Am devenit un incurabil fan al lui Umberto Eco nc din studenie, pe la finele anilor 70 cnd i-a aprut ntia oar n romn una din crile ce aveau s influeneze n mod esenial critica literar: autohton, dar i european. Este vorba de Opera deschis (Opera aperta) care, publicat n Italia n 1962, avea s constituie unul din resorturile micrii literare din Peninsul ce se va coagula, ca neoavangard, prin Grupul 63. ns nu despre esteticianul, semiologul i nici mcar de romancierul Eco este vorba n cele ce urmeaz, ci despre jurnalismul su care rmne, pentru mine, unul dintre reperele unei profesiuni aflate astzi n marja unei crize aproape fr precedent. M-a uimit i am mai scris asta longevitatea rubricii sale sptmnale susinute n publicaia LEspresso, timp de 32 de ani. Nu cunosc dac exist o astfel de performan n istoria mai recent a jurnalismului, ns rubrica cu semntura lui Eco, aprut sptmn de sptmn pe ultima pagin a publicaiei milaneze reprezint, nendoielnic, o lecie, magistralis, a zice, de