 4.1. Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile

4.1.1. Noţiunea actului juridic civil

1. Definiţie. Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic concret 1 . Definiţia formulată mai sus aduce în discuţie elementele esenţiale ale actului juridic civil care sunt următoarele:

a) – existenţa unei manifestări de voinţă, provenită de la un subiect de

drept civil respectiv o persoană fizică sau o persoană juridică.

b) – manifestarea de voinţă trebuie făcută în scopul de a se produce

consecinţe juridice civile. Manifestarea de voinţa este tocmai elementul definitoriu care deosebeşte actul juridic de faptul juridic ce este doar o împrejurare de fapt ce poate conduce, în anumite circumstanţe strict delimitate de lege, la consecinţe juridice. Efectele juridice urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret. Spre deosebire de vechiul Cod civil, care nu conţinea o definiţie a actului juridic civil, decât prin raportare la contract şi la diferitele specii de acte juridice, Noul Cod civil conţine reglementarea expresă nu doar a noţiunii de contract, ci şi pe aceea a actului juridic unilateral. Astfel, potrivit art. 1166 N.C.civ., contractul este acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane, cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. Se observă că noua reglementare a valorificat opiniile exprimate în doctrină, unde actul juridic, în general, a fost definit ca reprezentând acea manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, a modifica ori stinge un raport juridic civil concret. Rezultă expres din conţinutul art. 1166 N.C.civ., că noţiunea contractului

presupune întrunirea elementelor mai sus menţionate, respectiv manifestarea de voinţă şi intenţia de a produce efecte juridice.

2.Sensurile noţiunii actului juridic civil Sensurile şi înţelesul noţiunii de act juridic sunt diferite de cele primitoare în vorbirea curentă şi chiar în limbajul tehnic juridic. Noţiunea din vorbirea curentă are o sferă foarte largă ce înseamnă rezultatul unei acţiuni, al unei activităţi umane 2 .

1 Pentru alte definiţii, vezi şi Ghe Beleiu, op. cit. pag 113 sau Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifica, Bucureşti 1969 pag. 14

2 În acest sens, Fl. Marcu şi Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei,

În terminologia juridică, noţiunea actului juridic civil are două înţelesuri şi anume:

a) Într-un prim sens, prin act juridic civil se înţelege o manifestare de

voinţă în scopul de a produce consecinţe juridice, tocmai semnificaţia dată de definiţia de mai sus. Tehnic vorbind aceeaşi valoare o are şi noţiunea de operaţiune juridică numită în dreptul roman negotium juris ori negotium.

b) Într-un al doilea sens prin act juridic civil s-ar putea înţelege şi un

înscris constatator al unei manifestări de voinţă ca şi mijloc de probă al unui raport juridic civil, actum probationis. Unele texte din Noul Cod civil atribuie noţiunii de act juridic ambele sensuri, atât pe acela de negotiun cât şi pe acela de actum probationis. Referindu-se la acceptarea succesiunii, textul art. 959 precizează ca ea este un act tacit atunci când se manifestă prin introducerea unei acţiuni în justiţie, în vreme ce art. 1108 alin. 3 din acelaşi cod vorbeşte despre acceptarea tacită în cazul în care succesibilul face un act sau un fapt pe care nu îl putea face decât în calitate de moştenitor. Pe de altă parte, art. 1109 din N.c.civ. se referă la înscrisul autentic ca şi act de acceptare. În demersul nostru ne referim bineînţeles la noţiunea exprimată prin definiţia acestei instituţii de drept civil, adică aceea de manifestare de voinţă cu scopul de a produce efecte juridice.

Secţiunea 4.2. Clasificarea actelor juridice civile

Schematic, clasificarea actelor juridice civile se prezintă după cum a fost

sistematizată mai jos:

1. După numărul părţilor:

a - unilaterale

2. După scopul urmărit la încheierea lor

b- bilaterale c- multilaterale a - cu titlu oneros

1 - comutative 2 - aleatorii

b- cu titlu gratuit

1 - liberalităţi

 

2-acte

Dezinteresate

3. După efectul lor:

a- constitutive

4. După importanţa lor:

b- translative c- declarative a- de conservare

5. După conţinutul lor:

6. După forma de încheiere:

7. După momentul producerii efectelor:

8. După rolul voinţei părţilor:

9. După legătura lor cu modalităţile:

10. După raportul dintre ele:

11. După legătura cu cauza:

b- de administrare c- de dispoziţie a- patrimoniale b- nepatrimoniale a- consensuale b- formale (solemne) c- reale a- între vii (inter vivos) b- pentru cauză de moarte (mortis causa) a- acte subiective b- acte condiţie a- acte pure şi simple b- acte afectate de modalităţi a- principale b- accesorii a- cauzale

b- abstracte

12. După modalitatea încheierii lor: a- acte strict personale

b- acte încheiat prin reprezentare a- acte tipice (numite) b- acte atipice (nenumite)

13. După reglementarea şi denumirea lor legală:

14. După modul lor de executare: a- acte cu executare dintr-o dată (uno

15. După modalitatea în care părţile

negociază

16. După structura lor

ictum) b- acte cu exercitare succesivă a- acte negociate b- acte de adeziune a- acte simple b- acte complexe

Clasificarea de mai sus prilejuieşte următoarele comentarii şi prcizări pentru fiecare specie în parte.

1. Acte unilaterale, bilaterale şi multilateralle

a) Unilateral este actul juridic civil care este rezultatul voinţe unei

singure părţi.

Noul Cod civil se preocupă şi de definiţia actului juridic unilateral, înţeles ca manifestare de voinţă a autorului său (art. 1324), care este supus, în ce priveşte regimul său juridic, dispoziţiilor legale privitoare la contracte, care se aplică în mod corespunzător (conform art. 1325). De exemplu, sunt acte juridice civile de factură unilaterală testamentul, acceptarea succesiunii, oferta de a contracta sau promisiunea publică de recompensă. b) Bilateral sau sinalagmatic este actul juridic civil care reprezintă voinţa coordonată a două părţi. Astfel, potrivit art. 1171 din N.c.civ., contractul este sinalagmatic, atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi. Aşadar, este contract sinalagmatic acela în care fiecare parte este deopotrivă, creditor şi debitor al celeilalte părţi, încă din momentul încheierii contractului. Reciprocitatea obligaţiilor, trebuie precizat, presupune ca ele să aibă ca izvor comun acelaşi contract. Sub titlu de exemplu aşa sunt actele de vânzare-cumpărare, donaţie sau mandat.

c) Multilateral este actul juridic civil care surprinde manifestarea de

voinţă ce provine de la trei sau mai multe părţi aşa cum este de pildă contractul

de societate civilă reglementat de art. 1881 şi urm. din N.c.civ.

2. Acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit

a) Potrivit art. 1172 din N.c.civ. este considerat cu titlu oneros, contractul

prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate (art. 1172 alin. 1). Avantajul pe care tinde să-l obţină fiecare parte este de natură patrimonială, aceasta fiind esenţial pentru contractele

cu titlu oneros (de exemplu, în cazul contractului de vânzarecumpărare, vânzătorul se obligă să predea bunul vândut, iar cumpărătorul să plătească preţul, fiecare dintre părţi acţionând astfel, în contrapartidă) La rândul lor, actele cu titlu oneros se subîmpart în două subcategorii şi anume:

1) Actele juridice comutative, sunt acele acte cu titlu oneros, la încheierea

cărora părţile cunosc întinderea obligaţiilor lor, existând atât şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi (art. 1173 alin.1 din N.c.civ.). De pildă în cazul unei vânzări, cumpărătorul ştie şi lucrul pe care îl vinde şi preţul pe care îl va primi.

2)

Actele juridice aleatorii în cazul cărora întinderea obligaţiile părţilor

sau câştigul ce ar urma să fie realizat depinde de hazard (art. 1173 alin. 2 din N.c.civ.). Fac parte din această categorie renta viagerã, vânzarea-cumpărarea cu

clauză de întreţinere, jocul sau prinsoarea (art. 2264 şi urm. din N.c.civ.).

b) Este cu titlu gratuit acel act juridic prin care se procură un folos

patrimonial altuia fără a se urmări obţinerea unui folos patrimonial în schimb (art. 1172 alin. 2 din N.c.civ.). Aşa sunt de pildă donaţia, comodatul, împrumutul fără dobândã, mandatul gratuit, depozitul neremunerat ori legatul. La rândul lor actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în două subcategorii:

1. Liberalităţile sunt acte juridice prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul urmare folosului patrimonial procurat unui terţ, cum este cazul donaţiilor, iertării de datorie şi a legatelor. 2. Actele dezinteresate, prin care dispunătorul procură un folos patrimonial unui terţ fără a-şi micşora propriul patrimoniu, de exemplu mandatul gratuit, depozitul neremunerat ori comodatul. Importanţa clasificării. Capacitatea de a contracta este supusă unor reguli mai stricte în privinţa actelor cu titlu gratuit decât a celor oneroase. De asemenea, aprecierea viciilor de consimţământ este privită în mod diferit după cum este vorba despre un act cu titlu gratuit sau unul oneros. Leziunea de pildă nu priveşte actele cu titlu gratuit, căci în privinţa lor este de neconceput o disproporţie vădită între prestaţiile reciproce ale părţilor, atâta vreme câr cel gratificat nu are în principiu nici-o obligaţie.

3. Acte juridice constitutive, translative şi declarative

a) Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept subiectiv

civil care nu a existat anterior. Aşa sunt de pildă garanţiile reale ale executării obligaţiilor civile, ipoteca, amanetul sau gajul.

b) Este translativ actul juridic civil care are ca efect strămutarea unui

drept subiectiv civil din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia aşa cum sunt de exemplu contractele de vânzare-cumpărare sau de donaţie în care lucrul donat sau vândut iese din patrimoniul dispunătorului pentru a intra în cel al

dobânditorului.

c) Este declarativ, actul juridic civil care are ca efect consolidarea ori

definitivarea unui drept subiectiv civil preexistent. De exemplu partajul în cazul

căruia dreptul de coproprietate al copartajanţilor asupra cotelor lor ideale din

bun se consolidează prin încetarea stării de coproprietate subsecvent căreia fiecare devine proprietar exclusiv asupra unei părţi materiale din bun. O specie aparte a actului declarativ, este actul juridic confirmativ, prin care o persoană renunţă la dreptul său de a ataca cu acţiunea în anulabilitate actul juridic lovit de nulitate relativă, consolidând astfel dreptul de proprietate dobândit prin efectul actului respectiv. Importanţa clasificării Unele consecinţe semnificative se produc în legătură cu efectele diferite pe care le produc actele juridice enumerate mai sus. Astfel dacă actele constitutive şi cele translative produc efecte numai pentru viitor, ex nunc, actele declarative produce efecte şi pentru trecut ex tunc. Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin efectul prescripţiei achizitive, justul titlu nu poate fi decât un act translativ de proprietate, căci unul declarativ ar pune deja problema dobândirii proprietăţii făcând inutilă uzucapiunea.

4. Acte juridice civile de conservare, de administrare şi de dispoziţie

a) Este de conservare, acel act juridic civil ce are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. În această categorie se situează de pildă întreruperea unei prescripţii printr-o acţiune în justiţie, sau o somaţie adresată debitorului unei obligaţii comerciale în vederea obţinerii într-un proces viitor a cheltuielilor de judecată.

b) Este de administrare, acel act juridic civil prin care se realizează o

normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Au caracterul unor acte de administrare de exemplu reparaţiile făcute unui imobil, asigurarea unui lucru sau preîntâmpinarea pieririi unui bun.

c) Este de dispoziţie, actul juridic civil care are ca rezultat ieşirea din

patrimoniu a unui bun sau drept, ori grevarea unui bun cu o sarcină reală, ipotecă sau gaj. Astfel de acte sunt vânzarea, donaţia ori schimbul Importanţa şi efectele diferite ale acestei clasificări oferă câmp de examinare în privinţa actelor permise copărtaşilor ce au un drept de coproprietate asupra unui bun. Fiecare dintre ei poate face singur, fără acordul celorlalţi coproprietari, acte de administrare a bunului comun. Nici-unul dintre coproprietari nu poate face însă acte de dispoziţie asupra întregului bun decât cu acordul unanim al tuturor celorlalţi coproprietari.

5. Acte juridice civile patrimoniale şi nepatrimoniale

Este patrimonial actul juridic civil care are un conţinut economic, adică este evaluabil în bani. Actul de donaţie de exemplu exprimă în bani valoarea cu care a fost gratificat donatarul Este nepatrimonial actul juridic civil care are nu în conţinut un drept patrimonial exprimabil în bani. Bunăoară recunoaşterea filiaţiei unui copil din afara căsătoriei ca act juridic este neevaluabilă în bani. Importanţa clasificării constă în posibilitatea titularilor unor drepturi subiective de a dispune sau nu de ele prin acte juridice. Sfera actelor juridice patrimoniale este mult mai mare decât a celor nepatrimoniale. Pe de altă parte, drepturile subiective patrimoniale pot face obiectul unor acte juridice de dispoziţie, spre deosebire de drepturile nepatrimoniale care nu pot face obiectul unor asemenea operaţiuni juridice.

6. Acte juridice civile consensuale, solemne şi reale

a) Este consensual, actul juridic civil pentru a cărui valabilă încheiere este

suficientă simpla manifestare de voinţă. De altfel principiul general în materia actelor juridice civile este cel al consensualismului, ceea ce face ca majoritatea lor să aibă un astfel de caracter. Art. 1174 alin. 2 din N.c.civ. exprimă acest principiu în contractele translative de drepturi reale precizând că în astfel de

convenţii „proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor”

Sunt contracte consensuale de exemplu vânzarea (cu excepţia terenurilor), locaţiunea, antrepriza sau comodatul. b) Este solemn, actul juridic civil pentru a cărui valabilă încheiere manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisã de lege şi anume cea autentică. Forma specială este o condiţie de validitate, ad validitatem, a cărei ignorare are drept consecinţă nulitatea absolută a actului juridic. Astfel, vânzarea unui teren nu poate fi valabil făcută decât printr-un act autentic încheiat în faţa notarului public. Aceeaşi condiţie trebuie să o îndeplinească şi contractul de donaţie, cel de arendare sau de ipotecă 3 .

c) Este real, acel act juridic civil care nu poate fi valabil încheiat decât

dacă manifestarea de voinţă este însoţită şi de remiterea materială a bunului (art.

3 Aactul şefului secţiei consulare a Ambasadei Române în care s-a consemnat consimţământul oral de renunţare la cetăţenia română are valoare de act autentic în sensul art.39 din Legea nr. 21/1991.Pentru dezvoltare, CSJ, secţia de contencios administrativ, dec. 2827/2002 în D. nr.9/2003 pag. 248

1174 alin. 3 din N.c.civ.). Au un astfel de caracter împrumutul, depozitul şi darul manual. Importanţa clasificării constă în aprecierea valabilitătii lor determinantă fiind respectarea condiţiilor de formă. În ceea ce priveşte actele autentice, orice viciu al acesteia atrage drept consecinţă nulitatea absolută a actului astfel încheiat. Totodată, neremiterea lucrului atrage nulitatea actelor juridice reale.

6. Acte juridice între vii, şi pentru cauzã de moarte

a) Sunt între vii inter vivos actele juridice civile care-şi produc efecte

necondiţionat de moartea autorului ori autorilor. În această categorie enumerăm sub titlu de exemplu donaţia, schimbul sau locaţiunea, ca de altfel marea majoritate a actelor juridice civile b) Sunt pentru cauză de moarte – mortis causa actele juridice civile care nu-şi produce efectele decât condiţionat de moartea autorului, în considerarea căreia se şi întocmeşte actul. Un astfel de act juridic este dispoziţia testamentară. Importanţa clasificării constă în aceea că de regulă actele între vii au un caracter consensual spre deosebire de cele pentru cauză de moarte care sunt în principiu acte solemne. Condiţii restrictive de capacitate se impun în privinţa persoanelor ce dispun pentru cauză de moarte.

7. Acte juridice subiective şi acte condiţie

a) Este subiectiv, acel act juridic civil. al cărui conţinut este determinat

prin voinţa autorului ori autorilor lui. Din această categorie fac parte marea majoritate a actelor juridice civile.

b) Este act condiţie acel act juridic civil la a cărui încheiere părţile îşi

exprimă voinţa doar în privinţa naşterii lui, conţinutul lui fiind predeterminat de norme de la care părţile nu pot deroga sau negocia. Un astfel de act juridic este de pildă este căsătoria sau adopţia. Importanţa clasificării constă în aceea că în vreme ce actele subiective pot fi negociate de părţi, în privinţa actelor condiţie părţile sunt ţinute să se supună

numai dispoziţiunilor legii. De asemenea în vreme ce categoria primelor este nelimitată, actele condiţie sunt strict şi limitativ determinate prin voinţa legii.

9. Acte juridice civile pure şi simple şi acte afectate de modalitãţi

a) Este pur şi simplu actul juridic civil care nu este afectat de o

modalitate: termen, condiţie ori sarcinã. Unele acte juridice civile de altfel nici

nu sunt compatibile cu vreo modalitate aşa cum sunt acceptarea unei succesiuni sau recunoaşterea filiaţiei.

b) Este afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate,

adică un termen, o condiţie sau o sarcină. Din această categorie fac parte împrumutil, renta viageră, donaţia cu sarcină sau asigurarea. Importanţa clasificării constă în momentul producerii efectelor, diferit în cazul celor pure şi simple de cel al actelor afectate de modalităţi, ale căror efecte

se vor produce în funcţie de realizarea sau nerealizarea modalităţii.

10. Acte juridice civile principale şi accesorii

a) Este principal actul juridic civil. care are o existenţã de sine stătătoare,

soarta sa nedepinzând de cea a altui act juridic.

b) Este accesoriu, acel act juridic civil a cărui soartă juridică depinde de

soarta altui act juridic principal, situaţie exprimata plastic de adagiul „accesorium sequitur principale”. Au sub titlu de exemplu o asemenea soartă juridică gajul, ipoteca sau arvuna. Importanţa clasificării constă în aceea că desfiinţarea sau îndetarea

efectelor actului principal are ca efect şi desfiinţarea celui accesoriu.

11.Acte cauzale şi acte abstracte

a) Este cauzal, acel act juridic civil a cărui valabilitate implică analiza

cauzei ori scopului său astfel încât dacă scopul ori cauza sunt ilicite ori lipsesc, însuşi actul e lovit de nulitate. Majoritatea actelor juridice sunt acte cauzale.

b) Este abstract sau necauzal actul juridic civil care este detaşat de

elementul cauză, valabilitatea sa nedepinzând de cauză, aşa cum sunt de pildă titlurile de valoare la purtător.

12.Acte juridice civile strict personale şi acte ce pot fi încheiate şi prin reprezentare

Este strict personal, actul juridic civil care nu poate fi făcut decât personal. Astfel de acte sunt căsătoria, mandatul intuitu personae, testamentul sau recunoaşterea unui copil.

Majoritatea actelor juridice pot fi încheiate atât personal, dar şi prin reprezentanţi.

13 Acte juridice civile numite (tipice) şi acte nenumite

a) Este numit sau tipic actul juridic civil care are o denumire stabilitã de

legea civilă, precum şi o reglementare proprie. Este tipic sau numit contractul de vânzare – cumpărare consacrat de art. 1650 şi urm. din N.c.civ. sau donaţia prevăzuta de art. 985 N. C. civ. b) Este nenumit sau atipic, actul juridic civil care nu se bucură de o

reglementare şi de o denumire proprie. De exemplu, vânzarea cu clauzã de întreţinere.

14. Acte juridice civile cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi cu executare succesivă

a) Este cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a cărui executare

presupune o singurã prestaţie din partea debitorului, motiv pentru care se mai numeşte şi cu executare instantanee. Este cu executare succesivã acel act a cărui executare presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp fie în mod repetat aşa cum este renta viageră

executabilă lunar sau anual, fie printr-o prestaţie continuă aşa cum este locaţiunea.

15. Acte juridice negociate şi de adeziune

După modalitatea în care părţile negociază clauzele contractului, se poate distinge între contracte negociate şi contracte de adeziune. Sunt contracte negociate cele care constituie regula şi care reprezintă rezultatul „negocierilor”, al discuţiilor libere între părţile contractante. Noul Cod civil reglementează în mod expres contractul de adeziune, stabilind prin dispoziţiile art. 1175 că există un asemenea contract „atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”. Specificul acestor contracte de adeziune constă în aceea că ele nu se formează pe baza discuţiilor sau a negocierilor libere, ci pe baza adeziunii părţii mai slabe din punct de vedere economic la proiectul de contract a cărui redactare este realizată de către partea mai bine situată.

În aceste contracte, opţiunea aderentului se reduce între a încheia sau a nu încheia contractul, la stabilirea conţinutului căruia voinţa sa nu a avut nicio contribuţie, întrucât ofertantul a stabilit, de la început, toate clauzele. Sub titlu de exemplu, sunt contracte de adeziune contractul de transport pe calea ferată, contractul de telefonie fixă şi celulară, contractul de furnizare a apei, electricităţii, gazului, contractele dintre comercianţi şi consumatori. Sunt contracte negociate cele care constituie regula şi care reprezintă rezultatul „negocierilor”, al discuţiilor libere între părţile contractante. Contractul de vânzare cumpărare, contractul de mandat sau contractul de antrepriză sunt, cu titlu de exemplu, contracte negociate.

16. Acte juridice simple şi complexe

După structura lor, distingem între actele simple şi cele complexe numite şi contracte-cadru.

În timp ce contractele simple sunt acelea prin intermediul cărora se realizează o singură operaţie juridică, în situaţia contractelor complexe, sunt realizabile două sau mai multe operaţii juridice. Noul Cod civil reglementează (art. 1176) situaţia contractului-cadru, înţeles ca „acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta (alin. 1). Modalitatea de executare a contractului cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare (alin. 2).

Secţiunea 4.3. Condiţiile actului juridic civil

Definiţie. Prin noţiunea de condiţii ale actului juridic civil înţelegem elementele esenţiale ale manifestării de voinţă, care îi conferă acesteia calitatea şi forţa de a produce efecte juridice civile, adică de a da naştere, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice civile. Codul civil consacră în al său art. 1179 aceste condiţii pe care le enumeră ca fiind:

Capacitatea de a contracta; Consimţãmântul valabil al pãrţilor; Un obiect determinat, posibil şi licit; O cauză valabilă a obligaţiilor. Aceste condiţii sunt esenţiale deoarece fără oricare dintre ele este de neconceput actul juridic civil, textul făcând o strictă enumerare a lor.

Deşi numai patru, semnificaţia fiecăreia dintre aceste condiţii poate fi privită diferit în funcţie de contextul juridic în care sunt analizate. Condiţiile actului juridic civil pot fi clasificate după cum urmează:

a) În funcţie de aspectul la care se referă, ele pot fi condiţii de fond, care

privesc conţinutul actului juridic civil (de exemplu obiectul sau cauza), condiţii de formă care se referă la exteriorizarea voinţei juridice (în scris sau verbal,

expres sau tacit, etc.) şi condiţii de publicitate impuse pentru ca anumite acte juridice să fie opozabile. b) În funcţie de obligativitatea lor, condiţiile pot fi esenţiale (cum sunt capacitatea sau consimţământul) ori neesenţiale aşa cum este forma scrisă ca o condiţie ad probationem. c) În funcţie de sancţiunea nerespectãrii lor, condiţiile pot fi de validitate ( a căror nerespectare atrage nulitatea actului juridic civil) şi de eficacitate a căror nerespectare are drept consecinţă inopozabilitatea actului juridic.

d) În funcţie de izvorul lor formal, condiţiile pot fi legale (prevăzute de

lege) sau convenţionale, prevăzute de părţi, aşa cum este cazul întocmirii unui înscris pentru un act juridic valabil încheiat şi numai prin simplul acord de voinţă. Analiza fiecăreia dintre condiţiile actului juridic civile ne prilejuieşte în cele ce vor precede următoarele consideraţiuni.

4.3.1. Capacitatea de a contracta

Definim capacitatea de a contracta ca fiind acea condiţie de fond şi esenţială a actului juridic civil ce constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.

Art. 1180 N. C.civ. precizează că “poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte” în vreme ce art. 42 din acelaşi cod precizează că sunt incapabili de a contracta minorii 4 care nu au împlinit 14 ani şi interzişii. O incapacitate cu titlu general stabileşte şi art. 988 din N.c.civ. care precizează că cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”.

4 Textul art. 949 C. civ. Este reprodus şi de alin. 1 al art. 11 din Decr. 31/1954, care precizează şi el că nu poate contracta minorul care nu a împlinit 14 ani şi nici persoana pusă sub interdicţie.

În categoria interdicţiilor de a contracta privitoare la calitatea anumitor persoane, sunt dispoziţiunile art. 990 din N.c.civ. care stabileşte incapacitatea de a dispune prin acte cu titlu gratuit în favoarea medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului, sau ale art. 991 care declară nule liberalităţile făcute notarului public care a autentificat testamentul, interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului, martorilor, în cazurile prevăzute la art. 1.043 alin. (2) şi art. 1.047 alin. (3), agenţilor instrumentatori, în cazurile prevăzute la art. 1.047, persoanelor care au acordat, în mod legal, asistenţă juridică la redactarea testamentului. În privinţa capacităţii generale de a contracta, toate persoanele sunt prezumate a se bucura de această prerogativă, cel ce susţine incapacitatea având obligaţia de a o dovedi. Nu există aşadar alte incapacităţi decât acelea ce sunt determinate de lege, astfel incât capacitatea constituie regula, în vreme ce incapacitatea este privită ca şi o excepţie. De aici rezultă că textele referitoare la incapacitate sunt de strictă interpretare. Deşi art. 1179 aşează capacitatea printre condiţiile esenţiale ale contractului, alături de consimţământ, obiect şi cauză, în realitate incapacitatea părţilor contractante nu atrage în principiu decât nulitatea relativă a contractului; singură partea incapabilă se poate prevala de nulitate, precum şi moştenitorii sau reprezentanţii lor. Altfel, partea capabilă şi terţii nu pot invoca nulitatea. Garanţia principiului capacităţii de a contracta, aplicabil în privinţa persoanelor fizice este înscrisă în art. 29 din N.c.civ. care precizează că “nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu decât în condiţiile strict stabilite de lege”. În ceea ce priveşte persoanele juridice, regula este, de asemenea, aceea a capacităţii (persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice, conform art. 206 N.c.civ.). Principiul capacităţii de a întocmi acte juridice este subordonat principiului specialităţii capacităţii în situaţia persoanelor juridice fără scop patrimonial, având în vedere că acestea pot avea „doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut” (art. 206 alin. 2 N.c.civ.). Deşi regula este ca persoana juridică să dobândească aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înfiinţării acesteia31, se recunoaşte în acelaşi timp,

o capacitate de folosinţă anticipată, în sensul ca aceasta să poată, chiar de la data actului de numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 205 alin. 3 N.c.civ.). O derogare de la capacitatea de folosinţă anticipată (recunoscută doar în legătură cu naşterea valabilă a persoanei juridice) este reglementată în legătură cu liberalităţile care pot fi primite în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii succesiunii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 208 N.c.civ.). În ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor de către persoana juridică, aceasta se realizează prin intermediul organelor de administrare ale persoanei juridice, de la data constituirii lor. S-a admis totuşi, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, că sunt valabile şi actele încheiate de o persoană incapabilă, dacă este vorba despre acte de conservare ori acte mărunte care se încheie zilnic pentru nevoile obişnuite ale traiului. 5

4.3.2. Consimţământul liber exprimat al părţii care se obligă

4.3.2.1 .Voinţa juridică şi principiile sale Aşa cum l-am definit mai sus, actul juridic civil este în cea mai sintetică analiză o manifestare de voinţă subordonată volitiv intenţiei de a produce efecte juridice. Conţinutul voinţei, din punct de vedere juridic este alcătuit din două dintre condiţiile esenţiale ale actului juridic civil, respectiv consimţământul şi cauza (scopul actului juridic civil) Formarea voinţei juridice este precedată de reflectarea din sinele unei persoane a unei nevoi în exterior prin dorinţa de satisfacere a acesteia, urmată de investigarea mijlocului de satisfacere şi în final de luarea hotărârii de a încheia actul juridic. Voinţa se naşte aşadar în mintea unei persoane reflectând nevoile şi aspiraţiile acesteia. Atâta vreme cât ea rămâne neexprimată, nu este producătoare de consecinţe juridice căci ideea neexteriorizată nu produce decât dorinţe sau sentimente. Pentru ca ideea sau faptul psihologic să devină sociale, în sensul de a produce consecinţe, voinţa internă trebuie exteriorizată.

5 C. Turianu, Probleme speciale de drept civil, Ed. Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti 1999 p. 110 si urm.

Or, exteriorizarea voinţei este traductibilă prin consimţământ, exprimat într-o formă cu relevanţă juridică, fie expres, fie tacit, fie verbal fie în scris etc. În procesul exprimării voinţei juridice, ne interesează desigur mai puţin aspectele psihologice care deşi sunt necesare şi utile pentru o corectă abordare, nu rezolvă decât parţial chestiunile pendinte consimţământului. Relevante însă sub aspect doctrinar şi practic sunt principiile de drept generale privitoare la voinţa juridică, a căror evaluare are însemnate foloase jurisprudenţiale. În dreptul nostru civil au fost subliniate două principii ale voinţei juridice, respectiv principiul autonomiei de voinţă şi principiul voinţei reale. Principiul autonomiei de voinţă, numit şi principiul libertăţii actelor juridice exprimă ideea că părţile au libera opţiune de a încheia orice act juridic, fireşte cu condiţia de a nu încălca legea sau bunele moravuri. Această regulă este consacrată legislativ de art. 11 alin. 2 din N.c. civ. care precizează că „nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri” în vreme ce art. 1270 din acelaşi cod face precizarea că numai „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”. Per a contrario, ar trebui înţeles aşadar că acele convenţii care nu sunt făcute legal sau care derogă de la lege nu au o asemenea forţă juridică! În puterea acestui principiu, subiectelor de drept civil le este permis tot ce nu li se interzice în mod expres prin lege, şi respectiv:

- să încheie sau nu ori să denunţe sau să modifice orice act juridic civil;

- să se angajeze juridiceşte în orice convenţie, indiferent dacă aceasta este

reglementată sau nu printr-un text al legii;

- să stabilească prin voinţa proprie clauzele oricărei convenţii civile, chiar derogând de la acele dispoziţii ale legii care au un caracter dispozitiv. Principiul autonomiei de voinţă este operant pentru orice act juridic civil cu unele limitări care privesc:

- eludarea unor dispoziţiuni care privesc ordinea publică;

- încălcarea dispoziţiunilor imperative ale legii;

- nesocotirea bunelor moravuri.

Aceste limitări cu valoare de excepţie întăresc de fapt principiul, deoarece însuşi art. 11 din N.c. civ. se referă in terminis la ele, făcând trimitere la ordinea publică şi bunele moravuri.

Principiul voinţei reale, este impus de observaţia că în procesul psihologic de exprimare a voinţei juridice este posibil ca între voinţa internă şi cea exteriorizată să nu existe întotdeauna identitate. Or, într-o asemenea ipoteză, se pune întrebarea firească referitoare la întâietatea uneia sau a celeilalte dintre

cele două exprimări: cea internă, mai apropiată de voinţa internă a fiecărui subiect, sau cea exteriorizată, mai apropiată de actul juridic pe care-l prefigurează. Răspunsul la această întrebare a dat naştere la doua concepţii privitoare la valorificarea voinţei juridice. Într-o concepţie obiectivă adoptată de Codul civil german de la 1900, se apreciază că prioritară este voinţa exhibată de părţi la încheierea actului juridic civil, singura cunoscută şi exprimată, care este în egală măsură producătoare de efectele juridice urmărite de părţi. Această concepţie este de natură să confere securitate statică circuitului civil au precizat susţinătorii ei.

A doua concepţie, de orientare subiectivă, pune în primul plan voinţa reală, deci cea internă, singura care poate determina părţile să contracteze şi care conferă un sporit grad de securitate dinamicii circuitului civil. Această concepţie adoptată de Codul civil francez de la 1804 a fost preluată şi de codul nostru civil de la 1864 şi este exprimată în mai multe texte dintre care enumerăm:

- art. 1266 N.C. civ. potrivit căruia „interpretarea contractelor se face

după intenţia comună a părţilor contractante iar nu după sensul literal al termenilor

- art. 1289 din N.C. civ. dă putere actului care reprezintă voinţa reala în

cazul simulaţiei, precizând că „actul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul,

între succesorii lor universali sau cu titlu universal.

- art. 1206 N. C. civ. dă valoare de adevăr numai manifestării reale de

voinţă, precizând că nu are valoare consimţământul „dat din eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol

4.3.2.2. Definiţia şi condiţiile de valabilitate ale consimţământului

Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială a actului juridic care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior. Din vechea redactare a art. 948 C. civ. se putea însă trage concluzia că convenţia este valabil încheiată chiar şi numai prin acordul unei singure părţi, şi anume al celei “ce se obligă”. O asemenea concluzie era fireşte greşită, căci consimţământul părţii care se obligă trebuie raportat la o ofertă de a contracta şi are semnificaţia adeziunii la o convenţie pe punctul de a se încheia. Noul cod civil nu preia însă această formulare, astfel încât nu mai sunt posibile asemenea confuzii. Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească la rândul său următoarele condiţii:

a) să provină de la o persoană cu discernământ;

Aceasta condiţie porneşte de la premisa că pentru a i se recunoaşte efectele juridice, ( deci pentru a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil), subiectul de drept civil trebuie să aibă aptitudinea de a aprecia asupra consecinţelor pe care manifestarea sa de voinţa le poate produce. In ceea ce priveste persoana fizică în deplinătatea capacităţii de exerciţiu, în favoarea sa operează prezumţia că are discernământul necesar pentru a contracta. Dimpotrivă, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu este prezumată a nu avea discernământ fie datorită vârstei fragede fie stării de sănătate mintală.

Sancţiunea încheierii unui contract de către o persoană lipsită de discernământ este nulitatea relativă, cu toate consecinţele ce decurg din aceastâ ipoteză 6 . b) consimţământul trebuie exprimat cu intenţia asumării unui angajament juridic. Per a contrario”, lipseşte intenţia de a produce efecte juridice dacă declaraţia de a contracta a fost făcută în alt scop decât pentru a produce efecte juridice cum ar fi de pildă atunci când:

- consimţământul a fost asumat în glumă, jocandi causa ;

- manifestarea de voinţă este rodul prieteniei, curtoaziei sau complezenţei (îţi rămân veşnic îndatorat pentru serviciul pe care mi l-ai făcut !);

- consimţământul a fost dat sub o rezervă mentală cunnoscută de cealaltă

parte (mă angajez dacă va fi de acord şi soţul meu);

- consimţământul a fost exprimat sub o condiţie pur potestativă din partea

celui care se obligă, condiţie prohibită de art. 1403 din N.c. civ. (altfel spus, “mă oblig dacă am chef!”) - consimţământul este prea vag sau imprecis (îţi voi restitui banii împrumutaţi când voi avea, ad calendas graecas !).

c) consimţământul trebuie să fie exteriorizat, căci este de neconceput

încheierea unui act juridic civil fără o manifestare exterioară de voinţă. Manifestarea de voinţă poate fi în egală măsură exteriorizată fie într-o formă expresă, fie într-una tacită. 7 Ea poate de asemenea să constea într-un gest

6 Pentru dezvoltări, TS dec. 1998/1990 citată de C. Turianu în op. cit. pag.38

7 Pentru anumite contracte este necesară manifestarea expresă a voinţei, aşa cum este cazul actelor solemne, pe câtă vreme pentru altele este suficientă chiar şi numai o manifestare tacită a voinţei. Se impune totuşi precizarea că în dreptul civil tăcerea nu valorează neaparat consimţământ. Adagiul “qui tacit consentire videtur” (cel care tace este gata sa consimtă) ar putea fi aplicat ca atare, doar atunci când legea dă o asemenea interpretare în mod expres tăcerii, cum ar fi de pildă cazul tacitei reconducţiuni.

(semnul făcut unui taxi) ori o anumită atitudine (expunerea unei mărfî într-o vitrină cu afişarea preţului). Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil principiul consensualismului, care le permite părţilor să aleagă în egală măsură şi forma de exteriorizare a voinţei lor, căci simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară ci şi suficientă pentru ca actul să se nască valabil din punctul de vedere al formei sale. Fireşte, de la acest principiu există şi excepţii, aşa cum este cazul actelor solemne, când manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o formă specială. d) consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu al voinţei. Această condiţie este reglementată expres de art. 1179 pct. 2 din N.c.civ. care pentru validitatea actului juridic impune „consimţământul valabil exprimar”. Actul juridic civil fiind o manifestare de voinţă conştientă dar mai ales liberă, este de neconceput valabilitatea acestuia atunci când procesul psihologic de formare a voinţei juridice a fost în mod fraudulos deturnat de la adevăratele sale finalităţi. Per a contrario, art. 1206 din N.c. civ. consacră dispoziţiunea potrivit căreia „consimţământul nu este valabil atunci când este dat prin eroare, smuls prin violenţa sau surprins prin dol” În dreptul nostru civil viciile care afectează caracterul liber al consimţământului sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea. 8 Analiza fiecăruia dintre acestea, ne prilejuieşte în cele ce urmează următoarele precizări:

4.3.3. Viciile consimţământului

4.3.3.1. Eroarea

Reglementare şi definiţie.

Majoritatea autorilor au definit eroarea ca fiind falsa reprezentare a realităţii cu prilejul încheierii unui act juridic, definiţie care apreciem că satisface atât cerinţele de ordin teoretic dar mai ales de natură practică ale instituţiei studiate 9 .

8 Potrivit opiniei că leziunea nu este un viciu al consimţământului ci o condiţie de anulare a actelor juridice săvârşite de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă care încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui acte juridice civile, vezi Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1969 pag. 153

9 Pentru alte definiţii, D. Cosma op. cit. pag. 153, Ghe. Beleiu op. cit. pag. 145, O. Ungureanu

Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care eroarea era tratată într- un singur text (art. 954 şi, cu caracter general, în dispoziţiile art. 953, 961, alături de alte vicii de consimţământ), în noul Cod civil sediul materiei se regăseşte în mai multe articole (art. 1207-1213), care reglementează diferite feluri de erori care pot apărea la momentul încheierii actului (eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau de transmitere), cu sancţiunile corespunzătoare care pot interveni. Condiţiile erorii Pentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea să se fi aflat într-o eroare esenţială, iar cealaltă parte să ştie sau, după caz, să fi trebuit să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului. Este considerată ca având caracter esenţial eroarea care :

– poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio şi

error in corpore);

– poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a

acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în

absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantia);

– poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în

absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona, în cazul contractelor încheiate intuitu personae). Este de asemenea, considerată esenţială, eroarea de drept care priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului. În felul acesta, a fost tranşată controversa din doctrină, care, în absenţa unei reglementări exprese, admitea sau nu anulabilitatea actului pentru eroare de drept, considerându-se că falsei reprezentări a unei asemenea realităţi juridice i se opune maxima nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii). Era însă un argument neconvingător, acesta tras din obligativitatea cunoaşterii legii de către toţi destinatarii ei, câtă vreme el se constituie, mai degrabă, într-un deziderat decât într-o realitate şi aceasta, mai ales în condiţiile instabilităţii şi fluctuaţiei legislative prezente. În ceea ce priveşte jurisprudenţa, este adevărat că ea nu constituie izvor de drept, dar unitatea de practică judiciară este o obligaţie pentru judecător. Este adevărat că nimeni nu se poate apără invocând necunoaşterea sau neclaritatea legii, dar se pot ivi situaţii în care nu este posibilă cunoaşterea legii, fie datorită imposibilităţii consultării textelor legale, fie al lipsei resurselor materiale pentru angajarea unei consultanţe calificate, fie pur şi simplu pentru că un act normativ

Manual de drept civil. Partea generală, Ed. All Beck Bucureşti 1999 pag.84, G. Boroi Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ed. All Beck Bucureşti 2002 pag. 160 sau A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex Bucureşti 2000 pag.196.

a fost publicat în preziua încheierii actului respectiv iar Monitorul Oficial nu a fost încă difuzat. Cu toate acestea, eroarea de drept nu va putea fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile (art. 1208 alin. 2). Chiar pentru ipoteza erorii esenţiale, când partea a avut o falsă reprezentare a realităţii care să o îndreptăţească la a cere anularea actului, legiuitorul a prevăzut un remediu de natură să salvgardeze actul încheiat, atunci când cealaltă parte este de acord cu executarea, urmând ca prevederile contractuale să fie adaptate în mod corespunzător (art. 1213). În felul acesta, se asigură o mai mare stabilitate a circuitului civil şi soliditatea raporturilor contractuale.

Clasificare.

1. Potrivit unui prim criteriu, al naturii realităţii asupra căreia poartă,

eroarea poate fi de fapt sau de drept. Eroarea de fapt ( error facti) constituie falsa reprezentare asupra unei

stări de fapt cu prilejul încheierii actului juridic. O astfel de eroare poate cădea asupra obiectului actului juridic, al persoane sau a circumstanţelor de fapt în care s-a realizat acordul de voinţă. Eroarea de drept (error jus) constă în greşita cunoaştere sau necunoaşterea dispoziţiunilor legii, despre care am făcut deja vorbire.

2. Potrivit unui al doilea criteriu, al efectelor produse, eroarea poate fi de

trei feluri, respectiv: a) eroarea obstacol; b)eroarea viciu de consimţământ; c) eroarea indiferentă. a) Eroarea obstacol este aceea care datorită gravităţii sale face ca actul juridic să nu poată lua naştere aşa încât ea nu constituie o falsă reprezentare a realităţii ci chiar lipsa consimţământului, care nu a fost exprimat datorită unui obstacol nedepăşit de cel care contractează. Astfel de obstacole pot privi fie natura, fie identitatea obiectului actului juridic. Eroarea obstacol asupra naturii actului juridic - error in negotio -, este acea situaţie în care una dintre părţi consideră că încheie un anumit act juridic iar cealaltă un cu totul altul. De pildă, primus este convins că primeşte de la secundus cu titlu de donaţie un lucru în vreme ce acesta este încredinţat că îl vinde. La fel, o parte consideră că cumpără un imobil în vreme ce proprietarul consimte să îl închirieze. În nici-unul dintre aceste exemple acordul de voinţă nu s-a format cu privire la adevăratul act juridic, fiecare dintre părţi având o reprezentare diferită cu privire la adevărata natură a convenţiei. Eroarea obstacol asupra identităţii obiectului actului juridic – error in corpore este situaţia juridică în care o parte negociază cu privire la un bun, iar

cealaltă cu privire la un altul. De exemplu părţile negociază transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil. Cumpărătorul vrea să cumpere casa de locuit, vânzătorul vrea să vândă grădina.

Atât în cazul erorii cu privire la natura actului cât şi asupra identităţii actului juridic, deoarece voinţa părţilor nu s-a întâlnit nici actul juridic nu s-a format. Or, o asemenea eroare care obstaculează voinţa părţilor are drept consecinţă nulitatea absolută.

b) Eroarea viciu de consimţământ, numită şi eroare gravă implică falsa

reprezentare a realităţii fie cu privire la calitatea substanţială a obiectului actului juridic (error in substantiam), fie asupra persoanei contractante sau beneficiare a actului juridic (error in personam). Eroarea asupra substanţei obiectului actului juridic poate privi calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic privit ca un bun în materialitatea sa şi atunci avem în vedere vechimea sau originea sa care au determinat pe una dintre părţi să contracteze. Există de pildă eroare asupra substanţei în cazul în care o persoană cumpără copia unui tablou crezând că este un original sau un inel din metal galben pe care-l consideră ca fiind din aur dar care este în realitate din alamă.

S-a stabilit în practica judiciară că nu constituie eroare asupra substanţei eroarea asupra valorii economice a prestaţiei sau contraprestaţiei 10 . Eroarea asupra persoanei constituie viciu de consimţământ atunci când actul juridic a fost încheiat numai în consideraţia unei anumite persoane sau a calităţilor acesteia, aşa cum este cazul actelor intuitu personae. Este o astfel de eroare de pildă angajarea unui avocat al cărui nume seamană numai cu cel ales de justiţiabil în realitate. Susţinerea unui spectacol de divertisment de către un alt actor decât cel vestit în considerarea căruia a fost organizat spectacolul pot constitui cazuri de eroare cu privire la o persoană.

c) Eroarea indiferentă este tot o falsă reprezentare a realităţii dar care nu

are nici-o influenţă asupra validităţii actului juridic întrucât nu are nici-o relevanţă în privinţa acestuia. Pot constitui astfel de erori, care nu afectează valabilitatea unei convenţii, eroarea cu privire la starea civilă a unuia dintre contractanţi sau la starea sa de solvabilitate. 3. Noul cod civil stabileşte şi următoarele cazuri particulare de eroare în textele art. 1208 1211, respectiv:

- eroarea nescuzabilă, care prezumă împrejurarea că faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile (art. 1208 N.c.civ.). De exemplu omisiunea de a plăti staţionarea unui autovehicul

10 T.S. Dec. 1985/1975 citată de C. Turianu în Drept civil. Partea generală. Practică judiciară comentată şi adnotată, Ed.Pinguin Book, Bucureşti 2004 pag.51.

într-o parcare cu plată dotată cu aparat de taxare pe motiv că nu există personal pentru încasarea plăţii;

- eroarea asumată, prevăzută de art. 1209 din N.c.civ. care precizează că

nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta (art. 1209 N.c.civ.).

- eroarea de calcul. Potrivit art. 1210 din N.c.civ. simpla eroare de calcul

nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părţi,

precizează alineatul final al aceluiaşi text.

- eroarea de comunicare sau de transmitere atunci când eroarea poartă

asupra declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţă (art. 1211 din N.c.civ.).

Structura şi condiţiile erorii - viciu de consimţământ.

În ceea ce priveşte structura erorii viciu de consimţământ, falsa reprezentare a realităţii fiind de ordin subiectiv, cunoaşterea dar mai ales dovedirea ei sunt foarte dificile. Fiind un element de apreciere condiţionat de repere personale ce ţin de gradul de instruire, de emoţionabilitatea persoanei precum şi de posibilităţile acesteia de evaluare a realităţii şi a propriilor interese, dovedirea lui ca şi element psihologic este foarte anevoioasă. Cât despre condiţiile erorii, acestea sunt două, trebuie îndeplinite cumulativ şi sunt următoarele:

a) elementul cu privire la care a fost posibilă falsa reprezentare a realităţii să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic, astfel încât dacă acesta ar fi fost cunoscut, actul juridic nu ar fi fost încheiat. Asupra acestei condiţii, posibilitatea de apreciere aparţine judecătorului, de la caz la caz. S-a opinat spre exemplu că eroarea asupra valorii economice a prestaţiei, eroarea lezionară, urmează regulile de la viciul de consimţământ al leziunii, iar nu regulile erorii- viciu de consimţământ. 11 O altă rezolvare propusă a fost aceea a aprecierii comportamentului oricărei persoane într-o situaţie similară. 12

11 St. D. Cărpenaru ş.a., Tratat de drept civil. Vol. I Partea generală Ed. Academiei, Bucureşti 1989 pag. 178.

12 În acest sens vezi G. Boroi, op. cit. pag. 163. Autorul exemplifică o speţă în care vânzătorul cere un preţ foarte mic pentru o mobilă pe care cumpărătorul o consideră de epocă, arătându- se că acesta din urmă nu va putea invoca ulterior eroarea asupra substanţei lucrului, întrucât

b) în cazul actelor juridice de factură bilaterală, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi cunoscut sau să fi avut posibilitatea de a cunoaşte că elementul asupra căruia a căzut falsa reprezentare a avut o importanţă hotărâtoare pentru încheierea actului. Această conditie priveşte numai actele juridice bilaterale, căci în cele unilaterale lipseşte prin ipoteză „cocontractantul” sau „cealaltă parte”. Se mai impune totodată precizarea că nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare pentru a putea fi invocată eroarea viciu de consimţământ. Efectul erorii – viciu de consimţământ este nulitatea relativă , respectiv anulabilitatea actului juridic astfel încheiat, aşa cum precizează art. 1207 din N.c.civ.

Nulitatea relativă într-o asemenea situaţie prezintă, însă, o particularitate, întrucât ambele sau toate părţile contractante se află în eroare şi toate au dreptul de a promova acţiunea în anulare.

Dreptul la acţiune pentru anularea unui act juridic motivat de eroarea în care s-a aflat reclamantul este prevăzut de art. 2517 din N.c.civ. care fixează termenul general de prescripţie de 3 ani. Acest termen începe să curgă, potrivit art. 2529 lit. c din acelaşi act normativ, de la data când cel aflat în eroare, reprezentantul său legal sau persoana chemată prin lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut eroarea, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.

4.3.3.2. Dolul (Viclenia)

Definiţie şi reglementare

Dolul este acel viciu de consimţământ ce constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. 13 În cea mai sintetică definiţie, dolul este aşadar o eroare provocată. Spre deosebire de eroare, care are un caracter spontan, dolul este rezultatul unor manopere înşelătoare, prin care un contracant îl determină pe cocontractantul său să încheie o convenţie. Legislativ, o nouă şi mai amplă reglementare este dată dolului de Codul civil recent intrat în vigoare.

preţul foarte mic nu îndreptăţea un om normal să creadă că mobila respectivă ar fi un exemplar de epocă. 13 Pentru alte definiţii vezi şi D. Cosma op. cit. pag. 164, Ghe. Beleiu op. cit. pag. 147, O. Ungureanu op. cit. pag.88, G. Boroi op. cit. pag. 164 sau A. Cojocaru, op. cit. pag.198.

Art. 1206 precizează că consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă. Art. 1214 dă definiţia dolului arătând că consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.

Clasificare

După consecinţele pe care le produce, dolul poate fi principal (dolus dans causam contractui) sau incident (dolus incidens), numit şi incidental, secundar sau accesoriu. Este principal dolul care poartă asupra unor împrejurări determinante la încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia. Incident este dolul ce cade asupra unor elemente nedeterminante la încheierea actului juridic şi nu atrage anulabilitatea acestuia. În funcţie de gravitatea manoperelor dolosive, doctrinar se vorbeşte despre dolus bonus, care constă în viclenii mărunte, uşor de observat, care nu atrag anulabilitatea actului juridic ( spre exemplu exagerarea în scop de reclamă a calităţilor unui produs) şi despre dolus malus, dolul grav, care atrage anulabilitatea actului.

Structura dolului

Structural, dolul este alcătuit din două elemente: unul obiectiv, material, constând în utilizarea de mijloace dolosive în scopul inducerii în eroare a unei persoane şi unul subiectiv, intenţional, constând în intenţia de a înşela o persoană pentru a o determina să încheie actul juridic. Elementul material al dolului poate consta fie într-o faptă comisivă fie într-una omisivă. Atunci când elementul obiectiv constă într-o omisiune, vorbim despre dolul prin reticenţă, în sensul că una dintre părţile actului juridic ţine sub tăcere unele împrejurări esenţiale ale actului juridic pentru a o determina pe cealalta să contracteze sau nu a informat-o cu privire la clauzele ori împrejurările esenţiale ale unei conventii. Simpla tăcere, fără intenţii viclene, nu constituie însă dol atunci când de pildă partea nu se obligă să-i atragă atenţia unui cocontractant asupra dezavantajelor unui contract. 14

14 Pentru dezvoltări, vezi O. Ungureanu, op. cit. pag. 88

În mod deosebit, problema dolului prin reticenţă evidenţiază raportul dintre „obligaţia de informare” ce revine părţii mai experimentate ori profesioniste sau care deţine „informaţii privilegiate”, pe de o parte, şi „obligaţia de a se informa” care incumbă fiecărei părţi contractante, pe de altă parte. De exemplu, în contractele de adeziune sau în cele încheiate cu consumatorii, „partea mai slabă” trebuie să fie informată asupra tuturor elementelor esenţiale care stau la baza declaraţiei sale de voinţă, iar, în caz contrar, aceasta poate pretinde că a fost victima unui dol prin reticenţă. În cazul liberalităţilor dolul se înfăţişează din punct de vedere obiectiv sub forma captaţiei şi a sugestiei în scopul ca profitând de dragostea, pasiunea sau compasiunea unei persoane, să o determine la facerea unei donaţi sau a unui

legat. În ceea ce priveşte elementul intenţional, s-a stabilit că provocarea unei erori din neglijenţă, fără intenţie, nu constituie dol, aşa cum nu există nici atunci când cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins ascunsă prin reticenţă. 15

Condiţiile dolului

Două sunt condiţiile pentru ca dolul să constituie viciu de consimţământ si anume: a) să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic şi b) să provină de la cealaltă parte.

a) În ceea ce priveşte prima condiţie, trebuie stabilită împrejurarea că dacă

partea indusă în eroare ar fi cunoscut realitatea nu ar fi contractat. În materia

dolului, eroarea nu trebuie să poarte asupra anumitor calităţi sau însuşiri, ca în cazul erorii-viciu de consimţământ, fiind suficient a se demonstra deformarea oricărui element al realităţii în scopul determinării unei persoane să încheie actul juridic. Caracterul determinant al dolului, ca şi în cazul erorii, se stabileşte de către judecător, de la caz la caz, ţinând seama de gradul de instrucţie, cultura, experienţa de viată starea de sănătate etc. al celui ce invocă dolul.

b) Cea de a doua condiţie a dolului este consacrată de art. 1214 alin.3 din

N. c. civ. care precizează că mijloacele viclene trebuie să provină de la cealalată

parte, dar contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi. De asemenea, art. 1215 consacră dolul comis prin fapta unui terţ condiţionat de împrejurarea că cel ce a contractat a cunoscut fapta dolosivă a terţului.

15 Ghe. Beleiu, op. cit. pag. 148

La o primă observare a textului s-ar putea trage concluzia că dolul se aplică numai în privinţa actelor juridice bilaterale sau multilaterale, deoarece în cazul actelor unilaterale nu există „cealaltă parte” iar textul art. 1214 N.c. civ. se referă expres la „contracte”, care sunt acte de factură bilaterală. Cu toate acestea şi în cazul actelor unilaterale poate interveni dolul sub forma captaţiunii sau a sugestiei dacă, de exemplu, pentru a testa într-un anumit fel, au fost îndepărtate rudele testatorului, acesta a fost ameninţat ori i-au fost exploatate sentimentele, mila ori compasiunea. S-a mai stabilit totodată că cea de a doua condiţie poate fi îndeplinită şi în cazul în care de pildă dolul provine de la un terţ iar cocontractantul avea cunoştinţă despre această imprejurare sau de la reprezentantul legal al cocontractantului. 16

Efectele dolului

Sancţiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic în cadrul căruia consimţământul uneia dintre părţi a fost surpins prin dol. În măsura în care prin actele dolosive s-a săvârşit un delict civil poate fi antrenată în egală măsură şi răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiunile art. 1357 din N.c. civ. Aşa cum precizează art. 1214 alin 4 din N. c. civ., dolul nu se presupune, el trebuie probat. Fiind un fapt juridic el poate fi dovedit prin orice mijloc de probaţiune, inclusiv cu martori sau prezumţii. Titularul acţiunii în anulare este cel ce se pretinde a fi victima dolului, cererea sa fiind prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 din N.c.civ. Termenul începe să curgă potrivit art. 2529 lit.b din N.c.civ. de la data când a fost cunoscut dolul.

4.3.3.3. Violenţa

Definiţie şi reglementare

Violenţa este viciul de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău material, direct, imediat şi injust ce o determină să încheie un act juridic pe care în condiţii normale nu l-ar fi încheiat. 17 Art. 1206 din N.c.civ. precizează că este viciat consimţământul când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă.

16 În acest sens, St. Cărpenaru, op. cit. pag. 180

17 Pentru alte definiţii vezi şi şi D. Cosma op. cit. pag. 172, Ghe. Beleiu op. cit. pag. 149, O.

În afară de art. 1206 N.c. civ. care se referă la violenţă în mod generic, articolele 1216 – 1218 fac menţiuni cazuale la acest viciu al consimţământului după cum urmează:

- art. 1216 alin. 2 precizează că „temerea justificată indusă fără drept de

cealaltă parte sau de un terţ, de aşa manieră încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent”. - art. 1216 alin. 3 menţionează că violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a

fost viciat.

- Art. 1219 menţionează că „simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă nu atrage anularea contractului”;

- art. 1217 consacră ameninţarea cu exerciţiul unui drept precizând că de

asemenea constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste.

- art. 1217 se referă la violenţa cauzată de starea de necesitate stabilind că

contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare.

Clasificare

Violenţa ca viciu de consimţământ poate fi clasificată după două crietrii, respectiv după natura răului şi după caracterul ameninţării. Potrivit primului criteriu, după natura răului, violenţa poate fi morală (metus) atunci când ameninţarea cu răul se referă la cinstea, onoarea sau sentimentele persoanei sau fizică (vis) dacă ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică a persoanei sau patrimoniul său. După cel de al doilea criteriu, caracterul ameninţării, distingem între ameninţarea legitimă şi cea nelegitimă. Ameninţarea legitimă sau justă este aceea proferată de o persoană îndreptăţită, în puterea unui drept subiectiv, aşa cum este somaţia adresată de creditor debitorului că va trece la executarea silită sau că îl va chema în judecată. Acest gen de ameninţare nu constituie viciu de consimţământ decât dacă, în conditiile reglementate de art 1217 prin aceasta se urmăreşte un avantaj nejustificat. Ameninţarea nelegitimă, injustă, este proferată fără de drept, constituie viciu de consimţământ şi are drept consecinţa nulitatea relativă a actului juridic astfel încheiat.

Structura violenţei

Ca şi dolul, violenţa are în structură două elemente, unul exterior, material şi unul de ordin psihologic, intern. Elementul material, exterior, constă într-o ameninţare cu un rău de natură fizică (lovire, sluţire omor etc.), patrimonială (distrugerea unui bun, incendierea unei clădiri etc.) sau morală (divulgarea unui secret, compromiterea demnităţii sau a onoarei etc.). Elementul psihologic constă în temerea insuflată celui ameninţat, de natură a-l determina să încheie actul juridic. De fapt încheierea actului juridic este în reprezentarea celui ameninţat însuşi mijlocul de a evita producerea răului cu care a fost ameninţat. S-a stabilit în practica judiciară că violenţa constituie viciu de consimţământ chiar dacă este exercitată de o altă persoană decât cea în folosul căreia s-a făcut actul juridic 18 . Noul cod civil a rezolvat această ipoteză în art. 1220 precizând că violenţa atrage anularea contractului şi atunci când este exercitată de un terţ, însă numai dacă partea al cărei consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ.

Condiţiile violenţei

Pentru ca violenţa viciu de consimţământ să constituie cauza de nulitate relativă a actului juridic aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii:

1- ameninţarea să fie una injustă, în sensul că nu a fost făcută în exercitarea unui drept legitim. Aşadar, nu orice ameninţare cu un rău constituie violenţă viciu de consimţământ ci numai aceea care nu este proferată în mod just, căci acela care exercită un drept al său nu vatămă pe nimeni. Dacă însă realizarea unui drept este făcută cu depăşirea limitelor în care acesta a fost recunoscut, chiar şi prin ameninţare, atunci ar putea fi invocat ca şi mijloc de apărare abuzul de drept dacă nu sunt întrunite condiţiile violenţei viciu de consimţământ 19 . 2- violenţa să fie determinantă pentru încheierea actului juridic. Aprecierea in concreto a caracterului determinant al ameninţării este lăsată la

18 CSJ, dec. 200/1993 citată de C. Turianu în Drept civil. Partea generală. Practică

judiciară comentată şi adnotată, Ed. Pinguin Book, Bucureşti 2004 pag.35

19 Pentru această rezolvare vezi Ghe. Beleiu, op. cit. pag. 149 sau A. Cojocaru, op. cit. pag.

204

latitudinea judecătorilor de la caz la caz. În acest scop, se au în vedere o serie de criterii de apreciere de ordin subiectiv, aşa cum pot fi de exemplu vârsta, gradul de instrucţie, sexul, starea de sănătate etc. Temerea provocată prin ameninţare trebuie să fie de natură a-l determina pe cel ameninţat să contracteze, căci temerea reverenţioasă nu constituie motiv de violenţă. S-a mai susţinut doctrinar că starea de necesitate în care se găseşte o persoană, care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei viciu de consimţământ. În stabilirea caracterului determinant al violenţei trebuie să se ţină seama, aşa cum dispune art. 1216 alin. 4 N.c.civ., de „vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia sa exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului”. Este vorba aşadar, de o serie de elemente de fapt, care vor fi la aprecierea organului jurisdicţional, pentru a se stabili dacă a fost vorba de caracterul hotărâtor al violenţei la momentul încheierii contractului, de natură să afecteze valabilitatea acestuia.

Efectele violenţei

Sancţiunea violenţei ca viciu de consimţământ este nulitatea actului juridic astfel încheiat. Cel ce invocă violenţa trebuie să dovedească acest fapt, uşor de probat datorită caracterului obiectiv al elementului material. În cazul în care actele de violenţa întrunesc şi condiţiile art. 1357 N.c. civ., cel ce se consideră îndreptăţit are deschisă şi calea unei acţiuni pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Dreptul la acţiunea în anulare a unui act juridic pentru violenţă se prescrie în termenul general de 3 ani potrivit art. 1523 din N.c.civ. iar anularea căsătoriei pentru violenţă poate fi cerută numai în termen de 6 luni, potrivit art. 301 din N.c.civ. În principiu, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când violenţa a încetat, aşa cum precizează art. 2529 lit. a din N.c.civ. şi art. 301 din acelaşi cod dacă este vorba de anularea căsătoriei. Nulitatea rezultată din violenţă poate fi acoperită prin confirmare, după încetarea violenţei, în măsura în care actul juridic al confirmării nu a fost şi el viciat.

4.3.3.4. Leziunea

Definiţie şi reglementare

În cea mai sintetică formulare 20 a vechii definiţii a acesteia, leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii 21 . Noua reglementare a leziunii este însă mult mai exactă şi mai elaborată. Astfel, există leziune potrivit art. 1221 N.C.civ., atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane, o prestaţie considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii. Rezultă, din această definiţie, că noul Cod îmbrăţişează concepţia subiectivă despre leziune, conform căreia pentru a exista acest viciu de consimţământ nu este suficientă disproporţia între prestaţiile părţilor, ci este necesar să se şi profite „de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi”. Aceasta înseamnă că, pe lângă dezechilibrul contraprestaţiilor există o parte a cărei voinţă este mai slabă în faţa celuilalt contractant, aşa încât, de la început poziţia contractuală a părţilor este inegală. De asemenea, dacă potrivit reglementării anterioare, leziunea era limitată, ca domeniu de aplicare, doar la situaţia minorilor – care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheiau singuri acte de administrare, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, dacă aceste acte le pricinuiau vreo vătămare – Noul cod civil recunoaşte leziunea şi în cazul majorului, cu condiţia ca diferenţa de prestaţie să depăşească jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată (art. 1222 alin. 2). Sub aspectul categoriei actelor juridice care pot fi atacate pentru leziune, noile dispoziţii legale exclud de la incidenţa acestei sancţiuni contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege (art.

1224).

Condiţiile leziunii

Pentru a exista leziune, ca viciu de consimţământ, este necesar să fie îndeplinite următoarele cerinţe:

– leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;

– leziunea să existe nu doar în raport cu momentul încheierii actului, ci să subziste până la data cererii de anulare;

20 Ghe. Beleiu, op. cit. pag. 150

21 Pentru alte definiţii vezi şi O. Ungureanu op. cit. pag.92, G. Boroi op. cit. pag. 174 sau A. Cojocaru, op. cit. pag.206

– disproporţia de valoare între prestaţii să fie considerabilă. Astfel, în cazul minorului, trebuie să fie vorba de o obligaţie excesivă asumată de acesta prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor (art. 1221 alin. 3). În cazul majorului, caracterul însemnat ori considerabil al leziunii există doar atunci când disproporţia depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea prestaţia promisă sau executată de partea lezată.

Efectele leziunii

Sancţiunea leziunii în dreptul civil poate consta, la alegerea celui al cărui consimţământ a fost viciat, atât în anularea actului juridic lezionar cât şi în reducerea obligaţiilor sale (art. 1222 alin. 1). În situaţia în care partea alege să promoveze acţiune în anulare, instanţa va putea să menţină contractul, dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii (art. 1222 alin. 3). În cazul prevăzut de art. 60 din O.G. nr. 42/1997, salvatorul nu poate solicita anularea convenţiei pentru leziune ci doar majorarea contraprestaţiei navei căreia i-a acordat asistenţă de salvare. Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea prestaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de 2 ani de la data încheierii contractului (art. 1223).

4.3.3.5. Comparaţie între viciile de consimţământ.

Asemănări

- orice viciu de consimţământ este anterior sau contemporan încheierii actului juridic; - sancţiunea pentru încheierea unui act juridic în condiţiile oricăruia dintre viciile de consimţământ este nulitatea relativă; - împrejurarea asupra căreia poartă viciul de consimţământ este determinantă pentru încheierea actului juridic; - în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, nu este necesară existenţa viciului de consimţământ concurent al tuturor contractanţilor. - oricine invocă oricare dintre viciile de consimţământ trebuie să-şi dovedească afirmaţia, căci nici-unul dintre viciile de consimţământ nu se prezumă.

Deosebiri

- în vreme ce în structura dolului şi a violenţei intră atât un element

obiectiv (material) cât şi unul subiectiv (intenţional), în structura erorii determinant este numai elementul subiectiv iar în cea a leziunii cel obiectiv;

- în vreme ce domeniul erorii îl constituie atât actele bilaterale cât şi cele de factură unilaterală, dolul, violenţa şi leziunea privesc în principiu doar actele juridice bilaterale;

- eroarea se produce spontan, în vreme ce dolul, violenţa şi leziunea pot

constitui ele însele fapte ilicite ce pot atrage răspunderea civilă delictuală; - ca efect specific, doar leziunea poate avea consecinţe alternative constând fie în anularea actului lezionar fie în reducerea sau sporirea uneia dintre prestaţii. - din punctul de vedere al probaţiunii eroarea este cel mai greu de dovedit deoarece ea constă doar în elementul subiectiv, în vreme ce dolul, violenţa şi leziunea sunt mai uşor de dovedit datorită elementului obiectiv ce intră în structura lor.

4.3.4. Obiectul actului juridic civil

Textul art. 1225 din N.c. civ. precizează că “obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”. Din această prevedere, rezultă că obiectul actului juridic constă în prestaţia datorată de debitor, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, după caz. Doctrinar, obiectul a fost definit ca fiind condiţia de fond generală şi esenţiala a actului juridic civil care constă în acţiunile şi inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau la îndeplinirea cărora se obligă 22 . Pentru a fi valabil, obiectul trebuie la rândul său să îndeplineasca următoarele condiţii prevăzute de art. 1226:

- să existe în momentul încheierii convenţiei sau să fie certă producerea lui în viitor 23 .

22 Pentru definiţii asemănătoare vezi şi Gh. Beleiu op. cit. pag. 138, A. Cojocaru op. cit. pag. 210, O. Ungureanu op. cit. pag. 93, sau G. Boroi op. cit. pag. 173

23 In privinţa bunurilor viitoare, face excepţie succesiunea nedeschisă încă, fiind interzise pactele asupra unei succesiuni nedeschise. In acest sens vezi şi M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997, p. 518

În ipoteza în care obiectul actului juridic constă într-un bun, la care se referă conduita părţilor, atunci distingem următoarele ipoteze :

a) bunul există in momentul încheierii actului juridic deci este îndeplinită

condiţia impusă mai sus ; b) bunul deşi a existat nu mai există în momentul consensului ; nefiind îndeplinită condiţia şi lipsind obiectul, actul juridic este ineficace ;

c) bunul nu există dar el va exista cu siguranţă în viitor, împrejurare care

face îndeplinită condiţia existenţei obiectului, aşa cum prezumă art. 1229 din N.c.civ. (sub titlu de exemplu, recolta ce se va culege în viitor, chiriile sau arenzile ce se vor percepe etc.) 24 . - să fie în circuitul civil. Atunci când conduita părţilor priveşte “lucrurile” sau “bunurile”, acestea sunt privite ca şi obiecte derivate al actului juridic civil, ceea ce de fapt explică si prevederea din art. 1229 N.c.civ. anume că “numai bunurile ce sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale ” Prin “bunuri aflate în circuitul civil” se înţeleg acele bunuri susceptibile să facă obiectul unor acte translative sau constitutive de proprietate 25 . În lipsa unei interdicţii exprese, trebuie considerate ca făcând parte din circuitul civil toate bunurile susceptibile a face obiectul apropiaţiunii private. 26 Nesocotirea acestei condiţii lipseşte de valabilitate actul încheiat care ar avea un obiect nelicit ( de exemplu vânzarea unui bun aflat în proprietatea publică a statului, un teren sau o exploatare petroliferă). - să fie determinat sau determinabil. Sub acest aspect, noul Cod civil conţine dispoziţii referitoare la determinarea obiectului de către un terţ sau prin raportare la un factor de referinţă, precum şi dispoziţii privind determinarea calităţii obiectului (în sensul că, atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu).

24 Există însă şi excepţii de la această regulă. De pildă nu poate face obiectul unei convenţii o

succesiune nedeschisă, deci viitoare căci s-ar opune regulii instituită de art.965 alin. 2 din C.

civ.

25 Deşi art. 963 din C. civ. se referă la lucrurile “ce sunt în comerţ”, s-a apreciat unanim că de fapt este vorba despre lucrurile aflate în circuitul civil. Această interpretare este confirmată de acte normative de dată recentă, adoptate după 1989, care se referă expres la bunuri care “sunt şi rămân în circuitul civil” (art. 1 din Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor), şi bunuri “scoase din circuitul civil” (art.5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991). Cu privire la aceste categorii de bunuri, I. Apostu, Introducere în teoria dreptului de proprietate si a drepturilor reale principale, Ed. Evrika Brăila 1998, p. 57 - 60

26 La rândul lor, bunurile aflate în circuitul civil pot fi bunuri care pot circula liber, neîngrădit şi bunuri care pot circula în condiţii restrictive aşa cum sunt spre exemplu armele, muniţiile sau produsele şi substanţele stupefiante etc.

Atunci când obiectul (derivat) constă într-un bun determinat prin caractere individuale (res certa), condiţia este îndeplinită chiar din ipoteză. Când acesta constă într-un bun ce trebuie individualizat prin însuşiri de gen (res genera), condiţia este realizabilă prin determinarea în concret a bunului cu ajutorul cântăririi, numărării, măsurării sau a altor operaţiuni de acest fel.

- să fie posibil. Condiţia se impune ca o consecinţă a aplicării principiului

că nimeni nu poate fi obligat la o prestatie imposibilă, “ad imposibilium, nulla obligatio!” Obiectul nu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este absolută, adică pentru oricine. Dacă imposibilitatea este doar relativă, deci numai pentru un subiect, atunci obiectul convenţiei este valabil iar neexecutarea

culpabilă. 27

- să fie licit. Această condiţie implică raportarea conduitei pretinse sau

asumate de debitorul obligaţiei la normele de convieţuire socială stabilite de lege.

- să fie moral. Obiectul contractului este moral atunci când el concordă

moralei sau bunelor moravuri aşa cum prevăd dispoziţiunile de principiu art.11

din N.c.civ. 28

Sancţiunea În lipsa condiţiilor obiectului, intervine sancţiunea nulităţii absolute atunci când obiectul contractului este nedeterminat şi ilicit. Aceeaşi sancţiune operează, cu referire la obiectul obligaţiei actului juridic, atunci când nu este respectată cerinţa referitoare la caracterul determinabil sau cel puţin determinabil şi licit al acestuia.

4.3.5. Cauza actului juridic civil

Scopul sau finalitatea contractului îşi găsesc răspunsul direct în ceea ce numim cauza contractului. Ea exprima într-o manieră mai mult sau mai putin directă răspunsuri la întrebările „pentru ce ?” sau „în ce scop ?” s-a încheiat contractul, deci, “cui prodest?” Definim aşadar cauza actului juridic civil ca fiind acel element esenţial şi de fond care constă in scopul urmărit de părţi la încheierea unei convenţii.

27 La rândul ei imposibilitatea poate fi de ordin material sau de ordin juridic. Condiţia posibilităţii obiectului poate fi apreciată în strânsa legătură şi cu progresul tehnico-ştiinţific, care lărgeşte considerabil câmpul de evaluare.

28 În categoria condiţiilor obiectului, ar mai putea fi incluse si altele, prelevate in literatura, ca de exemplu autorizarea obiectului (C. Turianu, op. cit p. 59), personalitatea prestaţiei sau interesul apreciabil în bani (C Hamangiu op. cit. p.509.

Până la reglementarea adusă prin noul Cod civil nu a existat o definiţie legală a noţiunii de cauză, referirea la aceasta în vechiul Cod, constând doar în enumerarea condiţiilor esenţiale ale convenţiei şi cu referire la prezumţia de existenţă şi de validitate a cauzei. Noul Cod civil statuează prin dispoziţiile art. 1235 faptul că prin cauză se înţelege „motivul care determină pe fiecare parte să încheie contractul. Pentru a fi valabilă, precizează art. 1236 şi 1237 din Nc.civ., cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) să existe;

b) să fie licită;

c) să fie morală.

a) În ce priveşte inexistenţa cauzei, ea se poate datora lipsei de discernământ sau, particularizat, pe diferitele tipuri de acte, lipsei contraprestaţiei (în contractele sinalagmatice), nepredării bunului (în contractele reale), lipsei intenţiei de a gratifica (în actele cu titlu gratuit), adică, lipsei scopului imediat la încheierea actului.

b) Caracterul licit al cauzei presupune ca aceasta să fie conformă legii şi

ordinii publice (art. 1236 alin. 2). Cauza este considerată ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

c) În sfârşit, cauza trebuie să fie morală, adică să nu fie contrară bunelor

moravuri, respectiv regulilor de convieţuire socială.

Structura cauzei În structura cauzei există două elemente, respectiv scopul imediat, causa proxima şi scopul mediat - causa remota. Scopul imediat, însoţeşte şi este caracteristic principalelor categorii de contracte, respectiv:

- în contractele bilaterale sau sinalagmatice, scopul fiecărei părţi constă în

reciprocitatea prestaţiilor urmărite, care sunt dependente şi se condiţionează

reciproc (fiecare parte se obligă, ştiind că şi cealaltă parte se obligă la rândul ei);

- în contractele cu titlu gratuit, scopul imediat îl constituie intenţia de a gratifica (animus donandi);

- în contractele reale, scopul imediat îl constituie reprezentarea remiterii

materiale a bunului. Scopul mediat constă în motivul care a determinat încheierea contractului, ce ţine de caracteristicile unei prestaţii, calităţile unei persoane, însuşirile sau nevoia unui lucru.

Proba cauzei

Ca şi în reglementarea anterioară, dispoziţiile noului Cod civil păstrează o dublă prezumţie în privinţa cauzei:

prezumţia de existenţă a cauzei (contractul este valabil, chiar atunci

când cauza nu este prevăzută expres – art. 1239 alin. 1), ceea ce înseamnă că,

fiind prezumată de lege, cauza nu trebuie să fie dovedită, demonstrată direct;

prezumţia de valabilitate a cauzei (existenţa unei cauze valabile se

prezumă până la proba contrară – art. 1239 alin. 2), care funcţionează indiferent de faptul că acest element este menţionat sau nu în instrumentele probatorii preconstituite, cum ar fi înscrisurile. Ambele prezumţii au însă caracter relativ (iuris tantum), ceea ce înseamnă că pot fi înlăturate prin proba contrară şi că orice persoană care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei este ţinută să facă dovada susţinerilor sale.

Sancţiunea nevalabilităţii cauzei

Potrivit art. 1238 alin. 1 N.C.civ., lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice. În ce priveşte cauza ilicită sau imorală, aceasta atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască (art. 1238 alin. 2 N.C.civ.). Rezultă că, pentru a fi atrasă sancţiunea nulităţii absolute este necesar să existe caracterul ilicit sau imoral al angajamentului contractual, adică ambele părţi să fi urmărit un scop de această natură (în afara legii sau contravenind ordinii publice şi bunelor moravuri), pentru că, altminteri, ar însemna ca partea să se prevaleze de comportamentul său imoral şi să obţină desfiinţarea actului (or, nimănui nu îi este permis să se prevaleze de propria sa turpitudine – „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”). În felul acesta, se asigură protecţia părţii contractante de bună-credinţă, care nu este pusă în situaţia de a suporta consecinţele nulităţii contractului (cum s-ar fi întâmplat în ipoteza în care mobilul ilicit sau imoral ar fi aparţinut unei singure părţi, care ar fi putut să invoce nulitatea actului dezavantajând astfel partea care a contractat cu bună- credinţă).

4.3.6. Forma actului juridic civil

Prin forma actului juridic civil se înţelege acea condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă în scopul producerii de consecinţe juridice. Noţiunea formei actului juridic civil este primitoare de două sensuri:

- Într-un prin înţeles, în sens restrâns (stricto senso), forma actului juridic exprimă modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice cârmuită de principiul consensualismului ce caracterizează întregul drept civil românesc. - Într-un al doilea înţeles, în sens larg (lato sensu), forma actului juridic implică acele condiţii de formă necesare pentru validitatea lui (ad validitatem), pentru dovada existenţei şi a conţinutului său (ad probationem), precum şi pentru opozabilitatea lui faţă de terţe persoane care nu au participat la formarea lui.

Condiţiile de formă ale actului juridic pot fi clasificate după două criterii:

După criteriul consecinţelor juridice ale nesatisfacerii lor, condiţiile de formă pot fi:

Condiţii de validitate (ad validitatem), a căror încălcare are drept consecinţă nulitatea absolută a actului juridic însuşi; Condiţii de probă (ad probationem), menite să facă dovada existenţei şi conţinutului actului juridic, a căror ignorare nu are ca efect nulitatea actului ci imposibilitatea dovedirii lui; Condiţii pentru opozabilitate faţă de terţi a căror nerespectare deşi nu conduce la nulitate atrage doar sancţiunea inopozabilităţii lui faţă de terţe persoane. După criteriul izvorului lor, forma actului juridic poate fi:

- forma legală, impusă părţilor printr-o dispoziţie a legii; - forma convenţională, stabilită de părţi în mod voluntar.

4.3.6.1. Principiul consensualismului

Fiind o aplicaţie a libertăţii de a contracta, principiul consensualismului dă glas regulii că simpla manifestare de voinţa exteriorizată în orice mod, este o condiţie necesară şi suficientă pentru naşterea unui act juridic. Potrivit acestui principiu, voinţa juridică poate fi exteriorizată în orice formă, în scris sau verbal, tacit sau expres, prin gesturi, atitudini sau chiar prin simpla tăcere (qui tacit, consentire videtur). Principiu necunoscut în dreptul roman dar cu largă răspândire în perioada dreptului burghez, el a fost adoptat şi în dreptul civil român modern prin Codul civil adoptat în anul 1864, fiind comun de altfel tuturor ramurilor dreptului privat.

Deşi adoptat şi recunoscut ca atare, principiul consensualismului nu a fost consacrat expres printr-o normă aparte, existenţa lui rezultând din interpretarea unor texte ale codului privitoare la o serie de acte juridice. Astfel, art. 971 din vechiul cod civil menţiona că „în contractele care au ca obiect translaţia proprietăţii sau a altui drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico- pericolul dobânditorului chiar dacă nu s-a făcut tradiţiunea lucrului” Acelaşi principiu se regăsea şi în dispoziţiunile art. 1295 din C. civ. care prevedea că „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi a preţului deşi lucrul nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”. Că aceasta a fost intenţia legiuitorului, rezultă şi din interpretarea per a contrario a art. 1179 din N. C. civ., care printre condiţiile de validitate ale actului juridic nu a inclus şi pe aceea a formei. În mod excepţional, ori de câte ori pentru încheierea unui act juridic impune o anumită condiţie de formă, atât codul cât şi legile speciale o numesc în mod expres: de pildă în materia donaţiilor art. 1011 alin. 1 N. C. civ. prescrie forma autentică sub sancţiunea nulităţii, aceeaşi prevăzută şi de art. 2378 alin. 1 privitor la ipoteca imobiliară. În actuala reglementare, principiul consensualismului este consacrat de art. 1178 potrivit căruia contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.

4.3.6.2. Forma cerută pentru validitatea actului juridic (ad validitatem)

Ca şi o excepţie de la principiul consensualismului, pentru anumite acte juridice, în mod strict şi limitativ prevăzute de lege, este necesară o anumită formă, de regulă cea solemnă, pentru validitatea lor. Consecinţa neobservării acestor condiţii atrage după sine nulitatea actului juridic încheiat cu nerespectarea lor. Se înţelege aşadar prin forma ad validitatem, acel element esenţial de validitate al actului juridic care constă în îndeplinirea condiţiilor de formă cerute de lege pentru ca actul juridic să fie valabil încheiat. Această cerinţa imperativă a legii se justifică prin următoarele considerente:

- conştientizarea părţilor cu privire la importanţa unor acte juridice cu privire la drepturile lor subiective (de pildă un act de donaţie sau constituirea unei ipoteci);

- verificarea încă de la încheierea actului a exprimării libere a voinţei şi a

caracterului ei real (de exemplu la redactarea unui testament sau a vânzării unui teren);

- exercitarea de către societate a unui control asupra unor acte juridice a

căror importanţă excede interesele părţilor care contractează (cum sunt de pildă contractul unei societăţi comerciale sau statutul ei).

Ca şi instituţie juridică, forma ad validitatem a actului juridic are următoarele caractere subliniate doctrinar: 29

- este un element esenţial al actului juridic a cărui neîndeplinire are ca efect nulitatea absolută;

- presupunând manifestarea voinţei în mod expres, este exclusă ipoteza

manifestării tacite a intenţiei de a contracta; - este exclusivă, în sensul că pentru un anumit act juridic trebuie îndeplinită cu stricteţe o anumită formă, de regulă cea autentică. Pentru a fi asigurată forma ad validitatem, trebuie respectate anumite condiţii după cum urmează:

a) întregul conţinut al actului, deci atât clauzele esenţiale cât şi cele lipsite

de importanţă, trebuie să fie întocmite în forma solemnă prevăzută de lege;

b) actul juridic aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie făcut şi el

tot în formă solemnă (împuternicirea dată unui mandatar pentru a cumpăra un teren trebuie să fie în formă autentică);

c) actul juridic prin care se declară ineficace un act solemn trebuie să

îmbrace şi el forma solemnă (modificarea clauzelor unui testament autentic

trebuie făcută tot printr-un act autentic)

Domeniul de aplicare al formei cerută ad validitatem

Prevederile Codului civil prin care este reglementată condiţia de formă ad validitatem sunt următoarele:

- contractul de donaţie (art. 1011 alin.1 N. C.civ.);

- testamentul autentic (art. 1043 N. C.civ.);

- revocarea expresă a unui legat (art.1051 N C.civ.);

- subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de debitor (art. 1595 alin 2 N. C. civ.); Condiţii de formă ad validitatem sunt cuprinse şi în unele legi speciale dintre care exemplificăm>

- renunţarea expresă la succesiune (art. 76 alin. 4 din Legea nr.36/1995);

29 În acest sens vezi Gh. Beleiu op. cit. pag. 162, A. Cojocaru op. cit. pag. 228, O. Ungureanu op. cit. pag. 101, sau G. Boroi op. cit. pag. 185.

- contractul de înstrăinare a unui teren (art. 12 şi 14 din Legea nr.54/1998)

- contractul de arendare (art.3 şi 6 alin. 1 şi 4 din Legea nr.16/1994);

- contractul de societate comercială (Legea nr.31/1990);

- contractul de mecenat (art.1 alin. 4 din Legea nr.32/1994);

- consimţământul la adopţie al părinţilor copilului (art. 7 alin.1 din O.G.

nr.25/1997);

- consimţământul de a dona ţesuturi sau organe umane în scopuri terapeutice (Legea nr.2/1998);

- contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii (art.40 alin.1 din Legea

nr.84/1998);

- contractul de administrare a fondului forestier (art. 17 alin. 2 din O.G.

96/1998);

- actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor cu scop nepatrimonial (O.G. 26/2000);

- contractul de voluntariat (art. 6 alin. 1 din Legea nr.195/2001).

4.3.6.3. Forma cerută ad probationem

Este posibil ca şi în situaţia unor acte juridice valabil încheiate chiar şi numai prin consens, legea sau părţile să impună încheierea unui act juridic într-o anumită formă, necesară nu pentru validitatea convenţiei ci numai în vederea dovedirii existenţei şi conţinutului acestuia. Prin forma cerută pentru dovada actului juridic, ad probationem, se înţelege deci acea cerinţă impusă de lege sau de părţi care constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil. Ca şi forma ad validitatem, cerinţa formei ad probationem reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului. Nerespectarea ei însă nu atrage sancţiunea nulităţii actului ci doar decăderea din dreptul de a-l proba, deci inadmisibilitatea dovedirii lui printr-un alt mijloc de probă. Condiţia formei ad probatonem s-a impus mai ales din raţiuni de ordin practic, deoarece fiind consemnat în scris, obiectul raportului juridic ce ia naştere între părţi poate fi cu uşurinţă stabilit, atâta vreme cât se cunosc de la bun început drepturile şi obligaţiile lor corelative. În ceea ce priveşte forma scrisă ad probationem, nici-un text din Codul civil nu o consacră în mod generic, însă unele texte ale sale precum şi din alte legi speciale se referă la ea, după cum urmează:

- contractul de locaţiune (art. 1798 N. C. civ.);

- contractul de depozit voluntar (art. 2104 N. C. civ.);

- tranzacţia (art. 2272 N. C. civ.);

- acordul petrolier (art. 13 alin. 4 din Legea nr.134/1995);

- contractul de asigurare (art. 10 din Legea nr.135/1995);

- contractul de cesiune al drepturilor patrimoniale de autor, de

reprezentare teatrală şi de execuţie muzicală (Legea nr.8/1996);

- contractul de închiriere al locuinţelor (art. 21 alin. 1 din Legea nr.

114/1995).

4.3.6.4. Forma cerută pentru opozabilitate faţa de terţi

Prin forma cerută pentru opozabilitate faţa de terţi se înţeleg acele formalităţi pe care legea prevede că trebuie îndeplinite în scopul ocrotirii intereselor altor persoane decât părţile actului juridic. Justificarea acestei cerinţe constă în ideea de proteguire a drepturilor terţilor care nu au avut calitatea de părţi la încheierea actului juridic. Această formă prevăzută de lege are un caracter obligatoriu, nerespectarea ei având drept consecinţă inopozabilitatea actului, adică posibilitatea unui terţ interesat de a-l

ignora. Aşa fiind, actul nu-şi va produce efecte decât numai între părţile contractante, fiind ineficace faţă de terţi. Domeniul de aplicaţie al cerinţei de formă pentru opozabilitate faţa de terţi este definit atât de dispoziţiuni ale codului civil cât şi de unele dispoziţiuni cuprinse în legi speciale după cum urmează:

- notificarea cesiunii de creanţă (art. 1317 N. C. civ.);

- publicitatea constituirii gajului (art. 2482 N. C. civ.);

- înregistrările şi publicitatea prevăzută de Legea nr.31/1990 privind

societăţile comerciale;

- înregistrările prevăzute în materia invenţiilor, desenelor şi a modelelor

industriale prevăzute de Legea nr. 64/1991 şi Legea nr. 129/1992;

- înregistrarea contractelor de arendare la consiliul local în a carei rază

teritorială se află terenul în condiţiile art. 6 alin. 1, 2 şi 4 din Legea nr. 16/1994;

- înregistrarea contractelor de administrare a fondului forestier la

inspectoratele silvice teritoriale în raza cărora se află fondul forestier (art. 17 alin. 2 din O.G. nr. 96/1998).

Secţiunea 4.4. Efectele actului juridic civil

4.4.1. Principiile efectelor actelor juridice civile

Principiile efectelor actelor juridice civile sunt acele reguli de drept civil care arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte. Care sunt aşadar aceste principiile:

– principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda;

principiul irevocabilităţii;

– principiul relativităţii – exprimat plastic prin adagiul res inter alios acta, aliis neque nocre neque prodesse potest. Principii mai sus menţionate sunt reglementate de textele art. 1270 alin 1 şi 1280 din N.C.civ. Analizăm mai jos toate principiile şi exceptiile lor.

Principiul forţei obligatorii “pacta sunt servanda”

Potrivit art. 1270 N.C. civ. convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Rezultă din text, că forţa obligatorie este acea regulă a efectelor actelor juridice civile potrivit căreia actul legal încheiat se impune autorilor săi întocmai ca şi legea. Această regulă îşi este frecvent exprimată în practică prin zicerea că “contractul este legea părţilor”, aşa încât voinţa părţilor se impune întocmai ca şi legea. Fundamentul principiului forţei obligatorii este exprimabil prin două cerinţe:

– necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice civile generate de actele juridice civile;

– imperativul moral al respectării cuvântului dat.

De la ceastă regulă, ca de altfel şi la multe reguli de drept există şi excepţii care de altfel le întăresc Excepţiile vizează cazurile când efectele sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât au voit părţile la încheierea actului, şi aceasta independent de voinţa lor. Cazurile de restrângere sunt atunci când actul juridic civil încetează înainte de termen aşa cum sunt de pildă:

- contractul de mandat încetează prin moartea, interdicţia, falimentul ori a

mandantului ori a mandatarului;

- contractul de locaţiune se desfiinţează când lucrul a pierit în total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuita întrebuinţare

Cazurile de extindere operează în ipotezele când:

- actul juridic civil este prelungit prin voinţa legii (contractele de închiriere) 30 ;

30 În acest sens, Legea nr.17/1994 pentru reînnoirea sau prelungirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative.

- efectele actului juridic civil sunt amânate de o cauză ce suspendă executarea unui act cu prestaţii succesive.

4.4.1.2. Principiul irevocabilităţii actelor juridice civile

Ca şi principiu, irevocabilitatea este prevăzută de art. 1270 alin. 2 N. C.civ., potrivit căruia “ contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.”. Cât despre actul juridic unilateral, legea nu o spune expres, dar o menţionează in terminis printre excepţiile de la principiul irevocabilităţii actului de factură unilaterală. Definim aşadar irevocabilitatea ca fiind regula de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului. Irevocabilitatea este în acelaşi timp o garanţie şi o consecinţă a principiului forţei obligatorii a actului juridic civil. Fiind aşadar obligatoriu actul juridic civil nu poate fi revocat; fiind irevocabil el este în egală măsură obligatoriu, ceea ce constituie o garanţie a stabilităţii lui. De la principiul irevocabilităţii există însă şi excepţii! Sunt excepţii, acele situaţii în care actului bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia din părţi, iar actului unilateral prin voinţa autorului lui. Excepţii ce privesc actele bilaterale art. 1031 N. C. civ. referitor la donaţiile între soţi precizează că orice donaţie făcută între soţi în timpul căsătoriei este revocabilă; art. 1785 alin.1 din acelaşi cod, privitor la locaţiune, menţionează că dacă contractul a fost făcut fără termen, denunţarea se va face potrivit uzanţelor 31 ; art. 2030 alin. 1 lit a din N. C. civ. referitor la mandat reglementează încetarea acestuia prin revocarea şi prin renunţarea mandatarului la mandat. Excepţii ce privesc actele unilaterale - art. 1023 referitor la revocarea donaţiei pentru ingratitudine;

- retractarea revocării unei dispoziţiuni testamentare prevăzută de art.1053 din N.c.civ

4.4.1.3. Principiul relativităţii actului juridic civil res inter alios acta,

aliis neque nocere neque prodesse protest

31 Vezi şi art.7 şi 12 din Legea nr. 16/1994 privind contractul de arendare.

Efectele actelor juridice sunt limitate la părţile contractante, regulă prescrisă de art. 1280 potrivit căruia contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel. Această prevedere are putere de principiu de drept, cunoscut sub numele de principiul relativităţii efectelor actului juridic 32 . Principiul relativităţii efectelor actului juridic pune în valoare două idei rezultate din semnificaţia sa şi anume: a) nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane; b) drepturile dobândite printr-un act juridic le profită doar celor care au contractat. Prin varietatea foarte mare a convenţiilor civile însă iau naştere o şi mai mare varietate de efecte juridice. Răspunzând unor nevoi sociale, actele juridice împrumută caracterul şi finalitatea acestora aşa încât existenţa şi derularea lor face parte din viaţa socială. Impactul lor asupra realităţii sociale se poate însă produce fie într-o manieră directă, fie într-una indirectă şi asupra altor persoane. Vânzarea unui bun spre exemplu, în afară de efectele ce le produce între vânzător şi cumpărător, îndatorează la respectarea proprietăţii şi pe terţele persoane care nu au participat la această operaţiune, cărora deci actul juridic le este opozabil. Dacă terţele persoane – penitus extranei – nu devin aşadar titulari de drepturi şi obligaţii prin actele încheiate de părţi, ele nu pot ignora existenţa efectelor produse de acestea între părţi şi nici face abstracţie de raporturile juridice statornicite între autorii lor. Este motivul pentru care terţii sunt obligaţi să ţină seama şi să respecte efectele pe care actele juridice le-au produs între părţi. Aşadar, deşi actele juridice produc efecte numai între părţi, ele sunt opozabile terţilor dacă nu au fost savârşite în frauda lor sau dacă nu sunt simulate. Definind în cele din urmă opozabilitatea, vom spune că prin aceasta se înţelege îndrituirea părţilor de a invoca faţă de terţi efectele juridice produse între ele de actele pe care le-au încheiat şi îndatorirea terţilor de a respecta aceste acte. 33 Înţeleasă în această manieră, opozabilitatea nu este o derogare de la principiul relativităţii efectelor actului juridic ci o ipostază a acestui principiu. De la principiul relativităţii există însă unele excepţii. Acestea sunt situaţii în care, mai mult sau mai puţin aparent, actul juridic civil produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile. 4.4.1.4. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

32 Din categoria părţilor contractante fac parte şi cei care deşi nu au fost prezenţi la încheierea contractului au fost valabil reprezentaţi de cei ce au contractat în numele lor.

33 D. Cosma, op. cit. p. 386

Se pot ivi în practica situaţii în care actul juridic civil îşi produce efecte şi asupra altor persoane, care nu au participat la încheierea lui şi care nu au nici calitatea de avânzi cauză.

2. Domeniul de aplicare al principiului relativităţii efectelor contractului

Printr-o raportare foarte restrictivă la principiul relativităţii efectelor actului juridic, sunt două categorii de persoane ale căror interese sunt sau pot fi convergente acestuia: părţile asupra cărora se răsfrâng toate efectele şi terţii – penitus extranei, care sunt străini de convenţie şi de efectele ei. Este posibil ca între părţi, adică acele persoane faţă de care efectele actului se produc în mod direct, nemijlocit, şi terţele persoane faţă de care nu se răsfrâng în nici un fel efectele sale, să existe o categorie “intermediară” de persoane faţă de care, deşi nu au participat la încheierea contractului, se răsfrâng anumite efecte ale acestuia. Această categorie de persoane sunt avânzii cauză, numindu-i pe succesorii universali sau cu titlu universal ori particular şi pe creditorii chirografari 34 . Ceea ce caracterizează poziţia juridică a avânzilor cauză, este faptul că deşi neparticipând la încheierea actului juridic ei evocă figura terţilor, datorită raporturilor născute între ei şi părţi, efectele convenţiei se răsfrâng şi asupra lor. Faţă de această constatare, se impune o mai exactă delimitare a domeniului principiului relativităţii efectelor actului, operant atât faţă de părţi cât şi faţă de succesorii acestora, avânzii cauză. Aşa cum am mai precizat, includem în clasa avânzilor cauză următoarele categorii de persoane:

a. succesorii universali sau cu titlu universal. Sunt succesori universali sau cu titlu universal acele persoane care au dobândit în tot sau în parte patrimoniul defunctului, privit ca o universitate de drepturi şi obligaţii cu caracter patrimonial 35 . În sensul demersului nostru, succesiunea se referă la patrimoniul uneia dintre părţile contractante, căci asupra succesorilor lor se vor răsfrânge toate efectele patrimoniale ale actelor încheiate de către părţi cu excepţia celor intuitu personae 36 . Se mai impune totodată

34 Numiţi lato sensu succesori sau habentes causam, denumirea lor de avânzi cauză s-a transmis în limbajul juridic român din franţuzescul “ayants-cause” despre care face vorbire Codul napoleonian în ale sale articole 1122 referitor la stipulaţie şi 1132 privitor la forţa probantă a actului sub semnătură privată.

35 Cu privire la natura juridică şi caracterele transmiterii succesorale, vezi M. Eliescu Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997 p. 13 - 35

36 În acest sens vezi C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p. 78 sau Gh. Botea Drept civil. Dreptul la moştenire, Ed. Scorpio 78, Bucureşti 1999 p. 12 - 19

precizarea că din momentul deschiderii succesiunii ori a reorganizării persoanelor juridice, convenţiile încheiate de părţi îşi strămută toate efectele asupra succesorilor, care iau locul părţilor în privinţa obligaţiilor născute din contractele respective 37 . Spre deosebire de succesorii universali, care au vocaţia de a culege întregul patrimoniu, succesorii cu titlu universal au vocaţie doar cu privire la o parte din universalitatea ce o constituie patrimoniul. Diferenţa dintre cele două categorii de succesori nu este aşadar una calitativă ci de natura cantitativă ce se referă la întregul patrimoniu sau numai la o câtime a acestuia. b. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane fizice sau juridice care dobândesc un drept determinat din patrimoniul uneia dintra părţile contractante. În privinţa acestora, efectele actelor juridice se vor răsfrânge numai dacă obiectul lor are legătură cu dreptul transmis către succesori. O asemenea conexiune trebuie însă tratată diferenţiat, în funcţie de momentul dobândirii dreptului transmis de către autor. Astfel, s-a stabilit că îi profită succesorului cu titlu particular numai drepturile dobândite de autor anterior transmiterii succesorale. O asemenea soluţie ni se pare pe deplin justificată, căci nu se pot transmite pe cale succesorală decât drepturile existente în patrimoniul defunctului în momentul deschiderii succesiunii, ştiut fiind că “nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habeat”. Pe de altă parte, este important de precizat că în principiu obligaţiile asumate nu se transmit asupra succesorilor cu titlu particular chiar dacă au legătură cu dreptul transmis. În această privinţă însă există şi excepţii, care se referă la obligaţiile “propter rem” şi cele “scriptae in rem” 38 care datorită legăturii lor strânse cu un anumit lucru vor produce efecte şi faţă de succesorul cu titlu particular. c. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o garanţie reală prin care să fie asigurată executarea dreptului lor de creanţă. Ei îşi pot totuşi satisface creanţa, atunci când aceasta a devenit exigibilă, urmărind acele bunuri care vor exista în patrimoniul debitorului în momentul exigibilităţii. Neavând aşadar o garanţie reală, creditorii chirografari au drept garanţie întregul patrimoniu al debitorului privit în ansamblul său ca universalitate juridică existentă independent de bunurile individuale ce intră în cuprinsul ei. Conceptul

37 Pentru obiectul şi caracterele juridice ale transmiterii succesorale, vezi Fr. Deak, Moştenirea legală, Ed. Actami, Bucureşti 1994 p. 11 - 25

38 De exemplu, potrivit art. 1441 din C. civ. dacă locatorul vinde lucrul închiriat, “cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vâzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune”.

de gaj general era exprimat de art. 1718 din C. civ. care prevedea că “oricine este obligat personal este ţinut cu toate bunurile sale, mobile sau imobile, prezente sau viitoare” 39 . Din raţiunea textului rezultă că modificările care se produc în patrimoniul debitorului sunt opozabile creditorilor chirografari. Spre deosebire de succesori însă, creditorii chirografari nici nu sunt ţinuţi de obligaţiile debitorilor lor şi nici nu le profită drepturile dobândite de aceştia prin contractele încheiate. Acestora însă, legea le pune la dispoziţie două acţiuni în justiţie, prin care au posibilitatea să înlăture opozabilitatea contractelor încheiate de către debitori în dauna intereselor lor, fie pe calea acţiunii pauliene fie pe cea a acţiunii în simulaţie.

3.Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului

Fie şi cu titlu de excepţie, există totuşi împrejurări în care contractul încheiat îşi produce efecte faţă de unele persoane care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea acestuia şi nici nu au calitate de succesori ai părţilor. În concret, s-a pus întrebarea dacă prin acordul lor de voinţă, două persoane pot să confere drepturi sau pot să impună obligaţii în favoarea sau în sarcina altei persoane. În privinţa drepturilor răspunsul este afirmativ, căci, cu titlu de excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractelor, o persoană străină de contract poate dobândi drepturi în temeiul unui contract la care nu a fost parte. O asemenea specie de contract este de pildă stipulaţia pentru altul. Cât despre obligaţii, nimănui nu i se poate impune sarcini printr-un contract la care nu a fost parte. Promisiunea faptei altuia constituie doar în aparenţă o excepţie de la principiu, aşa cum vom dovedi în cele ce urmează analizând şi alte asemenea convenţii. a). Promisiunea faptei altei persoane Promisiunea faptei altei persoane (“promesse de porte-fort”), este contractul prin care debitorul se obligă faţă de creditor să determine pe o terţă persoană să-şi asume un angajament juridic în folosul creditorului. O astfel de convenţie deşi nu este reglementată de Codul civil român 40 , totuşi s-a impus atât doctrinar dar mai ales jurisprudenţial. Un asemenea contract

39 Cu privire la funcţia patrimoniului de a constitui gajul general al creditorilor chirografari, vezi şi I. Apostu, op. cit. Introducere în teoria dreptului de proprietate…p. 8

40 Textul art. 1120 din Codul civil francez nu a fost preluat de legiuitorul român de la 1864.

intervine de pildă între moştenitorii chemaţi la o succesiune, unii minori şi alţii majori: pentru evitarea unui partaj succesoral în justiţie, tutorii minorilor promit că odată ajunşi la majorat aceştia vor ratifica împărţeala făcută. Din acest exemplu este uşor de observat că obligaţii se nasc doar între moştenitorii majori şi tutorii celor minori, aceştia din urmă prezumându-se că în viitor vor adera la convenţia deja încheiată. În cazul în care totuşi ei nu vor fi determinaţi la majorat să ratifice convenţia, tutorii lor vor răspunde pentru propria lor neexecutare, fie plătind daune interese, fie suportând consecinţele rezoluţiunii contractului. Aşa cum bine se poate observa în speţa dată, promisiunea faptei altei persoane are ca obiect fapta proprie a debitorului, care îşi asumă o obligaţie de rezultat şi nu de mijloace, a cărei executare presupune determinarea terţului să-şi asume angajamentul. Promisiunea de “porte-fort” se individualizează prin următoarele caractere:

1. Promisiunea faptei altuia este doar o aparentă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, întrucât în realitate, chiar şi promiţând fapta altuia, debitorul îşi asumă el, personal, o obligaţie. Din această convenţie nu rezultă nici-o obligaţie pentru terţ, care, va încheia în viitor un contract cu creditorul, va adera sau va ratifica un astfel de contract. 2. Obligaţia debitorului care promite fapta altei persoane este una de rezultat şi nu de mijloace: el se obligă să determine terţul să contracteze, nu numai să depună toate diligenţele în acest sens. Dacă terţul nu contractează, obiectul promisiunii nu s-a realizat, fiind prezumată culpa debitorului. 3.Odată ce terţul s-a angajat faţă de creditor încetează prin executare obligaţiile debitorului faţa de acesta. Dacă terţa persoană nu va accepta încheierea contractului sau nu-l va ratifica, creditorul îl va acţiona în judecată pe promitent în vederea suportării prejudiciului încercat prin refuzul terţului. Pe de altă parte, promitentul se obligă doar să obţină angajamentul altuia, fără însă a garanta şi executarea de către terţ a obligaţiei asumate. Promisiunea faptei altuia se deosebeşte atât de fidejusiune cât şi de aşa numitele bune ofici, bons offices”. În convenţia de porte-fort, obligaţia debitorului constă numai în aceea de a procura angajamentul terţului, pe câtă vreme fidejusorul se angajează faţă de creditor să garanteze însăşi executarea obligaţiei asumate de către debitor.

Potrivit acestui text însă, promisiunea de “porte-fort” implica două contracte şi anume unul imediat între debitor şi creditor şi unul eventual între creditor şi terţ. Până când terţul nu consimte contractul nu-i este opozabil, dar dacă îl acceptă, contractul se consideră încheiat de la data promisiunii de “porte-fort”

Promisiunea faptei altuia se deosebeşte de bunele oficii prin care promitentul se obligă să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru ca un terţ să contracteze cu creditorul. Într-o astfel de eventualitate, obligaţia este una de mijloace şi nu una de rezultat, aşa cum este promisiunea faptei altei persoane. b). Contractul în interesul altei persoane (Stipulaţia pentru altul) Spre deosebire de promisiunea faptei altuia care constituie numai în aparenţă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor convenţiilor, contractul în interesul altei persoane numit şi stipulaţia pentru altul, constituie o autentică excepţie. Este de principiu stabilit că nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane, însă nimic nu s-ar opune ca o persoană să dobândească drepturi dintr- o convenţie la încheierrea căreia nu a participat. Stipulaţia pentru altul este tocmai acel contract prin care o persoană numită promitent, se obligă faţă de altă persoană, numită stipulant, să execute o obligaţie în favoarea altei persoane, numită terţ beneficiar. În acest fel, terţul devine creditorul direct al promitentului 41 . Spre exemplu, asigurarea asupra vieţii comportă în general o stipulaţie pentru altul, deoarece asiguratorul promite asiguratului să plătescă în cazul decesului său îndemnizaţia de asigurare unui beneficiar anume desemnat de către asigurat. În acest exemplu, asiguratul este stipulant, asiguratorul promitent iar cel ce încasează indemnizaţia terţ beneficiar. O altă aplicaţie practică a stipulaţiei pentru altul o constituie contractul de transport de bunuri 42 . Prin acesta, expeditorul convine cu transportatorul, ca acesta să-i predea destinatarului încărcătura, deşi acesta nu a fost parte în contractul de transport 43 . Expeditorul care plăteşte contravaloarea prestaţiei acţionează ca un stipulant în vreme ce transportatorul şade pe poziţia de promitent, destinatarul fiind un terţ beneficiar. În fine, o altă specie o constituie donaţia cu sarcini, dacă donatorul stipulant a prevăzut obligarea donatarului promitent la o prestaţie către o terţă persoană străină de contract, în fapt un terţ beneficiar. Pentru a fi validă, stipulaţia pentru altul trebuie să cumuleze următoarele condiţii de validitate: 44

41 I. Urs şi Sm. Angheni, op. cit. p.230

42 Cu privire la notiunea si definirea transporturilor în genere, vezi A. Călin, Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. “Pax Aura Mundi”, Galaţi 1997 p. 11

43 Cadrul unei asemenea convenţii poate fi extins, căci este posibil ca expeditorul să nu

plătească transportul, iar destinatarul să nu fie la rândul său beneficiar. (În acest sens vezi şi Gh. Filip, Dreptul transporturilor, Casa de Editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti 1997 p.

15

44 Pentru dezvoltări vezi şi Cristiana Turianu, Donaţiile deghizate şi indirecte reflectate în literatura juridică şi practica judiciară în R.D. nr.8/2000 p. 149 şi urm.

1.

ca orice alt contract civil, stipulaţia pentru altul trebuie să întrunească

condiţiile generale de validitate proprii oricărei convenţii civile, privitoare la capacitatea părţilor de a contracta, valabilitatea consimţământului, obiectul

determinat şi cauza licită.

2. pe lângă cele generale, se impune întrunirea unor condiţii de factură

individuală aşa cum sunt:

- existenţa voinţei certe şi neîndoielnice de a stipula în favoarea unei terţe persoane; - beneficiarul stipulaţiei trebuie să fie determinat sau determinabil 45 . Deşi stipulaţia pentru altul ia naştere prin consensul stipulantului şi al promitentului, consecinţele acesteia generează mai multe raporturi juridice după cum se va vedea. Raporturile dintre stipulant şi promitent. În virtutea acestora, creditorul stipulant îi poate pretinde debitorului promitent să execute prestaţia impusă în beneficiul terţului. Aceste raporturi obligaţionale nu se sting decât în momentul în care promitentul îşi execută obligaţiile asumate. În caz de neexecutare, stipulantul poate pretinde daune interese, dar numai în măsura în care ar dovedi că a încercat personal un prejudiciu 46 . În caz contrar, acesta nu are o altă acţiune, deoarece dreptul născut din contractul în folosul unei terţe persoane aparţine terţului beneficiar şi nu stipulantului 47 . Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar. Din momentul încheierii contractului, deşi terţul este străin, totuşi el dobândeşte direct şi nemijlocit dreptul creat în folosul său, indiferent dacă îl acceptă sau nu. Devenind creditorul unei obligaţii, acesta se poate comporta ca atare, putând pretinde executarea silită şi daune interese pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare neexecutării. Cu toate acestea, el nu are deschisă

45 S-a admis că acesta poate fi chiar o persoană viitoare care deşi nu exista în momentul încheierii contractului, este cert că se va naşte. Astfel este stipulaţia făcută în favoarea primului copil care se va naşte în viitor sau a unei persoane juridice în curs de constituire. În sensul acestei idei, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 83.

46 Spre exemplu, prin stipulaţie urmărea stingerea unei datorii pe care o avea faţă de terţul beneficiar: neîndeplinirea angajamentului de către promitent, este de natură a-i cauza stipulantului un prejudiciu în mod direct, prin prin nediminuarea scontată a pasivului său patrimonial.

47 Dacă totuşi între stipulant şi promitent s-a încheiat un contract sinalagmatic, neexecutarea prestaţiei de către promitent poate avea oricare dintre consecinţele specifice contractelor bilaterale: invocarea excepţiei de neexecutare, rezoluţiunea sau rezilierea convenţiei.

calea rezoluţiunii contractului intervenit între stipulant şi promitent, deoarece el nu este decât un terţ faţă de acest contract. La rândul său, promitentul se poate prevala în relaţia cu terţul beneficiar de toate excepţiile pe care le-ar fi putut invoca în virtutea contractului împotriva stipulantului pentru a-şi justifica neexecutarea. Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar. Stipulaţia pentru altul nu dă naştere în principiu nici-unui raport juridic între stipulant şi terţul beneficiar. Totuşi, cauza contractului în favoarea altei persoane poate constitui în mod indirect o liberalitate făcută terţului beneficiar, achitarea unei datorii anterioare sau chiar un împrumut acordat acestuia. În ştiinţa dreptului s-a discutat mult despre natura juridică a stipulaţiei pentru altul. Unii autori şi o parte a jurisprudenţei au explicat-o prin teoria ofertei, potrivit căreia, într-un contract de asigurare asupra vieţii, subscriitorul poliţei, creditorul, contractează cu asiguratorul promitent ca suma pentru care s- a făcut asigurarea să intre în patrimoniul său. Apoi, creditorul dispune ca la moartea sa, îndemnizaţia să-i fie transferată terţului şi dacă acesta acceptă, înseamnă că s-a încheiat un nou contract. Această teorie a fost combătută deoarece dacă ofertantul creditor ar deceda înainte de acceptarea ofertei, aceasta ar deveni caducă. Pe de altă parte, întrucât dreptul terţului nu ia naştere decât după acceptarea ofertei şi până atunci creditorul poate deveni falit, creanţa va trece în gajul general al creditorilor, terţul acceptant ar ajunge un creditor chirografar oarecare, ceea ce ar fi contrar scopului urmărit. Teoria gestiunii de afaceri este cea potrivit căreia creditorul stipulant este considerat gestorul de afaceri care dispune pentru beneficiar (great), iar dacă acesta acceptă stipulaţia şi-a atins scopul. Gerantul se ocupă din proprie iniţiativă de rezolvarea problemelor geratului, însă în vreme ce gestiunea intereselor altei persoane este oneroasă, stipulaţia pentru altul are caracterul unei liberalităţi. Teoria dreptului direct a fost cea mai creditată pentru a explica natura juridică a stipulaţiei pentru altul. Părţile pot conveni prin contract ca prestaţia datorată creditorului, să fie transmisă de la debitor unei terţe persoane, beneficarul. Aceast operaţiune este cu atât mai mult posibilă cu cât nici-un text de lege nu s-ar opune. Faţă de toate aceste poziţii, ne raliem opiniilor potrivit cărora stipulaţia pentru altul constituie o instituţie de sine stătătoare, cu condiţii şi efecte proprii ce pot fi analizate şi fără a se recurge la categoriile juridice de mai sus 48 .

48 În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.89, I. Urs şi Sm. Angheni op. cit. p.235 sau P. M. Cosmovici op. cit. Obligaţiile, p. 157.

Fiind un contract cu caractere juridice proprii, se impune ca acesta -şi găsească locul în cadrul unei reglementări civile viitoare.

Contractul colectiv de muncă Contractul colectiv de muncă reprezintă o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului, deoarece al îşi produce efectele şi faţă de un număr apreciabil de persoane care nu au nici calitatea de părţi, reprezentanţi sau avânzi cauză. Contractul colectiv de muncă este o convenţie încheiată între patroni, pe de o parte şi salariaţi pe de altă parte prin care se stabilesc obligaţiile reciproce ale părţilor, privitoare la condiţiile de muncă, salarizare şi alte drepturi ce decurg din raporturile de muncă 49 . Prin contractele individuale de muncă nu se pot face derogări de la prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă, ale cărui clauze constituie partea aşa zis legală a contractelor individuale. Potrivit art. 10 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă se pot încheia la nivelul unităţilor, grupurilor de unităţi, ramurilor de activitate şi chiar la nivel naţional. Un asemenea acord, poate impune atât drepturi cât şi obligaţii în sarcina unor persoane străine de încheierea lui.

Simulaţia – excepţie de la opozabilitatea actului juridic

Simulaţia 50 reprezintă operaţiunea juridică prin care părţile încheie simultan două contracte:

- un contract public numit şi aparent, prin care se creează o anumită aparenţă juridică, neadevărată; - un contract secret, numit şi contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor. Contractul secret, încheiat anterior sau concomitent cu cel public, are menirea de a modifica sau chiar a anihila efectele actului public. În Codul nostru civil simulaţia este reglementată de art. 1289 şi urm. din N.c.civ., text care consfinţeşte validitatea şi eficacitatea faţă de părţi a actului

49 Pentru noţiunea şi rolul contractului colectiv de muncă vezi şi V. Nistor, Contractul colectiv de muncă, Ed. Evrika Brăila 1997 p. 7 - 9

50 Pentru o privire exhaustivă a instituţiei, Flavius Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşri 2003

care exprimă voinţa lor reală, proclamând totodată inopozabilitatea lui faţă de

terţi. În funcţie de efectele acordului simulatoriu, 51 simulaţia poate fi absolută sau relativă. 52 În concret, simulaţia poate îmbrăca următoarele forme:

- Contractul aparent poate fi fictiv. În acest fel părţile creează doar aparenţa unui contract, care în realitate nu există. Este cazul debitorului care în scopul de a scăpa de urmărirea creditorilor simulează că vinde unui amic bunul susceptibil de urmărire, convenind în secret că el va rămâne în realitate proprietarul bunului; - Contractul poate fi deghizat, prin aceea că părţile încheie în realitate un contract pe care-l ţin secret în tot sau în parte faţă de terţi, mascându-l însă într-un alt contract. Deghizarea contractului adevărat poate fi la rândul ei de mai multe feluri:

+ ea este totală dacă are ca obiect natura juridică a operaţiunii, făcându-se în realitate sub masca vânzării spre exemplu o veritabilă donaţie; + ea poate fi parţială, când are ca obiect numai un element sau o clauză a contractului cum ar fi preţul, termenul sau modul de executare a obligaţiei fără a afecta însăşi natura juridică a actului; - Simulaţia prin interpunere de persoane este acea manieră prin care părţile convin ca pentru eludarea unei incapacităţi contractul aparent să se încheie între anumite persoane, stabilind prin actul secret pe adevăratul beneficiar. Într-o asemenea formă de simulaţie, ambele părţi din contractul aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o persoană căreia intenţionează a-i păstra anonimatul. Principalul efect al simulaţiei constă în inopozabilitatea faţă de terţi a contractului secret şi, dacă este cazul, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie. Efectele simulaţiei se produc însă diferit, după cum este vorba despre părţi ori despre terţi. În relaţiile dintre părţi şi succesorii acestora îşi produce efectele actul secret, căci la încheierea lui părţile şi-au exprimat voinţa reală

51 Pentru noţiunea şi condiţiile simulaţiei actului juridic civil, vezi D. Cosma, op. cit. p.396 şi urm.

52 Simulaţia este absolută atunci când actul secret lipseşte actul aparent de orice efecte. Ea este relativă, atunci când actul secret modifică actul aparent privitor la natura, părţile sau cuprinsul operaţiei juridice. La rândul ei, simulaţia relativă poate fi obiectivă sau subiectivă.Fl Baias, op. cit. pag 97

În privinţa terţilor, producător de efecte este contractul aparent pe care aceştia l-au cunoscut şi care le este opozabil. Deşi singurul contract adevărat este cel secret, nu efectele acestuia ci ale celui public pot fi opuse terţilor, căci art. 1290 alin. 1 din N.C. civ. precizează că actul secret “nu poate fi invocat de părţi ” în raporturile cu terţii. Referitor la inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret se impun totuşi câteva precizări:

- terţii nu se pot prevala de aparenţa rezultată din actul public dacă ei

cunoşteau şi existenţa actului ascuns de părţi; - actul secret nu poate fi invocat de părţi în contra terţilor, pentru că acesta

nu le este opozabil;

- dacă între terţi există conflict pornind de la interesele divergente ale

acestora de a se prevala fie de actul public fie de cel secret, au câştig de cauză acei terţi care se vor întemeia cu bună credinţă pe actul aparent. Proba şi efectele acţiunii în simulaţiune.

Persoanele interesate, ale căror drepturi subiective au fost lezate prin

încheierea unor asemenea contracte au deschisă calea acţiunii în justiţie. Printr- un asemenea mijloc procedural se urmăreşte dovedirea caracterului simulat al operaţiei juridice, înlăturerea acestui caracter şi aplicarea acelui contract care corespunde voinţei reale a părţilor, deci a actului secret. În cea mai sintetică definiţie, acţiunea în simulaţie este “acţiunea de restabilire a realitătii prin distrugerea aparenţei53 . Fireşte, în măsura în care terţilor le profită actul aparent, ei nu ar avea nici un interes să invoce existenţa contractului secret. Potrivit art. 1292 dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit. Ca efect al admiterii acţiunii în simulaţie, sunt înlăturate consecinţele actului aparent şi neadevărat, singurul producător de efecte juridice fiind actul secret, devenit public. 54 Pentru a obţine câştig de cauză, terţul lezat de actul secret are în continuare deschisă calea acţiunii în justiţie, pentru anularea sau revocarea acestuia, dar pentru alte considerente. 55

Secţiunea 4.5. Modalităţile actului juridic civil

53 P. Vasilescu, Privire asupra acţiunii în simulaţie, în R.D.C. nr. 7-8/1998 pag. 143

54 Fireşte, se impune ca acest contract să fie şi el valabil încheiat, cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă.

55 Spre exemplu acţiunea pauliană menită să întregească petrimoniul debitorului.

De cele mai multe ori, actele juridice sunt limpezi în privinţa existenţei şi al efectelor lor, claritate impusă prin voinţa părţilor potrivit principiului libertăţii de a contracta. Acelaşi principiu lasă însă părţilor şi posibilitatea de a lega existenţa şi efectele actelor juridice de împrejurări viitoare mai mult sau mai puţin sigure. Prin stările de incertitudinile create de părţi în privinţa existenţei şi efectelor actelor juridice încheiate se definesc tocmai modalităţile actului juridic civil. Nu toate actele juridice pot fi afectate de modalităţi, căci însăşi prin natura lor, drepturile şi obligaţiile părţilor nu pot fi supuse unor evenimente viitoare mai mult sau mai puţin certe ca întâmplare. Actele juridice care au ca obiect drepturi personale nepatrimoniale aşa cum sunt de exemplu căsătoria, recunoaşterea de paternitate sau adopţia nu pot fi afectate de modalităţi. Nici unele acte juridice cu efecte patrimoniale aşa cum este de pildă acceptarea unei succesiuni, nu pot fi supuse unei modalităţi. Pe de altă parte, există acte juridice care prin însăşi natura lor nu pot fi concepute decât condiţionate de termene sau evenimente viitoare incerte, aşa cum sunt exemplis gratia renta viageră, asigurarea sau împrumutul. În sistemul codului nostru civil modalităţile actului juridic civil sunt termenul, condiţia şi sarcina.

4.5.1. Termenul

4.5.1.1. Definiţie şi caractere juridice Termenul (dies) este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau încetarea exercitării drepturilor subiective sau a obligaţiilor civile. Ca şi instituţie de drept civil, termenul nu are o definiţie consacrată legislativ. Consecinţele particulare ale acestuia sunt însă prevăzute în cuprinsul articolelor 1411 – 1420 din N.c.civ. care se referă la obligaţiile afectate de termen. Referiri la termen ca modalitate a actului juridic civil pot fi găsite şi în legi speciale aşa cum este de pildă referirea din art.7 din Legea nr.16/1994 a arendării care prevede că „durata arendării se stabileşte de către părţi în contractul de arendare” Termenul poate fi exprimat, după caz, în mai multe feluri. El poate fi:

- o dată calendaristică, şi aceasta constituie regula, în care el apare fixat calendaristic: de exemplu împrumutul sumei de un milion lei până la data de 15 feb. 2007, închirierea unui apartament pâna la 1 ianuarie 2008 etc.

- o durată de timp determinată, de exemplu împrumutul sumei de un

milion timp de o lună sau închirierea unui apartament pe o durată de un an etc.

- un eveniment viitor care se va întâmpla cu siguranţă, de exemplu

împrumutul unui milion pănă la Paşte. Caracterele juridice ale termenului ca modalitate a actului juridic civil sunt următoarele:

a) raportat la momentul încheierii lui, termenul este un eveniment viitor; b) ca şi eveniment viitor, termenul este sigur ca realizare 56 ; c) ca modalitate, termenul afectează doar executarea actului juridic, nu şi existenţa acestuia.

4.5.1.2.Clasificarea termenelor Clasificarea termenelor poate fi făcută după mai multe criterii

După criteriul efectului, termenul poate fi suspensiv sau extinctiv. Suspensiv, este acel termen care amână începerea exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative până la împlinirea lui, aşa cum mentionează art. 1412 alin. 1 din N.c.civ. Până la împlinirea lui, dreptul nu poate fi executat şi nici obligaţia nu poate fi impusă. De pildă împrumutătorul nu poate cere înainte de împlinirea lui restituirea împrumutului, iar împrumutatul nu poate fi obligat la restituire art. 1414 din N.c.civ. Extinctiv este, potrivit art. 1412 alin.2 din N.c.civ., acel termen care amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative până la împlinirea lui. Până la împlinirea termenului extinctiv, actul poate fi executat ca şi unul pur şi simplu. Odată cu împlinirea termenului însă actul încetează a-şi mai produce efecte pentru viitor. De exemplu, în cazul contractului de rentă viageră, moartea credirentierului constituie termenul la care obligaţia debirentierului încetează.

2) În funcţie de titularul beneficiarului termenului, termenele sunt de trei

feluri:

- termene stipulate în favoarea debitorului, care constituie regula consacrată în materie de art. 11413 N. C.civ. potrivit căruia „termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege sau din voinţa părţilor sau din

56 S-a apreciat de exemplu că obligaţia ce urmează a fi executată la moartea unei persoane este o obligaţie cu termen, nu condiţionata, căci dacă nu se poate cunoaşte dinainte data decesului unei persoane, este sigur că acest eveniment se va produce. În acest sens, vezi Doru Cosma op. cit pag.264

împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi”.

- termene stipulate în favoarea creditorului, aşa cum este cazul în

contractul de depozit. Potrivit art.2115 alin. 1 din N. C. civ. „deponentul, (creditorul obligaţiei de restituire – s.n.) poate să solicite oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului convenit.

- termene stipulate atât în favoarea debitorului cât şi a creditorului aşa

cum este într-un contract de împrumut cu dobândă. El poate profita atât împrumutatului cât şi împrumutătorului. Creditorul care ar refuza să primească executarea obligaţiei înainte de termen este dator să probeze că termenul a fost

prevăzut exclusiv în favoarea sa. Când termenul este stipulat în favoarea ambelor părţi, renunţarea la beneficiul lui nu poate opera decât prin acordul acestora.

3) În funcţie de izvorul lor, termenele pot fi împărţite în trei categorii:

- termenul voluntar sau convenţional, este cel stabilit de autorul actului

unilateral sau de către părţi chiar în cuprinsul actului la care consimt.

- termenul legal, stabilit prin lege şi care face parte de drept din actul

juridic. De exemplu termenul de acceptare a unei succesiuni, prevăzut de

art.1103 alin. 1 din N. C. civ. este de un an socotit de la deschiderea succesiunii.

- termenul judiciar sau jurisdicţional, este cel acordat de instanţa

judecătorească debitorului. Un astfel de termen de graţie este cel la care se referă art.1415 din N.C. civ. potrivit căruia instanţa va putea, la cererea uneia din părţi

sa fixeze termenul până la care obligaţia ar trebui executată.

4) În funcţie de cunoaşterea sau necunoaşterea momentului în care termenul se va împlini distingem între:

- termenul cert, a cărui împlinire este cunoscută din chiar momentul

încheierii actului, fie prin exprimarea unei date calendaristice certe ( 1 ianuarie

2007, 3 mai 2009), fie a unui interval de timp (o lună, un an etc).

- termenul incert a cărui împlinire nu este cunoscută ca dată (moartea, naşterea unui copil, căderea brumei sau topirea zăpezii).

5) În funcţie de modul în care este stabilit în actul juridic termenul poate

fi:

- termen expres, stipulat de părţi încă de la încheierea actului juridic.

- termen implicit (tacit), care fără a fi stipulat de părţi poate fi dedus din natura actului juridic sau din împrejurările în care se execută acesta. De exemplu

moartea credirentierului, care eliberează de obligaţia de întreţinere pe

debirentier, este un termen implicit ce rezultă din natura viageră a contractului de rentă viageră.

4.5.1.3. Efectele termenului Principiul general este că termenul afectează doar executarea actului, nu şi existenţa sa. Efectele se produc distinct, după cum ele sunt ale unui termen suspensiv sau extinctiv.

Termenul suspensiv întârzie sau amână începutul exercitării dreptului

subiectiv şi îndeplinirii obligaţiei corelative. Prin urmare el se răsfrânge după cum urmează asupra unor categorii de acte juridice:

- dacă debitorul execută obligaţia înainte de termen, el face o plată valabilă şi nu una nedatorată, întrucât el a renunţat la beneficiul termenului Aşadar, potrivit art.1414 N. C.civ. el nu mai poate cere repetirea plăţii făcute.

- chiar şi înainte de împlinirea termenului, creditorul poate lua măsuri de

conservarea a creanţei sale prin întreruperea unei prescripţii sau înscrierea unei ipoteci;

- în cazul actelor translative de drepturi reale asupra unui bun determinat

(res certa) termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, afară de cazul când părţile au stabilit contrariul (vânzarea cu clauză de întreţinere). Aşa fiind, riscul pieirii aparţine dobânditorului, căci res perit domino! Când părţile

au amânat transferul proprietăţii la împlinirea termenului, riscul pieirii este suportat de către dispunător potrivit aceluiaşi principiu;

- până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata

de la debitor deoarece aceasta nu este exigibilă, decât la scadenţă 57 adică la împlinirea termenului;

- prescripţia dreptului la acţiune începe nu începe să curgă decât la data

împlinirii termenului suspensiv. Termenul extinctiv are ca efect amânarea stingerii dreptului subiectiv şi obligaţiilor corelative. Până la împlinirea acestuia drepturile şi obligaţiile părţilor pot fi executate întocmai ca în cazul unui act juridic pur şi simplu. De exemplu, moartea credirentierului eliberează pe debirentier de plata rentei.

57 Prin scadenţă se înţelege împlinirea termenului suspensiv, aşa încât o obligaţie scadentă devin exigibilă deci poate ficerută executarea fie voluntar, fie pe calea executării silite. În acest sens, O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, Ed. All Beck Bucureşti 1999 pag. 108.

4.5.2. Condiţia

4.5.2.1. Definiţie şi caractere juridice

Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa, naşterea sau desfiinţarea dreptului subiectiv sau a aobligaţiei civile. Condiţia este aşadar ca şi termenul un eveniment viitor, dar spre deosebire de termen, realizarea evenimentului este nesigură ca realizare. Condiţia este consacrată legislativ de art. 1399 în Noul Cod civil precizând că „este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate dau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur”. Din definiţia dată mai sus, rezultă că următoarele sunt caracterele juridice ale condiţiei:

a) condiţia este un eveniment viitor;

b) condiţia este un eveniment nesigur în privinţa realizării lui;

c) condiţia este un eveniment care afectează însăşi eficacitatea actului

juridic.

4.5.2.2. Clasificarea condiţiilor

Clasificarea condiţiilor se face în funcţie de următoarele criterii:

1) După criteriul efectelor, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie:

- suspensivă, este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea

obligaţiei civile.(art. 1400 din N.c.civ.) De exemplu, îţi vând apartamentul dacă

mă voi muta la Piteşti. Până la realizarea evenimentului, raportul juridic nu ia naştere.

- rezolutorie este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea

obligaţiei civile. Potrivit art. 1401 din N.C. civ. „condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei”. De exemplu, îţi vând apartamentul, dar dacă până la 1 decembrie 2008 nu-mi plăteşti integral preţul,

vânzarea va fi desfiinţată. 2) După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării ori nerealizării evenimentului viitor, condiţia poate fi cazuală, mixtă sau potestativă:

- cazuală, este acea condiţie a cărei realizare depinde de hazard, independent de voinţa părţilor. De exemplu, asigurarea pentru răspunderea civilă auto în cazul producerii unui accident. - mixtă este condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi şi de voinţa unei alte persoane, determinată. De exemplu, îţi vând apartamentul dacă mă căsătoresc cu X care are

casă.

- potestativă este acea condiţie care constă într-un eveniment viitor a

cărui realizare depinde de voinţa uneia sau a celeilalte dintre părţile actului juridic.

Condiţiile potestative sunt de două categorii: pure şi simple.

- pur potestativă, este condiţia a cărei îndeplinire depinde exclusiv de

voinţa uneia dintre părţi., aşa cum precizează art. 1403 N.c.civ. Exemplul unei condiţii pur potestative este: Îţi vând apartamentul dacă voi crede de cuviinţă. Condiţia pur potestativă suspensivă din partea debitorului atrage nulitatea întregului act juridic, deoarece ea nu denotă voinţa acestuia de a se angaja juridiceşte: îţi voi da un milion de lei dacă voi dori. De altfel, expresiile de genul

„dacă vreau”, „dacă doresc”, „dacă voi considera rezonabil” etc, evocă însăşi condiţia pur potestativă. Condiţia pur potestativă suspensivă din partea creditorului este însă valabilă, căci ea presupune un angajament jurididc neechivoc: de exemplu vânzarea unui apartament cu condiţia de a-i place cumpărătorului.

- potestativă simplă, este acea condiţie a cărei realizare sau nerealizare

depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminate. De exemplu, îţi vând casa dacă mă căsătoresc în America până la sfârşitul anului 2004. Condiţia potestativă simplă este valabilă atât din partea creditorului cât şi a debitorului, deoarece realizarea ei mai depinde şi de un fapt exterior sau de voinţa unei terţe persoane. 3) După modul de formare, condiţia poate fi pozitivă sau negativă.

- Condiţia pozitivă constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur De exemplu îţi vând dacă mă mut la Piteşti. - Condiţia negativă constă în neîndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur. De exemplu îţi vând dacă nu mă mut la Piteşti. 4) După cum condiţia poate fi realizată sau nu, vorbim despre condiţii posibile şi condiţii imposibile:

- posibilă este condiţia care se poate realiza de exemplu dacă mă voi

muta, dacă va ninge, dacă mă voi căsători etc. Condiţia posibilă poate fi în egală măsură licită şi morală.

- imposibilă este potrivit art. 1402 din N.c.civ. condiţia care nu se poate

realiza din cele mai multe considerente după cum urmează:

- este fizic imposibil de realizat, cum ar fi săritura cu prăjina peste vârful

Omu din Bucegi;

- este ilicită, cum ar fi condiţia încheierii unui act juridic, subsecvent unei

tâlhării; - este imorală sau contrară bunelor moravuri sau ordinii publice, de exemplu vânzarea unei case sub condiţia ca cumpărătoarea să se prostitueze.

4.5.2.3. Efectele condiţiei

Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii:

- condiţia afectează însăşi eficacitatea actului juridic civil deci existenţa obligaţiei sau a dreptului subiectiv civil;

- efectele condiţiei se produc retroactiv, chiar din momentul încheierii

actului juridic şi nu din momentul realizării ei. Apoi, trebuie observat osebit în funcţie de condiţia suspensivă şi cea rezolutive, sau de perioada împlinirii condiţiei, anterioară îndeplinirii (pendente

conditione) ori ulterioară (eveniente conditione).

Efectele condiţiei suspensive Pendente conditione actul nu-şi produce efectele, acestea fiind puse sub semnul incertitudinii şi de aici consecinţele:

creditorul nu poate cere îndeplinirea obligaţiei; debitorul nu datorează nimic;

nu operează compensaţia; dreptul la acţiune nefiind încă născut, nu începe să curgă prescripţia extinctivă; nu operează efectul translativ de proprietate, aşa încât lucrul, chiar individual determinat rămâne în proprietatea şi riscul proprietarului dispunător Eveniente conditione, dacă condiţia suspensivă s-a realizat, actul juridic se consolidează retroactiv, din chiar momentul încheierii actului, ca şi cum acesta ar fi fost un act pur şi simplu, neafectat de modalităţi astfel încât:

1) plata făcută de debitor rămâne valabilă; se consolidează dreptul dobânditorului condiţional. Excepţii de la regula retroactivităţii efectelor condiţiilor suspensive:

- prescripţia extinctivă curge numai de la realizarea condiţiei;

- actele de administrare şi conservare făcute de debitorul sub condiţie

rămân valabile;

- riscurile dinaintea realizării condiţiei rămân în sarcina dispunătorului.

Deficiente conditione, dacă condiţia suspensivă nu se îndeplineşte părţile

se găsesc în situaţia în care actul nu s-a născut ! De aici consecinţe:

- prestaţiile executate trebuie restituite;

- garanţiile constituite se desfiinţează căci ele fiind accesorii urmează

soarta juridică a actului desfiinţat;

- drepturile constituite de debitor se consolidează iar ale creditorului se desfiinţează.

Efectele condiţiei rezolutorii Pendente conditione înainte de realizarea evenimentului incert, condiţia rezolutorie nu-şi produce efectele, actul acţionând ca unul pur şi simplu. Aşadar, cine datorează sub condiţie rezolutorie, datorează pur şi simplu şi de aici consecinţele:

- obligaţiile debitorului sunt valabile iar creditorul poate cere debitorului

executarea obligaţiei;

- debitorul sub condiţie rezolutorie suportă riscul pieirii bunului, întrucât a dobândit proprietatea asupra lui;

- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis, dar tot sub

condiţie rezolutorie. Eveniente conditione atunci când condiţia s-a realizat, efectul constă în desfiinţarea retroactivă a actului, deci:

- înstrăinătorul va restitui preţul, iar dobânditorul bunul;

- drepturile constituite de dobânditor în favoarea unor teti se restituie

- fructele rămân ale debitorului.

Deficiente conditione, dacă condiţia rezolutorie nu se realizează, atunci actul se consolidează retroactiv ca unul pur şi simplu.

Comparaţie între termen şi condiţie Asemănările dintre termen şi condiţie sunt două: a) ambele sunt modalităţi ale actului juridic civil; b) ambele constau în evenimente viitoare. Deosebirile care individualizează cele două instituţii sunt următoarele:

- termenul este un eveniment viitor şi sigur în vreme ce condiţia este un eveniment viitor dar nesigur ca realizare;

- termenul afectează numai executarea obligaţiilor pe când condiţia

afectează însăşi existenţa drepturilor şi a obligaţiilor asumate de părţile actului juridic.

- împlinirea termenului produce efecte numai pentru viitor, în vreme ce realizarea sau nerealizarea condiţiei produce efecte retroactiv.

4.5.3. Sarcina

Ca şi în cazul celorlalte modalităţi, Codul civil nu consacră definiţia legislativă a sarcinii, referindu-se doar incidental la unele aplicaţii ale acesteia în materia donaţiei şi a legatului. Doctrinar sarcina este definită ca fiind o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit.

4.5.3.1. Clasificare şi efecte

Doctrinar, clasificarea sarcinii s-a făcut după un singur criteriu respectiv în funcţie de persoana beneficiarului în:

- sarcina în favoarea dispunătorului, care nu poate fi stipulată decât în

contractele de donaţie nu şi în materia legatului căci defunctului nimic nu i-ar mai putea profita odată deschisă succesiunea. - sarcina în favoarea gratificatului; - sarcina în favoarea unor terţe persoane, care are drept consecinţă împrejurarea că terţul devine în acest fel creditorul gratificatului, deşi nu este

parte în raportul juridic ce ia naştere între dispunător şi gratificat În ceea ce priveşte efectul sarcinii, dacă sarcina se realizează, gratificatul îşi consolidează dreptul dobândit prin legat sau donaţie. Dacă dimpotrivă, ea nu se realizează, dispunătorul poate cere el sau un succesor al acestuia revocarea donaţiei sau a legatului.

Efectele sarcinii

Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de neexecutare a ei, ci doar eficacitatea acestuia. S-a apreciat că neexecutarea sarcinii atrage ca şi sancţiune revocarea actului cu titlu gratuit prin care a fost stabilită. Datorită caracterului ei în parte sinalagmatic, de pe poziţia gratificatului, neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului ori succesorilor săi să opteze între a cere revocarea actului juridic sau a pretinde obligarea la executarea în natură a sarcinii în condiţiile art. 1027 alin. 1 din N.c.civ. 58 4.5.3.2. Comparaţie între sarcină şi condiţie

Sarcina şi condiţia se aseamănă prin aceea că ambele sunt modalităţi ale actului juridic şi că in egală măsură sunt evenimente viitoare. Deosebirile dintre cele două modalităţi constau în următoarele:

- ca şi modalitate, sarcina afectează doar actele cu titlu gratuit, în vreme

ce condiţia poate afecta atât actele cu titlu gratuit cât şi pe cele cu caracter oneros.

- în vreme ce sarcina are efect asupra eficacităţii actului juridic, condiţia

priveşte însăşi existenţa dreptului subiectiv civil sau a obligaţiei civile.

58 În acest sens, G. Boroi şi C.A. Anghelescu, Curs de Drept civil. Partea generală. Ed. Hamangiu, Bucureşti 2011 pag.188.

- efectul sarcinii se produce numai judiciar, în sensul că neîndeplinirea ei

trebuie constatată de către judecător, în vreme ce condiţia rezolutorie poate opera de drept desfiinţarea actului juridic.

Secţiunea 4.6. Nulitatea actului juridic civil

4.6.1. Noţiune, definiţie şi funcţii

Deşi numeroase sunt aplicaţiile sale, nici Codul civil nu formulează o

definiţie legislativă a nulităţii şi nici alte legi speciale. Definiţia nulităţii a fost dată de ştiinţa dreptului, în formulări diferite dar, care surprind în esenţă aceleaşi trăsături care o individualizează. Definim aşadar nulitatea ca fiind sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru valabila sa încheiere 59 . Din definiţia propusă rezultă şi caracterele juridice ale nulităţii care sunt următoarele:

- este o sancţiune de drept civil;

- are efecte numai asupra actelor juridice;

- este operantă numai pentru eventualitatea încălcării condiţiilor de

validitate ale actelor juridice.

- are ca efect desfiinţarea retroactivă a actului juridic şi a efectelor

ecestuia;

- priveşte momentul încheierii actului juridic şi nu al executării lui.

Funcţiile nulităţii, deci foloasele practice ale studiului acestei instituţii

sunt:

Funcţia preventivă, în sensul că cei ce încheie acte juridice sunt prin această sancţiune descurajaţi să eludeze condiţiile de validitate ce ar cauza ineficacitatea convenţiei; Funcţia sancţionatorie, tradusă prin represiunea împotriva încheierii actelor juridice potrivnice legii;

59 Definiţia profesorului Ghe. Beleiu a fost preluată de marea majoritate a autorilor contemporani. În acest sens, D. Cosma op. cit. pag. 293, P.M.Cosmovici, op. cit. pag.138, sau G. Boroi, op. cit. pag. 221 Pentru alte abordări, deşi nu fundamental diferite, A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală Ed. Lumina Lex Bucureşti 2000 pag. 271, sau O. Ungureanu op. cit. pag.127 Pentru definiţiile propuse de autorii “clasici” ai dreptului civil românesc, vezi Tr. Ionaşcu şi E. Barasch Tratat de drept civil – Partea generală, Bucureşti 1967 pag. 320, A. Ionaşcu, Drept civil, Partea generală Bucureşti 1963 pag.105.

Funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii deoarece prin consacrarea ei se urmăreşte corecta aplicare şi respectare a legii de către persoanele ce contractează; Funcţia reparatorie, în sensul că prin aceasta este restabilită ordinea de drept prin repararea prejudiciului încercat prin încălcarea normelor privitoare la validitatea actului juridic civil. Funcţia reparatorie a nulităţii pune în discuţie două concepţii despre întinderea şi remediabilitatea efectelor nulităţii. Prima, inspirată din dreptul roman este aceea că nulitatea are un caracter total şi iremediabil, ilustrată prin adagiul quod nullum est, nullum producit effectum = nulitatea este totală şi iremediabilă. În dreptul român nu a fost adoptată această concepţie, ci, în principiu nulitatea este parţială şi remediabilă. A doua opinie este cea adoptată de dreptul nostru civil este aceea potrivit căreia nulitatea poate fi atât parţiala cât şi remediabilă. Apreciem că această soluţie corespunde mai mult securităţii dinamice a circuitului civil, posibilitatea remedierii actelor juridice lovite de nulitate fiind una impusă mai els din considerente practice.

4.6.2. Delimitarea nulităţii faţă de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil.

Nulitate – Rezoluţiune.

Rezoluţiunea înseamnă desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu executare instantanee pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţile contractante. Între cele două instituţii există următoarele asemănări şi deosebiri:

Asemănări:

- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;

- ambele produc efecte retroactiv, ex tunc.

Deosebiri:

- nulitatea presupune un act nevalabil încheiat în vreme ce rezoluţiunea

presupune un act valabil încheiat dar culpabil neexecutat;

- nulitatea se referă la rice act juridic, în vreme ce rezoluţiunea este o

consecinţă specifică numai actelor bilaterale (sinalagmatice);

- cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului în vreme ce cauzele rezoluţiunii sunt ulterioare acestui moment;

- prescripţia extinctivă în privinţa începutului curgerii termenelor urmează

reguli diferite. Mai mult decât atât, nulitatea absolută poate fi invocată oricând ea nefiind supusă prescripţiei extinctive

Nulitate Reziliere Rezilierea constituie încetarea unui contract sinalagmatic cu executare succesivă pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către una dintre părţi. Între cele nulitate şi reziliere există aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi între nulitate şi rezoluţiune cu o singură excepţie:

Efectele rezilierii se produc numai pentru viitor, ex nunc.

Nulitate Caducitate

Caducitatea constă în ineficacitatea actului juridic civil prin lipsirea de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale, independent de voinţa autorului actului. Ea se aplică în materia legatelor având drept cauze spre exemplu moartea legatarului sau pieirea bunului. Asemănări:

Atât nulitatea cât şi caducitatea sunt cauze de ineficacitate a unor acte juridice civile. Deosebiri:

- caducitatea presupune un act valabil încheiat, în vreme ce nulitatea unul

nevalabil;

- caducitatea produce efecte ex. nunc, nulitatea ex tunc;

- caducitatea presupune cauze ulterioare încheierii actului, spre deosebire de nulitate ale cărei cauze sunt contemporane.

Nulitate Revocare

Revocarea implică înlăturarea efectelor actelor juridice cu titlu gratuit

datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii. Asemănări:

Atât nulitatea cât şi revocarea sunt cauze de ineficacitate a unor acte juridice civile. Deosebiri:

- nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, revocarea un act valabil;

- nulitatea are cauze contemporane încheierii actului, în vreme ce recovarea operează pentru cauze ulterioare;

- nulitatea este aplicablă tuturor actelor juridice spre deosebire de revocare, operantă doar în cazul actelor cu titlu gratuit

- nulitatea

prescripţiei.

şi

revocarea

se

Nulitate Inopozabilitate

supun

unor

reguli

diferite

în

privinţa

Inopozabilitatea este sancţiunea ce intervine în cazul înceierii actului juridic cu nerespectarea cerinţelor de publicitate faţă de terţi precum şi în cazul lipsei ori depăşirii mandatului de reprezentare. Asemănări:

Atât nulitatea cât şi inopozabilitatea sunt cauze de ineficacitate a unor acte juridice civile. Deosebiri:

-

nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, inopozabilitatea un act

valabil;

-

nulitatea are cauze contemporane încheierii actului, în vreme ce

inopozabilitatea operează în cazul neîndeplinirii unor formalităţi ulterioare;

- efectele nulităţii privesc atât părţile cât şi terţii în vreme ce

inopozabilitatea îşi produce efectele faţă de părţi dar drepturile şi obligaţiile lor nu pot fi opuse terţilor.

4.6.3. Clasificarea nulităţilor Pentru înţelegerea efectelor şi regimului juridic al nulităţilor, se impune clasificarea nulităţilor. Criteriile de clasificare, devenite deja clasice sunt cele de mai jos, înfuncţie de care se impun cuvenitele precizări punctuale 1. În funcţie de natura interesului ocrotit prin norma încălcată, nulităţile pot fi absolute sau relative. Este absolută acea nulitate care sancţionează încheierea actului juridic prin încălcarea unei norme juridice prin care este ocrotit un interes general, obştesc. Art. 1246 N.C.civ. precizează că „este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general”. În limbajul juridic uzual, nulitatea absolută mai este cunoscută sub numele de „nul” „nul de drept” sau „nul de plin dreptRelativă este acea nulitate care sancţionează încheierea actului juridic civil prin încălcarea unui norme juridice prin care este ocrotit un interes particular, individual sau personal. Referire expresă la nulitatea relativă face art. 1248 din N.C.civ. care dispune că „contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil”.

Uzual se spune despre un act juridic lovit de nulitate relativă că acesta este un „act anulabil” sau un „act care poate fi anulat”. Din cele două texte mai sus menţionate rezultă că, şi sub aspect terminologic, se face distincţie între nulitatea absolută şi cea relativă pentru că, în timp ce în cazul celei dintâi, „contractul este nul”, în cazul celei de-a doua, „contractul este anulabil”. De asemenea, trebuie arătat că legiuitorul (prin dispoziţiile art. 1252 N.C.civ.) instituie prezumţia de nulitate relativă, ceea ce înseamnă că, în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativă. În planul consecinţelor, este foarte important să subliniem caracterele

fiecăreia dintre aceste nulităţi dar mai ales deosebirile dintre ele:

Regimul juridic al nulităţii absolute

a) nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, pe cale de

acţiune sau de excepţie şi obligatoriu de către instanţă din oficiu, aşa cum precizează art. 1247 alin. 1 şi 2 din N.c.civ. De pildă terenul atribuit potrivit

Legii nr. 18/1991 a fondului funciar nu poate fi vândut prin acte între vii timp de 10 ani. Constatarea nulităţii vânzării, poate fi cerută de primărie, prefectură, procuror şi orice persoană interesată;

b) acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă, în sensul că ea poate

fi oricând intentată. Nulitatea absolută poate fi invocată oricând pe cale de

acţiune sau excepţie;

c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare expresă ori

tacită;

Regimul juridic al nulităţii relative

a) nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărui interes a

fost nesocotit la încheierea actului juridic, aşa cum precizează art. 1248 alin. 2

din N.c.civ. Per a contrario, nulitatea relativă nu poate fi invocată de instanţă din oficiu.

b) acţiunea în anulabilitatea unui act juridic lovit de nulitate relativă este

prescriptibilă, în sensul că ea trebuie exercitată în interiorul termenului de prescripţie aşa cum o prevăd dispoziţiunile art. 1249 alin. 2 din N.c.civ., care fac trimitere la termenul general de prescripţie de 3 ani menţionat de art. 2517 din

acelaşi cod. c) nulitatea relativă poate fi confirmată expres sau tacit, aşa cum precizează art. 1248 alin. 4 din N.c.civ.

Comparaţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă

a) nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes şi chiar din

oficiu, în vreme ce nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de persoana al

cărui interes a fost nesocotit;

b) în vreme ce nulitatea absolută este imprescriptibilă nulitatea relativă

este prescriptibilă;

c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare spre deosebire

de nulitatea relativă care poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită. 2. În funcţie de criteriul întinderii efectelor nulităţii asupra actului juridic, nulităţile pot fi totale sau parţiale.

Este parţială acea nulitate care desfiinţează doar acele efecte ale actului juridic contrare normelor încălcate, menţinând efectele conforme legii. În această ipoteză a nulităţii trebuie avute in vedere actele juridice cu o natură complexă, căci numai aşa poate fi operantă desfiinţarea unor efecte, contrare legii, şi menţinerea altora, conforme legii. Doar un act juridic conţinând mai multe clauze poate avea efecte diferite pentru fiecare dintre acestea. Totală este nulitatea care desfiinţează în întregime actul juridic la încheierea căruia au fost încălcate toate normele de drept prescrise pentru valabila lui încheiere. În sistemul de drept românesc, nulitatea parţială constituie regula în vreme ce nulitatea totală excepţia. În literatura juridică au fost subliniate mai multe situaţii juridice de evaluare a nulităţilor totale sau parţiale. Astfel s-a subliniat că:

- dacă un act juridic are o singură clauză şi aceasta este nulă, acel act este lovit numai de o nulitate totală; - este parţială nulitatea actelor cu executare succesivă, care operează numai pentru viitor menţinând efectele produse în trecut;

- în cazul actelor complexe, alcătuite din mai multe contracte, nulitatea

unuia dintre ele nu conduce la nulitatea actului în întregime. De pildă contractul hotelier conţine clauze privitoare la prestaţiile hoteliere dar şi la depozitul necesar. Nulitatea unuia dintre ele nu conduce şi la nulitatea celuilalt.

3. După consacrarea lor legislativă, nulităţile pot fi exprese ori virtuale. Expresă (explicită sau textuală) este nulitatea anume prevăzută de o normă legală. De pildă art. 1101 din N.C. civ. prevede că „donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Este virtuală (implicită sau tacită) nulitatea care deşi nu este prevăzută expres ea rezultă neîndoielnic din exprimarea legiuitorului sau din finalitatea

normei juridice. O astfel de nulitate rezultă de pildă din dispoziţiunile art. 1015 care menţionează că „donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voinţa sa.

4. În funcţie de felul condiţiei de validitate încălcate, nulităţile pot fi de fond sau de formă. Este de fond nulitatea care sancţionează neîndeplinirea la încheierea actului juridic a uneia dintre condiţiile sale de fond. Condiţiile actului juridic de fond şi esenţiale sunt cele p